Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: lumina

Iubirea mișcă soarele și stelele (6)

Pd_XXXIII_16

«Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur. Doar o clipă mi-e de mai mare uitare decît douăzeci și cinci de veacuri de la isprava care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo» (v. 91-96). Dante crede că a zărit principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, fiindcă spunînd asta, îl cuprinde o bucurie mai mare. Clipa cînd l-a văzut pe Dumnezeu i-a stîrnit călătorului o mai mare uimire decît prima corabie zărită de zeul Neptun pe mare, cu două milenii și jumătate în urmă. “În această terțină, Poetul aplică cele deja afirmate în versurile 58-61: chiar dacă memoria nu-și amintește tot, siguranța viziunii se naște din sentimentul de bucurie care i s-a imprimat în suflet. În versurile 85-93, Dante încearcă, slujindu-se de terminologia scolastică, să exprime conceptul metafizic-teologic de unitate, în Dumnezeu, a infinitelor forme ale universului. Ceea ce este răspîndit în spațiu și în timp prin lume, ceea ce este diferit și limitat, este cu totul reunit în Dumnezeu. Lanțul, care leagă lucrurile de Dumnezeu și lucrurile între ele, este un lanț de iubire, bazat pe iubirea creativă a lui Dumnezeu, care a scos din nimic toate obiectele, pentru ca fiecare, tinzînd spre El, să-și găsească perfecțiunea. În esența divină, substanțele, întîmplările, proprietățile lor și legăturile dintre ele coexistă, fără să fie posibilă distingerea lor” (E.A. Panaitescu). “Care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo: Argo, care îi transporta pe Iason și tovarășii săi din Grecia spre Colchida, pentru a dobîndi Lîna de Aur, a fost prima navă care a traversat marea (în 1223 î.Cr., după cronologia medievală), stîrnind cu umbra sa uimirea lui Neptun, zeul mării. Viziunea lui Dumnezeu a durat o clipă, dar mintea Poetului s-a prăbușit în sine însăși, încît nu-și mai amintește nimic, de parcă s-ar fi scufundat în abisul vremii. Expediția lui Argo, la originile omenirii, mai ajunge încă la noi, după douăzeci și cinci de secole (observați cum Dante o evocă eficient, descriind nu nava, ci uimirea lui Neptun), pe cînd din viziunea sa nu-și amintește decît blîndețea emoției. Această fabuloasă evocare nu contravine, cum i s-a părut lui Casella, «limpezimii conceptului și clarității sentimentului», ci transpune povestirea sfintei viziuni în atmosfera miturilor foarte vechi, «da, poate cu o ușoară deviere de la sentimentul strict religios, dar cu o sugestivă potențare a sensului legendar al viziunii înseși» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_17

«Astfel mintea mea, toată oprită, privea fixă, nemișcată și atentă, și mereu de-a vedea era aprinsă. La acea lumină astfel devii, că nemaiprivirea ei de dragul altei vedenii e imposibil să fie primită» (v. 97-102). Mintea uimită a peregrinului examina cu încordare esența divină. Desprinderea privirii omenești de la strălucirea ei devine cu neputință. “Așa cum marea a admirat umbra navei care pentru prima dată a străbătut-o și pînă azi continuă s-o admire, după atîtea secole, la fel mintea mea rămînea înțepenită și hotărîtă să admire taina esenței divine” (N. Sapegno). “Fixă, nemișcată și atentă: cele trei adjective, deși se referă gramatical la cuvîntul mintea, de fapt îl zugrăvesc pe Dante: fix cu ochii, nemișcat cu trupul, atent cu mintea” (Porena).

Pd_XXXIII_18

«căci binele, care e ținta voinței, e tot cuprins în ea; și-n afara ei e incomplet ceea ce acolo-i perfect. De-acum îmi va fi mai scurtă vorba, din cîte-mi amintesc, decît a unui prunc ce-și udă încă limba de țîță» (v. 103-108). Voința omenească tinde spre binele care este pe deplin cuprins în esența divină. În afara divinității, orice perfecțiune se știrbește. Ultimele amintiri ale peregrinului vor fi de-acum redate mai succint decît gînguritul unui copilaș. “Dacă voința noastră tinde spre bine, și dacă binele absolut este Dumnezeu, nu putem să nu ne uităm spre El; care este perfecțiunea absolută și are în sine modelul perfect al tuturor lucrurilor. Tot ceea ce devine obiectul dorinței noastre, avînd în vedere imperfecțiunea lui mai mare sau mai mică, este o copie imperfectă și limitată a modelului cuprins în Dumnezeu. Dacă, așadar, fericirea sau beatitudinea stă în viziunea lui Dumnezeu (…), în afara acestei viziuni nu există o satisfacție deplină și mulțumitoare” (T. Di Salvo). “Îmi va fi mai scurtă vorba: după cel dintîi moment al viziunii, vine acum al doilea, de asemeni introdus de o declarație despre neputința de-a o exprima; la fel se va întîmpla în a treia repriză (v. 121-123), trecînd, ca în cadrul unui concurs, una în fața celeilalte, desăvîrșirea celor văzute și neputința limbii omenești de-a o exprima” (Chiavacci Leonardi).

isus_in_lume

Advertisements

Iubirea mișcă soarele și stelele (5)

Pd_XXXIII_13

«căci, întoarsă cumva în memoria mea și răsunînd puțin în aceste versuri, mai bine se va pricepe izbînda ta. Eu cred, de ascuțimea razei vii ce-am îndurat, că m-aș fi rătăcit, dacă ochii mei de pe ea s-ar fi dezlipit» (v. 73-78). Slava divină, readusă în amintirea poetului și exprimată în versuri, își va sublinia mai bine măreția asupra tuturor creaturilor. Lumina lui Dumnezeu era atît de intensă încît probabil că peregrinul ar fi orbit, dacă și-ar fi desprins de acolo privirile. “Fenomenul are doar puține asemănări cu ceea ce se produce cînd ochiul omului întîlnește lumina soarelui: ea îl orbește, însă cea divină, după ce credinciosul depășește primul moment de rătăcire, provocată de impactul dintre o putere finită și o forță infinită, face privirea mai puternică și mai pătrunzătoare. Crește, nu se atenuează și nu dispare, puterea vederii unui duh fericit (sau a celui care, ca Dante, trăiește aceeași condiție), dacă este străpunsă de lumina întăritoare a divinității. Sigur că Dante n-ar fi văzut nimic, și-ar fi pierdut vederea adevărată, aceea etică și religioasă, dacă și-ar fi smuls privirile de la Dumnezeu: în afara lui Dumnezeu se află orbirea, pe cînd în el simțurile, inclusiv acela al vederii, cel mai nobil dintre toate, se îmbogățesc, se întăresc și se ascut” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_14

«Și-mi amintesc c-am fost mai îndrăzneț de aceea s-o susțin, încît mi-am unit văzul cu valoarea infinită. Oh, har abundent prin care am cutezat să-mi înfig privirea în lumina eternă, încît vederea mi-am vlăguit-o!» (v. 79-84). Din acest motiv, a sporit îndrăzneala călătorului de a-și fixa ochii în lumina sclipitoare, pînă la identificarea totală cu puterea infinită a lui Dumnezeu, chiar cu riscul de a-și șubrezi vederea. “Toată ultima parte a cîntului se desfășoară în episoade dramatice, constituite din etape succesive ale viziunii și urmate de un acompaniament liric, care este chiar comentariul acelor episoade, unde, alături de înălțarea mulțumirii față de Dumnezeu, se exprimă sentimentul Poetului, «neliniștea de a spune și spaima de a nu putea și totuși îndrăzneala de a spune» (Del Lungo). Începutul dramatic este constituit de invazia luminii divine care, spre deosebire de lumina solară ce orbește, fortifică ochiul și-l face capabil de o mai bună contemplare (versurile 76-81). «Aici stă miza dramei: urmarea nu va fi decît dezvoltarea acestui moment. Simțiți suferința provocată de raza care pătrunde, perforează pupilele muritoare ale lui Dante; dar, în fața acestei invazii, Dante nu cedează, nu se îngrozește, nu se aneantizează (atitudinea lui este, așadar, opusă celei a misticului, care se abandonează pe seama tainei divine); printr-o fulgerătoare hotărîre de voință, el reacționează, îndrăznind să susțină, cu ochii deschiși, lumina orbitoare. Și la această îndrăzneală răspunde imediat răsplata: ochii săi, străbătînd prin lumină, văd esența divină» (Chimenz). După acest prolog al dramei sacre, vine comentariul liric din versurile 82-84 unde, la curajoasa și bucuroasa conștiință a primei victorii se adaugă sentimentul de recunoștință” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_15

«În adîncul ei am văzut că se includ, legate cu iubire într-un volum, cele ce prin univers sînt despărțite; substanțe și accidente și-nsușirile lor, aproape topite laolaltă, astfel că tot ce spun eu e doar o palidă lumină» (v. 85-90). În adîncimea strălucirii divine se regăsește sinteza universului, legată prin intermediul iubirii: toate conținuturile și toate elementele întîmplătoare, precum și raporturile dintre ele, cu felul lor de a acționa, sînt atît de armonios împletite în esența lui Dumnezeu, încît cuvintele poetice redau doar în mod palid un asemenea miracol. “De parcă ar spune: universul poate fi pe deplin înțeles numai în unitatea sa, unde ceea ce este substanțial și ceea ce este doar accidental, contingent, esențele lucrurilor și modalitățile lor de comportare se întrepătrund, devin un singur lucru” (U. Bosco). “Cu alte cuvinte: doar Dumnezeu este unitate și doar Dumnezeu este garanția de unitate pentru toate ființele care compun universul” (T. Di Salvo).

Battistero_Padova

Iubirea mișcă soarele și stelele (4)

Pd_XXXIII_10

«De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată patima imprimată, iar altceva în minte nu-i revine» (v. 55-60). Puterea privirii lui Dante a crescut mai mult decît poate să exprime prin cuvinte și nici memoria lui nu rezistă la o asemenea abundență. A avut sentimentul omului trezit din vis, care mai păstrează doar zbuciumul emoției, în lipsa faptelor. “După rugăciunea adresată Sfintei Fecioare, figura Sfîntului Bernard – la fel ca aceea cu care Poetul s-a pomenit alături, în clipa cînd Beatrice a dispărut, surîzătoare ca atunci cu un zîmbet patern, gata de-a înlătura din sufletul discipolului orice șovăială, orice rătăcire – rămîne doar o clipă alături de Dante, de-acum pregătit pentru contemplarea lui Dumnezeu. După ce și-a îndeplinit datoria, sfîntul dispare, iar dispariția lui marchează, totodată, momentul desprinderii lui Dante de tot ce nu este viziune a lui Dumnezeu. Începe aici partea a doua a cîntului, dominată de două motive: caracterul sublim al viziunii, care atrage asupra sa tot sufletul lui Dante, și neliniștea sufletului, care în clipa aceea se străduiește – zadarnic – să regăsească viziunea ce i-a fost oferită, neizbutind decît să fixeze sentimentul acelui exces, al acelei mărimi mai presus de orice capacitate omenească. Faptul că vorba și memoria au fost învinse de intensitatea viziunii Paradisului s-a exprimat încă de la începutul celei de-a treia cantice (senzația de inefabil fiind însăși temelia poeziei din Paradis), dar, uneori, a fost prezentă conștiința depășirii încă posibile, amintirea unei trăsături încă pămîntești: dorințe, patimi, polemică, doctrină etc. Aici ajungem deja la caracterul absolut al inefabilului. Sapegno, sintetizînd judecata multor critici, în legătură cu partea a doua a cîntului XXXIII, scrie astfel: «Tensiunea dramatică din aceste pagini finale ale poemului… se determină în contrastul dintre mîndra maiestate a temei și conștiința puterii insuficiente de-a o exprima prin cuvinte omenești. În această conștiință, care se reafirmă punctual, voința încordată de a vedea își resimte ultima limită, dar totodată regăsește îndemnul spre încă un efort, spre un elan mai mare. Poezia aici nu se află, și nu s-ar putea afla, în reprezentarea materială a unei realități, care se află dincolo de orice zugrăvire sensibilă și pe care Dante însuși nu încetează s-o declare inefabilă (…). Este limpede că imaginile sau definițiile de care Dante se slujește, pentru a da o idee despre obiectul viziunii sale, nu sînt mai mult decît sugestii și stimuli ai ilustrării acestei drame a inteligenței, valabile doar prin resturile emoționale, astfel că ea reușește să supraviețuiască, sub forma unei experiențe exaltante (versurile 58-66). Dar accentul poetic insistă, firește, nu pe aluziile vagi și provizorii privind reprezentarea, ci pe prezența îndîrjită a protagonistului, pe versurile care exprimă tema eroică a luptei sale și a triumfului său parțial (v. 52-54, 67-75, 79-84, 97-99, 133-138), într-un ritm de epopee solemnă, unde chiar și notele melancolice răsună măreț și inclusiv declarațiile de neputință artistică și de umilă renunțare se colorează într-o lumină mîndră de poveste antică (v. 94-96)»” (E.A. Panaitescu). “Poezia din ultima parte a cîntului se află în această dramatică voință de-a relata și a reprezenta, de-a da expresie pentru ceea ce, conform învățăturii religioase, este inexprimabil, de-a coborî infinitul divin în finitudinea cuvîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_11

«așa sînt eu, căci aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută. Astfel neaua la soare se topește; astfel în vînt, pe frunzele ușoare, se pierdea sentința de la Sibila» (v. 61-66). Conținutul viziunii i-a dispărut între timp, iar Dante a rămas cu fericirea infinită, care încă i se prelinge în suflet. La fel se destramă zăpada în razele soarelui, la fel se risipesc frunzele cu vorbele scrise de Sibila, în bătaia vîntului. “Pentru acea dispariție a viziunii sale din memorie, Dante formulează două comparații, una din lumea fizică și una din cea mitologică: natura și mintea omului oferă astfel imaginea acelui misterios eveniment” (Chiavacci Leonardi). “Sentința de la Sibila: Sibila își scria răspunsurile enigmatice pe frunze, risipite îndată de vîntul ce pătrundea în peștera ei (Virgiliu, Eneida III, 441-452), încît nu rămîneau decît cuvinte răzlețe, confuze, cu semnificații ascunse. Versurile 58-66 pot fi considerate nodul central al cîntului XXXIII, fiindcă Poetul încearcă să-și definească viziunea: nu conținutul ei, ci ceea ce a rămas din ea foarte viu, actual, etern, în inima sa: amintirea impresiei sau, cum spune el, a patimii, cu un latinism avînd o adîncime de semnificație și o valoare sentimentală pe care n-o redă nici un cuvînt modern. Această încercare își găsește justificarea într-un pasaj din Sfîntul Toma, pe cînd vorbea despre Sfîntul Pavel care, răpit fiind în al treilea cer, a văzut esența lui Dumnezeu. Toma afirmă că «după ce a încetat s-o vadă, și-a amintit acele lucruri, pe care în viziunea lui le-a găsit… rămase, după împlinirea faptei, în straiele gîndirii sale», deși «nu putea nici gîndi tot ce-a cunoscut, nici exprima cu vorbe» (Summa Theologica II, II, CLXXV, 4). La această uimitoare experiență psihologică – un extaz ce-a lăsat în urmă o candoare nedefinită, o uimire bucuroasă – se adaptează perfect stilul. Precizia observării unei fapte omenești (cum e acela care visînd vede) este imediat transfigurată în rarefierea cuvintelor (altceva în minte nu-i revine), caracterul concret al referințelor precise (așa sînt eu) se destramă și se pierde în încîntarea muzicală a unor expresii (încă-mi picură… dulceața din ea născută)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_12

«Oh, supremă lumină ce-așa te înalți peste gîndurile muritoare, minții mele redă-i o fărîmă din felul cum apăreai și fă-mi graiul așa viguros, ca măcar o scînteie din slava ta să pot lăsa pentru lumea viitoare» (v. 67-72). Lumina lui Dumnezeu, mai presus de toate mințile omenești, este implorată să restituie un fragment din aspectul în care i s-a înfățișat peregrinului și să dăruiască vorba înzestrată pentru a o exprima, în folosul posterității. “Nu din vanitate de poet care, primul și unicul, s-ar fi putut făli cu exprimarea inexprimabilului, cere Dante harul unui cuvînt excepțional de convingător și reprezentativ, ci pentru a face mai ușoară opera de reconstruire a conștiinței oamenilor, prin intermediul versurilor din care ar trebui să reiasă mai eficient puterea infinită și măreția lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Să pot lăsa pentru lumea viitoare: expresia aici folosită îl dezvăluie pe omul care știe că a ajuns la capătul vieții, conștient că aceste ultime versuri ale sale vor fi citite după moartea lui, timp de mai multe secole. Verbul respectiv – să pot lăsa – face din acest cînt aproape un testament, darul lui cel mai prețios, lăsat de Dante oamenilor” (Chiavacci Leonardi).

Maestro_spagnolo

Iubirea mișcă soarele și stelele (3)

Pd_XXXIII_7

«Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!’» (v. 37-39). Sfînta Fecioară este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți și Beatrice o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. “Harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului” (Chimenz). “Empireul, care fusese zărit, în timpul rugăminții preocupate, adresate Sfintei Fecioare, într-o imagine abia sugerată (versul 9), acum reapare într-o zugrăvire precisă, pe care un nume (și este, încă o dată, numele Beatricei) și un gest tăcut și unanim sînt suficiente pentru a ne-o fixa în priviri. În acest tablou atît de simplu și puternic (o «scenă de frescă a lui Giotto», ca să folosim expresia lui Croce), afecțiunea, inclusă și stăpînită în cadrul rugăciunii, se poate manifesta în deplinătatea ardorii ei. În acest moment «tăcerea este mai elocventă decît cîntarea; iar imensele cercuri de mîini, întinse și înălțate în rugăciune, readuc încă o dată în pagină, cu două versuri foarte simple, subliniate pe amplul fundal muzical al rugăciunii, întinderea acelei păci eterne» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_8

«Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite; apoi spre eterna lumină s-au îndreptat, în care să nu credem că e mînat ochiul vreunei creaturi așa de limpede. Și eu, care mă apropiam de sfîrșitul tuturor dorințelor, cum se cuvenea, flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi» (v. 40-48). Privirea Mariei s-a oprit asupra fericiților aflați în rugăciune, dîndu-le de înțeles că dorința le-a fost primită. Apoi ochii ei s-au înălțat spre Dumnezeu. Dante, care simțea că se apropie împlinirea aspirației sale supreme, și-a intensificat la culme dorința de întîlnire cu Atotputernicul. “Orice reprezentare, orice denumire, chiar cea mai înaltă și sfîntă, nu sînt potrivite pentru Sfînta Fecioară, căreia Poetul îi amintește doar privirea, ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, care dezvăluie taina ei mai bine decît orice cuvînt de slavă, orice reprezentare poetică de pînă acum. Nici o vorbă, nici un zîmbet, nici un semn de aprobare: «doar o privire supraomenească, prin care se împlinește dorința lui Dante. Dumnezeu a rămas și va rămîne ascuns… de-a lungul întregului cînt: nici nu avea Poetul nostru posibilitatea de-a reprezenta consimțămîntul divin printr-o imagine, dar acel consimțămînt l-a exprimat indirect prin această privire, care ne dă impresia că ne aflăm în fața tainei divinității» (Fubini). Nimic nu se poate potrivi cu «maiestatea elocventă a acelor ochi îndepărtați și milostivi… Beatrice, de pe jilțul ei prea înalt, zîmbește – și n-ar putea să nu zîmbească – la apelul credincios al lui Dante: este ultimul răspuns venit de la femeia iubită către bărbatul iubit. Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul» (Chimenz) și a readuce privirile peregrinului și ale tuturor duhurilor fericite spre lumina lui Dumnezeu, strălucind în nemișcarea sa eternă, în adîncimea sa inaccesibilă” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_9

«Bernard îmi făcea semn și zîmbea să privesc în sus; dar eu eram deja singur așa cum el voia; căci vederea mea, făcută curată, mai mult și mai mult intra în raza de înaltă lumină, care în sine e adevărată» (v. 49-54). Sfîntul Bernard l-a îndemnat zîmbind pe Dante să-l privească pe Dumnezeu. Dar călătorul deja era pregătit pentru ultima ascensiune, a privirilor. Vederea lui purificată avansa tot mai adînc în raza divină, ce conține în ea adevărul universal. “De-acum în jurul lui Dante nu mai există decît liniște și singurătate: nu doar toate amintirile de pe pămînt și din lumea de apoi străbătută, ci chiar vîrtejurile luminoase acolo prezente, însăși Beatrice, călăuza dragă și scumpă, însuși Sfîntul Bernard, susținătorul, și Maria, intermediara către har, totul a dispărut din mintea lui și totul a dispărut în jurul său: se termină zborurile de îngeri și cîntecele armonioase din Paradis: o tăcere infinită și nemișcată. În acea tăcere și în acea singurătate, Dante se pregătește de efortul suprem: un om în fața Divinității” (Chimenz). “Sfîntul Bernard, în clipa cînd zîmbește, se desprinde. Semnul pe care-l face este echivalent cu despărțirea. Pe plan teologic, întîlnirea cu divinitatea, suprema convorbire a sufletului cu Dumnezeu, rezolvă raportul asupra căruia s-a oprit îndelung meditația medievalilor, într-un dialog cu doi interlocutori: nu sînt excluse călăuzele (și prin urmare magisteriul Bisericii), dar ele devin instrumente limitate de acțiune. Credința, la urma urmelor, ca întîlnire cu divinitatea, este o activitate dialogică, implică în totală solitudine sufletul, în clipa cînd este plasat în fața țelului suprem. Orice alt actor devine neesențial și este dat la o parte” (T. Di Salvo).

Agnolo_Gaddi1

Rugăciunea către Beatrice (7)

Pd_XXXI_19

«ci privește cercurile pînă la cel mai îndepărtat, încît să vezi șezînd regina căreia acest regat îi e supus și devotat’. Eu am ridicat ochii; și așa cum dimineața partea orientală de orizont o întrece pe cea unde soarele declină» (v. 115-120). Privind spre înălțimi, Dante o va putea vedea pe Sfînta Fecioară, în fața căreia se închină îngerii și duhurile fericite. Uitîndu-se în direcția aceea, poetul observă o zonă mai luminoasă, așa cum se arată dimineața partea răsăriteană a cerului, spre deosebire de cea dinspre apus. “La fel ca mai înainte, Sfîntul Bernard o numește pe Maria regina, față de care s-a proclamat credincios: întregul regat ceresc îi este supus și devotat. Parcă vrea să sublinieze, prin intermediul regalității, puterea specifică a celei căreia putem să ne adresăm mereu, cu siguranța că vom fi ascultați” (Chiavacci Leonardi). “Așa cum dimineața: marea comparație, care închide cîntul prin lumina aurorei la orizont, asemănată cu lumina Mariei în cercul extrem al rozei, este ultima imagine a cerului pămîntesc, proiectată să reprezinte cerul divin – aproape unul așezat peste celălalt – din cantică și din poem. Frumusețea ei senină, tipică pentru cerurile contemplate de privirea lui Dante, închide cu o sublimă sobrietate lunga serie de asemenea imagini cerești, fiind poate cea mai bogată din poem” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXXI_20

«astfel, aproape din vale pe munte mergînd cu ochii, am văzut o parte la capăt întrecînd în lumină tot ce-i stătea-nainte. Și cum aici, unde se-așteaptă oiștea ce rău a mînat-o Faeton, mai tare se aprinde, iar de o parte și de alta lumina pălește» (v. 121-126). Privind de la mare distanță, ca din fundul văii spre vîrful muntelui, călătorul a observat un punct care întrecea în strălucire celelalte trepte ale rozei sfinte. În zorii zilei, locul unde răsare soarele este mai luminos și toate în jurul său pălesc. “După ce-a indicat toată partea orientală a orizontului, acum privirea se restrînge la un punct precis al său, unde stă să răsară soarele (carul – oiștea, timona, partea pentru întreg – pe care Faeton l-a condus pentru a se prăbuși; cf. Purg. IV, 72): acel punct mai tare se aprinde, devine mai înfocat, pe cînd de o parte și de cealaltă a sa lumina scade treptat în intensitate” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXXI_21

«la fel acel stindard de pace în mijloc se înflăcăra și pe fiecare parte în mod egal focul se potolea. Și împrejur, cu penele răsfirate, am văzut eu peste o mie de îngeri în sărbătoare, fiecare altfel ca străfulgerare și îndemînare» (v. 127-132). Drapelul păcii, purtat de Fecioara Maria, sclipea intens, făcînd să pălească toate din jur. Alături îi stăteau nenumărați îngeri ce sărbătoreau, iar fiecare era diferit ca lumină și culoare, precum și în felul de a-și manifesta bucuria. “Stindard: însemnul războinic, numit nu întîmplător de pace, probabil vrea să amintească rolul Sfintei Fecioare în lumea pămîntească, rol de apărare împotriva demonului” (Chiavacci Leonardi). “Să se observe grija dantescă, și de asemeni medievală, de a sublinia diferențele ierarhice, nu doar prin dispunerea diferită, ci și prin intermediul culorilor; aceea a fost o perioadă în care exista cîte o culoare pentru fiecare condiție socială, pentru fiecare treaptă, pentru fetele nubile, pentru femeile măritate, pentru văduve, pentru nobili, pentru meșteșugari, pentru țărani și așa mai departe. Încă o dată scena se amplifică și se extinde, ca prin completări succesive, pînă la crearea unei scenografii uriașe, care în parte le reproduce pe cele ce se organizau în marile piețe medievale, cu ocazia sărbătorilor nu doar religioase, ci și politice, cum arată amintirea stindardului Franței. În această ultimă parte a cîntului, Dante a trecut de la concentrare la viziunea panoramică, de la fixarea vizuală asupra unui singur punct la cea a fulgerului care, deși unul singur, înfășoară și luminează spațiul amplu. Aparatul scenic se dispune astfel încît la sfîrșit totul se concentrează într-o lumină: mai întîi a fost a Sfîntului Bernard, apoi a Beatricei, care de-acum și-a ocupat locul ca duh fericit, în fine e Sfînta Fecioară, care nu doar domină prin luminozitate peste orice altă lumină apropiată, ci ca regină a spectacolului liturgic are, alături de ea, un număr incredibil de mare de îngeri care, prin lumini și culori, îi exprimă propria lor bucurie. Toată scena ar putea fi amintirea mult amplificată a unei sărbători la curte, dar dimensiunile spațiale sînt ale unei piețe imense, cu gustul manifestărilor publice, care stîrneau simpatia medievală” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese

Rugăciunea către Beatrice (3)

Pd_XXXI_7

«eu, care la cele divine de la cele umane, la etern din timp venisem și din Florența la popor drept și sfînt, de cîtă uimire trebuia să fiu umplut! Sigur că între ea și bucurie mă delectam să n-aud și să stau mut» (v. 37-42). Cu atît mai mare era stupefacția lui Dante, care venise din josnicia cetății natale la splendoarea Paradisului. Călătorul se bucura să nu audă și să nu vorbească, împărțit între uimire și fericire. “Iată comparația a maiore: dacă se uimeau barbarii, comparînd măreața Roma cu pustietățile lor, cît de uluit trebuia să fiu eu, un om mărunt, ajuns nu dintr-un loc în altul pe pămînt, ci de la omenesc la divin, din timp în eternitate, așadar de la o dimensiune finită la una infinită” (Chiavacci Leonardi). “În fața armoniei fericite din Paradis, a acelor «priviri» și a acelor «iubiri» întoarse spre Dumnezeu (versurile 25-27), gîndul Poetului revine, aproape cu violență, spre pămînt, spre luptele sale inutile și, în invocarea Sfintei Treimi, toată suferința lui se cuprinde în acest ultim vers (te uită jos aici la zbuciumul nostru), atît de omenesc, atît de direct (după aluzia teologică la lumina întreită într-o unică stea) și legat de expresiile populare de rugăciune. În contrastul dintre strălucirea luminii întreite și lumea pămîntească, întunecată și furtunoasă, se nasc alte trei antiteze (divine-umane, etern-din timp, Florența-popor drept și sfînt), iar Poetul, după ce a examinat marile realități ale lui Dumnezeu și ale lumii, ale eternității și ale timpului, se întoarce, din înălțimea Empireului, la acel loc – Florența – care este originea dureroasă a întregii sale gîndiri și a întregii sale frămîntări politice, a tuturor luptelor și a celor mai urîte experiențe ale sale. Dar tocmai faptul că Florența este comparată cu acele mari realități, pe de o parte demonstrează, încă o dată, iubirea Poetului pentru cetatea sa, iar pe de altă parte mărturisește că indignarea și amărăciunea personală ale exilatului s-au transformat în seninătatea și înțelegerea pentru slăbiciunea omenească a celui care privește de sus” (E.A. Panaitescu). “Sigur că: refuza adică orice element de neatenție, pentru a-și concentra sufletul asupra viziunii duhurilor fericite. Ținea de experiența mistică această tendință de-a face din om o creatură care doar vede și renunță la orice alt simț, pentru a se scufunda pe deplin în Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_8

«Și ca pelerinul ce se desfată-n templul juruinței sale privind și speră deja să spună cum e, prin lumina vie plimbîndu-mă îmi purtam ochii pe trepte, cînd sus, cînd jos, cînd roată» (v. 43-48). Credinciosul ajuns în pelerinaj, după multe pericole și sacrificii, la sanctuarul rîvnit, îl privește cu atenție pentru a-l putea descrie celor rămași acasă. La fel își plimba ochii și Dante prin Paradis. “Temeinic și-n sărbătoare… la un semn: astfel a definit Dante Paradisul în terțina 25, rezumînd în forța expresivă a primului vers al terținei toată fervoarea vieții fericite din alba roză. Acum privirea se concentrează în lumina vie a rozei pe chipurile duhurilor fericite, cu «imagini sublimate de conversații curtenitoare: vedeam chipuri ce îndemnau la evlavie… și gesturi pline de cuviință» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). “Plimbîndu-mă: firește, nu în sensul fizic, al omului care își poartă pașii roată pe teritoriul rozei, ci în acela mai frumos și convingător al trecerii privirii de-a lungul cercurilor rozei populate de duhuri fericite, de parcă ar vrea să pună stăpînire pe ansamblu și din toate să scoată motive de fericire și uimire” (T. Di Salvo). “Sînt indicate cele trei mișcări ale privirii: în sus, în jos (în linie dreaptă) și în sens circular, pentru a îmbrățișa toată roza” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXXI_9

«Vedeam chipuri ce îndemnau la evlavie, aprinse-n lumina altuia și cu zîmbetul lor, și gesturi pline de cuviință. Forma generală a Paradisului deja toată privirea mea a îmbrățișat-o, în nici o parte încă fixată» (v. 49-54). Toate sufletele mîntuite din Paradis se remarcă prin evlavie, seninătate și cuviință. “Trebuie subliniată atitudinea duhurilor fericite, care se oferă vederii pelerinului, de prima dată cînd acesta apare în Empireu. Sînt suflete pe al căror chip se citește o condiție de împăcare și iubire, de dragoste, care se oferă și se extinde și încearcă să-i primească în cercul său pe toți ceilalți: dar mențiunea cea mai importantă este următoarea, despre felul lor de comportament, care le face, prin înalta lor demnitate, prin decorul măreț de care sînt înconjurate, foarte asemănătoare cu spiritele mărețe din Limb, cu marile spirite răsfirate prin cele trei ținuturi și în care Dante regăsește imaginea omului nobil, senin, echilibrat, modest în gesturi, sobru în cuvinte: de fapt este spiritualizat omul civilizației curtenești-cavalerești” (T. Di Salvo). “La chipurile decorate de iubire și lumină se adaugă gesturi decorate cu demnitate și amabilitate. Aceste gesturi sînt abia pomenite, nedescrise, lăsate pe seama imaginației, încît să nu materializeze ansamblul de trupuri glorioase, totuși declarîndu-se că ele se mișcă la fel ca acelea pămîntești și nu stau țepene și neclintite ca niște picturi” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Rugăciunea către Beatrice (2)

Pd_XXXI_4

«căci lumina divină pătrunde-n univers pe cît e vrednic, că nimic nu-i poate sta-mpotrivă» (v. 22-24). Nimic nu poate împiedica răspîndirea luminii divine în univers și fiecare o percepe în funcție de virtutea sa sufletească. “Între Dumnezeu și duhurile fericite se interpune așadar o mulțime de îngeri: pe pămînt această intervenție ar bloca vederea; nu așa se întîmplă cu spiritele mîntuite și nici cu Dante, care trăiește, în afara spațiului și a timpului, experiența duhurilor și le dobîndește pe moment capacitățile” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_5

«Acest regat temeinic și-n sărbătoare, ticsit de lume veche și nouă, stătea cu privirea și iubirea toată la un semn. Oh, lumină întreită ce-n unică stea sticlind vederii lor, astfel îi bucuri, te uită jos aici la zbuciumul nostru!» (v. 25-30). Sfinții din Vechiul și Noul Testament admirau cu bucurie chipul lui Dumnezeu. Tripla lumină divină este implorată să privească milostiv spre frămîntările intense din viața pămîntească. “Această viziune a duhurilor fericite care sînt complet adîncite în contemplarea divinității – iar pe chipul lor se adună și devine vizibil sentimentul lor de iubire fierbinte – reprezintă partea esențială din scenografia generală a Paradisului, văzut după indicațiile misticilor ca fiind ținutul contemplației totale. Dante găsea exemple, expresive din punct de vedere figurativ, ale acestui sentiment în numeroasele fresce și tablouri, care făceau trimitere la fericirea mistică. Se poate chiar spune că o asemenea atitudine era un loc comun și obligatoriu al întregii arte figurative a vremii” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_6

«Dacă barbarii, venind din zări unde mereu ziua cu Elice se acoperă, rotindu-se cu fiul ei îndrăgit, văzînd Roma și măreața sa lucrare s-au uimit, cînd Lateranul a țîșnit mai presus de cele muritoare» (v. 31-36). Confruntați cu frumuseți artistice care le depășeau închipuirea, pînă și invadatorii barbari au fost cuprinși de uluire, văzînd palatele impunătoare ale Romei. “Barbarii: nu, în mod generic, popoarele din lumea contemporană lui Dante, considerate de el cu dispreț; mai curînd războinicii barbari, germanici, apăruți în Italia în perioada invaziilor, numite încă barbare. La aceștia, uimirea nu apare doar fiindcă erau inculți, violenți, distrugători, ci și fiindcă proveneau din ținuturi nordice, îndepărtate de marile centre ale civilizației” (T. Di Salvo). “Venind din zări: În regiunile din nord (dincolo de paralela de 550), constelația Ursei Mari trece în fiecare zi pe la zenit, însoțită de constelația Ursei Mici (rotindu-se cu fiul ei îndrăgit). În precizarea astronomică se include o amintire mitologică: nimfa Callisto, iubită de Jupiter, cu care a avut un fiu, pe Arcas (cf. Ovidiu, Metamorfoze II, 401-530), a fost transformată în ursoaică de geloasa Iunona; însă Jupiter a mutat-o pe cer, unde Callisto a constituit Ursa Mare, iar Arcas, Ursa Mică” (E.A. Panaitescu). “Cînd Lateranul: Lateranul a fost primul palat imperial și, după donația lui Constantin, papal. Este posibil, după Sapegno, ca Dante «să facă aluzie la o anumită perioadă istorică, și anume la secolul care a trecut între momentul cînd Papa Silvestru a transformat Lateranul în reședința sa și primele invazii barbare, cînd splendoarea monumentală a cetății încă supraviețuia intactă»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Cetatea rozei eterne (7)

Pd_XXX_19

«Și cum panta în apa de la poale se-oglindește, ca pentru a se vedea împodobită, cînd e bogată-n verdeață și floricele, așa, stînd peste lumină roată-roată, am văzut oglindite în peste o mie de trepte, cîte dintre noi acolo sus s-au întors» (v. 109-114). Așa cum se răsfrînge dealul în lacul de la picioarele sale, de parcă și-ar privi în oglindă podoabele naturii, deasupra luminii divine se aflau, dispuse în trepte, mii de duhuri ale oamenilor virtuoși de pe pămînt, care acum, din înălțimi, parcă se reflectau în lumină. “Limpezește Chimenz: «întrucît stau deasupra luminii, duhurile se uită la ea în jos, ca spre arena unui amfiteatru». Iar scena, în amploarea ei coregrafică, se oferă pictural, ca descrierea unui Paradis format din cercuri, unde își fac apariția, cu ochii îndreptați în jos, duhurile fericite. Tabloul nu numai că este grandios, în reprezentarea sa, dar este și însuflețit de prezența, pe cale comparativă, a verdeții și a floricelelor. Și aici, la fel ca în prima parte, revine, prin intermediul unei comparații, imaginea Paradisului edenic, ce trăiește alături de cel monumental, foarte înalt și structurat după forme arhitecturale clasice” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_20

«Și dacă pragul de mai jos în sine strînge atîta lumină, ce mare-i lărgimea acestei roze în petalele extreme! Vederea mea în adîncime și-n înălțime nu se rătăcea, ci toată cuprindea mulțimea și valoarea acelei serbări» (v. 115-120). Dacă treapta inferioară poate să cuprindă o lumină mai amplă decît circumferința soarelui, să ne închipuim cît de extinsă trebuie să fie treapta de sus a amfiteatrului. Privirea călătorului, întărită de puterea harului divin, percepea deja cu ușurință ansamblul imaginii. “Această serie de cercuri, care se deschid tot mai amplu și larg, lăsînd în centru un fel de spațiu gol, diferit colorat, dă imaginea unei roze imense, ale cărei petale corespund jilțurilor ocupate de duhurile fericite. Paradisul idilic, compus din verdeață și flori, reapare în această roză, floare care pentru medievali era printre cele mai nobile și frumoase: nu degeaba, în cadrul litaniilor, Sfînta Fecioară este numită roza mistică” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_21

«Aproape și departe, acolo, nici nu scad, nici nu pun; căci unde Dumnezeu nemijlocit domnește, legea firii deloc nu contează» (v. 121-123). Dimensiunile, distanțele și legile naturii nu mai există, acolo unde Dumnezeu își exercită în mod direct autoritatea. “Într-o lume ca a Empireului, n-au nici o putere măsurile spațiale sau temporale: Paradisul este dincolo și în afara spațiului și a timpului: este etern și infinit. În consecință, nu se poate vorbi nici de apropiere, nici de depărtare și toate sînt percepute de Dante cu extremă claritate și limpezime” (T. Di Salvo).

Beato_Angelico

Cetatea rozei eterne (6)

Pd_XXX_16

«Și cum din ea au sorbit genele mele, astfel din lungă mi s-a părut a deveni rotundă. Apoi, ca oamenii ascunși sub mască, ce par altfel ca înainte, dacă-și leapădă cealaltă imagine, sub care au dispărut, astfel mi s-au preschimbat în mai mari sărbători florile și fulgerele, încît am văzut ambele oștiri ale cerului cu limpezime» (v. 88-96). Îndată ce ochii i-au sorbit din undele sfinte, călătorul a văzut că rîul și-a schimbat forma. La fel ca persoanele ce-și aruncă masca și își dezvăluie o altă înfățișare, florile și limbile de foc s-au transformat brusc, lăsînd să se vadă îngerii și duhurile fericite. “Cu alte cuvinte: viziunea nesigură de adineaori, cu flori și flăcări, acum cînd puterea văzului s-a întărit prin intervenția harului, acea viziune, care era ca a omului de sub mască, se precizează în dimensiunile ei reale, iar ceea ce mai înainte apărea alăturat în mod confuz, deși frumos, se precizează în două curți diferite. Însă nu lucrurile se schimbaseră: transmutarea, pe care atît de mult insistau misticii și care la ei dobîndea aspectul unei răsturnări antropologice, este a poetului, care trece de la deficiență și imperfecțiune la satisfacție și perfecțiune. Pe această cale, sugerată de mistici, poetul își recucerește adevăratul chip, capacitățile sale efective, inclusiv văzul, care mai înainte se aflase la originea păcatului, care e mereu un văl ce atenuează sau retează puterile omului” (T. Di Salvo). “Din lungă: lungimea rîului i s-a părut că se schimbă într-o figură circulară. Extraordinară transformare, unde se frîng legile geometriei. Spațiul omenesc este depășit, la fel ca timpul. Este începutul viziunii noi și mai adevărate, care se pregătește și se desfășoară treptat. Forma circulară este primul lucru ce-i apare privirii, după ce s-a schimbat calitatea vederii, cum s-a spus. Ea înseamnă, ca totdeauna, eternitatea, întrucît nu are început și sfîrșit. Și este prima caracteristică a fericirii divine” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_17

«Oh, splendoare a lui Dumnezeu, prin care am văzut înalta izbîndă a împărăției adevărate, dă-mi virtutea de-a spune cum am văzut-o! Lumină-i acolo sus ce-l face vizibil pe creator acelei creaturi ce doar în vederea lui își află pacea» (v. 97-102). Harul divin, care i-a permis să vadă realitățile Paradisului, este invocat de poet în ajutor, ca să poată exprima cele văzute. În Empireu există o lumină ce-l revelează pe Dumnezeu în fața îngerilor și a duhurilor, ce-și găsesc în El împăcarea. “Dante își simte sufletul plin de exaltare, care îi provine din faptul că a ajuns la contemplarea îngerilor și a duhurilor fericite, că a sosit așadar în adevăratul Paradis, printr-un privilegiu cu siguranță neoferit altor oameni: de aici exclamația celui care nu-și poate exprima decît propria uimire și nu știe să-și comunice altfel recunoștința pentru ceea ce l-a condus așa departe. Însă harul dăruit nu este acela total, care se concretizează în viziunea divinității: de aici invocarea acestui har și a celuilalt, suprem, de-a le putea spune oamenilor, în cuvinte precise și complete, realitatea Paradisului” (T. Di Salvo). “Vidi (am văzut), repetat de trei ori în cadrul rimei, punctează condiția experienței dantești, ce poate fi considerată mistică: prin ea, omul izbutește să ajungă vizual pînă la totalitate și infinit și trăiește în cadrul unei realități negate calității sale pămîntești. Sufletul, spunea Hugo de Saint Victor, are trei ochi, dar numai cel al contemplației este în măsură să-l vadă pe Dumnezeu și lucrurile lui Dumnezeu. Iar la acest rezultat omul ajunge cu ajutorul credinței sau al harului: «credința este necesară ca să se accepte prin intermediul ei lucrurile ce nu se văd și există în noi, acele lucruri care încă nu sînt prezente în cadrul viziunii»” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_18

«Ea se-ntinde în figură de cerc, încît a sa circumferință i-ar fi soarelui prea largă centură. Se face din rază toată înfățișarea ei, răsfrîntă-n vîrful Primului Mobil, ce-și ia de-aici viața și putința» (v. 103-108). Lumina din Empireu, care din lungimea ei a devenit rotundă, este mai cuprinzătoare decît mărimea soarelui. Ea, care provine din lumina lui Dumnezeu, se reflectă asupra celui mai amplu cer, al nouălea, care la rîndul său o transmite spre celelalte, astfel răspîndindu-se viața și virtutea divină. “Rîul de lumină, după ce-a căpătat formă circulară, se desprinde cu totul într-o rază, așadar este lumină pură, doar lumină, ce-și transmite puterea și influența asupra Primului Mobil; prin această putere, ce derivă din lumină, din rază, din Dumnezeu, cerurile se rotesc și tot universul este condus de legea ordinii” (T. Di Salvo). “Ca în alte părți, descriindu-și călătoria, Dante dă o aparență de precizie științifică unor fenomene născute din fantezia sa, cum e această rază care, coborînd de la Dumnezeu, se reflectă ca într-o oglindă în punctul culminant al cerului Cristalin și formează cercul imens de lumină, mai mare decît soarele. Totuși imaginația nu este gratuită, fiindcă în punctul unde raza se reflectă în Cristalin este cumva ușor umbrită legătura dintre corporal și incorporal, și chiar acolo incorporalul devine vizibil: de parcă ar spune că actul de creație al lui Dumnezeu coincide cu însăși vizibilitatea sa” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bizantina1

Cetatea rozei eterne (5)

Pd_XXX_13

«Apoi, ca-mbătate de parfumuri, se scufundau iar în frumosul șipot; și cînd una intra, alta ieșea. ‘Înalta dorință ce-acum te-aprinde și te-apasă, de-a cunoaște ce vezi, cu atît mai mult îmi place, cu cît crește» (v. 67-72). De pe florile situate pe țărm, flăcările de aur plonjau înapoi în rîul de lumină, într-un du-te – vino permanent. Beatrice constată cu bucurie că mirarea și curiozitatea lui Dante cresc treptat. “Crește / turge: este umflată și apasă cu putere. Continuă latinismele, aduse de rima rară gurge, care mențin nivelul deja remarcat de extraordinară tensiune lingvistică. Cele două verbe trasează cu mare putere dorința, care se dilată și apasă sufletul, ca o undă împiedicată” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_14

«dar din apa asta trebuie să bei, înainte ca marea sete-n tine să se domolească’: astfel mi-a zis soarele ochilor mei. A mai adăugat: ‘Rîul și topazele ce intră și ies și zîmbetul ierburilor sînt prevestiri umbrite ale adevărului lor» (v. 73-78). Înainte de-a primi explicații, călătorul trebuie să soarbă din undele luminoase. Apa strălucită și limbile de foc sînt doar palide prefigurări ale adevărului divin. “Florile și flăcările sînt o primă imagine figurativă a realității, destul de diferite, a Empireului. Dante nu trebuie să fie tentat să se limiteze la un spațiu, care în parte repetă formele de viață (apă și flori) din Eden, din Paradisul Pămîntesc. O legătură subtilă între cele două Paradisuri există și se evidențiază aici: dar îndată imaginea adevăratului Paradis, mai mult decît de sugestia la imaginile Paradisului edenic, se apropie de cele literare clasice, cu amfiteatrul sau curtea medievală” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_15

«Nu că-n sine ar fi aceste lucruri necoapte; dar e lipsa ta, că n-ai încă vederi atît de-ascuțite’. Nu-i prunc ce-așa iute să-ntoarcă fața spre lapte, de se trezește mult mai tîrziu decît îi stă-n obicei, cum am făcut eu, pentru a deschide încă mai bune oglinzi din ochii mei, aplecat spre unda ce se desprinde să ne desăvîrșească» (v. 79-87). Nu imaginile aflate în fața lui Dante sînt imperfecte, ci vederea lui este încă limitată de condiția sa umană. Călătorul s-a năpustit spre undele sacre, la fel de nerăbdător ca pruncul după hrană. “Obligat să descrie Empireul – o realitate mai presus de timp și spațiu – în forme sensibile, legate, așadar, de categoria de timp și spațiu, Poetul «rezolvă fericit problema de a împăca natura acestui cer cu nevoile inevitabile ale poeziei, prezentîndu-ne suprasensibilul ca pe un sensibil definitiv, la care ajungem traversînd faze sensibile iluzorii, ce-l străbat, adumbrindu-l, de parcă sînt prevestiri umbrite ale adevărului lor… O astfel de apariție a suprasensibilului, din nuanțele primelor imagini sensibile pînă la iluzoriu, ca printr-o formă de respect, nu-i dăunează poeziei, care găsește modalitatea de-a se agăța puternic în concret…» (Rossi-Frascino). Trei sînt momentele succesive ale viziunii Empireului: mai întîi o lumină vie îl înfășoară pe Poet, orbindu-l, apoi lumina se precizează, configurîndu-se în formă de rîu (Harul), pe ale cărui țărmuri cresc viguroase florile (duhurile fericite), pe cînd flăcări vii, cu o mișcare neîntreruptă, trec pe rînd de la rîu la corole și de la corole la rîu (îngerii, intermediari ai Harului și uniți, în fericire, cu duhurile mîntuite). În sfîrșit, valurile dobîndesc figură de cerc (versul 103), tipică pentru construcția dantescă, dispunîndu-se sub forma rozei eterne, un imens amfiteatru, pe treptele căruia apar de-acum în mod direct, cu înfățișarea lor omenească, duhurile fericite; ele contemplă lumina divină reflectată în lacul de lumină, care ocupă centrul amfiteatrului (versurile 103 sqq.). În viziunea Empireului, punctul de pornire este oferit de Biblie: lumina în formă de rîu, de fapt, amintește un pasaj din Daniel (7, 10: «Un rîu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui») și unul din Apocalipsă (22, 1: «Mi-a arătat un rîu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului»). Cf. și Psalmi 36, 9; 46, 5; 65, 10; Isaia 66, 12” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_giottesca