Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: mintuire

Petalele rozei (2)

Pd_XXXII_4

«De partea asta unde e floarea matură în toate frunzele ei sînt așezați cei ce-au crezut în venirea lui Cristos; de cealaltă parte, unde-s întrerupte de goluri semicercurile, stau cei ce pe Cristos venit l-au văzut» (v. 22-27). În partea plină a rozei stau cei din Vechiul Testament, care au crezut în Cristos. În partea cu locuri încă neocupate stau cei care au crezut în Cristos, după venirea sa pe pămînt. “Dreapta și stînga trebuie înțelese nu în funcție de ochiul care vede, al lui Dante sau al lui Bernard, ci al lui Cristos” (T. Di Salvo). “Semicercurile: tot amfiteatrul ideal se împarte în două semicercuri, despărțite de o linie, văzută adineaori, care pornește în mod ideal de la Cristos, care se situează în centrul întregii fericiri, iar la dreapta lui stau cei care au crezut în venirea lui viitoare, pe cînd la stînga cei care au crezut în el și l-au așteptat ca pe Mesia” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_5

«Și cum aici tronul slăvit al doamnei cerului și celelalte jilțuri fac sub el așa despărțire, la fel dincolo cel al marelui Ioan, ce mereu ca sfînt pustiul și martiriul le-a pătimit, și-apoi Infernul pentru doi ani; și sub el astfel e sortit să despartă pe Francisc, Benedict și Augustin și alții pînă jos aici din treaptă-n treaptă» (v. 28-36). În celălalt semicerc, printre bărbați, la fel se împart jilțurile în două categorii de credincioși, în urma sfinților celebri ai Bisericii. “Sfîntul Ioan Botezătorul, umplut «de Duhul Sfînt încă din pîntecele maicii sale» (Luca 1, 15), a rămas o lungă perioadă de timp în pustietate spre a se pregăti, în singurătate și penitență, pentru viața de predicator și a fost martirizat sub Irod (Purgatoriu XXII, 151-154; Paradis XVIII, 134-135). După moarte, a trebuit să rămînă doi ani în Limb, pînă cînd Cristos a coborît în Infern pentru a elibera sufletele patriarhilor din Vechiul Testament. Sub jilțul marelui precursor al lui Cristos, apar cele în care stau Sfîntul Francisc din Assisi (Paradis XI, 43 sqq.), Sfîntul Benedict din Norcia (Paradis XXII, 28 sqq.), Sfîntul Augustin (354-430), mare filosof și teolog, unul dintre cei mai faimoși Părinți ai Bisericii. Deși Dante îl numește în Comedie doar întîmplător (Paradis X, 120), în Convivio, în Monarhia, în Epistole dovedește o bună cunoaștere a operelor lui Augustin. Duhurile dincoace de zidul acesta ar trebui să fie ale întemeietorilor de ordine religioase și teologice, «într-un fel continuatoarele operei Sfîntului Ioan Botezătorul ‘ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El’ (Luca 1, 17)» (Vandelli). Făcînd efortul de-a pătrunde logica acestei liste de sfinți, unii critici au crezut că Ioan Botezătorul este plasat în fața Mariei fiindcă nimeni născut din femeie – după vorbele lui Cristos (Matei 11, 11) – n-a fost mai mare decît el, sau fiindcă Poetul a vrut să stabilească o legătură supremă între Paradis și frumosul San Giovanni de la Florența, sau pentru că a vrut să simbolizeze în Francisc, Benedict și Augustin ardoarea mistică, contemplația și teologia. Poate că are dreptate Tommaseo, cînd comentează astfel versurile respective: «În fața celei mai sfinte dintre femei șade cel mai sfînt dintre bărbați, părintele sufletelor cucerite de Dumnezeu; sub el, întemeietorii de ordine religioase stau în fața mamelor iudee, tot ca părinți de suflete»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_6

«Acum privește înalta prevedere divină; căci unul și alt aspect al credinței la fel vor umple această grădină. Și află că-n jos de treapta ce-i desparte la jumătate pe fericiți, nu prin meritul propriu se șade» (v. 37-42). Merită admirată înțelepciunea divină, care a inclus simetric în Empireu două categorii diferite de credincioși, în număr egal. În jumătatea inferioară a rozei se află spirite mîntuite prin meritele altora. “Conceptul cristocentric îl îndeamnă pe poet să considere că toate duhurile fericite tind spre, sau pleacă de la Cristos – dar și să împartă istoria omenirii în două ere, cu egală importanță și de asemeni cantitativ egale: credincioșii în Cristos care a venit vor avea același număr de reprezentanți ca și credincioșii în Cristos care urma să vină. Este o deducție provenită dintr-o viziune abstractă și ideologică” (T. Di Salvo). “Se pare că și copiii se dispun după aceeași regulă: la stînga sînt copiii născuți din părinți care au crezut în Cristos care urma să vină, la dreapta sînt copiii credincioșilor în Cristos care a venit. Această împărțire a copiilor, în destinul lor, în funcție de părinți, de credință, sau de poziția socială a părinților îi corespunde pe deplin concepției clanurilor familiale, care este o parte integrantă a mentalității medievale” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_7

«ci din al altuia, cu anumite condiții; că toate astea sînt duhuri izbăvite înainte de-a avea adevărate alegeri. Bine poți pricepe din chipurile și chiar vocile lor de copii, de le privești bine și le-asculți» (v. 43-48). Spiritele mîntuite din partea inferioară a rozei și-au pierdut viața înainte de a-și fi formulat o proprie opțiune. Se poate vedea și auzi că este vorba despre grupuri de copii. “Empireul apare împărțit în două părți nu doar pe verticală, ci și pe orizontală: partea de sus este ocupată de fericiții care au murit adulți, cea de jos de sufletele copiilor. Acești morți (expresia izbăviți ar însemna, după unii critici: «eliberați de consecințele păcatului originar») înainte de a dobîndi uzul rațiunii se bucură de fericirea eternă nu prin merite proprii, ci prin împlinirea uneia dintre condițiile, pe care Poetul le va enumera în versurile 79-84. Toți teologii medievali sînt de acord cu afirmația că oamenii vor învia, în ziua Judecății de Apoi, în deplinătatea puterilor și cu vigoarea anilor de tinerețe, fără defectele inerente bătrîneții și copilăriei. În schimb lui Dante «prezența copiilor și a bătrînilor respectabili, în slava Empireului, nu i s-a părut neconvenabilă, cum li s-a părut în schimb mai tuturor teologilor contemporani cu el; și, așa cum chipurile copiilor adaugă un grațios element pictural la tabloul paradisiac, la fel caracterul suav al vocilor copilărești, amestecate cu tonurile robuste și grave ale vocilor bărbătești și cu trilurile cîntecelor femeiești, slujește să redea mai bine melodia ce-acolo sus se cîntă, căreia îi răspund corurile îngerești, însoțite de armonia solemnă a sferelor cerești» (Nardi)” (E.A. Panaitescu).

Ambrogio_Lorenzetti2

Advertisements

Rugăciunea către Beatrice (5)

Pd_XXXI_13

«De cerul care mai sus tună, nu-i vreun ochi muritor așa departe, fie și într-a mării mai adîncă genună, cît era acolo de Beatrice văzul meu; dar nu-mi păsa, căci efigia ei nu cobora la mine prin aer întretăiată» (v. 73-78). Distanța enormă care a apărut deodată între Dante și Beatrice nu-l împiedica totuși pe acesta s-o vadă limpede. “Este imensă distanța care desparte adîncul mării de regiunea tunetelor și i-ar fi imposibil ochiului omenesc să acopere acea distanță. Nu la fel se întîmplă în Paradis; jilțul pe care stă Beatrice este foarte departe de Dante, dar acesta își vede doamna cu absolută limpezime, fiindcă în Paradis totul este imaterial și nu există elemente ca apa sau aerul, care împiedică vederea” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_14

«‘Oh, doamnă, în care speranța mea veghează și care ai îndurat pentru salvarea mea să-ți lași prin Infern urmele trecerii, în toate lucrurile cîte am văzut, prin a ta putere și bunătate, recunosc harul și virtutea» (v. 79-84). Călătorul își îndreaptă rugăciunea spre Beatrice, doamna care îi întărește nădejdea. Ea a coborît după el în Infern pentru a-i veni în ajutor și cu sprijinul ei a dobîndit el forța morală de-a cunoaște realitățile din lumea de apoi. “Acesta este unul dintre momentele cele mai înalte ale călătoriei și în asta constă revelația semnificației sale creștine: o călătorie de la păcat la virtute, din robie în libertate, de la finit la infinit, de la lucrurile trecătoare la eternitate, de la Florența, adică de la societatea agresivă și opacă, la cetatea cerească, pașnică și luminoasă. Prin medierea iubitoare oferită de Beatrice, Dante a obținut intervenția eliberatoare a divinității, harul, puterea morală și religioasă care l-au pus în situația de-a trece teafăr prin Infern și de-a urca pînă la punctul final al călătoriei, ce în curînd se va încheia prin viziunea divinității, care este harul inițial, ce a permis, a urmărit și a ajutat expediția” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_15

«Tu, din rob, m-ai scos la libertate pe toate acele căi, prin toate acele moduri care-ți stăteau în puteri. Mila ta în mine păstreaz-o, încît sufletul meu, pe care l-ai înzdrăvenit, așa cum ție îți place, de trup să se desfacă’» (v. 85-90). Beatrice l-a scos pe Dante din robia păcatului la libertatea virtuții, recurgînd la toate puterile ei. Pelerinul îi imploră ajutorul pentru a-și păstra sufletul la fel de neprihănit, ca acum, și în clipa morții. “Poetul este acum liber și teafăr: dar trebuie să revină pe pămînt și ar putea să cadă înapoi în robia păcatului, să reintre în stăpînirea vechilor dușmănii, să fie legat de puterile corupătoare, de furia războiului. Împotriva pericolului unei noi prăbușiri, singura apărare este Beatrice: l-a călăuzit în tinerețe, l-a salvat în pădure, tot ea trebuie să-l protejeze, garantîndu-i prezența activă a acelor bunuri religioase pe care l-a ajutat să le cucerească în timpul călătoriei. Este soluția proprie creștinismului medieval: doar harul divin, obținut cu ajutorul rugăciunii, îl poate mîntui pe om din fața violenței istoriei” (T. Di Salvo). “Beatrice dispare din ochii lui Dante în mod neașteptat, așa cum dispăruse odinioară, în vîrful Purgatoriului, în Paradisul Pămîntesc, Virgiliu. Totuși, pe cînd dispariția poetului latin a fost precedată de emoționate cuvinte de despărțire și urmată de o dureroasă rătăcire a lui Dante, aici Poetul, în speranța unei apropiate întîlniri cu Dumnezeu, își ridică îndată ochii spre înălțimi (versul 70), iar mulțumirea adresată Beatricei dobîndește trăsăturile unui imn, în care forța emoțională este sprijinită abil și condusă cu mare măiestrie de construcție. Imnul se deschide pe o notă de umanism trepidant (Oh, doamnă, în care speranța mea veghează), unde amintirea greșelilor trecute se adaugă la conștiința fragilității omenești. Dar intervenția supranaturală, a cărei purtătoare fusese femeia, risipește orice primejdie, în timp ce Dante, cu un accent hotărît, declară că tot harul și toată virtutea experienței sale religioase prezente depind numai de puterea și bunătatea Beatricei. Prin meritul ei, el a fost scos din robie la libertate (pe toate acele căi, prin toate acele moduri: agitația și oboseala le trăiește Beatrice, nu Poetul pe care ea îl «tîrăște» după sine, cu puterea iubirii sale). După ce-a obținut mîntuirea, iată concluzia solemnă și triumfală a imnului (mila ta în mine păstreaz-o), unde experiența religioasă, care este printre cele mai complexe și se propune ca «exemplară» pentru toți oamenii, este rezumată în expresii concise și elocvente, ce mențin totuși vie nota afectuoasă: «expresia insistă pe tue (versul 81), tuo, tua (versul 83), Tu (versul 85), tua (versul 88), a te (versul 90) și însăși puritatea sufletească din clipa morții, ce-l va conduce din nou la Beatrice, se traduce într-o expresie afectuoasă: așa cum ție îți place» (Grabher). Deschisă printr-o amplă perspectivă spațială (versurile 73-78), rugăciunea se încheie cu o altă imagine în spațiu (și ea, așa departe), însă Beatrice, foarte îndepărtată cum este în imensitatea rozei, «îi zîmbește lui Dante cu un surîs foarte dulce și foarte viu, perfect individualizat prin distanța imensă: acest surîs… este cea mai înaltă și totodată cea mai umană glorificare, pe care Dante a închipuit-o în onoarea Beatricei» (Montanari). Prin gestul de rămas-bun, Poetul și-a îndeplinit acum promisiunea de-a spune despre Beatrice «ceea ce niciodată n-a fost spus despre nici una» (Vita Nova XLII, 3): iubirea pentru Beatrice este retrăită și contemplată, pe fundalul sărbătoresc al vieții eterne și al virtuții canonizatoare” (E.A. Panaitescu).

Maestro_Cappella_Rinuccini2

Taina predestinării (9)

Giovanni_di_Paolo

Pd_XX_25

«Iar voi, muritorilor, țineți-vă strînsă judecata; că noi, ce-l vedem pe Dumnezeu, nu-i cunoaștem încă pe toți cei aleși; și ni-i tare dulce știința retezată, căci binele nostru-n acest bine sporește, iar ce vrea Domnul, și noi vrem’» (v. 133-138). Oamenii muritori să nu-și permită judecăți despre mîntuirea cuiva. Aceasta este o taină pe care doar Dumnezeu o cunoaște, nici măcar duhurile fericite, cu toate că ele văd reflectată justiția divină. Însă necunoașterea tainei predestinării este o fericire pentru duhurile din Paradis, care își frîng și își contopesc voința proprie, în oceanul universal al voinței lui Dumnezeu. “Acvila, după ce-a prezentat principalele duhuri ale celor drepți, își închide ciclul reprezentării diversificate, rapide și totuși unitare, revenind la taina justiției divine, de unde pornise discursul său. Simbol al justiției pămîntești și al celei divine, «ea include sărbătorirea justiției omenești în contemplarea mistică a justiției divine, care își are rădăcinile în abisul de nedeslușit al înțelepciunii infinite» (V. Rossi), în timp ce Dante, după analiza scolastică din versurile precedente, regăsește o climă de adevărată poezie. Tema teologică se rezolvă într-o temă poetică, din nou mulțumită credinței, entuziasmului pentru adevărul dobîndit, efuziunii de bucurie ce derivă din ambele. Dar cea care alimentează acest entuziasm este mai cu seamă siguranța cîștigată că perfecțiunea justiției divine e totodată perfecțiune de milostivenie și iubire” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_26

«Astfel din acea icoană divină, spre a-mi limpezi vederea scurtă, mi-a fost dată suavă medicină. Și cum pe bunul cîntăreț, bunul chitarist îl însoțește cu sunetul corzii, încît mai multă plăcere cîntul dăruiește» (v. 139-144). Cu aceste explicații acvila i-a potolit călătorului marea curiozitate. “Astfel, din simbolul justiției divine, pentru a-mi fi lămurit modul limitat al vederii mele intelectuale, mi s-a oferit un dulce remediu, întrucît mi s-au demonstrat două lucruri, că predestinarea este de necercetat și că este nevoie să avem încredere în acțiunile justiției divine” (T. Di Salvo). “Și cum pe bunul cîntăreț: așa cum vocea unui bun cîntăreț bunul chitarist o însoțește cu vibrarea corzilor instrumentului său, iar prin acel acompaniament tot cîntecul devine mai plăcut… Revine la final motivul instrumentului muzical, care la început a slujit de comparație pentru vorbirea acvilei (v. 22-24). Muzica pare să acompanieze aceste două cînturi, ca un semn al tainicei armonii ce guvernează soarta oamenilor, în judecata divină de necercetat” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_27

«astfel, pe cînd a vorbit, îmi amintesc că am văzut cele două lumini sfinte, precum clipeala din cei doi ochi se potrivește, cu vorbele clătinîndu-și lucirile» (v. 145-148). Așa cum cîntatul din voce este acompaniat de interpretarea la chitară, pentru a se obține o muzică armonioasă, la fel cele două duhuri fericite despre care era vorba, al lui Traian și al lui Rifeu, acompaniau prin sclipirea lor conținutul cuvintelor spuse de acvilă. Iar pîlpîirea lor era simultană, ca a celor doi ochi cînd clipesc. “Pe cînd a vorbit: mișcarea, adică oscilația luminilor, ține aici locul acompaniamentului muzical, prin aceeași trecere de la văz la auz, care marchează și deschiderea cîntului (v. 1-12)” (Chiavacci Leonardi). “Precum clipeala: ultima imagine, o comparație în cadrul unei comparații, vrea să însemne, pe lîngă acordul dintre mișcarea luminilor și cuvintele acvilei, chiar acordul dintre cele două lumini, în perfectă sintonie între ele, așa cum ne este dat să vedem pe pămînt mișcarea sincronizată. Armonie în armonie, pe care Dante o surprinde în macrocosm și în microcosm, după cum îi este obiceiul” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_francese4

Taina predestinării (8)

Pd_XX_22

«Duhul glorios de care vorbim, întors în carne, unde a stat puțin, a crezut în El că-l putea ajuta; și crezînd, s-a aprins în asemenea foc de dreaptă iubire, că la a doua moarte a fost vrednic să vină-n această horă» (v. 112-117). Duhul lui Traian, revenit la viață, a devenit credincios. Asta i-a deschis calea mîntuirii, după a doua moarte. “Din Infern nu se poate trece în Paradis, căci voința de bine a încetat să mai acționeze: dacă n-ar fi așa, Infernul ar fi echivalent cu Purgatoriul. Însă fiind vorba despre o lume în ansamblu, nu există altă voință decît cea a răului lipsit de hotărîre și de posibilitatea de-a trece în lumea binelui, nici măcar ca dorință sau nostalgie. Prin urmare, era necesar ca Traian să fie înviat, să-i fie din nou transmisă dorința de bine, ca revenit pe pămînt el să facă binele și să merite mîntuirea în Paradis: chiar așa cum s-a întîmplat, pas cu pas. Dar acestei legende Dante nu i-ar fi dat nici un credit, dacă prin exemplul lui Traian și al lui Rifeu, mîntuiți, n-ar fi vrut să omagieze marile personalități ale antichității clasice (…), dar și să le ofere cumva justiția și mila divină: aceasta îi dădea posibilitatea de-a vedea mîntuite duhuri care, doar prin recursul la justiție, ar fi fost excluse” (T. Di Salvo).

Pd_XX_23

«Celălalt, prin harul ce din așa de-adîncă fîntînă țîșnește, că-n veci o creatură nu și-a împins ochiul pînă la prima undă, toată iubirea acolo jos și-a pus-o în dreptate; drept care,   din har în har, Dumnezeu i-a deschis ochii la mîntuirea noastră viitoare; iar el a crezut în ea și n-a mai suferit de-atunci duhoarea păgînismului; și-i certa pe oamenii rătăciți» (v. 118-126). Îndrăgostit în mod autentic de justiție, Rifeu a fost răsplătit de mila divină, ce vine din profunzimi niciodată văzute sau bănuite de cineva. Harul divin i-a permis să intuiască viitoarea mîntuire. Cîștigîndu-și astfel credința, personajul antic s-a îndepărtat de păgîni și a început să le condamne erorile. “Rifeu și-a plasat toată iubirea în justiție, printr-un dar specific al Harului, provenit din taina de nedeslușit a lui Dumnezeu (v. 118-121). Din partea lui Dumnezeu, el, ca răsplată, a primit daruri tot mai mari, pînă la dezvăluirea viitoarei mîntuiri. La baza acestei doctrine stă de asemeni gîndirea Sfîntului Toma (Summa Theologica II, II, II, 7), care explică situația că mulți păgîni au obținut mîntuirea fiindcă, prin intermediul Harului, li s-a dezvăluit venirea viitoare a lui Cristos. După ce-a respins greșelile păgînilor, lui Rifeu, în loc de botez, i-a fost de ajuns să respecte cele trei virtuți teologale, pe care Dumnezeu i le-a așezat în suflet” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_24

«Cele trei doamne l-au botezat, pe care le-ai văzut la roata din dreapta, înaintea botezului cu peste un mileniu. Vai, predestinare, ce departe-i rădăcina ta de privirile care prima cauză n-o văd toată!» (v. 127-132). Rifeu a fost creștinat cu ajutorul celor trei virtuți, deja întîlnite de Dante în Purgatoriu: Iubirea, Speranța și Credința. Mîntuirea este o taină ce nu poate fi văzută și cunoscută de mintea omului. “Cele trei doamne: pentru el au ținut locul botezului (adică au produs același efect ca botezul, făcîndu-l să devină creștin) cele trei doamne, pe care le-ai văzut dănțuind la roata din dreapta a carului Bisericii, în Paradisul Pămîntesc (cf. Purgatoriu XXIX, 121-126), cu peste un mileniu înainte ca botezul să fie instituit (războiul din Troia fusese plasat de istoricii medievali în jurul anului 1200 î.Cr.). Prin sacramentul botezului se transmit cele trei virtuți supranaturale, proprii creștinului, care lui Rifeu i-au fost dăruite direct de Bunul Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). “Botezul este indispensabil după venirea lui Cristos: nu există mîntuire pentru cel nebotezat. Dar Biserica admite că păgînii, ori de acum, ori de odinioară, dacă au credință, sînt mîntuiți, așa cum admite și botezul prin sînge, al martirilor, de exemplu” (T. Di Salvo). “Predestinare: cuvîntul, folosit aici o singură dată, la încheierea celor două cînturi, este de fapt motivul teologic ce domină toată evoluția lor” (Chiavacci Leonardi).

Jacopo_da_Bologna2

Taina predestinării (7)

Pd_XX_19

«Prima viață a genei mele și a cincea te umplu de uimire, căci vezi cu ele-mpodobit tărîmul îngerilor» (v. 100-102). Dante se mira că primul și al cincilea duh fericit, ale unor păgîni, se află la loc de cinste în Paradis. “Acvila își reia acum, după inflamarea neașteptată din cele două terține precedente, tonul potolit de la început” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_20

«Din trupuri n-au ieșit, cum crezi, păgîni, ci creștini cu fermă credință, unul în mîntuirea viitoare, altul în mîntuirea venită. Căci unul din Infern, de unde-n veci nimeni nu se-ntoarce la gîndul bun, și-a reluat oasele; și asta a fost răsplata pentru speranța fierbinte» (v. 103-108). Cînd au murit, cele două personaje de fapt își cîștigaseră deja credința: Rifeu în viitoarea venire a lui Cristos, Traian în trecuta venire a lui Cristos. Iar Traian s-a întors chiar din Infern pentru a se mîntui. “Passuri… passi: sînt participii latinizante de la verbul patior = a suferi. Este evident că nu doar picioarele au suferit: picioarele indică aici toată persoana lui Cristos (în retorică această figură se numește sinecdocă)” (T. Di Salvo). “Rămîne valabil principiul că nu se intră în Paradis fără credința fermă și limpede în Cristos. Acum acvila trebuie să explice cum au devenit cei doi înainte de moarte creștini” (T. Di Salvo).

Pd_XX_21

«pentru speranța fierbinte, ce-a umplut de forță rugile făcute Domnului ca să-l învie încît să-și poată schimba voința» (v. 109-111). Revenirea din Infern a împăratului a fost posibilă ca rezultat al speranței fierbinți, ce-a animat rugăciunile adresate de Papa Grigore lui Dumnezeu. “Mîntuirea lui Traian pleacă de la o premisă teologică: cel ce este atins de Har îl poate transmite altuia. Astfel s-a întîmplat cu Traian, mîntuit prin intermediul Sfîntului Grigore cel Mare. Cazul specific al împăratului roman este amintit și de Sfîntul Toma (Summa Theologica III, LXXI, 5)” (E.A. Panaitescu).

Jacopo_da_Bologna

Taina predestinării (6)

Pd_XX_16

«Apoi, cu ochiul mai aprins, semnul sfînt mi-a răspuns pentru a nu mă ține legat de uimire: ‘Eu văd că tu crezi aceste lucruri, fiindcă le spun eu, dar nu vezi cum; încît, de-s crezute, sînt ascunse» (v. 85-90). Pentru a nu-i mai prelungi curiozitatea, acvila i-a spus repede că e de înțeles uimirea lui, provenită din neînțelegere. “Cu ochiul mai aprins: din cauza bucuriei sporite” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_17

«Faci ca acela care obiectul după nume-l învață bine, dar rostul lui nu-l poate vedea de altul nu i-l arată» (v. 91-93). Dante percepe aici doar suprafața lucrurilor, fiindcă nu le pătrunde cauza. “Faci ca acela: terțina explică sub formă de exemplu ceea ce s-a spus în terțina precedentă, de parcă i s-ar vorbi unui copil: faci ca un copil, care cunoaște denumirea unui lucru, dar nu-i înțelege esența, dacă alții nu i-o dezvăluie” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_18

«Regnum coelorum îndură violența venită din caldă iubire și vie speranță, ce-nving voința divină; nu în felul cum om pe om îl împilează, ci o înving fiindcă vrea ea să fie învinsă și, învinsă, învinge cu mărinimia ei» (v. 94-99). Împărăția cerurilor poate fi cucerită doar prin iubirea și speranța creaturilor. Bătălia nu se dă în sensul pămîntesc, de oprimare a dușmanului. Mărinimia lui Dumnezeu se lasă învinsă de asaltul carității și, primindu-i la sine pe “luptători”, de fapt îi asimilează și-i cucerește.“Reluarea unei expresii evanghelice (Matei 11, 12; Luca 16, 16) îi slujește lui Dante pentru a arăta cum calda iubire și via speranță pot cuceri voința divină, care nici nu dorește altceva decît să fie învinsă de iubirea și de speranța creaturilor, încît, în ultimă analiză, tot voința divină este cea care triumfă prin milostivenia sa” (E.A. Panaitescu). “Doctrina pe care se întemeiază afirmația se slujește de un limbaj milităros și războinic, pentru a-l răsturna pe dos: între Dumnezeu și oameni se dezlănțuie o bătălie, se desfășoară un război, în care învinge cel care e mai puternic, care se impune prin violență asupra celuilalt. Iar credincioșii îl pot învinge pe Dumnezeu, folosind armele milostiveniei și ale nădejdii în El. Iar Dumnezeu, cel învins de creaturi, în clipa cînd pe această cale le duce în împărăția sa și le transformă în duhuri fericite, le învinge. Victoria finală este mereu a divinității, care în acest scop acceptă uneori să pară învinsă, ca un general care pe plan tactic pierde cîteva bătălii pentru a cîștiga războiul. În mod concret: în Dumnezeu există justiția și există mărinimia, bunătatea sau milostivenia. Pe planul rigorismului absolut, Dumnezeu ar trebui să-i excludă pe păgîni din Paradis, dar lăsîndu-se condiționat de mărinimie, acceptă să fie învins și păgînii să intre, de asemeni, în împărăția cerurilor. Însă impune anumite condiții. Cele pe care poetul le clarifică în terținele următoare” (T. Di Salvo).

Jan_Van_Eyck

Despre justiția divină (5)

Pd_XIX_13

«care, deși la țărm vede străfundul, în larg nu-l vede; și totuși e-acolo, dar îl ascunde adîncimea. Lumină nu-i, de nu vine din seninul ce-n veci nu se tulbură; altfel e-ntuneric, sau umbră a cărnii, sau veninul său» (v. 61-66). Lumina adevărului vine doar din rațiunea divină; în afara ei există doar bîjbîiala instinctelor și frustrarea lor. “Raționamentul a devenit o imagine sensibilă, abstracția – o dovadă concretă, conceptul teologic – o noțiune elementară” (Chimenz). “Observați în aceste terține prezența rimelor dificile sau neobișnuite, cerute de latinisme. Și remarcați amestecul de limbă vorbită (seninul care nu se tulbură) și alte elemente puternic inspirate de modele literare (toată terțina 67-69). Diversele registre lingvistice, care se combină și se însoțesc, nu dau o senzație de juxtapunere, ci de discurs care, utilizînd diferite resurse, își creează propriul său cuib stilistic. Este momentul culminant al expunerii, cînd se reafirmă, cu un ton pe de o parte apodictic, pe de altă parte emoționat, adevărul că toate hotărîrile vin de la Dumnezeu, iar ceea ce a fost decis de către divinitate are un motiv al său de-a fi: în Dumnezeu se află lumina, limpezimea, seninătatea, care exclud întunericul, umbrele, veninul produs de patimile care perturbă. Așadar, de-o parte, seninătatea interioară, creată de revelația iluminantă a Harului (și aici vocea se închide în tonuri de înaltă emoție, definitorii pentru a treia cantică), de altă parte tulburările și dezlănțuirea patimilor, care întunecă toate conștiințele. Nu în agitația chinuitoare a rațiunii, care nu știe și se îndoiește, își găsește omul seninătatea, ci în acceptarea limitelor și în conștiința că dincolo de lumina Harului nu există decît lumea întunecată a ignoranței și a greșelii” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_14

«Destul ți s-a deschis taina ce-ți ascundea justiția vie, de care te întrebai așa des; căci îți ziceai: Un om se naște pe malul Indului și acolo nimeni nu-i vorbește de Cristos, nici nu citește, nici nu scrie» (v. 67-72). Sînt suficiente aceste explicații, pentru nedumerirea lui Dante despre natura justiției divine, care-l făcea să-și pună întrebări legate de problema mîntuirii printre necredincioși. “Aici se include, după atîtea solemne introduceri, întrebarea, iar dubiul este articulat în premisele și consecințele sale, cu extremă limpezime expresivă, de parcă ar arăta că îndoiala traversează mintea și agită conștiința atît a oamenilor învățați, cît și a neștiutorilor. (…) Problema era de natură teologică, dar neliniștea, tulburarea erau ale poetului, ale omului asupra căruia încă n-a coborît harul, din seninul care niciodată nu se tulbură” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_15

«și toate vreri și fapte ale lui sînt bune, pe cît le vede mintea umană, fără păcat în viață sau în vorbe. Moare nebotezat și fără credință: unde-i justiția care-l condamnă? unde-i e vina, dacă el nu crede?”» (v. 73-78). Frămîntarea lui Dante ținea de situația damnării necredincioșilor, chiar dacă ei ar trăi în condiții virtuoase. “După ce-a fost formulată îndoiala lui Dante, Acvila se înfurie și se indignează, la început parcă ar vrea să-l izbească și să-l răstoarne, în elanul său biblic și paulin, pe măruntul muritor cu uriașa lui trufie: apoi își calmează treptat indignarea, oferă, fie și cu o fundamentală rezervă, circumstanțe atenuante minții omenești, în mod fatal întunecate de caracterul său pămîntesc, iar pînă la urmă se astîmpără de tot în contemplarea lui Dumnezeu ca Bunătate și Justiție absolută” (Chimenz).

Giovanni_di_Paolo

Înţelepciunea virtuoasă (9)

Andrea_di_Bonaiuto6

Pd_X_24

«Aceasta de la care la mine ţi se-ntoarce privirea e flacăra unui duh ce-n gînduri grele a simţit că moartea întîrzie: ea e lumina eternă a lui Sigier care, citind în uliţa cu paie, a dovedit adevăruri invidiate’» (v. 133-138). Ultimul duh, de la care privirea lui Dante închide cercul, revenind asupra lui Toma, a fost frămîntat de multă nelinişte. Este Siger care, predînd filosofia la Paris, a demonstrat lucruri incomode, ce i-au atras mare duşmănie. “Încheie trecerea în revistă a sufletelor înţelepte, făcută de Sfîntul Toma, figura lui Siger din Brabant (circa 1226 – circa 1283), cel mai important susţinător al filosofiei averroiste din sec. al XIII-lea. Profesor la universitatea din Paris, unde a fost şi rector, a polemizat multă vreme cu Sfîntul Toma, afirmînd imposibilitatea unei sinteze între gîndirea lui Averroes şi credinţa creştină, pe care marele teolog dominican încerca, foarte prudent, s-o realizeze. Acuzat de erezie (nega de fapt doctrina creaţiei din nimic, cea a nemuririi sufletului, cea a liberului arbitru), a apelat la arbitrajul papei şi, la Orvieto, unde se afla în acel moment curia pontificală, a declarat că acceptă, prin intermediul credinţei, ceea ce, pe baza raţiunii, nu considera că este adevărat. A murit la Orvieto, înjunghiat de un cleric, secretarul său, într-un acces de nebunie. Prezenţa lui Siger, care, deşi n-a fost condamnat oficial şi definitiv ca eretic, a fost considerat ca atare de mulţi pe vremea aceea, în cerul Soarelui şi elogierea sa de către adversarul lui înverşunat nu pot fi uşor explicate. Nardi a avansat ipoteza cea mai probabilă pentru a rezolva această chestiune dezbătută: Dante a vrut «să înalţe amintirea unui gînditor cinstit, foarte stimat de contemporanii săi, care zăcea sub apăsarea loviturilor primite din partea invidiei şi să ni-i înfăţişeze împăcaţi în faţa adevărului etern pe cei doi mari filosofi, pe care îi îndrăgea, fără partizanate de gîndire». În uliţa cu paie: la Paris, şcolile de teologie se aflau pe rue du Fouarre, strada paielor” (E.A. Panaitescu).

Pd_X_25

«Apoi, ca orologiul ce ne cheamă cînd mireasa Domnului se ridică de-i cîntă mirelui s-o iubească, încît o parte o trage pe cealaltă şi-o grăbeşte, sunînd tintin cu-aşa suavă notă, că sufletul bine dispus se topeşte de iubire» (v. 139-144). În orologiu, un mecanism îl deplasează şi îl zoreşte pe celălalt, provocînd o melodie blîndă, ce ne bucură sufletul. Acest orologiu ne trezeşte dimineaţa, cînd Biserica (mireasa Domnului) îi înalţă rugăciuni lui Cristos (mirele), pentru ca el s-o iubească şi s-o ajute în continuare. “Revine, după prezentarea duhurilor fericite din coroană, tema exteriorizării beatitudinii, în ritmul cîntecului şi al dansului. Iar duhurile, cu graţia unui cor, ţinîndu-se de mîini, ca mecanismul unui orologiu, se lasă din nou în voia manifestărilor de bucurie. Revine imaginea dominantă a cercului, a figurii geometrice care indică perfecţiunea, echilibrul, simetria, acordul, armonia. Sînt teme pe care insistă fantezia lui Dante, aici în strînsă legătură cu raţionalismul său: sînt şcoli teologice şi filosofice diferite, uneori filosofii sînt în conflict între ei, cu idei diferite, dar cu toţii credincioşi şi consonanţi în ideea de a transforma filosofia într-o celebrare a divinităţii. Totul tinde spre unitatea divină, cu aceeaşi armonie cu care toate punctele unui cerc converg spre centru, sau cu care într-un orologiu părţile se completează şi, apăsînd una asupra celeilalte, izbutesc să provoace sunetul clopotului, care pe toţi îi îndeamnă la credinţă, la preamărirea lui Dumnezeu. Fireşte că nu toate ne conving în acest final: de pildă onomatopeea tintin este rezultatul unei dispoziţii de a utiliza tehnica retoricii; dar, în ansamblu, pagina este una dintre cele mai plăcute din Paradis” (T. Di Salvo). “Orologiul, la care se referă poetul, era deşteptătorul, un ceas mecanic apărut în sec. al XIII-lea. Era acţionat de greutăţi şi se baza pe combinaţia dintre greutăţi, rotiţe şi ciocănaşe: acestea loveau suprafaţa unui clopot. Era un mecanism complicat. Aşadar este remarcabilă atenţia lui Dante faţă de o inovaţie tehnologică, avînd din cîte se pare o largă răspîndire şi fiind adoptată de biserici şi mănăstiri” (T. Di Salvo).

Pd_X_26

«la fel am văzut eu roata glorioasă mişcîndu-se şi răspunzînd la voce cu voce-n aşa fel că blîndeţea nu i se cunoaşte, decît acolo unde fericirea se înveşniceşte» (v. 145-148). În acelaşi mod, călătorul a văzut cercul duhurilor înţelepte cîntînd şi dansînd în horă, cu o gingăşie care nu se mai întîlneşte decît în Paradis, locul fericirii eterne. “Se înveşniceşte (s’insempra): neologism dantesc. Nu există alte exemple de acest fel. Buti explică printr-un alt frumos cuvînt compus: s’imperpetua” (T. Di Salvo).

Andrea_di_Bonaiuto7

Înţelepciunea virtuoasă (7)

Pd_X_19

«Altul ce-apoi ne-mpodobeşte corul a fost acel Petru care, ca femeia sărmană, şi-a dat Sfintei Biserici comoara» (v. 106-108). Vine apoi înţeleptul Petru, care şi-a dedicat activitatea intelectuală dogmaticii. “Pietro Lombardo, născut în ţinutul Novarese la începutul sec. al XII-lea, a studiat la Bologna; după ce s-a mutat în Franţa, a fost profesor de teologie la Paris, din 1140, şi episcop al oraşului, din 1158. A murit în 1160. A fost poreclit Magister sententiarum, după titlul operei sale (Sententiarum libri IV), care a fost utilizată ca text fundamental în şcoli, unde a fost comentată, printre alţii, de Sfîntul Toma şi Sfîntul Bonaventura. Pietro Lombardo i-a dăruit Bisericii comoara înţelepciunii sale, aşa cum văduva săracă din Evanghelie i-a dăruit lui Dumnezeu toţi banii pe care-i avea, două monezi de aramă (Luca 21, 1-4)” (E.A. Panaitescu). “În introducerea la opera sa, Pietro, cerîndu-şi iertare că-i dăruieşte atît de puţin Domnului, spunea însă că oferă tot ceea ce are, la fel ca femeia sărmană din Evanghelia după Luca (21, 1-4), care îi dădea lui Dumnezeu doi bănuţi: aceştia au fost primiţi de Domnul mai cu drag decît bogăţiile celor puternici, oferite cu trufie şi prefăcătorie ascunsă” (T. Di Salvo).

Pd_X_20

«A cincea lumină, dintre noi cea mai frumoasă, respiră atîta iubire că toată lumea jos acolo rîvneşte să afle de ea. Înăuntru stă mintea înaltă în care aşa ştiinţă adîncă a fost pusă, că dacă adevărul e adevăr, pentru a vedea atîtea nu s-a ridicat altul» (v. 109-114). Următorul duh fericit este cel mai luminos, fiindcă este cel mai înţelept. Toţi muritorii vor să-i ştie gîndurile. Dacă Scripturile spun adevărul, acesta a fost omul cel mai înzestrat, din toate timpurile, de-a pricepe mersul lucrurilor. “A cincea lumină a Soarelui este a lui Solomon, marele rege, legiuitor şi scriitor ebraic. Dante îi elogiază înţelepciunea, amintindu-l nu atît ca autor al Proverbelor, al Ecleziastului, cît mai ales al Cîntării cîntărilor (cf. v. 110), unde este celebrată iubirea omenească, pentru a se reprezenta alegoric iubirea dintre Cristos şi Biserică, sau dintre Cristos şi suflet. Teologii au discutat îndelung despre soarta sufletului său după moarte, fiindcă într-un pasaj din Biblie i se reproşează lui Solomon desfrînarea (I Regi 11, 1-4). Dacă adevărul e adevăr: Dante se gîndeşte aici la pagina biblică unde este elogiată mai presus de toate înţelepciunea lui Solomon (I Regi 3, 12)” (E.A. Panaitescu).

Pd_X_21

«Alături vezi acea faclă care jos, în carne, mai profund a văzut natura îngerească şi a lor datorie. În cealaltă luminiţă rîde avocatul vremilor creştine, de ale cărui vorbe Augustin s-a ajutat» (v. 115-120). Lîngă Solomon stă duhul care, pe cînd trăia, a cercetat cu multă profunzime condiţia îngerilor. Alături este lumina mai mică a celui care, prin tratatele sale, a apărat începuturile creştinismului; din argumentele lui s-a inspirat ulterior Sfîntul Augustin. “Dionisie Areopagitul a fost convertit de Sfîntul Pavel la creştinism, atunci cînd apostolul a predicat în Areopagul de la Atena (Faptele apostolilor 17, 34). Devenit episcop al cetăţii, a fost martirizat la sfîrşitul sec. I. Evul Mediu i-a atribuit numeroase opere cu caracter teologico-mistic: la una dintre ele, intitulată De coelesti hierarchia (un tratat despre natura şi misiunea îngerilor) face trimitere Dante în v. 117. Azi totuşi cercetătorii consideră că operele sale trebuie atribuite unui scriitor creştin din sec. al V-lea, care a fost profund influenţat de neoplatonism” (E.A. Panaitescu). “Vechii comentatori ezitau în interpretarea acestei terţine, iar nesiguranţa se păstrează pînă azi. Unii s-au gîndit la Sfîntul Ambrozie, marele Părinte al Bisericii, care a trăit în sec. al IV-lea şi cu predica sa l-a convertit pe Augustin la creştinism. Alţii la Paulus Orosius, preot şi istoric spaniol din sec. al V-lea, autorul unei opere foarte cunoscute în Evul Mediu: Historiarum libri VII adversus Paganos. În ea, compusă pentru elogierea Sfîntului Augustin, care s-a slujit apoi de aceasta pentru a scrie De Civitate Dei, îşi propune să demonstreze toate avantajele oferite de religia creştină omenirii (de aici expresia dantescă: avocatul vremilor creştine)” (E.A. Panaitescu).

Andrea_di_Bonaiuto3

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (7)

Pd_IX_19

«Află că acolo înăuntru se odihneşte Raab; şi unită cu ceata noastră, de ea în cea mai înaltă măsură e sigilată. În acest cer, unde se-ascute umbra pe care lumea voastră o face, înainte de alt duh, prin izbînda lui Cristos a fost primită» (v. 115-120). În lumina sclipitoare se află Raab, personajul biblic. Ea a fost primită în rînd cu ceilalţi şi se bucură deplin de strălucirea întregului grup. A venit în cerul lui Venus – unde ajunge vîrful de con al umbrei proiectate de pămînt – mai devreme decît celelalte duhuri mîntuite şi scoase de Isus din chinurile Infernului. “Raab este prostituata din Ierihon care, expunîndu-se unei mari primejdii, a primit şi a ascuns la ea acasă iscoadele trimise de Iosua, ajutînd la cucerirea oraşului şi la victoria poporului ales (Iosua 2, 1-24; 6, 17-25). Mîntuirea ei, în virtutea acestui gest, este afirmată în Epistola lui Pavel către Evrei (11, 31) şi în Epistola lui Iacov (2, 25). Figura lui Raab, în cerul lui Venus, este cea mai luminoasă, cum i se cuvine celei care a ajuns prima în cea de-a treia sferă, atunci cînd Cristos, cu moartea sa (care este o izbîndă asupra păcatului şi a Infernului), a deschis porţile limbului (v. 118-123)” (E.A. Panaitescu). “Unde se-ascute umbra pe care lumea voastră o face: după teoria astronomică a lui Alfraganus, pămîntul proiectează în spaţiu un con de umbră, care se termină în cerul lui Venus. Acest fapt l-a îndemnat pe Dante să distribuie în primele trei ceruri duhurile fericite care au încercat, mai mult decît toate celelalte, slăbiciunile pămînteşti” (E.A. Panaitescu).

Pd_IX_20

«Se şi cuvenea să fie lăsată în vreun cer ca palmier de înaltă victorie, ce-a dobîndit-o cu ambele palme, căci a înlesnit prima glorie a lui Iosua în Ţara Sfîntă, la care papa nu mai ia aminte» (v. 121-126). Raab a meritat să fie primită într-unul din cerurile Paradisului, ca mărturie a izbînzii lui Isus asupra Infernului, prin moartea pe cruce. Femeia a contribuit, cu ajutorul ei, la prima victorie a lui Iosua. Din păcate gloria de odinioară a credinţei este neglijată de autorităţile ecleziastice din prezentul dantesc. “Pe bună dreptate a fost ea lăsată într-unul din cerurile fericiţilor, ca semn (palmierul era simbolul victoriei, şi ramurile lui se foloseau pentru a-i sărbători pe învingători) al victoriei măreţe obţinute de Cristos, cu cele două mîini ţintuite pe cruce. Aşadar merită pe deplin să rămînă ca mărturie a acelei victorii – ca una care a ajutat cumva la ea, prin faptele sale – prin mîntuirea eternă, obţinută în ciuda păcatelor ei” (Chiavacci Leonardi). “Prima glorie a lui Iosua: prima faptă de arme glorioasă a lui Iosua, în cucerirea Ţării Sfinte. Ierihonul a fost prima cetate ocupată de evrei în Palestina. Felul în care Ierihonul a fost cucerit (zidurile sale s-au prăbuşit la sunetul trîmbiţelor preoţilor evrei), unul dintre evenimentele cele mai faimoase din Scripturi, s-a repetat uimitor la cucerirea cetăţii albigense Lavaur, de către cruciaţii conduşi de episcopul din Toulouse: cronicarii povestesc că fortăreaţa s-a predat pe cînd tot clerul, aliniat pe digul din faţa zidurilor, înălţa spre Dumnezeu cîntarea Veni creator (Petrus Sarnensis, Historia Albigensium, p. 599). Legătura dintre Folco şi Raab era aşadar stabilită în istorie (…) încă dinainte de cerul lui Venus. Această legătură luminează sensul părţii finale a discursului rostit de Folchetto, care insistă pe Biserica atît de coruptă, încît deja a renunţat la idealul cruciadelor” (Chiavacci Leonardi). “Imaginea cu Ţara Sfîntă aflată în mîna necredincioşilor, în timp ce lumea creştină şi, primul dintre toţi, pontiful momentului, Bonifaciu al VIII-lea, se dezinteresează de ea, marchează începutul temei prin care figura zelosului episcop de Toulouse îşi capătă fizionomia esenţială: un protest viguros şi amar, în faţa răspîndirii răului, luminat la final de o neaşteptată străfulgerare de speranţă (v. 139-142)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_bolognese2