Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: mitologie

Examenul de iubire creștină (8)

Scuola_bizantina

Pd_XXVI_22

«și l-am văzut întorcîndu-se prin toate luminile drumului său de nouă sute treizeci de ori, cît am fost pe pămînt. Limba ce-am vorbit-o s-a stins de tot, înainte ca fapta de nefăcut s-o înceapă Nimrod cu ai lui» (v. 121-126). Adam a trăit 930 de ani (de atîtea ori a trecut soarele prin toate semnele zodiacului). Limba adamică a dispărut înainte ca poporul lui Nimrod, oamenii din Babilon, să înceapă construirea Turnului Babel. “De la moartea lui Adam pînă la coborîrea lui Isus în Limbul infernal au trecut, după cronologia lui Eusebiu, urmată de Dante și în Purgatoriu (cîntul XXXIII, versurile 61-63), 4302 ani. Adam a trăit, după mărturiile din Geneză (5, 5), 930 de ani. Dacă ținem seama că de la moartea lui Cristos pînă în anul 1300, data călătoriei imaginare a lui Dante în lumea de apoi, au trecut, după socoteala tradițională, 1266 de ani, însumînd cele trei cifre obținem 6498: aceasta este durata lumii, măsurată în ani” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_23

«căci nici un efect raționabil, din cauza plăcerii omenești ce se schimbă, urmînd cerurile, n-a fost etern durabil. E faptă naturală că omul vorbește; dar așa sau așa, natura vă lasă pe voi cum vă pare frumos» (v. 127-132). Nici o activitate rațională nu rămîne neschimbată, datorită bunului plac al oamenilor. Folosirea unei anumite limbi, în cadrul vorbirii, este rezultatul liberei opțiuni. Natura nu intervine în aceste alegeri ale ființelor omenești.  “În legătură cu limba folosită de Adam, Dante a exprimat în De Vulgari Eloquentia (I, VI, 4-7) o altă teorie, afirmînd că limba vorbită de primul om – ebraica – fiind de origine divină, nu putea fi schimbată sau coruptă, iar înmulțirea limbilor s-a realizat prin voința lui Dumnezeu, care astfel a pedepsit trufia omenească, manifestată prin construcția turnului Babel, începută de babilonieni, sub conducerea lui Nimrod (cf. Infern XXXI, 77-78; Purgatoriu XII, 34-36). Acum însă Dante susține că toate limbile – așadar și cea folosită de Adam – se schimbă prin natura lor, sînt și ele supuse devenirii și evoluției istorice: «Evoluția limbilor, care într-o primă etapă i se păruse lui Dante un fenomen de instabilitate, ce deriva din păcat, acum i se pare legată de însăși natura vieții omenești» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). “Faptă naturală: că omul folosește cuvîntul pentru a se exprima este un lucru ce ține de natură; dar că el vorbește efectiv într-un fel sau altul, adică într-o limbă sau alta, natura îi lasă omului libertatea de-a alege după bunul lui plac. Adică formele concrete, în care se configurează o limbă (cu diversele denumiri date lucrurilor: cf. v. 133-135), nu sînt fapta naturii, ci opțiunea istorică a omului. Această teorie, de derivație aristotelică, era amplu îmbrățișată de scolasticism” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_24

«Înainte să cobor la chinurile infernale, I se numea în lume supremul bine, de la care provine bucuria ce mă-nfășoară; și EL s-a numit apoi; iar asta se cuvine, fiindcă năravul muritorilor e ca frunza pe ram, una pleacă și alta vine» (v. 133-138). Inclusiv denumirea lui Dumnezeu s-a schimbat, de cînd a coborît Adam în Infern și pînă cînd a urcat în Paradis. Acest lucru este explicabil, fiindcă oamenii au gusturi foarte schimbătoare. “Dante exemplifică aici cele spuse adineaori” (Chiavacci Leonardi). “Dante prin litera I, care înseamnă «unu» în limba latină, probabil vrea să sublinieze «ideea unității, atributul suveran al lui Dumnezeu» (Casini-Barbi). EL («cel Tare», «cel Puternic») însă este numele cu care adeseori este indicat Dumnezeu în Biblie și, după un pasaj din De Vulgari Eloquentia (I, IV, 4), ar fi fost primul cuvînt pronunțat de Adam. Conceptul exprimat în aceste două versuri este expus și în Convivio (I, V, 7-8; II, XIII, 10) și în De Vulgari Eloquentia (I, IX, 6-10)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_25

«Pe muntele ce se ridică mai mult din valuri fost-am eu, cu viață curată și nemîntuită, de la prima oră la cea următoare, cînd soarele-și mută cadranul, la ora a șasea’» (v. 139-142). Primul strămoș a trăit în Eden, pe vîrful muntelui Purgatoriului, care se înalță din apele mării, pînă cînd soarele a străbătut un cadran de cer. “Adam a rămas în Paradisul Pămîntesc ceva mai mult de șase ore: de la prima oră a zilei (șase) la cea a amiezii, cînd soarele trece din primul în al doilea cadran, după ce a străbătut un sfert din drumul său zilnic. Dante urmează în acest caz teoria expusă de Pietro Mangiadore în Historia scolastica, pentru a stabili o legătură mistică între ora la care a fost comis păcatul originar și ora la care, după tradiție, a murit Cristos pe cruce (cf. Infern XXI, 112)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Advertisements

Examenul de iubire creștină (7)

Pd_XXVI_19

«fiindcă o văd în oglinda adevărată, ce asemeni sie face toate lucrurile, dar nimic n-o face pe ea ca ele» (v. 106-108). Duhul fericit a putut citi deja gîndurile călătorului. Lucrurile se imprimă, toate, pe chipul lui Dumnezeu, însă ele nu pot să reflecte pe de-a-ntregul chipul lui Dumnezeu. “«Speglio» și «pareglio» sînt franțuzisme elegante; iar eleganța simetrică a terținei înnobilează conceptul întortocheat cu care lucrează, pe care interlocutorul și cititorii săi îl cunosc deja prea bine” (V. Sermonti).

Pd_XXVI_20

«Tu vrei să auzi cît e de cînd Dumnezeu m-a pus în grădina înaltă, de unde aceasta pe așa lungă scară-n sus te-a îndrumat, și cît mi-a desfătat ochii și dreapta cauză pentru marea supărare și graiul pe care l-am folosit și l-am făcut» (v. 109-114). Călătorul vrea să afle cît timp a trecut de cînd Adam a fost pus în Paradisul Pămîntesc, de unde Dante a fost apoi condus spre ceruri de către Beatrice; cît timp a stat primul om în Eden; din ce cauză a fost el de fapt pedepsit; ce limbă a inventat și a folosit Adam. “Numeroasele întrebări arată limpede că, după ce-a depășit uimirea provocată de vederea primului strămoș, interesul dantesc se îndreaptă spre probleme de caracter doctrinar. Adam este de fapt un pretext: îi lipsește o efectivă personalitate poetică” (T. Di Salvo).

Pd_XXVI_21

«Vezi, copile, nu că am gustat din lemn a fost în sine pricină de îndelungat exil, ci doar depășirea semnului. De unde l-a clintit doamna ta pe Virgiliu, patru mii trei sute și două învîrtiri de soare am dorit acest conciliu» (v. 115-120). Primul strămoș a fost pedepsit nu pentru lăcomia de-a fi gustat din fructul păcatului, ci fiindcă a încălcat porunca divină. El a rămas apoi 4302 ani în Limb, la marginea Infernului, așteptînd venirea lui Isus pentru a fi mîntuit. “Adam răspunde la cele patru întrebări formulate mai sus, începînd cu a treia, cea mai importantă, fiindcă se referă la natura păcatului originar. Temelia poziției dantești este un pasaj din Sfîntul Toma (Summa Theologica II, II, CLXIII, 1 sqq.): greșeala primilor oameni n-a fost un păcat de lăcomie, ci de trufie și de neîncredere în bunătatea divină” (E.A. Panaitescu).

Scuola_bizantina3

Examenul de iubire creștină (6)

Pd_XXVI_16

«Și am început: ‘Oh, rod ce singur ai fost gata copt, oh, părinte străvechi căruia orice soață îți este fiică și noră, te implor cu toată smerenia să-mi vorbești: îmi vezi dorința și pentru a te auzi n-o mai exprim’» (v. 91-96). Dante i se adresează primului om de pe pămînt, care s-a născut matur și față de care toate femeile au fost descendente. “Adam a fost creat direct și deja adult de către Dumnezeu (Paradis VII, 26; De Vulgari Eloquentia I, VI, 1); în plus, fiind strămoșul speciei omenești, orice femeie este fiica lui (întrucît descinde din el) și nora lui (întrucît este măritată cu un urmaș al lui)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_17

«Uneori un animal acoperit se agită, că dorința i se vădește după mișcările pe care le face sub învelitoarea sa» (v. 97-99). Intențiile unui animal acoperit cu o învelitoare se ghicesc din energia cu care se zbate. “Această comparație a fost înțeleasă în moduri diferite. Comentatorii vechi credeau că învelitoarea e chiar pielea animalului, dar este o explicație de exclus, atît pentru Uneori, cît și pentru imaginea însăși cu mișcările pe care le face. Despre ce animal e vorba? Unii se gîndesc la șoim, sub scufia sa, alții la calul de luptă, sub harnașamentul lucios, alții la un animal domestic (o pisică, un cîine), acoperit întîmplător. Dar dacă Dante se gîndea la un animal anume, ar fi spus-o desigur. Comparația e, în opinia noastră, dinadins neprecizată și fiecare dintre exemplele citate poate corespunde ideii: așa cum un animal acoperit nu are altă modalitate de-a se exprima decît agitîndu-se sub învelitoare, la fel duhurile fericite nu au altă posibilitate sensibilă (în afara limbajului) de a-și comunica sentimentele. Iar învelișul luminos se mișcă în sclipiri diferite, pentru a urmări schimbările afective ale duhului, ca învelitoarea care se agită împreună cu animalul (cf. V, 124-126 și VIII, 52-54). Nu e vorba așadar de o «comparație ciudată» (Sapegno), ci de una cît se poate de precisă, cum observă Poletto” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_18

«și la fel primul duh mă făcea să pricep prin înveliș cît se bucura să-mi facă pe plac. Apoi a grăit: ‘Fără a-mi fi rostită de tine, îți pricep dorința mai bine decît tine orice lucru ce ți-e sigur» (v. 100-105). Adam a înțeles foarte bine întrebările pe care Dante ar fi vrut să i le adreseze. “Fără a-mi fi rostită: deși tu n-ai pronunțat-o, dorința ta mi-e cunoscută, mai bine decît cunoști tu orice adevăr, chiar și pe cel mai evident și sigur; fiindcă eu o citesc în oglinda minții divine, care reflectă în sine toate lucrurile, însă nimic n-o poate reflecta pe aceasta în totalitate” (N. Sapegno).

Scuola_bizantina2

Continuă explicaţiile Sfîntului Toma (1)

Miniatura_fiorentina2

Al patrulea cer, al Soarelui. Hora dublă a sufletelor fericite. Sfîntul Toma despre diversitatea inteligenţelor umane. Înţelepciunea lui Adam şi a lui Cristos. Solomon dispunea de înţelepciune politică, mai importantă pentru un rege decît cea ştiinţifică sau cea filosofică. Valoarea prudenţei în judecata asupra lumii. Evoluţia unui individ e imprevizibilă.

Pd_XIII_1

«Să-şi închipuie, cine poate bine pricepe, ce-am văzut acum (şi să-şi reţină imaginea, în timp ce spun, ca stînca tare), cincisprezece stele ce-n diverse colţuri cerul îl însufleţesc aşa senin, că se-nvinge orice înnorare» (v. 1-6). Pentru a-l ajuta să priceapă mai bine imaginea pe care călătorul din Paradis o zăreşte, poetul îl îndeamnă pe cititor să-şi închipuie două cercuri concentrice de stele. “Spectacolul la care asistă acum Dante, cu cele două ghirlande de duhuri fericite care îşi reiau dansul, mişcîndu-se în direcţie opusă una faţă de cealaltă, este dintre acelea care nu există pe pămînt şi la a cărui reprezentare vorbirea noastră, tocmai fiindcă e limitată, nu poate ajunge. Ţine de o lume supranaturală, aşadar netransferabilă pe pămînt, imposibil de măsurat cu mijloacele noastre, incapabilă de o descriere adecvată. (…) Dante îşi îndeamnă cititorul să dispună cîteva dintre stelele pe care le cunoaşte, în număr de douăzeci şi patru, în anumite figuri în stare să redea imaginea pe care el a văzut-o. (…) Această temă a distanţei dintre viziunile asupra mişcării, a luminii etc. din Paradis şi fenomenele asemănătoare de pe pămînt nu este nouă la Dante: prezentarea din cîntul de faţă, cu durata excepţională de 24 de versuri (lucru neobişnuit la Dante, unde în medie terţinele legate sînt două sau trei, nu opt!) este doar o variaţiune cu tendinţă de amplificare” (T. Di Salvo). “Conform sistemului astronomic ptolomeic, există cincisprezece stele mari, care ţin de diverse constelaţii şi sînt răspîndite în diverse locuri pe cer” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIII_2

«să-şi închipuie carul căruia sînul cerului nostru i-ajunge zi şi noapte, că de-ntoarce oiştea nu dispare; să-şi închipuie gura cornului ce-ncepe la vîrful osiei, unde se-nvîrte prima roată» (v. 7-12). Grupurile de lumini virtuoase din cer seamănă cu gruparea stelelor din Carul Mare şi Carul Mic. “Cele şapte stele din Carul Mare, mişcîndu-se foarte aproape de polul ceresc, nu dispar niciodată, nici ziua, nici noaptea, de pe cerul emisferei nordice. Constelaţia Carului Mic este comparată cu un corn: extremitatea mai largă e constituită din cele două stele mai luminoase, iar extremitatea mai strîmtă coincide cu Steaua Polară. Aceasta ocupă vîrful axei cereşti, în jurul căreia îşi desfăşoară rotaţia Primul Mobil” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIII_3

«că a făcut din sine două semne pe cer, cum a făcut fata lui Minos, cînd a simţit gerul morţii; şi unu-ntr-altul îşi pune razele, iar ambele se rotesc de primul merge-nainte iar altu-napoi» (v. 13-18). Duhurile virtuoase, dispuse în constelaţii, pot fi închipuite prin asemănare cu legenda Ariadnei transformate, după moarte, într-o constelaţie. Cele două cercuri de lumini se învîrteau pe cer în direcţii opuse. “Poetul îl invită pe cititor să-şi închipuie că cele douăzeci şi patru de stele pe care tocmai le-a enumerat formează două constelaţii grandioase, cu cîte douăsprezece stele fiecare, concentrice şi rotindu-se în sens opus, care se aseamănă, prin forma lor, cu constelaţia circulară Corona. Aceasta din urmă, după povestea ovidiană (Metamorfoze VIII, 176-182) a avut o origine cu totul neobişnuită: atunci cînd fiica lui Minos, Ariadna (care l-ar fi ajutat pe Teseu să-l ucidă pe Minotaur) a fost părăsită de eroul atenian, zeul Bahus a transformat într-o constelaţie ghirlanda de flori pe care fetişcana o purta pe cap. Totuşi Dante pare să facă aluzie chiar la metamorfoza Ariadnei, care ar fi devenit o constelaţie în clipa morţii” (E.A. Panaitescu).

San_Marco_Venezia

Despre diversitatea firii omeneşti (1)

Miniatura_Bruxelles

În cerul al treilea, al planetei Venus. Hora de lumini a sufletelor iubitoare. Întîlnirea cu Carlo Martello. Despre domnia lui Robert la Napoli. Providenţa divină stabileşte diversitatea umană.

Pd_VIII_1

«Obişnuia să creadă lumea, spre a ei pieire, că frumoasa Ciprinia insuflă iubirea nebună, rotindu-se în al treilea epiciclu; drept care nu doar pe ea o onorau, cu jertfe şi jurăminţi rituale, ginţile vechi în vechea rătăcire» (v. 1-6). În Antichitate lumea îşi închipuia că zeiţa Venus inspiră pasiunea carnală, rotindu-se în al treilea cer. Pentru aceasta o idolatrizau prin jertfe şi jurăminte, nu doar pe ea, ci şi pe mama ei, Diona, precum şi pe fiul ei, Cupidon. “Cîntul se deschide cu un subiect foarte îndepărtat de cel în care se scufundase de-a lungul a două cînturi, VI şi VII, mintea lui Dante, şi anume tema justiţiei, care coincide cu tema Imperiului, singurul garant legitim al justiţiei şi al ordinii, singura instituţie capabilă să-i restituie omului neprihănirea primilor părinţi şi să-l îndrepte spre Paradis. Acum însă cîntul începe vorbind despre cerul lui Venus, unde poetul nu şi-a dat seama că a intrat. Oricum diferenţa de ton şi de subiect ne dă impresia că Dante simte ansamblul pe cînturi, iar fiecare cînt trebuie evaluat ca o unitate închisă în cadrul întregului, chiar dacă apoi pentru cel ce priveşte panoramic toate cînturile se leagă şi tind să confere unitate poemului” (T. Di Salvo). “Dante se află deja în cerul lui Venus dar, ca de obicei, interesul lui se deschide spre două motive de meditaţie: unul despre confuzia pe care o făceau păgînii între Venus-steaua şi Venus-zeiţa, celălalt despre influenţa afectivă care provine de la Venus şi natura acestei iubiri” (T. Di Salvo). “În mitologia antică, Venus, zeiţa iubirii şi a frumuseţii (numită Ciprinia fiindcă s-a născut în marea Ciprului şi în această insulă era venerată în mod deosebit), stătea în al treilea cer. Al treilea epiciclu: astronomii medievali, pentru a explica diversele poziţii ale planetelor, considerau că fiecare se mişcă nu doar de la răsărit la apus, ci şi de la apus spre răsărit, într-un cerc mai mic, al cărui centru cădea în circumferinţa primului (epiciclu: cerc în cerc). Pe cînd în gîndirea antică planeta Venus răspîndea, cu influenţa ei, iubirea senzuală în lume, după gîndirea medievală ea dă naştere unei iubiri benefice şi pozitive” (E.A. Panaitescu). “Iubirea nebună: este expresia tehnică din poezia franceză şi provensală (fol amor) pentru a indica iubirea simţurilor, opusă iubirii sufleteşti (fin’ amor). Amintim şi passada folor deplînsă de Arnaut Daniel în Purg. XXVI, 143” (Chiavacci Leonardi).

Pd_VIII_2

«ci pe Diona o cinsteau şi pe Cupidon, pe ea ca mamă, pe el ca fiu; şi ziceau că el a şezut în poala Didonei; şi de la ea, de unde-mi iau începutul, îşi luau numele stelei la care soarele rîvneşte, cînd apune şi cînd răsare» (v. 7-12). De la Venus, de unde poetul îşi reia povestea călătoriei, cei din Antichitate dădeau nume stelei pe care soarele o priveşte cu mult drag, la asfinţit şi la răsărit. “Lumea antică, de pe vremea păgînilor, obişnuia să creadă, punîndu-şi în pericol mîntuirea sufletului, că Venus, pentru noi o frumoasă planetă, dar pentru antici şi o divinitate, învîrtindu-se în epiciclul celui de-al treilea cerc, răspîndeşte în inimile oamenilor tendinţele instinctive şi de comportament ce împing la iubirea senzuală; şi pentru această credinţă lumile antice, captive ale păcatului lor de idolatrie, o proslăveau ca divinitate nu doar pe Venus, cu sacrificii şi rugăciuni însoţite de sacrificii; dar proslăveau de asemeni ca divinităţi pe mama ei, Diona, şi pe fiul ei, Cupidon” (T. Di Salvo). “Planeta Venus, din cauza mişcării sale duble, seara apare în spatele soarelui (cu numele de Hesperus), dimineaţa în faţa lui (cu numele de Luceafăr)” (E.A. Panaitescu).

Pd_VIII_3

«Eu n-am priceput că am urcat la ea; dar că sînt acolo m-a încredinţat doamna mea, pe care am văzut-o mai frumoasă. Şi cum în flacără scînteia se vede, şi cum în voce vocea se distinge, cînd una stă locului, iar cealaltă se duce şi vine, am văzut eu în acea lumină alte luciri mişcîndu-se roată, mai mult sau mai puţin grăbite, în felul, cred, al viziunii lor interne» (v. 13-21). Dante a intrat în al treilea cer, fără să-şi dea seama. A văzut doar că Beatrice a devenit mai frumoasă. În lumina noului cer, a zărit alte lumini ce se roteau, aşa cum se vede scînteia în foc şi cum se-aude o voce în cadrul corului. “Eu n-am priceput: «nepriceperea» trecerii de la un cer la altul face parte din invenţia generală a Paradisului dantesc, unde ascensiunea este un fapt spiritual, deşi se petrece corporal. Niciodată nu se descriu efectiv zborul, urcuşul: doar aspectul divers al noului cer, pe care Dante îl vede în jurul său, şi o mai mare strălucire sau frumuseţe a Beatricei marchează aceste treceri care nu sînt măsurate nici în spaţiu, nici în timp (cf. X, 34-39)” (Chiavacci Leonardi). “Sporirea luminii indică mereu în Paradis o sporire a adevărului, a desăvîrşirii, o apropiere de divinitate, un salt în interiorul ierarhiei fericirii” (T. Di Salvo). “Mai frumoasă: faptul că Beatrice devine mai frumoasă este semnul că au urcat. Ca de obicei, Beatrice este oglinda sufletească a lui Dante: nu ea este cea care creşte, în realitate, ci el. Transpunerea evenimentului interior în lumina de pe chip – şi anume pe chipul iubit – este invenţia fundamentală din Paradisul dantesc” (Chiavacci Leonardi). “Dintre cele două comparaţii, prima provine dintr-o atentă examinare a realităţii celei mai umile, cealaltă are o temelie culturală, implică din partea poetului cunoaşterea legilor ce guvernează polifonia în cîntul gregorian. Ambele colaborează pentru a da impresia de unitate, ce rezultă întreagă, în ciuda aparentei dispersii sau diversităţi de voci, tendinţe, personalităţi. Cele două imagini ar putea fi considerate emblematice pentru puternica unitate în diversitate şi multiplicitate, care conduce întreaga lume dantescă, unde se contopesc retorica şi filosofia, observaţia directă şi teologia, cultura clasică şi modernitatea de orientări, toate prezente astfel încît la sfîrşit se regăsesc în unitatea universului, care pentru poet coincide cu cea a poeziei sale” (T. Di Salvo). “Cum în flacără…: geniala dublă comparaţie, creată pentru a distinge lumina de lumină, sunetul de sunet (scînteia în flacără, melodia în cîntecul ferm) este un prim exemplu măreţ de fantezie înzestrată, care de-acum înainte va închipui scenele din Paradis. În cerurile precedente, chipurile reflectate în apă, sau peştii în havuz încă mai trimiteau la imagini obişnuite, în toată delicateţea lor. Aici este deja un neobişnuit salt calitativ, în tentativa de-a exprima o realitate de o fineţe aproape inaccesibilă simţurilor. Scînteia se vede în flacără pentru că are lumina mai vie” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_Bergamo

Despre petele din Lună (1)

miniatura_francese

Avertisment către cititori: ei trebuie să urmărească atent sensul vorbelor poetului. Ascensiunea alături de Beatrice în cerul Lunii. Dialog despre motivul petelor din Lună:  ele se datorează nu densităţii variabile a corpurilor, ci virtuţilor diferite cu care acestea au fost înzestrate.

pd_ii_1

«Oh, voi, ce-n barcă mică, dornici de-a asculta, veniţi după nava mea care cîntînd înaintează, întoarceţi-vă pe ţărmurile voastre: nu ieşiţi pe marea largă, fiindcă poate, pierzîndu-vă de mine, v-aţi rătăci» (v. 1-6). Poetul li se adresează direct cititorilor săi. Aceia care l-au urmat pînă aici, prin Infern şi Purgatoriu, trebuie să-i asculte cu multă atenţie mai departe cuvintele şi ideile. “Subiectul a devenit dificil şi impune concentrare: Paradisul este ţinutul Domnului şi cine doreşte să se apropie de El pe deplin şi cu profunzime, cum au făcut alţi scriitori, trebuie să fie înzestrat cu o cultură adecvată: mai ales cu ştiinţa despre Dumnezeu, cu teologia spre care converg, ca părţi ale unităţii religioase şi culturale, toate ştiinţele, atît cele despre om, cît şi cele despre natură. De aici apelul către cititori, cu care se deschide cîntul: nu este uşoară această ultimă parte a călătoriei; nu toţi pot s-o înfrunte şi s-o urmeze, din cauza nepotrivirii culturale. Iar această excludere a celor nepotriviţi nu e dată de selectivitatea aristocrată, ci i se datorează dificultăţii obiective a temei. (…) Dincolo de metaforă, sensul prozastic al primelor două versuri este următorul: pînă acum, călătoria mea s-a bazat, cum o spune limpede faptul că mi-a fost călăuză Virgiliu, simbol al raţiunii umane, pe elemente, forţe, idei care le sînt accesibile tuturor oamenilor şi care se rezolvă prin folosirea limpede a gîndirii (sau a filosofiei şi a eticii). De-acum subiectul meu pretinde o nouă călăuză, Beatrice, adică teologia şi aşadar pregătirea culturală legată de aceasta. Cei care în călătorie m-au urmat pe o barcă mică, adică avînd o slabă pregătire doctrinară şi, împinşi de dorinţa de-a cunoaşte, ar vrea acum să mă urmeze în această parte a călătoriei, foarte complexă, să nu pornească pe un drum în care este necesară înzestrarea culturală. Iar prin aceasta Dante nu-i exclude de la mîntuire pe oamenii mai puţin educaţi decît el sau care nu sînt la nivelul său. Îi exclude de la lectura canticei. Aşadar pe de o parte confirmă că Paradisul – Paradisul său – este poezie făcută din cultură şi ştiinţă, prin urmare e dificilă şi complexă, pe de altă parte îi rămîne credincios poeticii stilnoviste, care li se adresa cititorilor înzestraţi cu fineţe, nobleţe şi cultură superioară. Repetăm: nu e vorba despre o izolare religioasă, ci de revendicarea unei aristocraţii retorico-literare, sprijinite pe o aristocraţie filosofico-teologică” (T. Di Salvo).

pd_ii_2

«Apa ce-o încerc e neumblată: Minerva îmi suflă şi mă conduce Apolo, şi nouă Muze îmi arată Ursa. Dar voi, cei puţini, care v-aţi îndreptat spinarea din timp la pîinea îngerilor, din care trăieşti aici, dar fără a te sătura» (v. 7-12). Marea pe care poetul vrea să pornească n-a mai fost străbătută de alţii. Zeiţa înţelepciunii, Minerva, îi este favorabilă şi îi suflă în pînzele corabiei. Zeul poeziei, Apolo, îl îndrumă. Muzele care-i inspiră pe artişti îi arată traseul, indicîndu-i stelele de pe cer. “După invocaţia către Apolo şi Muze din primul cînt (v. 13-18) – în care mîndria pentru complexitatea materiei tratate se însoţea cu trepidaţie şi umilinţă pentru conştiinţa propriilor puteri limitate – avertismentul către cititori, la începutul celui de-al doilea cînt, pune cu hotărîre accentul pe caracterul transcendent al subiectului (o mare largă) şi al inspiraţiei (ea cîntînd înaintează pe o apă care e neumblată), precum şi pe sublima singurătate în care se află Poetul, care deschide brazda pe marea întinsă (iar latinismul expresiei alto sale subliniază caracterul aristocrat al poeziei din a treia cantică). Este vorba desigur de «mîndria propriei ‘iscusinţe’ de poet, dar şi de exaltarea credinciosului, ce are convingerea mesianică de-a fi profetul desemnat de Dumnezeu să-i lumineze pe muritorii de rînd. Călătoria dificilă în care porneşte el acum reaminteşte imaginea navigaţiei care, deja apărută la începutul Purgatoriului (I, 1-3), aici dobîndeşte cea mai înaltă forţă expresivă, conferind o consistenţă dramatică îndrăznelii ideale, cu care Poetul se lansează cu fantezia acolo unde se simte îngrozitor de singur între oameni…» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Spunînd că niciodată alţi poeţi înainte de el n-au înfruntat reprezentarea poetică a Paradisului, Dante ştia că, deja cu cîteva decenii mai devreme, atît Giacomino da Verona, cît şi Bonvesin de la Riva scriseseră poeme despre Paradis. Ceea ce revendica el ca element nou, original, nu era tema ca atare, ci tema recompusă în cadrul culturii teologice şi filosofice. Aşa cum o confirmă în următoarele două versuri: în compoziţie a fost călăuzit de Minerva, adică de înţelepciune, care se determină ca filosofie şi teologie, ajutată de Apolo, de inspiraţia poetică însoţită de Muze, adică ansamblul intervenţiilor retorice, de tehnică literară, cu figurile de stil, metaforele etc. care sînt elemente specifice ale activităţii poetice şi care ne fac să vorbim de o artă distinctă, dar nu opusă faţă de teologie sau filosofie” (T. Di Salvo).

pd_ii_3

«cu adevărat puteţi porni nava pe marea largă, urmînd brazda mea de apă ce-apoi se reaşază. Eroii ce-au trecut spre Colchida nu s-au mirat cum voi veţi face, cînd l-au văzut pe Iason bouar. Setea înnăscută şi eternă după ţinutul zeiesc în formă ne purta cu iuţeală, aproape cum cerul îl vedeţi» (v. 13-21). Puţinii cititori care, încă din tinereţe, s-au dedicat lecturilor pentru a cerceta ştiinţa divină (pîinea îngerilor), cu care ne hrănim pe pămînt, fără a ne sătura vreodată, vor putea veni pe urmele poetului, în a treia parte a poemului său. Navigatorii porniţi în căutarea Lînei de Aur, care au străbătut ţinuturi necunoscute şi l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, apucîndu-se de muncile cîmpului, au avut parte de surprize mai mici decît cele care îi aşteaptă pe cititorii Paradisului. Dorinţa fierbinte, înnăscută, de-a ajunge în Empireu, ţinutul care-şi primeşte forma de la Dumnezeu, îi împingea pe cei doi călători cu viteza cu care şi cerurile se rotesc. “Pentru a încheia această nouă introducere, pe care nu întîmplător Sanesi o defineşte «triumfală», «i se prezintă lui Dante, spontan, nu ca o rece reminiscenţă erudită, ci ca o amintire aproape necesară a unei fapte eroice retrăite de Poet cu intimă fervoare şi aprinsă pasiune» (Sanesi) faimosul mit al Argonauţilor. Ei, pentru a obţine Lîna de Aur, s-au îndreptat din Grecia spre Colchida. Ajunşi aici, l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, transformîndu-se, pentru a duce la bun sfîrşit încercarea, în ţăran, arînd cîmpul cu boii care azvîrleau flăcări pe nări şi semănînd acolo dinţi de şarpe, din care se iveau oameni înarmaţi (Ovidiu, Metamorfoze VII, 100 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Aici se încheie aşa-numita a doua introducere la Paradis, desigur mai vibrantă decît prima, de parcă doar acum ar fi înţeles poetul dificultatea exaltantă a drumului de străbătut” (T. Di Salvo).

miniatura_italiana

Procesiunea mistică (2)

pg_xxix_4

«Dar fiindcă fulgerul, cum vine, dispare, iar aceasta, durînd, tot mai mult sclipea, în gîndul meu ziceam: ‘Ce-i asta?’. Şi o melodie dulce străbătea văzduhul luminos; la care zel virtuos m-a făcut să resping îndrăzneala Evei» (v. 19-24). Spre deosebire de fulgerul care loveşte iute şi dispare, lumina din Paradisul Pămîntesc nu se mai sfîrşea, ba chiar devenea tot mai intensă. O muzică blîndă răsuna peste tot. “Între eveniment şi ochiul care-l priveşte se plasează, ca moment de mediere, observaţia îngîndurată, reflecţia, gîndirea care acel eveniment, în loc să-l izoleze, îl vede legat de celelalte şi toate apoi le ştie şi le descoperă unite într-o ordine universală, ce poate avea aspecte misterioase pentru oameni, dar nu e tainică pentru cel ce vede totul, creează, guvernează, dispune şi organizează” (T. Di Salvo).

pg_xxix_5

«căci, acolo unde cerul şi pămîntul se supuneau, singură femeia tocmai plăsmuită n-a suferit să stea sub văl; sub care de-ar fi fost smerită, aş fi simţit nespusele delicii mai iute şi mai lungă vreme» (v. 25-30). Încîntat de noua armonie pe care o resimţea, călătorul a mers cu gîndul înapoi la păcatul originar, comis din pricina Evei, în Grădina Edenului. Dacă prima femeie ar fi acceptat supunerea în faţa Creatorului, întreaga omenire – şi Dante laolaltă cu ceilalţi – s-ar fi bucurat mai mult timp de fericirea edenică. “Pe de o parte celebrarea unei lumi inexprimabil de delicioase, pe de altă parte amărăciunea pentru o pierdere şi o distrugere, în mijloc cea răspunzătoare de uriaşa pierdere, o femeie, ce pare să concentreze în sine tot ce au spus despre ea şi împotriva ei oamenii, culpabilizînd-o şi supunînd-o la sclavie şi marginalizare. Pe de o parte lumea ordonată, străbătută de o infinită melodie, care este expresia muzicală a ordinii, pe de alta răzvrătirea celei ce n-a suportat prezenţa unui văl: şi în sfîrşit trista reamintire a unei lumi de delicii deja inaccesibile oamenilor de pe pămînt. Este pe scurt istoria creştină a lumii” (T. Di Salvo).

pg_xxix_6

«Pe cînd treceam printre atîtea prevestiri ale plăcerii eterne scufundat şi încă mai dornic de alte bucurii, în faţa noastră, ca un foc aprins, s-a făcut aerul sub verzile ramuri; şi dulcele sunet ca un cînt s-a priceput» (v. 31-36). În timp ce protagonistul era adîncit în gîndurile sale, pădurea s-a înroşit de o nouă lumină şi melodia blîndă a  început să se desluşească mai bine. “Se reia tema itinerariului: Dante se întoarce dornic spre pădure şi chiar continuînd să rămînă într-o stare sufletească de admiraţie extremă, se îndreaptă spre alte bucurii, resimţind tot mai puternic îndemnul spre frumuseţile eterne, faţă de care acestea, edenice, sînt o uimitoare anticipare” (T. Di Salvo). “Dulcele sunet indistinct se precizează în cînt, într-un cor de voci omeneşti. E tehnica adesea folosită de a zugrăvi ceva prin focalizări succesive, de la o primă impresie generică la detalii, pe măsură ce obiectul se apropie de privire; această tehnică este aici demonstrată în mod sugestiv şi viguros” (Chiavacci Leonardi).

british_museum2

Intrarea în Eden (4)

miniatura_fiorentina3

pg_xxviii_10

«Cum se roteşte, cu tălpile lipite de pămînt şi unite, femeia ce dansează, iar un picior abia de-l pune-n faţa altuia, s-a-ntors pe floricele roşii şi galbene spre mine, ca fecioara ce ochii cuvioşi şi-i apleacă; şi mi-a îndeplinit rugăminţile, astfel apropiindu-se încît dulcele sunet răzbătea la mine cu toate-nţelesurile» (v. 52-60). La rugămintea poetului, doamna s-a apropiat cu graţie, păşind peste flori, ca tinerele ce dansează cuvios, răsucindu-se fără a ridica piciorul de jos. “Indicaţiile care însoţesc viziunea, trăsăturile de fiinţă surprinsă într-un moment de dans eteric şi aşadar de mare distincţie, atitudinea ei în clipa cînd, cu o încetineală studiată, începe să danseze, trăsăturile chipului pe care îşi găsesc locul potrivit buna-cuviinţă şi pudoarea (…) fac din Matelda o figură puternic stilizată: fireşte nu departe de gustul figurativ pe care Dante l-a putut găsi la pictorii de stil bizantin ai vremii sale şi mai ales la pictorii gotici, nu departe nici de figurile feminine stilnoviste. Dar impresia generală, care completează în sine viziunea paradisiacă şi figura Mateldei, este de personaj cu adevărat dantesc: nici o altă femeie descrisă de poeţii pe care el i-a cunoscut nu avea graţia, delicateţea şi totodată fermitatea acestei Matelda” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_11

«Îndată ce-a fost acolo unde iarba-i scăldată de undele frumosului rîu, mi-a dăruit privirea ei înălţată: nu cred că sclipea atîta lumină sub genele Venerei, străpunsă de săgeata fiului pe neaşteptate» (v. 61-66). Ajunsă în apropierea rîului, pe malul celălalt, doamna singuratică i-a oferit lumina privirilor sale, mai strălucitoare decît ale zeiţei Venus, ce-a fost atinsă din greşeală de săgeata lui Cupidon. “Este un mod literar răspîndit în şcolile din Duecento tema îndrăgostitului care o roagă, o imploră pe femeie să-i dăruiască, să-i ofere graţia unui răspuns, a unui zîmbet. Situaţia se află şi în Vita Nova şi se manifestă în prezenţa femeii, atunci cînd sînt resimţite frumuseţea ei suverană şi propria insuficienţă: femeia dobîndeşte atunci funcţia unei sfinte distribuitoare de har” (T. Di Salvo). “Venus, zeiţa frumuseţii şi a iubirii, a fost rănită de vîrful unei săgeţi ieşite din tolba fiului ei Cupidon, zeul iubirii, care stîrnea acest sentiment în sufletul oamenilor lovindu-i cu armele sale. Rănirea, survenită pe cînd Venus îl ţinea de braţ pe băiatul ei, a fost cu totul involuntară şi prin urmare împotriva obiceiurilor zeului, care îşi alegea victimele dinadins. Zeiţa s-a îndrăgostit astfel de tînărul Adonis (cf. Ovidiu, Metamorfoze X, 525 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxviii_12

«Ea zîmbea dreaptă pe malul celălalt, împletind cu mîini culorile, ce rodesc pe culmi fără sămînţă. Doar la trei paşi distanţă ne ţinea apa: dar Helespont, peste care a trecut Xerxe, piedică la toate trufiile omeneşti» (v. 67-72). Femeia stătea zîmbitoare pe malul celălalt al apei înguste, ce părea totuşi un obstacol la fel de impunător ca în antichitate. “Ea zîmbea dreaptă: acest vers se înalţă deasupra celorlalte, ca o culme a descrierii, prezentînd figura femeii, astfel ridicată şi surîzătoare, în deplinătatea fericirii ei supraomeneşti. Dreaptă slujeşte, ca şi în alte locuri, pentru a scoate în evidenţă o persoană, în mijlocul tuturor celor ce o înconjoară (cf. Inf. X, 32). Efectiv are sensul că femeia acum nu se mai apleacă pentru a culege flori, ci s-a oprit, gata de-a vorbi” (Chiavacci Leonardi). “Trei paşi: aşadar la o distanţă foarte mică (rîul era îngust, aproape cît un pîrîu), şi totuşi de netrecut, ca Helespontul pe furtună: semnul caracterului inaccesibil pentru om al acelei stări perfecte şi fericite, pe care o zugrăveşte Matelda” (Chiavacci Leonardi). “Xerxe, regele Persiei, în 480 î.C. a traversat cu o armată puternică strîmtoarea Helespont, care desparte Asia Minor de Europa şi peste care a poruncit să se aştearnă un pod uriaş, pentru a duce războiul în Grecia dar, după o aspră înfrîngere, a trebuit să-l treacă înapoi în fugă: a devenit astfel un exemplu de trufie pedepsită şi avertisment pentru orice aroganţă omenească” (E.A. Panaitescu).

pg_xxviii_13

«n-a fost mai urît de Leandru, pentru volbura sa dintre Sest şi Abid, decît acela de mine pentru că nu s-a despicat» (v. 73-75). Personajul cîntat odinioară de poetul Ovidiu a detestat la fel de mult strîmtoarea mării, ce-l despărţea de iubita lui. “Sursa legendei amintite în v. 73-74 este din nou Ovidiu (Heroides XVII, 139 sqq.). Leandru, un tînăr din Abydos, pe coasta asiatică, trecea în fiecare noapte înot strîmtoarea Helespont pentru a ajunge pe malul celălalt în localitatea Sestus, unde locuia Hero, fata pe care o iubea, dar adeseori marea furtunoasă îl împiedica să facă asta” (E.A. Panaitescu). “Să se observe aceste două terţine, care indică în special modul de a vedea şi a judeca al lui Dante şi al culturii medievale; porneşte de la o observaţie: acel rîu a fost foarte detestat de poet, pentru că îl despărţea de Matelda; continuă cu trei comparaţii, cu rădăcini diferite, una mitologică (povestea cu Leandru şi Hero), cealaltă istorică (Xerxe) şi în sfîrşit una biblică (marea care se despică: Marea Roşie s-a despicat la trecerea lui Moise). Însă Dante nu vede nici o diferenţă între cele trei propoziţii: sînt în egală măsură adevărate, în egală măsură datorate unei poveşti mereu sfinte, chiar şi atunci cînd par să se desfăşoare pe coordonate necreştine, căci şi atunci, pe căi necunoscute, ţin de creştinism” (T. Di Salvo).

miniatura_fiorentina2

Intrarea în Eden (3)

pg_xxviii_7

«şi-atunci mi-a apărut, cum apare deodată lucru ce-alungă prin minune orice alt gînd, o doamnă singură, care umbla cîntînd şi culegînd floare din flori, ce-i colorau poteca» (v. 37-42). Printr-un miracol ce şterge din minte orice altă preocupare, Dante a zărit dincolo de rîu o femeie. “În faţa acestei figuri feminine, care-l va călăuzi pe Dante în Paradisul Pămîntesc şi al cărei nume – Matelda – va fi dezvăluit doar în cîntul XXXIII, v. 119, critica a oferit interpretările cele mai diverse, atît în încercarea de a o identifica istoric, cît şi în căutarea semnificaţiei sale alegorice. Primii comentatori erau de acord s-o recunoască în Matelda pe faimoasa contesă Matilde di Canossa, născută în 1046 şi moartă în 1115, care a fost una dintre figurile cele mai importante, din perioada agitată a luptei pentru învestitură dintre Papalitate şi Imperiu. Întrucît Matilde di Canossa a fost apărătoare dîrză a revendicărilor papale, este greu de crezut că Dante a vrut să încredinţeze o funcţie atît de importantă în Paradisul Pămîntesc unei duşmane înverşunate a Imperiului. Lumea s-a gîndit atunci la călugăriţa germană Matilde di Hackenborn, contemporana lui Dante şi foarte cunoscută ca autoare a lui Liber specialis gratiae, în care îşi povestea viziunile mistice. Un alt grup de cercetători a identificat-o cu vreo femeie care apare în Vita Nova, sau în Rime, sau în Convivio. Nici una din aceste interpretări nu e sigură, chiar dacă Nardi consideră că nu trebuie exclusă cea oferită de comentatorii vechi, fiindcă pe vremea lui Dante, Matilde di Canossa era cunoscută şi admirată pentru calităţile ei de suverană, în schimb era aproape necunoscut rolul susţinut de ea în lupta pentru învestitură: de aceea, în Paradisul Pămîntesc, ea ar fi simbolul «perfectei dominări a voinţei, într-o lume eliberată de pasiuni» (Nardi). Dificultatea unei identificări istorice e dată mai ales de faptul că Matelda este obişnuită (cîntul XXXIII, v. 128) să îndeplinească respectiva activitate în Paradisul Pămîntesc şi, prin urmare, trebuie să deducem că ea se află acolo încă de la crearea Purgatoriului. Cu totul arbitrare sînt apoi încercările de-a căuta o semnificaţie a numelui: după unii el ar fi format din două rădăcini greceşti şi ar însemna «iubire de înţelepciune», după alţii ar veni din cuvintele ebraice «math el da», care, citite de la dreapta la stînga după obiceiul ebraic, ar însemna «Domnul clarvăzător». În ce priveşte valoarea alegorică a acestei figuri, trebuie mai ales să-i subliniem atribuţiile: devine călăuza lui Dante în Paradisul Pămîntesc, îi explică detaliile locului, îl ajută în timpul procesiunii mistice, îl înlocuieşte pe Virgiliu după dispariţia lui, execută ordinele primite de la Beatrice, săvîrşind ritualul liturgic al purificării lui Dante. Matelda, în mod evident, îndeplineşte această atribuţie pentru toate sufletele care merg spre Paradis. Figura ei ar putea simboliza viaţa activă, care şi-a atins nivelul de perfecţiune, reprezentînd în realitate ceea ce era Lia în vis (cîntul XXVII, 97 sqq.), sau natura umană în perioada sa fericită, cum era înainte de păcatul originar şi cum poate fi reconstituită prin acţiunea virtuţilor morale şi intelectuale. Pentru Pietrobono, în schimb, ea ar fi înţelepciunea din Vechiul Testament; pentru Poletto, ar indica armonia dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă, obţinută pe pămînt prin armonia dintre raţiune şi credinţă; pentru Mattalia, ar reprezenta raţiunea înfrînată de teologie şi destinată «explicării ştiinţific-raţionale a Sfintelor Scripturi şi interpretării alegorice… a poveştilor» spuse de poeţii şi scriitorii păgîni (cf. v. 139-141)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxviii_8

«‘Vai, doamnă frumoasă, ce-n razele iubirii te-ncălzeşti, de cred în chipul ce mărturie stă inimii, fă bine de te-apropie’, i-am spus eu, ‘de-acest ţărm, ca să-ţi pot pricepe cîntarea» (v. 43-48). Dante a implorat-o pe doamna scăldată în lumina iubirii divine – ce pune în armonie expresia chipului şi trăirea sufletului – să vină mai aproape de unda apei, pentru a-şi face auzit cîntecul. “Razele iubirii: din aspectul ei, cum se spune aici, precum şi din cîntecul ei (XXIX, 1) apare prima şi cea mai concludentă trăsătură a acestei figuri: iubirea arzătoare care o înflăcărează. În numele acestei iubiri Dante o cheamă, rugînd-o să se apropie. Ea este îndrăgostită, iar natura iubirii nu e specificată nici aici, nici mai încolo (v. 64-66). Este iubirea fără determinare, aşadar cea absolută şi divină, dar totodată caracteristică omului, care atunci cînd este neprihănită, ca aici în condiţia elementară a Paradisului Pămîntesc, nu se distinge de aceea. Armonia extremă şi muzicalitatea cu care se modulează aceste versuri, pe registrul tipic pentru Dolce Stil Novo, adică pentru iubirea omenească, vor să ilustreze tocmai această coincidenţă” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxviii_9

«Tu-mi aminteşti unde şi cum era Proserpina, pe vremea cînd mama pe ea a pierdut-o, iar ea primăvara’» (v. 49-51). Noua apariţie i-a adus în minte lui Dante locurile minunate şi întîmplarea cînd fermecătoarea tînără din antichitate a fost răpită şi şi-a pierdut lumea înflorită, primăvăratică. “Proserpina, fiica lui Zeus şi a lui Demeter, a fost furată de Pluto, zeul Infernului, şi a devenit regina Avernului (cf. Ovidiu, Metamorfoze V, 385 sqq.) Apariţia Mateldei îi aminteşte lui Dante vraja locului de unde a fost răpită Proserpina – pădurea de lîngă Enna, în Sicilia, unde, după Ovidiu, domnea primăvara eternă – precum şi tinereţea şi frumuseţea fetişcanei, care au fost mereu sărbătorite de poeţii ce-au cîntat această legendă” (E.A. Panaitescu). “Doamna singură ce-i apare lui Dante în Paradisul Pămîntesc trimite fără îndoială la un conţinut simbolic, dar înainte de simbol, are o identitate poetică. Şi doar ţinînd seama de felul în care Poetul a reprezentat această figură putem să-i căutăm suprasensul. Ea nu poartă urmele unei individualizări în lumea istoriei, a suferinţei, a durerii care au fost moştenirea lui Adam. Din acest motiv, toate încercările de a o identifica prin personaje istorice sau din viaţa lui Dante apar inutile pentru înţelegerea episodului unde e protagonistă. Matelda este o figură de basm: ea exprimă în termeni omeneşti acea lipsă de griji şi necazuri, acea bucurie de a locui într-o lume ce reflectă nepervertită imaginea lui Dumnezeu, ce i-au fost transmise uimirii recunoscătoare a pelerinului, cînd a văzut pădurea. Reprezentarea acestei figuri – s-a notat – este puternic stilizată: felul ei de a se purta răspunde, de fapt, unei concepţii asupra femeii care s-a format printr-o lungă tradiţie, de la trubadurii provensali la poeţii stilnovişti. Dar elementele liricii medievale de iubire sînt, la rîndul lor, încadrate de o ramă clasică, de o schemă, cea a vîrstei de aur fericite, de evidentă origine ovidiană. Din cauza acestei confluenţe, în figura Mateldei, a motivelor din poezia păgînă şi din cea medievală, n-o putem interpreta doar pe baza canoanelor din Dolce Stil Novo. Să notăm în plus că Matelda are o consistenţă figurativă, care lipseşte cu desăvîrşire la celelalte figuri feminine evanescente din compoziţiile stilnoviste. Dante zăboveşte îndelung, descriindu-i aspectul exterior, nu se mulţumeşte cu o caracterizare sumară, printr-o trimitere la calităţile ei inexprimabile, întrucît depăşesc capacitatea umană de a le percepe ca fiind reale, nu-i analizează minuţios stările sufleteşti. Nu ne este propusă din nou, în acest episod, spiritualitatea umilă, dar evazivă, din Vita Nova. Reflexul subiectiv al unei frumuseţi atît de mari se manifestă printr-o referinţă mitologică, aceasta la rîndul ei trimite la un fapt istoric (v. 71-74). În contrast cu intimismul care l-a caracterizat pe tînărul Dante şi pe prietenii săi care-l imitau pe Guinizzelli, sentimentul călătorului este inclus astfel în limitele unor evenimente obiective şi devine prin urmare cu atît mai depersonalizat, făcut paradigmatic pentru o experienţă care este în mod potenţial a tuturor. (…) Matelda, cum a văzut Graf şi cum o confirmă, în cursul unei analize atente Singleton, este însăşi natura umană necoruptă de păcatul originar: la ea virtutea nu este rezultatul unui conflict, nu presupune durere, ci se prezintă în formele frumuseţii, ale tinereţii eterne, ale graţiei spontane. Gesturile pe care le face Matelda (culege flori, păşeşte parcă ar dansa) exprimă un extaz interior – meditaţia omului care se roagă – în formele bucuriei” (E.A. Panaitescu).

miniatura_bizantina2

Intrarea în Eden (2)

pg_xxviii_4

«Deja m-au dus paşii-nceţi în inima pădurii vechi, de nu mai vedeam pe unde-am intrat; şi iată că mi-a oprit mersul o apă, care cu undele sale spre stînga-nclina iarba ce i-a răsărit pe mal» (v. 22-27). Plimbarea uşoară l-a purtat pe Dante în adîncul pădurii unde au trăit primii oameni. Cînd nu i s-au mai zărit marginile, i-a apărut în faţa ochilor o apă curgătoare, ce apleca în stînga firele de iarbă de pe ţărm. “Toate acestea corespund gustului medieval al reprezentărilor lente, liturgice, dar şi concepţiei potrivit căreia fericirea se află în cadrul unei stări de calm suav” (T. Di Salvo). “Spre stînga: dacă Dante înaintează spre răsărit, cum putem deduce din XXVII 133, rîul întîlnit curge aşadar spre Nord, adică spre emisfera locuită. Întrucît apele sale poartă, cum se va vedea, amintirile păcatelor oamenilor, unii s-au gîndit pe bună dreptate că ele se varsă în deschiderea ce duce spre Infern, formînd acel pîrîiaş de-a lungul căruia au urcat Dante şi Virgiliu (cf. Inf. XXXIV, 130)” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxviii_5

«Toate apele care-s dincoace mai curate ar părea tulburi, faţă de-aceea, ce nimic n-ascunde» (v. 28-30). Cele mai limpezi ape de pe pămînt ar fi murdare pe lîngă cea zărită în Paradisul Pămîntesc. “Alături de descriere se include valoarea morală: traversarea acelor ape va avea valoarea şi rostul unui al doilea botez” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_6

«deşi se mişcă-ntunecoasă pe sub eterna umbră, ce-n veci nu lasă acolo razele de soare sau lună. Cu paşii m-am oprit şi cu ochii am trecut dincolo de pîrîu, ca să văd marea bogăţie de prospeţime» (v. 31-36). Străfundurile apei erau complet vizibile, în ciuda umbrei făcute de copacii din pădure. Dante s-a oprit pe mal şi a privit dincolo. “Să se remarce felul în care marele poet înlocuieşte, acolo unde poate, tradiţia impersonală cu propria sa experienţă, cele aflate cu cele văzute, cele imaginate cu cele reale” (A. Graf).

miniatura_bizantina