Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: pedeapsa

Taina mîntuirii (6)

pd_vii_16

«Firea voastră, cînd a păcătuit toată în sămînţa ei, din aceste demnităţi, ca din Paradis, a fost alungată; şi ele nu se puteau recupera, de te gîndeşti atent, pe nici o cale, fără a se trece prin vreunul din aceste vaduri» (v. 85-90). Omul şi-a pierdut privilegiile şi a fost alungat din Paradis, ca reacţie la păcatul comis de Adam. Existau doar două posibilităţi de obţinere a iertării. “Natura umană, cînd a păcătuit în întregimea ei, adică în totalitate, prin strămoşul ei (întrucît toţi oamenii moştenesc de la el o fire coruptă) a fost îndepărtată, aproape respinsă de la aceste demnităţi, la fel cum a fost alungată din Paradisul Pămîntesc (al doilea eveniment este de fapt reflectarea celui dintîi, cum lasă de înţeles Dante în versul său sintetic)” (Chiavacci Leonardi).

pd_vii_17

«ori Domnul prin mărinimia sa îl iartă, ori omul prin sine îşi repară sminteala. Acum înfige-ţi ochiul în abisul sfatului etern, cît poţi mai strîns înlănţuit la vorba mea» (v. 91-96). Păcatul originar putea fi reparat ori prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, ori prin strădania omului. “Aici intră în discuţie argumentul lui Anselm din Aosta în Cur Deus homo, un text fundamental pentru teologia mîntuirii. Existau două posibilităţi: fie Dumnezeu iartă din pură mărinimie, adică printr-un act gratuit, fie omul se răscumpără doar prin puterile sale (prin sine). Dar această a doua cale era imposibilă, căci omul, o creatură finită, nu are posibilitatea de-a remedia o jignire infinită. Aşadar nu mai rămînea decît intervenţia divină. Alegerea lui Dumnezeu n-a fost totuşi – în mod imprevizibil – cea a gestului gratuit, după cum se va vedea” (Chiavacci Leonardi). “Subiectul devine acum mai complex şi dificil: este înfruntat aspectul central şi nodal al învierii, al intervenţiei divinităţii. De aici îndemnul la o atenţie sporită, pentru a nu se scăpa nici un element al pezentării” (T. Di Salvo).

pd_vii_18

«Nu putea omul, în termenii săi, nicicînd să se-ndrepte, căci nu putea să coboare înapoi cu umilinţă dînd ascultare, pe cît a ţîşnit sus în neascultare; şi asta-i pricina pentru care omul de la putinţa-ndreptării prin sine a fost exclus» (v. 97-102). Omul, închis în limitele sale biologice, nu putea să ofere el însuşi o reparaţie acceptabilă pentru grava jignire suferită de Dumnezeu, prin gestul de răzvrătire al lui Adam. “Păcatul originar, explică Beatrice, a fost un act de trufie nebună, prin care omul a vrut să fie asemeni lui Dumnezeu în cunoaşterea binelui şi a răului. Remedierea lui însemna găsirea unei expieri proporţionale cu gravitatea acelui gest; dar pe cînd «măreţia lui Dumnezeu este infinită… nici o josnicie nu e infinită» (Landino)” (E.A. Panaitescu). “Prin căderea în păcat, distanţa dintre Dumnezeu şi om a devenit abisală: o revenire la condiţia originară îi era imposibilă omului, fiindcă în actul păcătuirii puterea lui şi-a pierdut vlaga, şi-a risipit forţa pentru o înviere autonomă” (T. Di Salvo).

giovanni_di_paolo

Advertisements

Taina mîntuirii (2)

pd_vii_4

«După judecata-mi negreşită, cum dreapta răzbunare pe drept a fost pedepsită te-a pus pe gînduri; dar iute mintea ţi-o voi deznoda; şi tu ascultă, căci vorbele mele un mare adevăr îţi vor prezenta» (v. 19-24). După cum şi-a dat seama călăuza, pelerinul nu pricepea afirmaţia anterioară a lui Iustinian: de ce a fost sancţionată de Dumnezeu o faptă bună (dreapta răzbunare)? Această aparentă contradicţie urmează să-i fie lămurită. “Beatrice, cu referire directă la vorbele lui Iustinian (cîntul VI, v. 92-93), defineşte explicit îndoiala lui Dante: dacă răstignirea lui Isus a fost dreaptă răzbunare, prin care a fost îmblînzită mînia Domnului împotriva oamenilor, după păcatul originar, cum au putut evreii (prin distrugerea Ierusalimului, înfăptuită de Titus) să fie pe drept pedepsiţi ca fiind răspunzători de moartea lui Mesia?” (E.A. Panaitescu). “Cum a putut o răzbunare dreaptă (actul prin care Isus a fost condamnat de Pilat) să fie apoi pedepsită printr-un act de asemeni drept (răzbunarea realizată de Titus, tot prin voinţă divină)? Cele două declaraţii par să fie contradictorii. Explicarea lor este ocazia, pretextul lui Dante pentru a expune doctrina întrupării şi a mîntuirii, întemeiate tocmai pe o contradicţie în termeni, Deus homo” (Chiavacci Leonardi). “Discursul pe care îl începe aici Beatrice este cel mai lung, din cele pronunţate de ea în întregul poem şi ocupă aproape tot cîntul VII, cel mai anevoios, poate, dintre cînturile Comediei, nu doar fiindcă «elementul doctrinar se prezintă mai descărnat, mai brut, mai dezgolit, mai vizibil decît în orice cînt teoretic din Purgatoriu, cum sînt XVIII şi XXV, dar şi mai ‘şcolăresc’, destinat să-l instruiască pe Dante, şi implicit pe cititor, în comparaţie cu toate cînturile doctrinare din prima jumătate a Paradisului…» (Elwert). După un prolog foarte luminos, de fapt, toate personajele dispar, nici chiar Dante nu mai intervine direct, fiindcă Beatrice preia datoria de a-i exprima îndoielile (cf. v. 55 şi 124). Nu mai întîlnim şiruri de suflete, nu se aud cîntece, nu se zăresc lumini: dispare orice referinţă la mediul înconjurător în care se desfăşoară demonstraţia amplă a Beatricei, de parcă Poetul ar vrea să evite ca vreun fapt sau vreun spectacol să distragă atenţia sa şi a cititorului de la subiectul central. De fapt această renunţare la orice element vizual sau de reprezentaţie nu poate fi întîmplătoare la Poet: în faţa celor mai mari taine ale credinţei, pe care el se pregăteşte să le prezinte, cum sînt creaţia, păcatul originar, învierea lui Cristos, nemurirea sufletului, Dante pretinde «o lectură lentă, cuvînt cu cuvînt, şi o continuă şi nesfîrşită încordare a atenţiei, pentru a urmări raţionamentul neîntrerupt» (Elwert). La sfîrşit nu se va putea contesta, cum ar vrea totuşi mulţi critici, că solemnitatea cîntului nu se naşte doar din marile teme tratate, ci şi din «emoţia subtilă a gîndirii, ca adevăr posedat», din «plăcerea caracteristică a gîndirii precise, degustate şi exprimate» (Getto). Poetul are sentimentul efortului pe care inteligenţa sa îl depune pentru a expune sistematic şi limpede dogmele credinţei: în cazul său este nu doar o asceză spirituală, ci şi o zbuciumată asceză mentală, «contemplată de fantezie şi tradusă liric în cadrul cîntului» (Getto)” (E.A. Panaitescu).

pd_vii_5

«Pentru că n-a suferit frîul ce-a pus obstacol în folosul său, acel om ce n-a fost născut, damnîndu-se pe sine, şi-a damnat urmaşii; la care neamul omenesc a zăcut şubred multe veacuri în marea rătăcire, pînă ce Cuvîntul dumnezeiesc a hotărît să pogoare unde firea, ce de la creatorul său se-ndepărtase, s-a unit în persoana sa, doar prin actul de eternă iubire» (v. 25-33). Adam, strămoşul nostru, n-a acceptat limita pe care Dumnezeu i-a impus-o, în folosul său. Încălcînd porunca Domnului, Adam s-a damnat pe sine şi pe noi toţi, urmaşii lui. Omenirea a rătăcit apoi multe secole în mizerie. Dar Isus a hotărît să se întrupeze, cu ajutorul iubirii Sfîntului Duh, într-o fiinţă omenească, Sfînta Fecioară. Astfel Mîntuitorul a dobîndit o dublă natură, umană şi divină. “În aceste terţine este identificată în termeni foarte limpezi, cu o expunere clară, tematica creştină a creaţiei şi a mîntuirii. În povestea care începe (…) cu naşterea lui Adam, acţionează şi se înfruntă două forţe: pe de o parte trufia care-l doboară pe Adam, şi odată cu el omenirea, în prăpastia păcatului şi a rătăcirii morale, pe de altă parte generozitatea, care-l îndeamnă pe Isus să coboare printre oameni, pentru a-i ajuta şi a-i elibera din legătura păcatului originar. Toate întîmplările istoriei se petrec pe linia divinităţii uneori contestate, alteori afirmate, care oricum, şi atunci cînd este constestată, îndrumă evenimentele, chiar şi în forme ascunse şi tainice, spre ţeluri care sînt prezente şi în călătoria lui Dante în lumea cealaltă” (T. Di Salvo).

pd_vii_6

«Acum înalţă chipul spre ce se spune. Această fire, cu creatorul ei unită, cum a fost creată, a fost sinceră şi bună; dar pentru ea însăşi a fost din Paradis izgonită, fiindcă s-a smuls de pe calea adevărului şi a vieţii» (v. 34-39). În momentul concepţiei, Cristos a fost neprihănit. Dar apoi, prin natura umană pe care a dobîndit-o, şi-a asumat păcatul originar, pentru care strămoşii au fost alungaţi din Paradisul Pămîntesc. “Aşadar Isus, în clipa conceperii era nevinovat şi pur: natura sa era umană, însă cea care i-a aparţinut lui Adam, înainte de căderea în păcat. Apoi, cînd a devenit om, şi El s-a pătat de păcatul originar şi a trebuit să se purifice, iar singura posibilitate a fost cea dată de cruce şi moarte, dacă voia să obţină împăcarea cu Dumnezeu care, cum scrie Sfîntul Ioan, este «calea, adevărul şi viaţa»” (T. Di Salvo).

scuola_bizantina2

Două explicaţii pentru Dante (5)

pd_iv_13

«Dacă violenţa-i cînd cel ce-o suportă deloc nu contribuie la fapta celui ce sileşte, n-au fost aceste duhuri pentru ea iertate» (v. 73-75). Violenţă poate fi considerată acţiunea ce nu ţine deloc seama de reacţia victimei; însă aceste duhuri nu pot fi pe deplin iertate pentru situaţia care le-a fost impusă. “Aici discursul, pînă acum demonstrativ şi argumentativ, menţinut pe linia unei explicaţii corecte, dar scolastice, înalţă tonul şi ne pune în faţa unei afirmaţii mai clar «danteşti» prin energia sa, fiindcă în adîncuri se simte ceva intens, meditat, esenţial mărturisit prin experienţă personală. Subiectul este din nou etic-teologic şi îl implică pe creştin în definirea responsabilităţii, dar mai ales pe creştinul care acţionează într-o societate ca aceea a Comunelor şi a Senioriilor, unde impunerea, forţarea voinţei, mai ales asupra femeilor şi a celor fără de putere, erau un fapt cotidian. Dar e dantesc tonul imperativ, categoric, azi am spune kantian al afirmării. Omul violent poate sfîşia carnea, poate supune la tortura insuportabilă, bestială; dar victima violenţei nu trebuie niciodată să-şi dea consimţămîntul, nu trebuie niciodată să-şi ofere o suferinţă mai îngrozitoare decît cea fizică, la fel cum o flacără nu se-nmoaie, nu se apleacă în faţa violenţei şi îşi păstrează intactă natura, care o împinge în sus. Tot aşa se întîmplă şi în destinul omului” (T. Di Salvo).

pd_iv_14

«căci voinţa, dacă nu vrea, nu se-nmoaie, ci face ca natura-n foc, dacă de-o mie de ori violenţa îl încovoaie. Căci dacă ea se-nclină puţin ori mult, ajută forţa; şi astfel făcut-au acestea, putîndu-se adăposti în locul sfînt» (v. 76-81). Voinţa puternică nu cedează niciodată; ea se ridică spre înălţimi, ca focul ce nu poate fi încovoiat. Dacă însă voinţa se pliază, cîtuşi de puţin, după acţiunea agresorului, apare un anume grad de complicitate. Piccarda, Constanţa şi celelalte duhuri din cerul Lunii au acceptat parţial abuzul, fiindcă nu s-au întors în refugiu la mănăstire. “Înainte de-a explica îndoiala discipolului, legată de problema voinţei omeneşti conduse de violenţă, Beatrice admite că uneori hotărîrile divine par un rod al nedreptăţii, mai degrabă decît al dreptăţii şi al iubirii, fiindcă mintea omenească nu izbuteşte să pătrundă în taina poruncilor lui Dumnezeu. Voinţa omului are în sine posibilitatea de-a se opune, în orice clipă, violenţei, care este ca atare doar atunci cînd cel ce o suferă nu colaborează deloc la acţiunea celui ce o exercită, nu se lasă niciodată înfrînt: această voinţă este forţa interioară neclintită a martirilor şi a eroilor (v. 83-84). Însă duhurile din cerul Lunii, care s-ar fi putut opune violenţei exercitate asupra lor, revenind la viaţa din mănăstire (v. 85-86), n-au găsit suficient curaj pentru asta. În explicaţia foarte lucidă a Beatricei nu sînt rare momentele de forţă poetică, mai ales atunci cînd subiectul se referă la lumea morală a Poetului. Momentul de maximă înălţare lirică a cîntului, pe lîngă terţinele finale, unde se aude limpede şi eficient cîntecul de mulţumire al Beatricei, este în versurile 76-78, unde avem «cea mai înaltă şi mîndră celebrare a voinţei omeneşti: adecvată sufletului celui ce-a simţit viaţa şi toate idealurile sale ca o luptă şi ca eroism al credinţei» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Ar fi putut, dar n-au făcut-o: în această pasivitate resemnată stă imperfecţiunea lor. Iar atenuata voinţă de rezistenţă şi răzvrătire explică atenuata lor condiţie de fericire în primul cer. Şi totuşi nu le-au lipsit exemplele de afirmare eroică a credinţei: vechii martiri şi cei creştini mărturiseau că, împotriva violenţei, există mereu posibilitatea sacrificiului” (T. Di Salvo).

pd_iv_15

«De-ar fi avut întreagă voinţa, ca Laurenţiu pe grătar şi cum s-a făcut aspru Mucius cu mîna sa, le-ar fi împins înapoi de pe calea unde-au fost tîrîte, după ce-au fost scăpate; dar aşa voinţă tare e de tot rară» (v. 82-87). Dacă Piccarda şi Constanţa ar fi fost puternice, ca martirii de odinioară, ar fi revenit la viaţa cucernică, după abuzul pe care l-au avut de suportat; însă o asemenea forţă uriaşă este extraordinară. “Laurenţiu este sfîntul diacon roman martirizat în 258. După ce-a fost pus pe un grătar, a avut puterea să le ceară călăilor să fie întors pe partea cealaltă, fiindcă s-a prăjit pe o parte. După exemplul creştinului, vine cel al păgînului Mucius Scaevola, legendarul soldat roman care şi-a lăsat mîna dreaptă să ardă în foc, pentru a o pedepsi fiindcă l-a ratat pe regele etrusc Porsenna, care asedia Roma” (E.A. Panaitescu). “Aşadar «vina» sau limita duhurilor a fost această incapacitate de a vrea pînă la capăt să rămînă fidele faţă de jurămîntul făcut, chiar şi atunci cînd au dispărut cauzele violente care le-au impus viaţa matrimonială. Dar a fost o limită, o slăbiciune, după cum arată chiar Dante, cînd observă cu multă compătimire omenească faptul că idealul atins de Sfîntul Laurenţiu este un moment de excepţie. Realitatea cotidiană e foarte antieroică şi slabă. Însă nu putem condamna oamenii pentru asta: le dăm doar o răsplată mai mică” (T. Di Salvo).

maestro_francois

Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (5)

Miniatura_lombarda

Pg_XXVI_13

«Păcatul nostru a fost hermafrodit; dar fiindcă n-am slujit legea umană, urmînd ca bestiile pofta, spre ruşinea noastră, urlăm cînd plecăm de lîngă ceilalţi numele celei ce s-a făcut bestie-ntre aşchii bestiale» (v. 82-87). Penitenţii din acest grup au comis excese de natură heterosexuală, lăsîndu-se în voia simţurilor şi nesocotind raţiunea umană. Din acest motiv, spre ruşinea lor, ei evocă – iar poetul o întăreşte printr-o repetiţie stilistică – bestialitatea unui personaj mitologic. “Dante în versul 82 a transformat în adjectiv numele lui Hermaphroditus, fiul lui Mercur şi al Venerei, care, îndrăgostindu-se de nimfa Salmacis, s-a unit cu ea formînd un singur trup cu atributele celor două sexe (cf. Ovidiu, Metamorfoze IV, v. 288 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Urmînd ca bestiile: să ne amintim definiţia desfrînaţilor din Inf. V, 38-39: i peccator carnali, / che la ragion sommettono al talento («desfrînaţii / ce raţiunea o supun în faţa pasiunii»). Ideea că omul, dacă abdică de la folosirea raţiunii, se coboară la nivelul unei bestii, este mereu prezentă la Dante. Cf. Convivio II, VII, 4: «cine de la raţiune se îndepărtează şi îşi foloseşte doar partea senzitivă, nu trăieşte ca om, ci trăieşte ca animal»” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXVI_14

«Acuma ne ştii faptele şi de ce-am păcătuit: de poate vrei să afli pe nume cine sîntem, nu-i vremea să-ţi spun şi n-aş şti. Despre mine îţi voi curma voinţa: sînt Guido Guinizzelli; şi deja mă purific pentru că m-am pocăit înainte de ultima clipă’» (v. 88-93). După ce i-a spus care le-au fost greşelile, vorbitorul n-a mai avut timp să-şi prezinte după nume tovarăşii şi oricum nu-i cunoştea pe toţi. S-a mulţumit să se prezinte pe sine însuşi, un cunoscut poet italian medieval. “Guido Guinizzelli s-a născut în nobila familie bologneză dei Principi, între 1230 şi 1240, şi a murit în 1276. Poate fi considerat iniţiatorul curentului Dolce Stil Novo şi a fost cel mai important exponent al său, înainte de Guido Cavalcanti. Compoziţia sa cea mai faimoasă, Al cor gentil rempaira sempre Amore (La inima nobilă revine mereu ca în patrie iubirea), deschide o cale nouă atît în folosirea limbii italiene, cît şi în concepţia asupra iubirii, care presupune nobleţe sufletească. Dante l-a considerat maestrul său în poezia de iubire, definindu-l «înţelept» în sonetul Amor e ‘l cor gentil din Vita Nova (XX), «nobil» în Convivio (IV, XX, 7), «foarte mare» în De Vulgari Eloquentia (I, XV, 6). Îl plasează totuşi pe cornişa desfrînaţilor, pentru a sublinia prezenţa elementelor senzuale din poezia lui, o prezenţă «care se regăseşte şi în poezia de iubire dantescă dinainte de Comedie şi pentru care Dante, pătimind fizic în acelaşi foc cu Guinizzelli şi cu provensalul Arnaut Daniel, se «curăţă» aici literar şi doctrinar» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXVI_15

«Aşa cum, în jalea lui Licurg, s-au pomenit cei doi fii revăzîndu-şi mama, la fel m-am făcut eu, însă nu mă avînt, cînd îl aud numindu-se pe tatăl meu şi-al altora mai buni, care vreodată au făcut rime de iubire dulci şi gingaşe» (v. 94-99). La fel cum cei doi fii s-au năpustit, în mitologie, să-şi salveze mama de la pedeapsa ce i-a fost stabilită de îndureratul rege Licurg, Dante a fost tentat să se arunce pentru a-l îmbrăţişa pe părintele său într-ale poeziei, Guido Guinizzelli. Totuşi flăcările l-au oprit de la una ca asta. “Staţiu în Tebaida povesteşte că Hipsifilia, devenită sclava lui Licurg, rege în Nemea, a primit poruncă să aibă grijă de băieţelul lui, dar l-a părăsit pe o pajişte, pentru a le arăta grecilor însetaţi izvorul Langia (cf. Purgatoriu XXII, 112); un şarpe l-a muşcat pe copil şi l-a ucis. Hipsifilia a fost condamnată la moarte; pe cînd era deja în mîinile călăilor, a fost recunoscută de fiii ei, care s-au năpustit între soldaţi, au ajuns la mama lor şi au eliberat-o. Dante compară intensitatea dorinţei care-l îndeamnă să intre în foc pentru a-l îmbrăţişa pe Guido cu elanul de afecţiune, cu care tinerii au dat fuga spre mama lor” (E.A. Panaitescu). “Asemănarea dintre cele două situaţii este dată de recunoaşterea mamei (sau a tatălui) într-un pericol de moarte (lancea, focul) şi dorinţa imediată de a se arunca în îmbrăţişarea sa (la fel m-am făcut eu). Deosebirea, pe care Dante o subliniază, este că el s-a oprit din această dorinţă, fără a se mai arunca în flăcări (însă nu mă avînt)” (Chiavacci Leonardi). “Tatăl meu: cu aceste două cuvinte, Dante îi recunoaşte lui Guinizzelli rolul de iniţiator, sau mai bine zis de precursor, cum scrie Contini, al stilnovismului. Desigur e intenţionată şi trimiterea la expresia echivalentă («O caro padre meo»), folosită de tînărul Guinizzelli într-un sonet adresat lui Guittone (Rime XXa, 1), acelaşi pe care acum îl va declara (v. 126) depăşit de noii poeţi, fiii săi” (Chiavacci Leonardi). “Dulci şi gingaşe: Unul şi celălalt atribut vor să se opună stilului guittonian, considerat aspru şi grosolan. După cum se vede, dialogul cu Guinizzelli nu e decît o reluare şi o completare a celui cu Bonagiunta; de aceea ei se comentează unul pe celălalt, clarificînd detalii pe care doar una din cele două întîlniri le-ar putea lăsa nesigure. Marele eveniment care a marcat viaţa lui Dante, descoperirea şi folosirea «noului stil», are în aceste grupuri de cînturi din Purgatoriu (inclusiv cel cu Forese, unde este respinsă polemica lor burlesc-realistă din tinereţe) o celebrare foarte extinsă şi conştientă” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_Montpellier_1

Despre Dolce Stil Novo (7)

Pg_XXIV_20

«care se roagă şi cel rugat nu răspunde ci, pentru a le înteţi pofta, le ţine-n aer obiectul dorit şi nu-l ascunde. Apoi au plecat dezamăgiţi; şi noi am ajuns îndată la copacul înalt, ce atîtea lacrimi şi rugăminţi refuză» (v. 109-114). Duhurile lacome tînjeau după fructele din copac, la fel cum copiii se întind după un obiect ţinut la înălţime. Pentru a le înteţi pofta şi a le face în ciudă, cel care nu li-l oferă îl ridică deasupra capetelor şi nu li-l ascunde. După ce penitenţii s-au îndepărtat, cei trei poeţi au ajuns în dreptul copacului. “Această imagine atît de concretă, şi totuşi străbătută de o delicateţe neliniştită, încheie demn întîlnirea cu sufletele lacomilor, o întîlnire mereu dominată de prezenţa lui Forese. De fapt toate motivele care au definit, în cîntul precedent, evoluţia primei părţi a episodului cu Forese Donati sînt reluate, într-o dispunere tonală identică, în a doua parte a acestui cînt. Astfel se întîmplă de exemplu cu motivul care constituie fundalul, deja amorf şi nediferenţiat (…): descrierea descărnării îngrozitoare a umbrelor celor lacomi. Această descriere este în cîntul XXIV mai puţin subliniată, mai restrîns tratată analitic decît în cel precedent, din motive inerente dispoziţiei fundamentale a Poetului în faţa materiei tratate. Poetica lui Dante este, de fapt, o poetică de acţiune şi asceză, nu de zăbovire şi contemplare repetată şi obsesivă şi disperantă a vreunui aspect real: Dante nu revine niciodată la acelaşi subiect, dacă repetiţia nu este motivată de nevoia naraţiunii, mai curînd decît de exigenţele de muzicalitate şi armonie dintre părţi, mai curînd aşadar decît de exigenţele stilistice” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXIV_21

«‘Treceţi mai departe fără a vă apropia: e un copac mai sus ce-a fost muşcat de Eva, şi această plantă din el s-a desprins’. Astfel din crengi nu ştiu cine vorbea; la care Virgiliu şi Staţiu şi cu mine, lipiţi, mergeam înainte pe unde se suie» (v. 115-120). O voce necunoscută i-a avertizat să nu se apropie de copacul desprins din celălalt, biblic, aflat mai sus, în Paradisul Pămîntesc. Acela avea fructul ispitei, cu care a dus-o pe Eva în păcat. Cei trei poeţi au ocolit de departe copacul periculos. “Din planta al cărei fruct a fost mîncat de Eva derivă, pe plan istoric-religios, toate blestemăţiile ce-au marcat evoluţia oamenilor din toate timpurile; din acel gest de trufie şi nestăpînire derivă toate păcatele, inclusiv cel de lăcomie; de aceea este repetată aceeaşi interdicţie ca şi în cazul Evei: condiţia supunerii în faţa interdicţiei este obligatorie pentru mîntuire” (T. Di Salvo).

Pg_XXIV_22

«‘Amintiţi-vă’, spunea, ‘de blestemaţii formaţi în nori ce, sătui, s-au luptat împotriva lui Teseu cu două piepturi; şi de evreii ce s-au vădit pofticioşi a bea, la care nu i-a vrut Ghedeon tovarăşi, cînd spre Madian a coborît dealurile’» (v. 121-126). Alte pilde de necumpătare sînt amintite de vocea necunoscută. Centaurii, născuţi din iubirea cu norul Nephele, s-au luptat împotriva lui Teseu folosindu-şi cele două piepturi ale lor, de oameni şi de cai. Evreii din oastea lui Ghedeon, care au băut pofticioşi apa înainte de bătălie, au fost excluşi de la gloria luptei. “Centaurii, fii ai lui Ixion şi Nephele (norul căruia Zeus i-a dat aspectul Iunonei), de natură cabalină în partea inferioară a trupului, de natură umană în partea superioară (cf. Infern XII, 56 sqq.), sînt amintiţi aici pentru nestăpînirea dovedită în timpul nunţii lui Piritou, regele lapiţilor, cu Hippodamia: ameţiţi de vin, au încercat să răpească mireasa şi pe celelalte femei; dar au fost învinşi şi cei mai mulţi ucişi de lapiţii conduşi de Teseu (cf. Ovidiu, Metamorfoze XIII, 210-535)” (E.A. Panaitescu). “Al doilea exemplu de lăcomie pedepsită aminteşte un episod biblic, întîmplat în timpul războiului evreilor împotriva madianiţilor: Ghedeon, mercenar evreu, la porunca lui Dumnezeu, a ales pentru luptă doar trei sute de soldaţi care, la rîul Arad, au băut cu moderaţie, ducînd apa la gură cu mîna şi i-a exclus pe ceilalţi, care s-au vădit pofticioşi îngenunchind şi repezindu-se cu capul în apă spre a bea mult” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese_1

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (6)

Pg_XXII_18

«‘Aceştia şi Persius şi eu şi mulţi alţii’, a răspuns călăuza mea, ‘sîntem cu grecul acela pe care Muzele l-au alăptat cu deosebire, în primul brîu al temniţei oarbe: adesea vorbim de muntele care le găzduieşte pe doicile noastre» (v. 100-105). Virgiliu împreună cu toţi cei amintiţi de Staţiu, alături de Persius şi alţii, stau în primul cerc al Infernului, în Limb, lîngă Homer, poetul privilegiat de muze. În acel loc de detenţie, ei stau de vorbă despre muntele Parnas, adică despre poezia realizată sub inspiraţia muzelor. “Aulus Persius Flacus (34-62 d.C.), cunoscut poet satiric, a fost foarte apreciat în Evul Mediu, fiindcă satirele lui erau citite la şcoală, însă Dante nu-l aminteşte nicăieri în altă parte” (E.A. Panaitescu). “Aceste versuri trebuie plasate alături de reprezentarea nobilului castel din Limb; respirăm aceeaşi atmosferă nobilă, de elită. Temniţa care închide sufletele este oarbă, dar poeţii şi filosofii o luminează cu conversaţiile lor, cu înţelepciunea şi poezia lor. Nu atît un loc de suferinţă iese din descrierea lui Dante, ci un cenaclu, o academie înaltă şi plină de demnitate, unde se adună pentru a sta de vorbă, aproape izolîndu-se, spirite cărora condamnarea Infernului nu le ştirbeşte iubirea pentru poezie, dorinţa de comunicare” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_19

«Euripide-i cu noi şi Antifon, Simonide, Agathon şi mulţi alţi greci care odinioară şi-au împodobit cu lauri fruntea. Aici se văd dintre ai tăi Antigona, Deifila şi Argia şi jalnica Ismene, aşa cum a fost. Se vede cea care-a arătat Langia: e-acolo fata lui Tiresias şi Tetis şi, cu surorile ei, Deidamia’» (v. 106-114). Alţi mari poeţi greci se află în Limbul infernal, alături de cei deja amintiţi. Pot fi întîlnite cîteva celebre personaje feminine din tragedia şi literatura antică. “Euripide (480-406 î.C.), al treilea în ordine cronologică dintre marii poeţi tragici greci, după Eschil şi Sofocle, a fost cunoscut de Dante doar prin intermediul scriitorilor latini. Antifon este un alt poet tragic grec (sec. al IV-lea î.C.), pe care Dante poate că îl confundă cu oratorul Antifon Rhamnusius. Simonide este faimosul poet liric din Ceos (556-469 î.C.), cîntăreţul celor căzuţi la Termopile şi Maraton. Agathon este un poet tragic atenian (448-400 î.C.)” (E.A. Panaitescu). “Virgiliu le conferă o viaţă reală personajelor mitice din Tebaida şi Ahileida, răspunzînd astfel laudelor pe care Staţiu i le-a adus lui şi Eneidei. Antigona, fiica lui Oedip, a fost ucisă de tiranul Creon pentru că, împotriva voinţei acestuia, a îngropat cadavrul fratelui Polinice, mort în lupta împotriva lui Eteocle. Deifila, fiica lui Adrastus, rege în Argos, a fost soţia lui Tideu, unul dintre cei şapte regi care au luptat împotriva Tebei (cf. Infern XXXII, 130-131) şi mama lui Diomede. Argia a fost sora Deifilei şi soţia lui Polinice, Ismene a fost sora Antigonei şi a avut de asemeni o viaţă nefericită, pentru că a văzut cum mor sau sînt ucise persoanele cele mai dragi: tatăl, mama, fraţii şi logodnicul; a fost condamnată de Creon şi a murit cu Antigona” (E.A. Panaitescu). “Deidamia, fiica lui Lycomedes, rege în Skyros, a fost iubită de Ahile, pe cînd acesta trăia ascuns în straie femeieşti la curtea din Skyros pentru a evita să meargă în războiul din Troia” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_20

«Deja tăceau ambii poeţi, din nou atenţi să privească în jur, eliberaţi de urcuş şi de pereţi; şi deja cele patru slujnice ale zilei au rămas în urmă, iar a cincea era la cîrmă, înălţînd cornul înflăcărat» (v. 115-120). După schimbul de informaţii, Virgiliu şi Staţiu şi-au reîntors atenţia asupra drumului de parcurs. Călătorii ieşiseră din strîmtoarea treptelor. Trecuseră deja primele patru ceasuri ale dimineţii. “Ora pe care cu o lungă perifrază a vrut s-o indice este înainte de masă şi poate fi plasată între zece şi unsprezece” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana_2

Lecţia de modestie a Papei Adrian (6)

Pg_XIX_17

«Am văzut că acolo nu se potolea inima şi nici nu se putea urca mai mult în viaţa aceea; aşa faţă de aceasta s-a aprins în mine iubirea. Pînă atunci am fost suflet meschin şi rupt de Domnul, cu totul zgîrcit; acum, vezi bine, aici sînt pedepsit» (v. 109-114). Constatînd că nici în suprema demnitate lumească sufletul nu-şi găseşte liniştea, dar totodată nu mai exista posibilitatea unei promovări suplimentare în timpul vieţii, Papa Adrian a fost cuprins, prin contrast, de iubirea pentru viaţa eternă. Întrucît s-a căit pentru păcatele sale de zgîrcenie, acum şi-a găsit osînda în Purgatoriu. “Decepţia credinciosului se naşte în clipa cînd realizează contrastul dintre timp şi eternitate, dintre finit şi infinit, dintre lucrurile lumeşti, efemere, limitate, nemulţumitoare şi totuşi atît de exigente, şi lucrurile suprapămînteşti, perene, nelimitate, în măsură să garanteze obţinerea acelei înălţimi de unde ceea ce valorează şi ceea ce nu valorează se dezvăluie în limpezimea lor. De pe acea înălţime, dacă este cucerită, omul poate observa cu amărăciune sau melancolie, dar şi cu un simţ viril şi raţional frămîntările zadarnice, grijile bolnăvicioase, minciunile, tensiunile, patimile vieţii. Acestea sînt sentimentele care se subînţeleg din vorbele papei, uşor marcate de melancolie, sentiment al celui care de la distanţă observă scurgerea vieţii şi se îndreaptă spre un alt parametru, cu sufletul nu de tot eliberat de viziunea lumii care a fost obiectul unui interes fascinant şi al unei decepţii triste” (T. Di Salvo).

Pg_XIX_18

«Ceea ce zgîrcenia face, aici se arată, în ispăşirea sufletelor pocăite; şi nici o pedeapsă n-are muntele mai amară. Aşa cum ochiul nostru nu s-a dus spre înălţimi, lipit doar de lucruri pămînteşti, la fel dreptatea aici de pămînt l-a ţintuit» (v. 115-120). Pe cercul unde se aflä acum Dante se văd efectele nefaste ale zgîrceniei, care este pedepsită. Păcătoşii din această categorie nu şi-au orientat privirile spre valorile divine, ci au rămas cu ele aţintite pe bunurile lumeşti – tot astfel sînt aici lipiţi cu faţa în ţărînă. “Se deduce limpede motivul imensei amărăciuni a suferinţei lor; şi anume faptul că aceste suflete, care acum rîvnesc spre ceruri, legate fizic cu pieptul, cu ochii, cu tot trupul de pămînt, sînt ţintuite, pînă la sfîrşitul ispăşirii, în aceeaşi condiţie – acum de ei detestată – în care au trăit pe lume, pînă cînd s-au căit, de unde amărăciunea lor, dezgustul lor spiritual, mai rău decît durerea celor mai grave suferinţe trupeşti” (Chimenz).

Pg_XIX_19

«Cum zgîrcenia ne-a stins iubirea pentru orice bine, încît s-a pierdut voinţa noastră de a-l săvîrşi, la fel dreptatea aici legaţi ne ţine, cu mîinile şi picioarele înlănţuite; şi cît va fi pe placul dreptului Stăpîn, atît vom sta încleştaţi şi lungiţi’» (v. 121-126). Zgîrcenia le-a eliminat orice propensiune către bunurile sprituale şi le-a tăiat voinţa de-a face binele pe lume. După moarte, ei stau încătuşaţi pe jos, cîtă vreme va hotărî Bunul Dumnezeu că va fi necesară pedeapsa, pentru remedierea insultei comise la adresa lui. “Este evident aici raportul păcat-pedeapsă; legea echivalenţei impune o continuitate în limitele caracteristicilor negative care le-au aparţinut sufletelor în viaţa lumească. N-au ştiut privi în sus şi s-au legat cu ochii de pămînt, împinşi de o foame atotputernică, de o voinţă de prăbuşire degradantă, acum sînt condamnaţi să rămînă în poziţia lor de odinioară şi să-i resimtă umilinţa: ar vrea să se răsucească, dar nu sînt în stare” (T. Di Salvo).

San_Pietro-Barcellona2

Fumurile furiei (8)

Pg_XVI_22

«Poţi spune azi că biserica de la Roma, fiindcă a amestecat două puteri, cade-n noroi şi se pîngăreşte pe sine şi povara ei’. ‘Vai, dragă Marco’, am spus, ‘limpede explici; şi acum pricep de ce urmaşii lui Levi au fost excluşi de la moştenire» (v. 127-132). Uzurparea celor două puteri într-o singură autoritate administrativă a provocat prăbuşirea Bisericii de la Roma. Dante a confirmat observaţiile aspre formulate de Marco Lombardo, prin recursul la Biblie: şi acolo tribul leviţilor, din care proveneau sacerdoţii, a fost îndepărtat de la proprietăţile materiale. “Cade-n noroi: ca un cal prea încărcat; şi căzînd, se murdăreşte pe sine, propria sa demnitate, dar şi bagajul pe care a vrut să-l poarte (povara), adică demnitatea imperială” (Chiavacci Leonardi). “Au fost excluşi: membrii tribului lui Levi (cărora în Israel le era încredinţat sacerdoţiul) au fost excluşi de la dreptul de a poseda sau moşteni vreo parte din Ţara Făgăduinţei. Legea divină aici citată (Numeri 18, 20) este inclusă şi în Monarchia, împreună cu preceptul lui Isus (Matei 10, 9-10), ca temelie a tezei danteşti prin care Bisericii nu i s-a încredinţat de către Dumnezeu puterea temporală (cf. Monarchia III, XIII, 4 şi 5)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVI_23

«Dar care Gherardo zici că a rămas înţelept prin lumea stinsă, ca reproş pentru veacul sălbatic?’ ‘Ori vorba ta mă-nşală, ori mă-ncearcă’, mi-a răspuns el; ‘căci, vorbindu-mi în toscană, se pare că de bunul Gherardo nimic nu ştii» (v. 133-138). Dante a cerut detalii suplimentare despre identitatea lui Gherardo, pe care Marco Lombardo l-a amintit printre cei trei bătrîni virtuoşi din Lombardia. Interlocutorul s-a mirat că mai poate exista vreun toscan care să nu-l cunoască pe acela. “Numele lui Gherardo da Camino probabil că era foarte cunoscut în Toscana, fiindcă îl ajutase pe Corso Donati în luptele sale împotriva Albilor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_24

«Cu altă poreclă nu-l cunosc, decît de l-aş lua după fata lui, Gaia. Domnul fie cu voi, căci nu vă mai însoţesc. Vezi lumina care prin fum deja sclipeşte, iar eu trebuie să plec – îngerul e acolo – înainte să-i ies în faţă’. Aşa s-a-ntors şi alta n-a mai vrut s-audă» (v. 139-145). Gherardo putea fi mai bine cunoscut prin analogie cu fiica lui, numită Gaia. După aceste ultime precizări, întrucît se zărea deja prin fum strălucirea următorului înger, cu care păcătosul nu avea voie să se întîlnească, Marco Lombardo s-a despărţit brusc de cei doi călători. “Despre Gaia ştim doar că s-a măritat cu Tolberto da Camino şi a murit în 1311. După unii comentatori a fost foarte cunoscută pentru cinstea şi virtuţile ei, iar Dante ar aminti-o pentru a sublinia şi mai mult faima tatălui ei; după alţii, a fost celebră pentru frumuseţea şi viciile ei, iar în acest caz Dante ar scoate la lumină încă o dată corupţia de la curţile din Italia de nord şi degenerarea fiilor, în comparaţie cu părinţii; această a doua interpretare, incluzîndu-se mai uşor în discursul polemic al lui Marco, este cea mai acceptabilă” (E.A. Panaitescu). “Versul de încheiere are trăsătura bruscă şi decisă ce caracterizează încă de la început figura acestui excepţional interlocutor” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_romanica3

Despre decăderea Italiei (5)

Pg_XIV_13

«Cuvintele unuia şi vederea altuia mi-au deschis rîvna de-a le şti numele şi i-am întrebat aşa cum i-am rugat» (v. 73-75). Vorbele impresionante rostite de Guido şi efectul lor întipărit pe chipul lui Rinieri l-au împins pe Dante să li se adreseze curtenitor, pentru a-i cunoaşte. “Este o lecţie de comportament civilizat, însă dată în mod lejer, cu amabilitate: reproşul este însoţit de un fel de clipire conştientă din ochi” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_14

«drept care spiritul ce-ntîi mi-a vorbit a reînceput: ‘Tu vrei să mă înduplec a-ţi face ţie ceea ce tu nu vrei a-mi face mie. Dar întrucît Domnul vrea ca-n tine atîta har să lucească, nu-ţi voi ascunde nimic; află dar că sînt Guido del Duca» (v. 76-81). Penitentul a constatat că Dante le solicita ceea ce el însuşi n-a vrut să le ofere: dezvăluirea identităţii. În ciuda acestei situaţii, i s-a destăinuit cu mărinimie. “Mărturisirea invidiei este precisă chiar şi în motivaţiile sale: păcatul de invidie apare atunci cînd privilegiul, binele, inclusiv social, al celorlalţi este resimţit ca un rău împotriva ta şi de aceea este respins prin atitudini care merg de la duşmănia neputincioasă la acţiunea perversă. Ce anume l-a determinat pe Dante să-l considere invidios pe Guido nu ştim, aşa cum nu ştim de ce poetul a pus în gura unui invidios elogiul epocii cavalereşti. (…) Şi în Convivio I, 4, Dante i-a dat invidiei o explicaţie psihologică: «invidia este motiv de judecată greşită, fiindcă nu lasă raţiunea să argumenteze în favoarea lucrului invidiat: puterea de gîndire este atunci judecătorul care ascultă doar una dintre părţi»; în sentinţele sale el devine unilateral şi nedrept” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_15

«Mi-a fost sîngele aşa ars de invidie, că de-aş fi zărit om mulţumit, m-ai fi văzut livid. Din sămînţa mea asemenea paie secer: vai, specie umană, de ce pui inima acolo unde orice consort e exclus?» (v. 82-87). Guido a fost turbat de invidie împotriva celor din jurul său. O asemenea vină josnică i-a adus pedeapsa chinuitoare să stea orbeşte, avînd ochii cusuţi cu sîrmă, în aşteptarea mîntuirii. Oamenii sînt foarte necugetaţi, ei se luptă să obţină bunuri materiale, ce nu pot fi împărţite. Dar bunurile spirituale le aparţin tuturor, fără nici o rivalitate. “Bunurile pămînteşti, dacă sînt în proprietatea unei persoane, nu pot fi în acelaşi timp ale altcuiva: prezenţa unui proprietar o exclude pe a altora” (T. Di Salvo). “Guido del Duca, în apostrofa sa împotriva iubirii pentru bunurile pămînteşti recurge la un limbaj juridic, preluat dintr-o lege a Statutelor comunale de atunci, potrivit căreia dacă un cetăţean ocupa anumite funcţii, «consorţii» săi, adică membrii familiei, rămîneau excluşi” (E.A. Panaitescu).

Simone_Martini-Assisi_2

Invidia oarbă (8)

Pg_XIII_22

«Dar tu cine eşti, care umbli întrebîndu-ne de starea noastră şi ai ochii deschişi, cum cred, şi vorbeşti suflînd?» (v. 130-132). Duhul penitent s-a interesat apoi de identitatea lui Dante, ce părea om viu. “Tonul se face acum curtenitor: sînt departe cuvintele de mîndrie. Vorbeşte ca o femeie cuminţită şi nu uită formulele din limbajul aristocrat” (T. Di Salvo).

Pg_XIII_23

«‘Ochii’, am spus, ‘îmi vor fi şi mie cusuţi aici, dar numai scurtă vreme, căci nu mare a fost păcatul comis de privirea invidioasă. Mai mare groază-mi ţine sufletul ghemuit în tortura de sub noi, că deja povara de jos mă apasă’» (v. 133-138). Poetul i-a răspuns recunoscînd că şi el se făcea vinovat de invidie, dar într-o mai mică măsură. Un păcat mai apăsător, care îl marca, era cel al trufiei, pedepsit pe cornişa precedentă. “Dante, la fel ca în alte ocazii, nu răspunde la întrebarea precisă a penitentei şi nu spune nimic despre sine, despre persoana sa: se mărturiseşte doar a fi un păcătos inclusiv de invidie, şi face călătoria pentru a participa la suferinţa altora şi a cuceri propria sa libertate. Nu precizează nimic despre circumstanţele călătoriei şi despre motivele pentru care se bucură de privilegiul de-a fi viu în mijlocul morţilor” (T. Di Salvo). “În cîntul invidioşilor se află mărturisirea trufiei lui Dante, trufie de stirpe şi trufie de îndemînare artistică, pe care le va aminti în alte pasaje ale poemului său şi pe care cei mai vechi biografi ai săi au scos-o cu toţii la lumină: «a fost poetul nostru de suflet înalt şi foarte dispreţuitor… Foarte dornic a fost de onoruri şi fală, întîmplător mai multe decît i s-ar fi cuvenit virtuţii sale distinse» (Boccaccio – Viaţa lui Dante)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIII_24

«Şi ea mie: ‘Dar cine te-a condus aici printre noi, de crezi că te mai întorci jos?’ Şi eu: ‘Acesta care-i cu mine şi nu scoate o vorbă. Şi sînt viu; de aceea cere-mi, suflet ales, de vrei să-mi mişc pentru tine acolo picioarele muritoare’» (v. 139-144). Sapìa a vrut să afle cine l-a însoţit pînă acolo, dacă Dante îşi închipuie că mai poate reveni pe o cornişă anterioară din Purgatoriu. Poetul i-a răspuns că este viu şi a fost călăuzit acolo de Virgiliu, care i-a rămas tăcut alături. Apoi s-a oferit să-i vină în sprijin sufletului penitent, după ce se va întoarce în lumea vie. “Dialogul reia motive deja obişnuite: întrebări şi răspunsuri despre condiţia penitenţilor sau a lui Dante, cererea şi oferta de rugăciuni şi pomeniri. Doar că aici Dante se propune să obţină pomenirile. (…) Dar cînd totul pare a se îndrepta spre o situaţie de umilinţă creştină, dă buzna firea capricioasă a femeii, care aduce din nou atenţia cititorului asupra personajului, a complexităţii sale şi a dificultăţii noastre de a-l include într-o sinteză unică şi o interpretare liniară” (T. Di Salvo).

Miniatura_Biadaiolo