Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: poezie

Iubirea mișcă soarele și stelele (4)

Pd_XXXIII_10

«De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată patima imprimată, iar altceva în minte nu-i revine» (v. 55-60). Puterea privirii lui Dante a crescut mai mult decît poate să exprime prin cuvinte și nici memoria lui nu rezistă la o asemenea abundență. A avut sentimentul omului trezit din vis, care mai păstrează doar zbuciumul emoției, în lipsa faptelor. “După rugăciunea adresată Sfintei Fecioare, figura Sfîntului Bernard – la fel ca aceea cu care Poetul s-a pomenit alături, în clipa cînd Beatrice a dispărut, surîzătoare ca atunci cu un zîmbet patern, gata de-a înlătura din sufletul discipolului orice șovăială, orice rătăcire – rămîne doar o clipă alături de Dante, de-acum pregătit pentru contemplarea lui Dumnezeu. După ce și-a îndeplinit datoria, sfîntul dispare, iar dispariția lui marchează, totodată, momentul desprinderii lui Dante de tot ce nu este viziune a lui Dumnezeu. Începe aici partea a doua a cîntului, dominată de două motive: caracterul sublim al viziunii, care atrage asupra sa tot sufletul lui Dante, și neliniștea sufletului, care în clipa aceea se străduiește – zadarnic – să regăsească viziunea ce i-a fost oferită, neizbutind decît să fixeze sentimentul acelui exces, al acelei mărimi mai presus de orice capacitate omenească. Faptul că vorba și memoria au fost învinse de intensitatea viziunii Paradisului s-a exprimat încă de la începutul celei de-a treia cantice (senzația de inefabil fiind însăși temelia poeziei din Paradis), dar, uneori, a fost prezentă conștiința depășirii încă posibile, amintirea unei trăsături încă pămîntești: dorințe, patimi, polemică, doctrină etc. Aici ajungem deja la caracterul absolut al inefabilului. Sapegno, sintetizînd judecata multor critici, în legătură cu partea a doua a cîntului XXXIII, scrie astfel: «Tensiunea dramatică din aceste pagini finale ale poemului… se determină în contrastul dintre mîndra maiestate a temei și conștiința puterii insuficiente de-a o exprima prin cuvinte omenești. În această conștiință, care se reafirmă punctual, voința încordată de a vedea își resimte ultima limită, dar totodată regăsește îndemnul spre încă un efort, spre un elan mai mare. Poezia aici nu se află, și nu s-ar putea afla, în reprezentarea materială a unei realități, care se află dincolo de orice zugrăvire sensibilă și pe care Dante însuși nu încetează s-o declare inefabilă (…). Este limpede că imaginile sau definițiile de care Dante se slujește, pentru a da o idee despre obiectul viziunii sale, nu sînt mai mult decît sugestii și stimuli ai ilustrării acestei drame a inteligenței, valabile doar prin resturile emoționale, astfel că ea reușește să supraviețuiască, sub forma unei experiențe exaltante (versurile 58-66). Dar accentul poetic insistă, firește, nu pe aluziile vagi și provizorii privind reprezentarea, ci pe prezența îndîrjită a protagonistului, pe versurile care exprimă tema eroică a luptei sale și a triumfului său parțial (v. 52-54, 67-75, 79-84, 97-99, 133-138), într-un ritm de epopee solemnă, unde chiar și notele melancolice răsună măreț și inclusiv declarațiile de neputință artistică și de umilă renunțare se colorează într-o lumină mîndră de poveste antică (v. 94-96)»” (E.A. Panaitescu). “Poezia din ultima parte a cîntului se află în această dramatică voință de-a relata și a reprezenta, de-a da expresie pentru ceea ce, conform învățăturii religioase, este inexprimabil, de-a coborî infinitul divin în finitudinea cuvîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_11

«așa sînt eu, căci aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută. Astfel neaua la soare se topește; astfel în vînt, pe frunzele ușoare, se pierdea sentința de la Sibila» (v. 61-66). Conținutul viziunii i-a dispărut între timp, iar Dante a rămas cu fericirea infinită, care încă i se prelinge în suflet. La fel se destramă zăpada în razele soarelui, la fel se risipesc frunzele cu vorbele scrise de Sibila, în bătaia vîntului. “Pentru acea dispariție a viziunii sale din memorie, Dante formulează două comparații, una din lumea fizică și una din cea mitologică: natura și mintea omului oferă astfel imaginea acelui misterios eveniment” (Chiavacci Leonardi). “Sentința de la Sibila: Sibila își scria răspunsurile enigmatice pe frunze, risipite îndată de vîntul ce pătrundea în peștera ei (Virgiliu, Eneida III, 441-452), încît nu rămîneau decît cuvinte răzlețe, confuze, cu semnificații ascunse. Versurile 58-66 pot fi considerate nodul central al cîntului XXXIII, fiindcă Poetul încearcă să-și definească viziunea: nu conținutul ei, ci ceea ce a rămas din ea foarte viu, actual, etern, în inima sa: amintirea impresiei sau, cum spune el, a patimii, cu un latinism avînd o adîncime de semnificație și o valoare sentimentală pe care n-o redă nici un cuvînt modern. Această încercare își găsește justificarea într-un pasaj din Sfîntul Toma, pe cînd vorbea despre Sfîntul Pavel care, răpit fiind în al treilea cer, a văzut esența lui Dumnezeu. Toma afirmă că «după ce a încetat s-o vadă, și-a amintit acele lucruri, pe care în viziunea lui le-a găsit… rămase, după împlinirea faptei, în straiele gîndirii sale», deși «nu putea nici gîndi tot ce-a cunoscut, nici exprima cu vorbe» (Summa Theologica II, II, CLXXV, 4). La această uimitoare experiență psihologică – un extaz ce-a lăsat în urmă o candoare nedefinită, o uimire bucuroasă – se adaptează perfect stilul. Precizia observării unei fapte omenești (cum e acela care visînd vede) este imediat transfigurată în rarefierea cuvintelor (altceva în minte nu-i revine), caracterul concret al referințelor precise (așa sînt eu) se destramă și se pierde în încîntarea muzicală a unor expresii (încă-mi picură… dulceața din ea născută)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_12

«Oh, supremă lumină ce-așa te înalți peste gîndurile muritoare, minții mele redă-i o fărîmă din felul cum apăreai și fă-mi graiul așa viguros, ca măcar o scînteie din slava ta să pot lăsa pentru lumea viitoare» (v. 67-72). Lumina lui Dumnezeu, mai presus de toate mințile omenești, este implorată să restituie un fragment din aspectul în care i s-a înfățișat peregrinului și să dăruiască vorba înzestrată pentru a o exprima, în folosul posterității. “Nu din vanitate de poet care, primul și unicul, s-ar fi putut făli cu exprimarea inexprimabilului, cere Dante harul unui cuvînt excepțional de convingător și reprezentativ, ci pentru a face mai ușoară opera de reconstruire a conștiinței oamenilor, prin intermediul versurilor din care ar trebui să reiasă mai eficient puterea infinită și măreția lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Să pot lăsa pentru lumea viitoare: expresia aici folosită îl dezvăluie pe omul care știe că a ajuns la capătul vieții, conștient că aceste ultime versuri ale sale vor fi citite după moartea lui, timp de mai multe secole. Verbul respectiv – să pot lăsa – face din acest cînt aproape un testament, darul lui cel mai prețios, lăsat de Dante oamenilor” (Chiavacci Leonardi).

Maestro_spagnolo

Advertisements

Cetatea rozei eterne (2)

Pd_XXX_4

«Frumusețea ce-am văzut-o transcende nu doar dincolo de noi, dar sînt sigur că numai creatorul său deplin o gustă. Aici mă dau învins, mai mult decît a fost vreodată întrecut de-un punct al temei sale autorul comic sau tragic» (v. 19-24). Minunăția Beatricei întrecea orice splendoare văzută de ochiul omenesc; doar Dumnezeu a mai putut contempla așa ceva. Poetul se află în imposibilitatea de-a o exprima. “Se reunesc, în această intensă laudă a frumuseții Beatricei, chiar în pragul despărțirii de ea, sentimentele care din tinerețe pînă la maturitate, din experiența care a produs Vita Nova la călătoria de eliberare și îmbogățire cu care se hrănește poemul, au fost resimțite de Dante: dar se întîlnește inclusiv sensul etic-alegoric, pe care Dante i l-a atribuit Beatricei, cel de adevăr revelat, care depășește gîndirea oamenilor și poate fi priceput doar de către divinitatea care-l dezvăluie, din care toate provin” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_5

«căci, așa cum soarele mai mult în ochi tremură, astfel amintirea dulcelui zîmbet mintea mea de mine însumi o retează. Din prima zi cînd i-am văzut chipul din această viață, pînă la astă viziune, n-am fost împiedicat s-o urmez cu cîntarea mea» (v. 25-30). Așa cum e de-ajuns o mică parte din strălucirea soarelui pentru a orbi pe un om, la fel amintirea surîsului Beatricei făcea să încremenească memoria poetului. Dante i-a putut urmări frumusețea, prin intermediul poeziei, din ziua cînd a văzut-o și pînă în acest moment al pătrunderii în Empireu. “Această mărturisire a eternei înfrîngeri, inevitabile în fața infinitului sau a ceea ce, ca Beatrice, este atins de infinit și privilegiat, face parte din arsenalul obișnuit al misticilor, care spuneau fie că nu ajung pînă la Dumnezeu, dintr-o slăbiciune permanentă, ce deriva din condiția lor omenească, fie că se apropie de el pe căi negative” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_6

«dar acum trebuie ca vorba mea să renunțe a se ține după frumusețea ei, poetizînd, ca un artist pe culme. Astfel rămasă pentru o mai mare sărbătoare decît a trîmbiței mele, care-și încheie materia anevoioasă» (v. 31-36). De-acum vorbele poetice sînt în imposibilitatea de-a mai descrie minunăția Beatricei. Frumusețea ei inexprimabilă a rămas să fie celebrată de vocile divine, acolo unde elogiul omenesc este obligat la tăcere. “În pragul Empireului, singuri în fața așteptării nesigure, scufundați în cea mai adîncă liniște și într-o lumină cu caracterul nedefinit al celei de pe cerul dinainte de zorii zilei, Dante și Beatrice se află alături pentru ultima dată. Călătoria se apropie de sfîrșit și se pregătește viziunea supremă, pentru care poemul a constituit o scară mistică, o închipuire, poate, nu altfel decît cea care, la finalul cărții Vita Nova, i-a trecut prin minte Poetului rătăcit. Apoteoza Beatricei începe în clima de apariție triumfală a zorilor, pe un fundal infinit, în care se destramă triumful celor nouă coruri de îngeri. După o declarație privind imposibilitatea sa de-a o descrie (versurile 16-18), care ne reamintește formulele obișnuite ale liricii nobile din Vita Nova, sărbătoarea se deschide printr-o hiperbolă (versurile 19-21), ce pare dictată de un entuziasm incontrolabil, fiindcă o proiectează pe Beatrice tocmai în culmea inefabilului (doar creatorul său deplin o gustă). Ea, de fapt, reprezintă concluzia unui proces de glorificare și dizolvare a figurii Beatricei în divinitate. În Vita Nova, încercarea de-a o configura pe Beatrice cu trăsăturile ei omenești se lovea de farmecul supranatural, ce se degaja dintr-o ființă care-i obliga pe trecători să exclame «aceasta nu e femeie, ci este unul din preafrumoșii îngeri din cer» (cap. XXVI). Deja de atunci, peste trăsăturile omenești triumfa «lucrul venit din cer pe pămînt ca să dezvăluie miracolul» (Vita Nova XXVI). La apariția ei în Paradisul Pămîntesc, Beatrice este deja așa de sublimată, încît se lasă cu tot firescul pe seama celebrării într-un nour de flori ce din mîini de îngeri urca și cobora (Purgatoriu XXX, 28-29). Al treilea pasaj esențial este marcat de cîntul XXVIII al Paradisului (versurile 4-21), unde Beatrice apare ca oglinda în care Dumnezeu își reflectă esența, pînă cînd Dumnezeu însuși devine unica măsură posibilă de înțelegere și delectare, în fața frumuseții ei. Consecința logică a acestui fapt va fi profunzimea revelației divine, a cărei depozitară se va dovedi Beatrice în versurile următoare (cu descrierea Empireului). Totuși, îndată ce privirea Poetului, după ce-a depășit prima rătăcire, izbutește să perceapă amintirea dulcelui zîmbet al femeii iubite, străbate, în acest moment de așa înaltă tensiune spirituală, o foarte delicată dimensiune omenească (din prima zi cînd i-am văzut chipul). Chiar și astfel divinizată, Beatrice – și acesta este miracolul iubirii și al poeziei – rămîne mereu femeia pe care Dante a iubit-o în Vita Nova și la care s-a întors după Convivio, dulce și scumpă călăuză (Paradis XXIII, 34), de la care a pornit ascensiunea sa spirituală” (E.A. Panaitescu).

Duccio_di_Boninsegna

Examenul de credință (8)

Pd_XXIV_21

«‘Oh, sfinte părinte, duh ce vezi ce-ai crezut, încît ai întrecut în goana spre mormînt mai tinere picioare’» (v. 124-126). Dante își începe răspunsul, reamintind chiar puterea credinței manifestate de interlocutorul său. “La vestea că mormîntul lui Cristos e gol, Petru și Ioan s-au pornit în fugă într-acolo, iar apostolul Ioan, mai tînăr decît colegul său, a ajuns primul. Totuși nefiind sigur de învierea petrecută, a rămas ezitînd pe prag, în timp ce Petru, mai sigur de credința sa, a intrat imediat, întrecîndu-l (Ioan 20, 3-9; cf. și Monarhia III, IX, 16)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_22

«am început eu, ‘tu vrei să-mi arăt aici forma credinței, dar și de cauza ei m-ai întrebat. Și răspund: Eu cred în unul Dumnezeu, singur și etern, ce toate cerurile le mișcă, nemișcat, cu iubire și dorință» (v. 127-132). Răspunsul călătorului răsună ferm: el crede în Dumnezeul unic, etern și neclintit, care a pus întregul univers în mișcare, sub impulsul iubirii. “Primul articol din Crezul catolic este interpretat cu unele afirmații din scolastică, după procedura deja adoptată în parafraza la Tatăl Nostru (Purgatoriu XI, 1 sqq.): Dumnezeu, unic și etern, este Motorul nemișcat, care mișcă tot universul, imprimîndu-i iubire și dorință (cf. Paradis I, 76-78; XXXIII, 143-145)” (E.A. Panaitescu). “Înalta proclamație pe care Dante o face aici despre credința lui, în tăcerea cerului înstelat – tăcere creată de cuvintele lui, se înțelege – are o scandare de absolută, neștirbită siguranță. Cuvintele sînt tocmai cele din Crez, dar ritmul endecasilabului și al terținei le conferă o autoritate pe care nici un alt context n-o poate oferi. Recunoaștem aici aceeași ardoare fermă a celui care, în legătură cu nemurirea sufletului, scria astfel în Convivio: «eu așa cred, așa afirm și așa sînt sigur de cealaltă viață mai bună, după ce trece aceasta, acolo unde trăiește acea doamnă slăvită, de care a fost sufletul meu îndrăgostit…» (II, VIII, 16)” (Chiavacci Leonardi). “Un Dumnezeu unic, etern, creator al universului; sînt cele trei caracteristici ale Dumnezeului ebraic-creștin, proclamate în Crez, iar ultimul include formula aristotelică (le mișcă / nemișcat), preluată de teologie. Dar la aceste caracteristici se adaugă, în al treilea vers, calitatea care din acel prim motor face o persoană: el dă viață universului din iubire, iar universul la rîndul său este mișcat doar de dorința – care este și ea plină de iubire – de a se întoarce la el (cf. I, 76-77). Cele două cuvinte – iubirea (lui Dumnezeu), dorința (creaturilor) –, care marchează tot Paradisul dantesc, se includ în formularea primului articol al credinței, transformîndu-i caracterul filosofic într-o realitate vie” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_23

«Și la această credință n-am eu doar dovezi fizice și metafizice, ci mi-o dă și adevărul ce-aici plouă» (v. 133-135). Pentru consolidarea credinței acționează nu numai argumentele de natură fizică și metafizică din univers, ci și adevărul revelat în scripturi. “Mărturia de credință redusă la termenii săi esențiali este cuprinsă într-o propoziție: cred în Dumnezeu unul și trinitar, motorul nemișcat al universului. Nu există completări care să ne împingă să ne gîndim la o atitudine revoluționară. Conservatoare sînt argumentele care, după el, conduc la credință și o păstrează: dovezile sînt fizice și metafizice și ultime, dar nu mai slabe decît cele oferite de adevărul revelat. Tonul mărturiei este solemn, cum se cuvine în momentele de maximă concentrare, determinat și de alegerea cuvintelor și de ritmul emoționat, dar savant controlat. Nu este o pagină de mare poezie, ci o pagină construită cu rigoare și chiar răspunzînd funcției sale de sinteză, în puține cuvinte, pentru un vast conținut de gînduri și sentimente” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_24

«prin Moise, prin profeți și prin psalmi, prin Evanghelie și prin voi ce-ați scris, după ce Duhul încins v-a făcut roditori. Și cred în trei persoane eterne, și pe-acestea le cred o esență ce-i una și-ntreită, încît primește laolaltă “sînt” și “este”» (v. 136-141). Revelațiile divine sînt cuprinse în cărțile biblice. Ele confirmă credința călătorului în Dumnezeul unic în cele trei ființe ale sale.  “Dovezile existenței lui Dumnezeu, în domeniul științific și speculativ, sînt oferite de teologi (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, II, 3; Contra Gentiles I, 12), dar ele trebuie să le însoțească pe cele din Biblie, fiindcă hagiografii au scris sub inspirația directă a Sfîntului Duh. În versul 136, Dante prezintă Vechiul Testament în diviziunea sa tradițională: cărțile din Pentateuh (prin Moise), cărțile istorice și profetice (prin profeți) și cărțile didactice (prin psalmi). Noul Testament este amintit prin cele patru evanghelii și apostolii care au fost autorii altor cărți (Faptele, Epistolele, Apocalipsa)” (E.A. Panaitescu). “După ce Duhul încins: după ce Duhul divin v-a făcut roditori, adică sfinți: de Rusalii, Sfîntul Duh, coborînd asupra apostolilor adunați laolaltă, le-a luminat mințile și inimile, făcîndu-i în stare de a vorbi cu înțelepciune divină (Faptele Apostolilor 2, 1 sqq.). Toată Scriptura așadar, cea veche și cea nouă, dă mărturie despre cel dintîi articol al credinței” (Chiavacci Leonardi). “În trei persoane eterne: după Dumnezeul unic și etern, afirmat și de filosofie, Dante proclamă acum adevărul care este specific doar credinței creștine, adică taina Sfintei Treimi: în Dumnezeu sînt trei persoane, care sînt totodată unul și trei, astfel că despre ele se poate vorbi cu verbul la persoana a III-a plural (sînt) sau singular (este)” (Chiavacci Leonardi).

Ambrogio_Lorenzetti2

Profeția exilului (10)

miniatura1

Pd_XVII_28

«Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste» (v. 133-135). Reproșurile directe ale poetului îi vor viza pe oamenii cei mai puternici ai vremii. Un asemenea curaj este motiv de onoare. “Strigătul era adesea în limbajul medieval strigătul de acuzație, proclamarea publică a unei acuzații făcute de judecător; cu un judecător al adevărului afirmat curajos, fără rezerve, Dante se asimilează pe sine ca poet și se angajează într-o proclamare publică și infamantă a delictelor care se comit împotriva societății și împotriva moralei” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_29

«De aceea ţi se-arată în aste cercuri, pe munte şi-n valea dureroasă doar duhuri cunoscute prin faimă, căci sufletul celui ce-ascultă nu se potoleşte şi nu se-ncrede în pilde cu rădăcini neştiute şi-ascunse, nici în argumente neclare’» (v. 136-142). În timpul călătoriei sale din Infern, Purgatoriu și Paradis, poetul a întîlnit doar personaje faimoase, ca să priceapă mai ușor și să transmită mai limpede învățăturile aici dobîndite. Situațiile ambigue și exemplele nerelevante nu au putere de convingere. “În ultima parte a cîntului, dialogul dintre Dante și Cacciaguida devine, în mod evident, un monolog prelungit pe care Poetul și-l recită lui însuși. O adversitate dureroasă, de atîtea ori resimțită în peregrinările sale din exil, frînează în el ardoarea mesianică, pe care Cacciaguida vrea să i-o comunice. Exilatul are nevoie de ajutor, trebuie să depindă de alții, mai ales de cei puternici, tocmai cei împotriva cărora strigătul lui s-a ridicat cu mai mare violență: conștiința sa va trebui să cadă de acord cu adevărul; totuși, doar adevărul îi asigură omului faima printre cei ce-acest timp îl vor numi vechi. Metafore scurte, violente, descoperă tensiunea interioară, care s-a acumulat în lumea nesfîrșit de-amară. (…) Dante astfel proclamă cele două principii fundamentale ale Divinei Comedii și ale artei adevărate: profund înrădăcinată în adevăr și mesageră solemnă a lui, poezia, fără a coborî vreodată la o pură valoare practică, trebuie să le ofere hrană vitală oamenilor doritori de adevăr, în afară de frumusețe, iar acest strigăt va fi ca vîntul ce izbește mai tare vîrfurile mai înalte. (…) Dar pentru a fi hrană vitală, poezia trebuie să se sprijine pe concret (v. 136-142), trebuie să aducă la viață creațiile fanteziei din cea mai vie realitate” (E.A. Panaitescu).

miniatura2

Profeția exilului (9)

Pd_XVII_25

«Jos în lumea nesfîrșit de-amară şi pe muntele de pe a cărui frumoasă culme ochii doamnei mele m-au înălţat şi apoi prin cer, din lumină-n lumină, am învăţat atîtea că dacă le dezvălui, multora le va lăsa gust tare acru; dar dacă-s prieten sfios cu adevărul, mă tem că-mi pierd viața printre cei ce-acest timp îl vor numi vechi’» (v. 112-120). Trecînd prin Infern, Purgatoriu și o parte din Paradis, poetul s-a îmbogățit cu o imensă experiență de viață. Însă transmiterea învățăturilor morale, prin intermediul poemului său, va putea să-i deranjeze pe mulți. Pe de altă parte, ambiguitatea rostirii poetice i-ar afecta prestigiul în ochii posterității. “Denunțul lui Dante vrea să lovească societatea coruptă din vremea sa, în ansamblul ei. Dar cuvîntul său mai incisiv se oprește asupra clasei conducătoare, asupra celor pe care îi consideră personal răspunzători de decădere. Acestei clase conducătoare, căreia îi denunță gravele carențe etico-politice, el trebuie să-i ceară găzduire: cu ce preț? Renunțînd la propria sa datorie și declarîndu-se incapabil de misiunea, despre care totuși simte că este rațiunea existenței sale, încă din anii tinereții? «Întrebarea lui Dante, despre modul cum trebuie să se comporte, redînd ce-a văzut în călătoria din lumea de apoi, e strâns legată de profeția lui Cacciaguida despre exil, fiindcă ceea ce Dante a văzut este nu doar de natură morală, ci și politică. Divina Comedie e un ansamblu de judecată morală și politică și nu e niciodată judecată politică fără a fi totodată, în intenția lui Dante, judecată morală. Politica perfectă, pentru Dante, este moralitatea din viața pămîntească, perfecțiunea din viața pămîntească: aspectul său eliberator nu se află doar la vîrful scării politice, ci și la vîrful moralității pămîntești. De aceea îi condamnă el pe oamenii politici, în numele unui principiu care are aparențe politice, dar rădăcini morale» (Momigliano)” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_26

«Lumina în care zîmbea comoara ce-am găsit-o acolo a sclipit întîi, ca-n raza de soare oglinda de aur; apoi a răspuns: ‘Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată» (v. 121-126). Strămoșul îi înțelege dilema. Îl asigură că judecățile intransigente sînt oricum detestate de oamenii cu conștiința tulbure, pentru josniciile înfăptuite de ei sau de apropiații lor. “Cacciaguida se pregătește să spună un lucru definitiv, pe care orice om îl pronunță în prezența conștiinței sale, atunci cînd trebuie să ia decizii ce implică înseși rădăcinile personalității sale. De aceea lumina în care se află duhul devine mai strălucitoare, aproape ca o flacără” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_27

«Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită» (v. 127-132). Soluția artistului responsabil rămîne una singură: vorba deschisă, sinceră. Cei vinovați n-au decît să se perpelească în propriile lor remușcări. Adevărul deranjează la început; acceptarea lui ajută mai apoi. “Contrastul de fond este aici între viziune și minciună: lumea văzută de Dante este cea a adevărului și pe aceasta trebuie el să le-o dezvăluie contemporanilor: dacă nu și-ar îndeplini datoria și ar vorbi în termeni învăluiți, ar spune un fals și, la fel de grav, ar pierde dreptul de a se mîndri cu numele de poet: întrucît un poet nu poate fi nici tehnician al cuvîntului, nici cîntăreț evaziv al lucrurilor indiferente, nici calomniator care insultă și jignește: poetul este mai cu seamă un maestru al vieții morale, omul care stă de vorbă cu Dumnezeu și devine purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Viziunea: indică întîi de toate ceea ce a fost văzut, dar apoi, întrucît lumea văzută de poet este cea de dincolo, la care el ajunge cu ajutorul harului, cuvîntul se încarcă de semnificații morale: viziunea se leagă de conștiința că poetului, vizitator extraordinar al lumii de după moarte, i s-a încredințat sarcina de a denunța distanța dintre greșeala oamenilor și adevărul lui Dumnezeu, de a-i face conștienți de nevoia de a-și restructura viața după legile Evangheliei. Din această idee se năștea și pe plan literar definirea ca viziune a unor opere cu caracter profetic: de aceea și Divina Comedie era o viziune” (T. Di Salvo). “Imaginea adevărului asimilat cu o hrană, care mai întîi pare neplăcută, dar însănătoșește, este dintre cele mai răspîndite; făcea parte din bagajul culturii mărunte, era prezentă în toate cărțile devoționale și este în continuare folosită de pedagogia domestică” (T. Di Salvo).

Miniatura_Londra

Profeția exilului (8)

Pd_XVII_22

«Şi-a adăugat: ‘Fiule, astea-s lămuririle pentru ce ţi s-a spus; iată uneltirile, care după cîteva ocoluri ţi-s ascunse. Însă nu vreau să le porţi pică semenilor, fiindcă ţi se lungeşte viaţa-n viitor, mult dincolo de pedeapsa perfidiilor lor’» (v. 94-99). În ciuda soartei vitrege care i se pregătește, Dante nu va trebui să-și urască adversarii: persecuțiile lor nedrepte vor fi sămînța gloriei sale viitoare. “În esență discursul lui Cacciaguida confirmă, cu referințe precise, că poetul va fi condamnat la exil: este întîi de toate o confirmare dureroasă, dar și o celebrare a privilegiului că, drept consecință a suferinței, nepotului i se va permite să devină purtătorul unui mesaj de salvare pentru omenire. Dante va fi exilat, va cunoaște căile durerii și ale sărăciei, dar exilul lui va coincide cu o radicală desprindere de o lume, cu care orice discurs despre valorile creștine este imposibil: adevăratul exilat nu este poetul, ci societatea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, spre care trebuie să fie reîndrumată. Aceasta este misiunea apostolică, încredințată din înălțimea cerurilor lui Dante, ca restaurator al legii evanghelice. Suferința devine așadar condiția esențială pentru ca poetul să fie demn de misiunea apostolică și să cîștige capacitatea de-a se întîlni cu divinitatea, de a-i asculta vocea și de a le-o transmite oamenilor vii” (T. Di Salvo). “Însă nu vreau: cu alte cuvinte: vei cunoaște amărăciunea exilului, iar pentru asta răspunderea le va reveni concetățenilor tăi, dar la urmă tu vei fi învingătorul, fiindcă vei cunoaște calea mîntuirii și a fericirii. Iar adversarii tăi vor rămîne cu bucuria meschină a victoriei invalidată pe plan moral și cu certitudinea că vor fi pedepsiți în eternitate. În cuvîntul infuturarsi (inventat de Dante), ţi se lungeşte viaţa-n viitor, să nu vedem o aluzie la faima de care va beneficia poetul prin intermediul operei sale: ci la certitudinea că, pe calea pe care a pornit, va ajunge la acea fericire ce va dura în eternitate: adică va fi primit în Paradis” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_23

«După ce, tăcînd, a arătat că-i gata duhul pios din ţesut pînza pe care i-am întins-o pe urzeală, am început, ca omul ce rîvneşte, şovăind, un sfat de la persoana ce vede şi vrea drept şi iubeşte» (v. 100-105). Cacciaguida a tăcut, terminîndu-și răspunsul. Dante s-a pregătit, ezitînd, să-l întrebe altceva. “Pentru a înțelege trimiterea la pînză și la urzeală, să ne amintim că la războaiele de țesut cu mîna, acum aproape complet dispărute, urzeala era ansamblul firelor dispuse și întinse pe ramă: cînd se începea munca, firele erau țesute și aduse la rezultatul dorit. Aici îndoielile poetului sînt urzeala, iar țesătura este răspunsul lui Cacciaguida. Raportul dintre Cacciaguida, care lămurește și rezolvă îndoielile și nesiguranțele, respectiv Dante, care întreabă, nu este doar acela dintre școlar și omul matur, înzestrat cu înțelepciune și virtute. E sentimentul acela mult mai intens și liniștitor al omului care întreabă și știe că cel ce-i va răspunde simte pentru el afecțiune și de aceea răspunsul va fi lipsit de rezerve mentale, sincer și corect în toate detaliile sale” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_24

«‘Văd bine, părintele meu, cum năvăleşte vremea către mine spre a izbi mai rău cînd nu te-aștepți; încît cu prudenţă e bine să mă înarmez ca, de mi-e smuls locul cel mai drag, să nu le pierd celelalte prin stihurile mele» (v. 106-111). Poetul a devenit conștient că va urma pentru el o etapă dificilă, care îl va obliga să acționeze și să vorbească foarte prudent. “Problema este cea a intelectualului izgonit: alungat de oamenii la putere, constrîns să ceară găzduire, în imposibilitatea de a-și exercita activitatea obișnuită, totuși doritor să își urmeze conștiința, care-i impune să spună adevărul cu orice preț, intelectualul dacă nu vrea să se trădeze pe sine însuși trebuie să înfrunte riscul de-a fi exclus, persecutat, poate chiar ucis. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să aleagă între compromis și idealuri, între obligația de a nu vorbi și a nu lovi și nevoia de a obține mijloacele de subzistență, între libertate și aservire. Problema lui Dante este cea a intelectualilor care în toate timpurile s-au pomenit acționînd în societăți violente, exclusiviste, incapabile să le dea spațiu de manifestare oamenilor cu păreri diferite” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana2

Profeția exilului (1)

Miniatura_francese

Al cincilea cer, al lui Marte. Frămîntarea lui Dante în legătură cu viitorul care-l așteaptă. Cacciaguida îi prevestește, cu vorbe limpezi, exilul sărăcăcios și umilitor. Avertismente în legătură cu ostilitatea periculoasă a tovarășilor exilați. Elogierea lui Cangrande della Scala. Poezia, ca răscumpărare a suferințelor, dacă este onestă și curajoasă, asigură gloria lui Dante în fața posterității.

Pd_XVII_1

«Cum a venit la Climene, pentru a se convinge de ce-a auzit împotriva sa, cel ce încă mînie taţi pe fiii lor; aşa eram eu şi aşa mă simţeau Beatrice şi sfînta sclipire, care mai-nainte pentru mine şi-a schimbat locul» (v. 1-6). În mitologia antică, Faeton s-a dus agitat și curios s-o întrebe pe mama sa dacă era sau nu cu adevărat fiul lui Apolo. La fel de curios a devenit și Dante să-și afle soarta viitoare, din gura strămoșului Cacciaguida, care venise în Paradis să stea de vorbă cu el. “Faeton, auzind de la Epafos (amicul lui și fiul lui Jupiter) că el nu era fiul lui Apolo, zeul soarelui, a vrut să afle de la mama sa Climene adevărul. Atunci Apolo, pentru a-l potoli, i-a dat voie să conducă de-a lungul unei zile carul soarelui, iar asta a provocat apoi moartea lui Faeton (cf. Infern XVII, 106-108; Ovidiu, Metamorfoze I, 747 sqq.). La fel și Dante așteaptă cu neliniște să afle explicația celor auzite împotriva sa de la Farinata (Infern X, 79-81), Brunetto Latini (Infern XV, 61-72), Vanni Fucci (Infern XXIV, 140-151), Oderisi da Gubbio (Purgatoriu XI, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_2

«La care doamna mea ‘Azvîrle flacăra dorinţei’, mi-a spus, ‘să iasă bine modelată din pecetea interioară» (v. 7-9). Beatrice l-a îndemnat să dea glas curiozității sale intense. “Dorința fierbinte țîșnește din inimă prin cuvinte, ca o flacără care se proiectează afară din cuptor. Puternica metaforă ne spune deja cît de mult apasă această ultimă întrebare sufletul lui Dante, cu o forță care nu mai poate fi reținută” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVII_3

«nu pentru a ne spori nouă cunoaşterea prin vorbele tale, ci să te deprinzi a-ţi zice setea, ca omul să-ţi toarne’» (v. 10-12). Dante trebuie să-și formuleze cu voce tare curiozitățile nu pentru a le aduce la cunoștința duhurilor fericite, ci pentru a se obișnui el însuși cu exprimarea limpede a gîndurilor sale. “Beatrice îl îndeamnă pe poet să vorbească limpede și fără teamă; ca orice duh fericit, știe dinainte ce anume va spune Dante: din cuvintele lui duhurile nu vor avea un plus de cunoaștere. Dar e bine pentru Dante să vorbească, să nu-și uite condiția de om destinat să trăiască printre ceilalți oameni. Solicitarea Beatricei este un avertisment implicit pentru ceea ce se va spune mai tîrziu: el va pleca în exil și trebuie de aceea să învețe să-și exprime dorințele, fiindcă oamenii nu vor putea să i le ghicească” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina

Intrarea în Paradis (2)

codice_fiorentino2

pd_i_4

«Oh, divină virtute, de mi te oferi încît umbra fericitului tărîm, imprimată în mintea mea s-o arăt, mă vei vedea venit la lemnu-ţi îndrăgit şi încununat cu acele frunze, de care subiectul şi cu tine mă veţi face demn» (v. 22-27). Dante îşi îndreaptă apoi rugăminţile către harul divin, care dacă îl va ajuta să redea în poezie fie şi doar o parte din Paradisul pe care l-a văzut, îi va aduce răsplata gloriei artistice, prin frunzele de laur de care se va face demn. “Dacă harul divin îl va ajuta să transfere în poezie chiar şi o mică parte din ce-a văzut în Paradis, el va fi public recunoscut ca poet şi îşi va îndeplini datoria morală şi religioasă de-a fi reafirmat valorile creştine. Se clarifică încă o dată că scopul călătoriei este cel de a-l readuce pe Dumnezeu în conştiinţa oamenilor: instrumentul nobil al acestei acţiuni este poezia, care aici echivalează cu activitatea pe care, în alte domenii şi momente, o pot desfăşura cruciada sau teologia” (T. Di Salvo).

pd_i_5

«Atît de rar o culegem, tată, pentru a triumfa cezarul sau poetul, din vina şi ocara poftelor omeneşti, încît frunza de laur ar trebui să bucure vesela zeitate delfică, dacă vreunul de ea se însetează» (v. 28-33). În vremurile păcătoase, ce împiedică marile fapte politice sau artistice, laurii gloriei sînt deja foarte greu de obţinut, de către vreun împărat sau vreun poet. “Dorinţa aprinsă de-a merita cununa de lauri (peneia: fiindcă Dafne era fiica rîului Peneus) ar trebui să-l bucure pe Apolo (zeul care la Delfi avea parte de un cult deosebit), pentru că deja puţini aspiră la asta, într-o lume care nu se mai conduce după idealurile înalte. După introducerea de amploare cosmică, în care sufletul s-a deschis către o nouă viaţă, pesimismul Poetului – de fiecare dată prezent, cînd privirea lui scrutătoare se apleacă asupra realităţilor pămînteşti şi, de acolo, le izolează pe cele din vremea sa – revine abia sugerat în terţinele 28 şi 31, dar un vers, de concizia unui epigraf, îi reaprinde speranţa: mica scînteie dă flacără mare. «Gîndindu-se la cei mai buni care l-ar putea urma, Dante nu simulează falsa umilinţă, ci arată că este conştient de puterea lui de însufleţire, pe lîngă cea de poet, şi că mai are încă acel simţ al limitei (poate…) pe care foarte înalta concepţie despre artă îl face s-o resimtă, chiar şi în faţa unor opere ca a sa» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

pd_i_6

«Mica scînteie dă flacără mare: poate că-n urma mea voci mai iscusite se vor ruga la Kirra de răspuns. Răsare din guri diverse pentru muritori lumina lumii; dar acolo unde patru cercuri şi trei cruci împleteşte, spre mai bună cale şi mai blîndă stea, se iveşte unită, iar ceara lumească o înmoaie şi-o imprimă» (v. 34-42). Chiar şi scînteia mică poate stîrni incendiul. Dante speră că alţi poeţi îi vor călca pe urme şi, cu ajutorul zeului Apolo, vor fi mai îndemînatici în această materie artistică. Apoi, revenind la firul acţiunii, autorul fixează momentul de început al explorării Paradisului: soarele (lumina lumii) apare de obicei în diverse puncte ale orizontului, în funcţie de anotimp. Aici însă apare în locul unde patru cercuri intersectate formează trei cruci la linia orizontului. Momentul calendaristic e favorabil, căci ne aflăm în zodia Berbecului. “E modestă, spune Dante, contribuţia mea pe plan poetic, dar e intensă, convinsă şi serioasă implicarea mea în subiectul mîntuirii societăţii: dacă nu voi atinge acest scop datorită nepriceperii mele, exemplul meu va putea fi fructificat de alţi poeţi, mai dotaţi şi mai convingători, care vor duce la perfecţiune opera de-a pune în circulaţie divinitatea în rîndul societăţii omeneşti” (T. Di Salvo). “După prolog, Poetul precizează, cum s-a întîmplat deja în cîntul I din Purgatoriu, momentul în care îşi începe călătoria în Paradis, revenind asupra apariţiei transfiguratoare a luminii, cu care s-a deschis a treia cantică. (…) Aşadar călătoria începe sub cele mai favorabile auspicii. Comentatorii vechi au explicat alegoric versul 39, susţinînd că cele patru cercuri sînt simbolul celor patru virtuţi cardinale, iar cele trei cruci reprezintă cele trei virtuţi teologale, a căror unire predispune sufletul să primească mîntuirea venită de la Dumnezeu (care e indicat adeseori de Poet cu metafora soarelui)” (E.A. Panaitescu).

pd_i_7

«Făcuse aproape dimineaţă dincolo şi seară dincoace izvorul, şi toată era albită emisfera, iar cealaltă era neagră» (v. 43-45). Sînt marcate alternanţele zi-noapte în cele două emisfere pămînteşti. “Aşadar era amiază în Purgatoriu şi miezul nopţii la polul opus, în Ierusalim, fiindcă diferenţa de timp dintre cei doi poli opuşi era de douăsprezece ore” (T. Di Salvo). “Şi ora este în mod deosebit favorabilă, fiindcă este amiază, «cea mai nobilă din toată ziua» (Convivio IV, XXIII, 15), nu numai fiindcă e mai luminoasă, ci pentru că este ora la care a murit Cristos, care prin sacrificiul său i-a deschis omenirii calea spre mîntuire. (…) Unii interpreţi, în schimb, afirmă că Dante aici face aluzie la zorii zilei. Dar nu avem nici un motiv să credem că Poetul, ajuns la Lete şi Eunoe la amiază (cf. Purgatoriu XXXIII, 103-104), s-a oprit optsprezece ore în Paradisul Pămîntesc, pentru a aştepta venirea zilei următoare. Dante şi Beatrice stau întorşi către răsărit şi, aflîndu-se în emisfera australă, văd soarele în stînga lor, pe cînd în emisfera noastră ar fi la dreapta” (E.A. Panaitescu). “Ca de obicei, ora se măsoară după soare (lumina lumii, v. 38). În Infern pornirea are loc seara (II, 1-3), ceasul de tristeţe, în Purgatoriu în zori (I, 19-21), ceasul de speranţă, în Paradis la amiază, ceasul împlinirii” (Chiavacci Leonardi).

codice_fiorentino

Apare Beatrice (3)

pg_xxx_7

«Şi sufletul meu, care de lungă vreme ce trecuse în prezenţa ei n-a fost, vibrînd, cutremurat» (v. 34-36). Trecuseră mulţi ani de cînd sufletul îndrăgostit al lui Dante n-a mai fost aşa înfiorat, de cînd Beatrice murise. “Tremurul de care se simte cuprins, ca o forţă tainică şi subtilă, care îi întunecă orice control raţional, este acelaşi pe care poetul l-a simţit în anii de tinereţe, cînd, după cum povesteşte în Vita Nova (XIV, 4), presimţind venirea Beatricei, a crezut că «simt o uimitoare tremurătură, începînd în piept din partea stîngă şi întinzîndu-se îndată prin toate părţile trupului»” (T. Di Salvo).

pg_xxx_8

«fără a mai avea cunoaşterea ochilor, prin tainica virtute ce dinspre ea s-a desprins, a simţit marea putere a vechii iubiri» (v. 37-39). Dante s-a cutremurat simţind din nou fiorii iubirii, chiar fără a fi văzut chipul Beatricei, doar prin influenţa inefabilă ce venea dinspre ea. “Dante n-a stabilit ruptura fundamentală a călătoriei sale la ieşirea din Infern, între damnaţi şi mîntuiţi, unde se realizează trecerea din lumea celor morţi în lumea celor vii, după cum ne-am aştepta; ci aici, pe vîrful muntelui, după ce am ajuns deja în grădina edenică, în seninătatea perfectă a împlinirii umane, a nevinovăţiei originare a lui Adam. Motivul este că aici se ajunge la limita diferenţei substanţiale dintre uman şi divin, dintre istoric şi etern. Infernul şi Purgatoriul aparţin ambele lumii omului, istoriei sale, vremii sale, (…) dar Paradisul nu ţine de timpul uman. Cu Beatrice intrăm într-o altă dimensiune” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxx_9

«Îndată ce vederea mi-a izbit-o înalta virtute ce deja m-a străpuns înainte de-a ieşi din copilărie, m-am întors la stînga cu respectul cu care pruncul dă fuga la mamă, cînd se teme sau e necăjit» (v. 40-45). Zărind marea frumuseţe a femeii iubite, care i-a rănit sufletul încă la sfîrşitul copilăriei, Dante s-a răsucit pentru a-i cere sprijin lui Virgiliu. “Poetul îşi aminteşte că, pe vremea primei sale întîlniri cu Beatrice şi a primelor suferinţe din dragoste, el avea doar nouă ani, adică înainte de-a ieşi din copilărie (cf. Vita Nova II). Şi pentru a sublinia marea putere a vechii iubiri, traduce cuvînt cu cuvînt faimosul vers virgilian, unde Didona îi dezvăluie surorii ei Ana iubirea pentru Enea, «adgnosco veteris vestigia flammae» (Eneida IV, 23)” (E.A. Panaitescu). “Versul virgilian este pronunţat de Didona care, văduvă, la apariţia neaşteptată a lui Enea, simte că se trezesc din nou acel sentiment de iubire şi acei stimuli pe care după atîţia ani de văduvie i-a crezut dispăruţi. Dante eliberează versul de orice subtext erotic. În avertismentul lui emotiv stă doar ivirea unui sentiment, îndelung sedimentat şi acum înflorind în mod misterios” (T. Di Salvo).

luca_signorelli3

Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (8)

Pg_XXVI_22

«Eu am înaintat un pic spre cel arătat şi-am zis că numelui său dorinţa mea îi pregătea un loc plăcut. El a început să spună liber: ‘Tan m’abellis vostre cortes deman, qu’ieu no me puesc ni voill a vos cobrire» (v. 136-141). Dante s-a apropiat de noua apariţie şi i-a declarat amabil intenţia sa de a-i cunoaşte numele. Celălalt i-a răspuns direct, pe limba provensală: Atît mi-e de plăcută rugămintea voastră curtenitoare, încît nu pot şi nu vreau să mă ascund. “Expesia dantescă este şlefuită, literar construită cu multă pricepere: nu degeaba discuţia se poartă între poeţi, în prezenţa unui poet care îi este indicat ca fiind cel mai mare artist al cuvîntului şi minunat constructor de imagini retoric realizate. La această lecţie vrea să se adapteze pe plan stilistic Dante şi o face prin cuvinte nu doar elaborate, dar şi uşor baroce, chiar dacă nu există intenţia de exasperare lexicală sau expresivă” (T. Di Salvo). “Este prima şi singura dată cînd în poem se vorbeşte într-o limbă străină. Aici poetul provensal vorbeşte pe limba lui, pe care Dante dovedeşte că o stăpînea foarte bine, chiar dacă pasajele au fost modelate după versuri şi expresii ale poeţilor provensali” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_23

«Ieu sui Arnaut, que plor e van cantan; consiros vei la passada folor, e vei jausen lo jorn qu’esper, denan. Ara vos prec, per aquella valor que vos condus al som de l’escalina, sovenha vos a temps de ma dolor!’ Apoi s-a ascuns în focul ce-i curăţă» (v. 142-148). Eu sînt Arnaut, care plîng şi merg cîntînd; îndurerat îmi contemplu nebunia trecută şi văd bucuros fericirea (sau în alte lecţiuni: ziua) la care sper, în faţa mea. Acum vă rog, pentru acea valoare (adică: în numele lui Dumnezeu) care vă conduce în vîrful scării, amintiţi-vă la timpul potrivit de durerea mea. După aceste cuvinte a dispărut în flăcările purificatoare. “Ieu sui Arnaut: declararea numelui, care constituie un ecou dintr-un vers al lui Arnaut însuşi, se include totuşi într-un obicei comun celorlalte spirite din al doilea ţinut: io son Bonconte…; io son Omberto…; son Guido Guinizzelli…” (Chiavacci Leonardi). “Aceste versuri, singurele (cum ziceam) într-o limbă străină modernă (omitem latina) au stîrnit diverse interpretări. În substanţă Arnaut nu spune lucruri diferite de celelalte suflete din Purgatoriu: îl îndeamnă pe Dante să se roage pentru el, fiindcă acolo se înaintează mult, prin rugăciunile celor vii, pe calea ispăşirii. Mai întîi îi mulţumeşte lui Dante pentru interesul arătat, apoi se prezintă pentru a spune că se purifică pentru păcatele trecute, prin pedeapsa cu focul, în care ca de obicei printre alte dureri se contopesc suferinţa şi bucuria. La sfîrşit îi cere călătorului rugăciuni. Era nevoie oare ca toate acestea să fie spuse în provensală? Nu-i adevărat oare că spiritele din toate timpurile şi graiurile se prezintă şi vorbesc pe limba lui Dante? Întrebări inutile. Trebuie să acceptăm evidenţa şi să intuim motivul alegerii lingvistice. Care nu putea fi decît literar. Într-un ansamblu de cînturi dedicate întîlnirilor cu poeţi, nu e lipsită de sens o întîlnire cu un poet provensal, care se traduce într-o întîlnire cu limba d’oc, de la care porniseră poeţii din sec. al XIII-lea în alte direcţii. «Dar e ciudat că versurile atribuite aici de Dante lui Arnaut Daniel sînt foarte departe, ca stil, de cele pe care el obişnuia să le rotunjească în timpul vieţii şi sînt, chiar dimpotrivă, un exemplu, aproape o opţiune contrară, de stil limpede, uşor, clar, a ceea ce de fapt provensalii numeau trobar leu, în opoziţie faţă de trobar clus, adică tocmai stilul în care Arnaut era un maestru» (Monteverdi). Dar este şi aceasta o confirmare că prezentul grup de cînturi dedicate poeţilor şi chestiunilor de poetică nu vrea să fie o serie de medalioane ale unor indivizi, ci o căutare autobiografică, realizată de Dante, despre propriii săi părinţi, despre originile sale culturale şi literare, despre dăruirea pentru poezia-înţelepciune, care constituie premisele călătoriei sale ideale spre cucerirea propriei identităţi morale şi poetice. Între acei părinţi, au un relief propriu (acelaşi pe care l-au avut în cultura europeană din sec. al XIII-lea) poeţii din Provenţa, între care Arnaut Daniel este un exemplu emblematic şi sintetic” (T. Di Salvo). “Apoi s-a ascuns: la fel ca şi Guido, Arnaut dispare în foc, ascunzîndu-se de vederea celorlalţi. (…) Şi affina (curăţă), ultimul cuvînt din cînt, este, cum notează Perugi, un cuvînt-rimă din Guillelm de Berguedà şi din acea canţonă, din care numeroase elemente au fost preluate în vorbirea lui Arnaut. Focul purificator se închide peste poetul inspirator al Rimelor pietroase, aproape mistuind în sine, cum scrie Contini, acea experienţă din viaţa trecută a lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_francese_3