Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: poezie

Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (7)

Pg_XXVI_19

«În versuri de iubire şi proze de roman i-a întrecut pe toţi; şi lasă-i pe neghiobi să spună că cel din Lemosi îi stă-nainte. Spre faimă, nu spre adevăr îşi îndreaptă ei chipul şi-aşa îşi întăresc părerea, înainte ca arta sau raţiunea să le asculte» (v. 118-123). Arnaut Daniel i-a depăşit pe toţi artiştii cuvîntului, atît în poezie cît şi în proză. Unii îl consideră mai important pe trubadurul din Limousin (Giraut de Bornelh). Dar nătărăii se orientează mereu după renumele iluzoriu al cuiva şi îşi consolidează impresiile, fără a mai asculta argumentele estetice sau raţionale. “Versuri de iubire: sînt cele două mari forme în care s-a exprimat limba din Franţa: provensala, sau limba d’oc, în lirica de iubire, şi franceza, sau limba d’oil, în proza romanelor de iubire şi de aventură. În De Vulgari Eloquentia, Dante afirmă despre limba d’oc că ea se poate mîndri «că au folosit-o mai întîi cei mai vechi autori de rime din limba populară», iar despre limba d’oil că «tot ce s-a scris ori s-a inventat în proza din limba populară îi aparţine» (I, X, 2-3). Arnaut aşadar i-a întrecut pe toţi, poeţi şi prozatori, în folosirea limbii materne” (Chiavacci Leonardi). “Cel din Lemosi este Giraut de Bornelh, poet provensal născut în Limousin, în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi definit de Dante ca fiind cîntăreţul demnităţii, într-un pasaj din De Vulgari Eloquentia (II, II, 9). Stilul lui, în comparaţie cu cel preţios, elaborat şi complex al lui Arnaut Daniel, apare mai simplu şi este judecat negativ de Dante, împotriva unei păreri răspîndite a vremii, care îl elogia pe Giraut ca pe cel mai mare trubadur” (E.A. Panaitescu). “Modelul expresiv al acestor terţine, în care Guinizzelli elogiat se eschivează şi indică alt poet, mai bun decît el, are un precedent în Purgatoriu XI. Acolo Oderisi da Gubbio îl indicase pe Franco bolognezul ca miniaturist mai îndemînatic: hîrtiile lui, spunea, sînt mult mai luminoase şi surîzătoare decît ale mele. Parcă aceşti artişti şi poeţi tind să îndepărteze de la sine imaginea de fanfaroni, parcă se tem să nu fie exclusivişti şi simt că orice sărbătorire a propriei arte sună ca un fals imn de glorie, inoportun mai ales pe lumea cealaltă. Aici au învăţat virtutea modestiei: alături de ei există alţi artişti şi îl invită pe călător la o evaluare adecvată a operelor tuturor” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_20

«Aşa au făcut mulţi în vechime cu Guittone, din zvon în zvon doar lui dîndu-i valoare, pînă cînd l-a-nvins adevărul prin mai multe persoane. Însă dacă tu ai aşa adînc privilegiu, că ţi-e permis să mergi în schitul unde Cristos e stareţ, spune-i pentru mine un “Tatăl Nostru”, doar cît ne-ajunge în astă lume, unde nu mai avem putinţa de-a păcătui’» (v. 124-132). La fel s-a întîmplat odinioară cu Guittone d’Arezzo, care a fost considerat poet mare doar pe baza zvonurilor. Dar ulterior tot mai mulţi şi-au dat seama că asta nu era adevărat. (Sau în altă lecţiune: ulterior tot mai mulţi l-au întrecut.) Dacă pelerinul are posibilitatea să ajungă în Paradis, în faţa lui Isus, este rugat să spună o rugăciune pentru sufletul poetului care-i vorbeşte. Se va putea opri din “Tatăl Nostru” înainte de pasajul “şi nu ne duce pe noi în ispită”, întrucît sufletele din Purgatoriu nu mai pot fi victime ale ispitei. “Dante, care a deschis în v. 119-120 vechea polemică dintre Arnaut Daniel şi Giraut de Bornelh, rezolvînd-o în favoarea celui dintîi, prin rafinamentul limbajului, acum propune din nou, în v. 124-126, judecata dură formulată în De Vulgari Eloquentia (II, VI, 7) şi în Divina Comedie (cf. Purgatoriu XXIV, 55-62) împotriva lui Guittone şi a imitatorilor săi, în numele superiorităţii curentului Dolce Stil Novo. El le reproşează poetului aretin şi urmaşilor săi că au rămas legaţi de limbajul plebeu grosolan, respingînd folosirea limbii italiene în formele sale elegante, care erau practicate de noua poezie” (E.A. Panaitescu). “E foarte limpede că ne aflăm în faţa unei polemici literare, ce reia şi fixează termenii polemicii nu doar danteşti, care i-a opus pe guittonieni şi pe stilnovişti, şi din care se păstrează ecouri în alte opere ale lui Dante. Polemica i-a implicat şi pe poeţii exemplari de la care se revendicau guittonienii. (…) Îi stă mărturie întîlnirea cu Bonagiunta, căruia Dante îi expune rapid sensul poeticii stilnoviste, întemeiate pe iubirea care dictează pe dinăuntru şi pe poetul care îşi pune în cuvinte fidelitatea interioară faţă de iubire. Dar pentru Dante iubirea nu e cea care conduce la explozia instinctelor, ci aceea care se exprimă prin descoperirea purităţii interioare şi, pornind de aici, cucereşte divinitatea. Contrapunerea, aşadar, este în fond de caracter moral şi religios, de opţiune între pasiunea care descătuşează păcatul şi cea care devine contemplare mistică a perfecţiunii absolute, pentru care femeia iubită, Beatrice, reprezintă un semn concret. Iar superioritatea adevărului judecăţii limitative despre importanţa poetică a lui Guittone este aceeaşi care subînţelege poezia ca o linie de continuitate în iubirea pentru o femeie şi cea pentru divinitate” (T. Di Salvo). “L-a-nvins adevărul: aceasta este a patra citare a lui Guinizzelli (după ardo, imbarche şi padre mio), în dialogul creat de Dante. Tocmai în sonetul de răspuns către Bonagiunta (Rime XIX b 4), poetul bolognez declara că omul înţelept îşi reţine judecata «infin a tanto che ‘l ver l’assigura» (pînă cînd adevărul îl asigură), adică pînă cînd realitatea experimentată îl confirmă. Adevărul a demonstrat acum judecata falsă din vechime despre superioritatea lui Guittone, printre poeţii de limbă vorbită din Italia” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXVI_21

«Apoi, ca pentru a-i lăsa loc altuia de lîngă el, în foc s-a mistuit, cum peştele în apă se-adînceşte» (v. 133-135). Guinizzelli a dispărut în foc, lăsînd loc altui duh să stea de vorbă cu pelerinul. “Cum peştele în apă: umbra se scufundă în foc şi dispare din faţa ochilor, ca un peşte la fundul apei: comparaţia devine mai puternică prin contrastul apă-foc. La fel se va face nevăzută Piccarda în lumina din Paradis: e cantando vanio / come per acqua cupa cosa grave («şi cîntînd a dispărut, ca prin apa adîncă lucrul greu») (Par. III, 122-123)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_parigina_3

Advertisements

Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (6)

Pg_XXVI_16

«şi fără a auzi şi-a spune gînditor am umblat îndelung privindu-l, dar pentru foc nu m-am apropiat. După ce m-am îndestulat de a-l vedea, m-am oferit gata de a-l ajuta, cu tonul ce te face crezut» (v. 100-105). Impresionat de întîlnirea cu maestrul său, Dante şi-a pierdut auzul şi graiul de admiraţie, pentru o scurtă perioadă. Apoi i s-a pus la dispoziţie, jurînd să-i îndeplinească orice poruncă. “Acest blocaj, această viziune admirativă şi concentrată a maestrului, prin excluderea oricărui alt element, considerat secundar sau deviant, ca vorbitul-răspunsul-întrebatul, constituie poate momentul cel mai intens poetic al episodului, accentuat de observaţia, implicit dureroasă, privind pragul de foc ce împiedică o mai afectuoasă apropiere de poetul atît de îndelung dorit în memorie” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_17

«Şi el mie: ‘Tu laşi asemenea urmă, din cîte aud, în mine şi-aşa de clară, încît Lete n-o poate şterge sau întuneca. Dar dacă spusele tale drept au jurat, spune-mi din ce pricină mi-arăţi în vorbe şi priviri că mă-ndrăgeşti’» (v. 106-111). Guinizzelli i-a mărturisit că a rămas copleşit de cele auzite, adică de faptul că Dante străbate viu tărîmul morţilor, dar mai ales de marea admiraţie pe care acesta i-o poartă. S-a interesat de motivul sentimentelor călduroase. “Lete, pentru antici rîul uitării, în Paradisul Pămîntesc ce-a fost închipuit de Dante le şterge duhurilor doar amintirea păcatelor comise. Dar Guinizzelli îl foloseşte aici fireşte în sensul curent, din tradiţia clasică” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXVI_18

«Şi eu lui: ‘Dulcile voastre versuri, care, cît va dura graiul modern, îşi vor face scumpe ale lor manuscrise’. ‘Oh, frate’, mi-a zis, ‘acesta pe care ţi-l arăt cu degetul’, şi mi-a indicat un spirit în faţă, ‘a fost mai bun meşter al vorbirii materne» (v. 112-117). Dante îl admira pe Guinizzelli pentru crearea unor versuri dulci, care vor rămîne etern în memoria literaturii italiene. Interlocutorul i-a respins elogiul frenetic, arătîndu-i un alt spirit, care a fost mai mare meşter de cuvinte, pe graiul său, decît ar fi izbutit el însuşi. “Voastre: politicosul «voi» este rezervat pentru foarte puţine personaje din poem: maestrul Brunetto, Farinata, tatăl Guinizzelli, strămoşul Cacciaguida şi mereu Beatrice. Nu este legat de condiţia socială, fiindcă Dante foloseşte «tu» cu principi şi papi, ci de autoritatea morală datorată lor de Dante; face excepţie Farinata, marele ghibelin în faţa căruia politeţea este instinctivă (cf. Inf. X, 43)” (Chiavacci Leonardi). “Afirmaţia cuprinsă în v. 113 este lămurită de un pasaj din Vita Nova (XXV), unde Dante observă că «nu cu mulţi ani în urmă au apărut aceşti poeţi vulgari» (italieni), care au înlocuit folosirea limbii latine cu cea a limbii vulgare (italiene), umplînd de demnitate literară graiul folosit în viaţa cotidiană, graiul vorbirii materne (v. 117), care se învaţă din gura mamei, spre deosebire de latina învăţată din textele scrise” (E.A. Panaitescu). “Cel care, în opinia lui Guinizzelli, a fost mai mare poet pe limba sa – provensala – decît însuşi Guinizzelli într-a sa – italiana – este Arnaut Daniel, unul dintre cei mai importanţi trubaduri provensali, care a trăit în a doua jumătate a sec. al XII-lea. Dante a arătat pentru el o mare admiraţie, încît l-a imitat în Rime petrose şi l-a lăudat în diverse pasaje din De Vulgari Eloquentia (II, II, 9; VI, 6; XIII, 2) pentru implicarea în subiectul iubirii şi rafinamentul stilistic. În versurile 115-117 Dante admite explicit, prin chiar cuvintele lui Guinizzelli, că poetul bolognez «a înnoit poezia italiană, situîndu-se pe calea deschisă de Arnaut Daniel, atît în privinţa tehnicii propriu-zise, cît şi a rafinamentului lingvistic şi stilistic» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Francesco_da_Barberino

Despre Dolce Stil Novo (4)

Pg_XXIV_10

«‘Vai, frate, acuma văd eu’, a zis, ‘nodul care pe Notar, pe Guittone şi pe mine ne-a reţinut dincoace de dulcele stil nou de care aud. Văd limpede cum penele voastre pe urmele celui ce vă dictează umblă aproape, ceea ce cu ale noastre desigur nu s-a întîmplat» (v. 55-60). Bonagiunta pricepe, în sfîrşit, aspectele care despart Şcoala Siciliană (reprezentată de notarul Jacopo da Lentini) şi Şcoala Toscană de inspiraţie provensală (reprezentată de Guittone d’Arezzo sau Bonagiunta însuşi), de noua metodă poetică, numită acum Dulcele Stil Nou. Stilnoviştii urmează îndeaproape inspiraţia sentimentului, în timp ce predecesorii lor erau formalişti şi neautentici. “Jacopo da Lentini a lucrat la curtea lui Frederic al II-lea şi a murit în jurul anului 1250. Numele lui este amintit în acest moment pentru a-i indica pe versificatorii din Şcoala Siciliană, formată pe la jumătatea sec. al XIII-lea, pe lîngă Frederic al II-lea, după modelul liricii provensale. Guittone d’Arezzo, mort la Florenţa în 1294, este considerat, în istoria literară, un poet de tranziţie (cu un suflet viguros, dar cu un stil elaborat) între Şcoala Siciliană şi Dulcele Stil Nou, care s-a dezvoltat în Toscana. Deşi Dante a fost influenţat de el în tinereţe, îl judecă sever, laolaltă cu Bonagiunta şi alţi versificatori toscani, într-un pasaj din De vulgari eloquentia (I, 13) şi din Purgatoriu (XXVI, 124-126). Este clar că Dante vrea să scoată în evidenţă deosebirea dintre vechea poezie (provensală, siciliană şi de tranziţie) şi cea nouă (care îi are printre exponenţii săi, în afară de Alighieri, pe Guido Guinizzelli, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia, Lapo Gianni), o diferenţă de conţinut (cînd Amorul mă inspiră, notez) şi de inspiraţie (cum îmi dictează pe dinăuntru spun apoi). Critica de factură istoriografică s-a oprit mai cu seamă asupra versului 57, în care expresia dulcele stil nou a fost apoi aleasă ca denumire a întregului curent poetic (…). Stil indică poezia; nou – caracteristica materiei, unde iubirea devine o forţă de rafinament şi asceză spirituală spre Dumnezeu; dulce – muzicalitatea conţinutului care tratează despre Amor” (E.A. Panaitescu). “Terţina are nevoie de cîteva clarificări: 1) cu issa = acum… să nu înţelegem: acum, după cuvintele tale; ci acum, de cînd sînt – sub acţiunea purificatoare a suferinţei – în situaţia de a pricepe mai bine procesele morale şi religioase, pricep temelia morală şi religioasă a concepţiei tale despre Iubire; 2) prin referinţa la Jacopo da Lentini, Guittone şi Bonagiunta este inclusă toată poezia italiană de factură provensală, care a avut despre Amor o concepţie greşită, legată de motivaţii senzuale; 3) în formula dolce stil novo, novo «face trimitere la calitatea intimă a inspiraţiei, ca revelaţie, descoperire a iubirii-virtute, principiu de înălţare şi de aprofundare spirituală; dolce se referă la aspectele formale (lingvistice, sintactice, metrice) teoretizate în De Vulgari Eloquentia (Sapegno)” (T. Di Salvo).

Pg_XXIV_11

«şi cine se uită dincolo de asta, nu vede alta în plus de la un stil la altul’; şi, parcă mulţumit, a tăcut. Ca păsările ce iernează de-a lungul Nilului, uneori prin aer fac un stol, apoi îşi grăbesc zborul şi pleacă în şir» (v. 61-66). Alte diferenţe, faţă de cele constatate aici de Bonagiunta din Lucca, între vechea poezie şi Dulcele Stil Nou, nu există. Mulţimea de suflete s-a încolonat, după aceste cuvinte, şi şi-a urmat drumul de penitenţă, la fel cum se adună într-un stol mare păsările ce hibernează pe malul Nilului. “Episodul cu Bonagiunta Orbicciani da Lucca a făcut obiectul unei exegeze atente şi bogate în evoluţii din partea criticilor. E totuşi necesar să arătăm că el – şi mai ales terţina 52 – se menţine într-o climă de imprecizie deliberată, într-o atmosferă care, pe de o parte, îi nuanţează contururile într-o profeţie nedeterminată, pe de altă parte insistă să sublinieze doar calitatea interioară a compunerii poetice, spiritul religios din care actul de creaţie trebuie să pornească. Observă în această direcţie Pellegrini că fiecare din termenii terţinei examinate prezintă o considerabilă abstracţie lexicală. «Dictarea» Amorului poate fi la fel de bine înţeleasă în sensul cel mai comun şi imediat – căruia i-ar corespunde funcţia scriitorului ca simplu scrib, un înregistrator – dar şi într-un sens tipic medieval, care apoi s-a pierdut (al unei activităţi mai specifice, restrînse la domeniul literar, după care «dictarea», în această accepţiune limitată, le-ar aparţine doar celor ce ştiu să se slujească de instrumentele expresive stabilite de o lungă tradiţie retorică) şi ar însemna prin urmare «a împodobi în culori retorice». Termenul notez pe de altă parte ar putea însemna «atît ‘scriu’ (prescurtat sau nu), cît şi ‘înregistrez’, ‘observ’, sau ‘transpun în muzică’ sau ‘cînt pe note muzicale’»; asemănătoare «alternative semantice» ar prezenta analiza pentru îmi dictează şi spun apoi, unde toată expresia cum îmi dictează pe dinăuntru spun apoi ar permite lecturi divergente” (E.A. Panaitescu). “O abordare corectă pentru definirea critică a semnificaţiei acestei pagini ne oferă un studiu al lui De Negri, care arată cum dialogul dintre Dante şi Bonagiunta trebuie inclus într-o serie de episoade din Purgatoriu, unde în calitatea sa de artist al cuvîntului Dante se examinează pe sine însuşi cu o exigenţă tot mai accentuată – omul nou care, de pe o cornişă pe alta, îşi maturizează umilinţa –, în faţa laudelor ce derivă din recunoaşterea propriei excelenţe în cîmpul poetic. Elogiile adresate lui de către Casella în cîntul II, la fel ca unele cuvinte pronunţate de Oderisi da Gubbio în cîntul XI, reprezintă pentru protagonistul Comediei o ispită periculoasă. În cîntul XXVI Dante, ţesînd la rîndul său elogiul lui Guido Guinizzelli, va abandona orice pretenţie de superioritate a sa faţă de ceilalţi versificatori. În acest context tematic se include fireşte episodul cu Bonagiunta. Mai ales în ceea ce priveşte versurile 52-54, De Negri susţine, într-un mod cu totul convingător, că aici Dante «exprimă o intenţie depreciativă (ca a celui ce vrea să respingă o laudă excesivă şi nemeritată)»… Începe cu o formulă (sînt unul care…) unde declină orice merit personal şi neagă propriei experienţe (care nu e doar a lui, ci şi a altora) orice caracter de unicitate; continuă ilustrînd-o cu o altă formulă «care i-ar atribui autorului de poezii nimic altceva decît un rol subaltern şi fidel, de înregistrare harnică». Poziţia lui De Negri a fost susţinută anterior în monografia unui critic american, Shaw, şi în comentariul lui Sapegno” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXIV_12

«aşa toată lumea care era acolo, întorcîndu-şi chipul, şi-a grăbit pasul, sprintenă de la uscăţime şi dorinţă. Şi cum omul ostenit de alergare îşi lasă-nainte tovarăşii şi umblă pînă i se potoleşte gîfîiala-n piept, aşa a lăsat Forese să treacă turma sfîntă şi-n urma ei venea cu mine, spunînd: ‘Cînd va fi să te mai revăd?’» (v. 67-75). Sufletele s-au îmbulzit cu nerăbdare pe calea penitenţei, iar Forese Donati le-a lăsat să treacă, pentru a schimba ultimele replici cu prietenul său Dante. S-a interesat, plin de afecţiune, cînd se vor mai reîntîlni. “De la uscăţime: se mişcă uşor, atît pentru uscăţimea lor, cît şi împinşi de dorinţă, care-i împinge spre purificare. Versul, înţesat de literele e şi r, exprimă prin ritm şi sunet alergarea sprintenă şi rapidă” (Chiavacci Leonardi). “Cînd va fi să te mai revăd?: nu e acelaşi lucru de parcă ar spune: «cînd te voi vedea?», ci exprimă nesiguranţă, posibilitate, speranţă legată de un lucru nu prea sigur. «Revederea» implică de fapt mîntuirea lui Dante. Această replică, tocmai fiindcă e atît de normală între doi prieteni care se despart în lumea noastră, răsună pe lumea cealaltă, între un mort şi un viu, cu o forţă extraordinară, totodată blîndă şi dramatică, şi se situează printre cele mai mari reuşite ale poemului” (Chiavacci Leonardi).

Figura_Giacomo_Da_Lentini

Despre Dolce Stil Novo (3)

Pg_XXIV_7

«El mormăia; şi nu ştiu ce ‘Gentucca’ auzeam acolo pe unde el simţea cum rana justiţiei îl arde. ‘Vai, suflete’, am zis eu, ‘ce pari aşa dornic de a-mi vorbi, fă astfel încît să te pricep, pe tine şi pe mine cu vorba ta ne potoleşte’» (v. 37-42). Poetul din Lucca şoptea ceva neînţeles pe gură, acolo unde mai mult suferea de sete, dar se pricepea numai cuvîntul “Gentucca”. Dante l-a rugat să fie mai limpede în ce anume vrea să-i spună. “Primii comentatori, printre care Boccaccio, au considerat Gentucca nu un nume propriu, ci un termen peiorativ, cu sensul aproximativ «lume de nimic», «oameni mărunţi», bazîndu-se pe judecata negativă a lui Dante mereu exprimată la adresa celor din Lucca (cf. Infern XXI, 41-42). Doar într-o a doua etapă, în baza unei sugestii a lui Buti, comentatorii s-au gîndit la un nume de femeie şi s-a afirmat că Dante s-ar fi îndrăgostit de ea, pe cînd se afla la Lucca. Există într-adevăr un document lucchez din 1317, care vorbeşte de Gentucca Morla, măritată cu un anume Bonaccorso Fondora. Totuşi versurile 43-45 nu ne permit să ne gîndim la o iubire propriu-zisă, ci la un sentiment de recunoştinţă, pe care în acest moment Poetul îl exprimă faţă de bunăvoinţa şi prietenia cu care această femeie l-ar fi primit în timpul şederii lui la Lucca, în jurul anului 1306, pe cînd Poetul era oaspetele lui Moroello Malaspina, sau cîţiva ani mai tîrziu” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXIV_8

«‘S-a născut femeie şi încă nu poartă văl’, a început el, ‘care-ţi va face plăcută cetatea mea, oricît e de hulită. Te vei duce cu-această prevestire: de-n mormăiala mea te-ai înşelat, te-or lumina apoi faptele drepte» (v. 43-48). Bonagiunta îi prevesteşte lui Dante că o femeie, încă nemăritată, îl va trata cu bunăvoinţă în cetatea Lucca. Iar detaliile îi vor fi apoi lămurite în viitor. “Vălul era obligatoriu pentru femeile măritate” (T. Di Salvo). “Bonagiunta mormăia ca îndemnat de o forţă interioară de predicţie, cum se considera că li se întîmplă profeţilor şi clarvăzătorilor, care pe neaşteptate erau cuprinşi de o putere ce-i obliga să pronunţe cuvinte mai întîi murmurate confuz şi apoi strigate, pronunţate limpede. Profeţia lui Bonagiunta se adaugă la cele despre exilul poetului: o etapă de surghiun va fi şi la Lucca, unde amărăciunea vieţii îi va fi atenuată de politeţea vioaie arătată de Gentucca” (T. Di Salvo).

Pg_XXIV_9

«Dar spune-mi de-l văd aici pe cel ce-a făcut rimele noi, începînd cu Doamne ce înţelegeţi iubirea’. Şi eu către el: ‘Sînt unul care, cînd Amor mă inspiră, notez, şi cum îmi dictează pe dinăuntru spun apoi’» (v. 49-54). Poetul lucchez se interesează dacă stă de vorbă tocmai cu autorul unei celebre canţone. Dante admite că îşi compune poeziile sub inspiraţia sufletească a iubirii. “Pe un poet ca Bonagiunta, încă legat de tehnica liricii provensale (născută adesea fără inspiraţie şi construită pe modele devenite canonice, cu un stil obscur şi complex, deşi elegant), nu putea să nu-l intereseze întîlnirea cu cel care, în schimb, de acele modalităţi s-a desprins pentru a crea o nouă lume poetică şi un nou stil: aceasta se realiza prin compoziţiile din Vita Nova şi mai ales prin crearea grupului de rime de iubire în lauda Beatricei, dintre care prima e tocmai Doamne ce înţelegeţi iubirea. Poetul scrie următoarele despre această canţonă: «limba mea a grăit ca mişcată de la sine şi-a spus: Doamne ce înţelegeţi iubirea (Vita Nova XIX)” (E.A. Panaitescu). “După ce primul vers al canţonei Doamne ce înţelegeţi iubirea a precizat subiectul noii poezii – cel al iubirii (cu o semnificaţie ce o depăşeşte pe aceea strict erotică a precedentei poezii, pentru a se desfăşura pe un plan moral-religios) – Dante vrea să sublinieze caracterul inspiraţiei, care trebuie să se nască doar din suflet (şi nu din regulile acceptate de o şcoală poetică, aşa cum adesea se petrecea în poezia provensală), avînd ca singură călăuză iubirea: astfel este implicată întreaga experienţă intimă a unui poet, precum şi capacitatea sa de a găsi o formă expresivă adecvată pentru profunzimea materiei” (E.A. Panaitescu). “Parcă Dante ar vrea să spună că noutatea poeziei lui constă în oglindirea cu fidelitate a sentimentului: el scrie ceea ce-i dictează inima; adică frumuseţea poeziei sale ar consta în sinceritatea şi puterea simţirii, nu în orientarea ei literară şi nici în substanţa gîndirii sale, sau în eficienţa îndemînării ei. Dar acest mod de a înţelege terţina este greşit. Virgiliu nu este pentru Dante un mare poet fiindcă îşi exprimă iubirea, durerea etc., ci fiindcă este un maestru al vieţii. Pe de altă parte, Dante ne spune de mai multe ori că poezia include două momente: inspiraţia şi studiul. Nici pomeneală de scrierea sub inspiraţia directă a inimii! Ea este necesară: dar trebuie de asemeni ca poetul să mediteze îndelung, să-i studieze pe poeţii precedenţi, să lucreze fără osteneală, pentru ca poezia să fie cu adevărat înaltă. Şi atunci ce înseamnă această terţină? În primul rînd, Dante se referă aici nu la poezie în general, ci în special la cea de dragoste: la cea care vorbeşte despre sentimentul omului care scrie şi la cea care discută teoretic, cum făceau adesea stilnoviştii, despre natura iubirii, felul în care se naşte, se dezvoltă, se comunică: cea care e, aşadar, o poezie psihologică şi filosofică, doctrinară, cum se spune de obicei. Ei bine, prima noutate, adusă aici odinioară de Guinizzelli, se referea tocmai la o doctrină filosofică, în cîteva cuvinte constînd în următoarele aspecte: sufletul omului elevat, nobil, conform sensului pe care-l acordăm acestui cuvînt, are în sine virtutea, capacitatea de a se înălţa, de a deveni mai bun: dar această virtute rămîne inertă, nu se pune în mişcare, nu acţionează pînă cînd un impuls n-o activează. Impulsul respectiv este iubirea. Omul devine cu adevărat virtuos în clipa cînd se îndrăgosteşte: atunci se declanşează în el dorinţa… de a se contopi cu Dumnezeu. Femeia este aşadar intermediara, de care se slujeşte Dumnezeu pentru a-i chema pe oameni la sine… Aceasta este noutatea lansată de poezia lui Guinizzelli, dar în cadrul ei Dante, cu canţona amintită de Bonagiunta, a iniţiat altceva. Iubirea poate fi cîntată în două feluri diferite. Mai întîi ca sentiment individual: poetul reprezintă bucuria pe care aceasta i-o transmite, durerile pe care i le provoacă, prin reciprocitate sau nu, prin apropierea sau depărtarea femeii iubite şi aşa mai departe; şi de asemeni întîmplările externe ale acestei iubiri, tulburările, speranţele, rătăcirile pe care le stîrneşte. Şi astfel au cîntat-o stilnoviştii, precum şi Dante. Dar poetul poate examina iubirea nu ca o întîmplare sentimentală cu doi eroi, el şi ea, ci în esenţa sa intimă, adică nu să reprezinte această întîmplare, ci doar să studieze poetic ce anume se întîmplă în sufletul său, atunci cînd s-a aprins acolo scînteia iubirii, adică să transpună în poezie procesul de elevaţie interioară, care s-a declanşat odată cu iubirea. Aceasta este noutatea adusă de Dante, care începe cu canţona Doamne ce înţelegeţi iubirea şi se încununează în Divina Comedie, care în ansamblul ei ne descrie calea străbătută de un om pentru a-şi recuceri virtutea rătăcită: iar pe calea aceasta este călăuzit de iubire, de Beatrice… În terţina fundamentală, pe care o studiem acum, Dante arată aşadar că el spune apoi, adică exprimă prin intermediul studiului literar, ceea ce Iubirea operează în sufletul său, elevaţia sa intimă: nu zbuciumul unui sentiment, oricît de înalt şi rafinat. Iubirea este pur şi simplu virtute: procesul sentimentului coincide cu procesul scrisului” (U. Bosco).

Miniatura_fiorentina

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (7)

Pg_XXII_21

«cînd călăuza mea: ‘Cred că spre gol trebuie să ne-ntoarcem coasta dreaptă, ocolind muntele cum obişnuiam’. Astfel deprinderea ne-a fost acolo-nvăţătură şi-am pornit la drum cu mai puţină teamă, prin învoirea celuilalt suflet vrednic» (v. 121-126). Virgiliu, bizuindu-se pe experienţa sa anterioară, le-a propus celorlalţi să înainteze tot spre dreapta, pe noua cornişă. Avînd şi acordul lui Staţiu, cei trei îşi reiau drumul. “Trebuie să ne bazăm pe experienţa noastră precedentă şi, în mod intuitiv, să urmăm direcţia alteori acceptată, prin urmare să mergem la dreapta. Dar Virgiliu nu ştie cu precizie: misiunea lui de călăuză continuă să arate linii de nesiguranţă şi uimire” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_22

«Ei mergeau înainte, iar eu singur în urmă şi le ascultam vorbele, care mă învăţau tainele poeziei» (v. 127-129). Poeţii antici umblau în faţă şi, vorbind între ei despre tainele artei, îi ofereau astfel ucenicului Dante învăţături importante. “Mergea singur şi în urmă, ca semn de respect: dar între timp se străduia să înregistreze, să memoreze ceea ce i se explica în mod indirect de către doi maeştri atît de mari, într-o ocazie care nu se va mai repeta niciodată” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_23

«Dar îndată ne-a curmat vorbele dulci un copac, ce l-am găsit în mijlocul potecii, cu fructe la miros suave şi bune; şi cum bradul se strînge-n sus din creangă-n creangă, aşa acela-n jos, cred eu, pentru ca nimeni să nu se suie. Pe partea unde drumul ne era închis, cădea de pe stînca înaltă şuvoi de apă limpede şi se răspîndea pe frunzele de sus» (v. 130-138). În scurtă vreme s-au pomenit cu un copac în mijlocul drumului. Semăna cu un brad răsturnat, fiindcă avea crengile mai scurte jos, iar cele lungi tot mai sus. Copacul era încărcat de fructe aromate şi gustoase, iar un izvor cristalin îi stropea frunzele la vîrf. “La ieşirea din cerc, Dante va observa mai apoi un alt copac (cf. cîntul XXIV, 103-104; 116-117), răsărit din cel al cunoaşterii binelui şi răului, aşezat de Dumnezeu în Paradisul Pămîntesc (cf. Geneza 2, 9). S-a discutat despre semnificaţia alegorică a copacului care apare aici, dar se pare că ambii copaci, plasaţi de Dante pe cornişa lacomilor, au simplul rost de-a stîrni foamea şi setea fizică în suflete, ca tortură şi îndreptare (cf. cîntul XXIII, 61-69)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (6)

Pg_XXII_18

«‘Aceştia şi Persius şi eu şi mulţi alţii’, a răspuns călăuza mea, ‘sîntem cu grecul acela pe care Muzele l-au alăptat cu deosebire, în primul brîu al temniţei oarbe: adesea vorbim de muntele care le găzduieşte pe doicile noastre» (v. 100-105). Virgiliu împreună cu toţi cei amintiţi de Staţiu, alături de Persius şi alţii, stau în primul cerc al Infernului, în Limb, lîngă Homer, poetul privilegiat de muze. În acel loc de detenţie, ei stau de vorbă despre muntele Parnas, adică despre poezia realizată sub inspiraţia muzelor. “Aulus Persius Flacus (34-62 d.C.), cunoscut poet satiric, a fost foarte apreciat în Evul Mediu, fiindcă satirele lui erau citite la şcoală, însă Dante nu-l aminteşte nicăieri în altă parte” (E.A. Panaitescu). “Aceste versuri trebuie plasate alături de reprezentarea nobilului castel din Limb; respirăm aceeaşi atmosferă nobilă, de elită. Temniţa care închide sufletele este oarbă, dar poeţii şi filosofii o luminează cu conversaţiile lor, cu înţelepciunea şi poezia lor. Nu atît un loc de suferinţă iese din descrierea lui Dante, ci un cenaclu, o academie înaltă şi plină de demnitate, unde se adună pentru a sta de vorbă, aproape izolîndu-se, spirite cărora condamnarea Infernului nu le ştirbeşte iubirea pentru poezie, dorinţa de comunicare” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_19

«Euripide-i cu noi şi Antifon, Simonide, Agathon şi mulţi alţi greci care odinioară şi-au împodobit cu lauri fruntea. Aici se văd dintre ai tăi Antigona, Deifila şi Argia şi jalnica Ismene, aşa cum a fost. Se vede cea care-a arătat Langia: e-acolo fata lui Tiresias şi Tetis şi, cu surorile ei, Deidamia’» (v. 106-114). Alţi mari poeţi greci se află în Limbul infernal, alături de cei deja amintiţi. Pot fi întîlnite cîteva celebre personaje feminine din tragedia şi literatura antică. “Euripide (480-406 î.C.), al treilea în ordine cronologică dintre marii poeţi tragici greci, după Eschil şi Sofocle, a fost cunoscut de Dante doar prin intermediul scriitorilor latini. Antifon este un alt poet tragic grec (sec. al IV-lea î.C.), pe care Dante poate că îl confundă cu oratorul Antifon Rhamnusius. Simonide este faimosul poet liric din Ceos (556-469 î.C.), cîntăreţul celor căzuţi la Termopile şi Maraton. Agathon este un poet tragic atenian (448-400 î.C.)” (E.A. Panaitescu). “Virgiliu le conferă o viaţă reală personajelor mitice din Tebaida şi Ahileida, răspunzînd astfel laudelor pe care Staţiu i le-a adus lui şi Eneidei. Antigona, fiica lui Oedip, a fost ucisă de tiranul Creon pentru că, împotriva voinţei acestuia, a îngropat cadavrul fratelui Polinice, mort în lupta împotriva lui Eteocle. Deifila, fiica lui Adrastus, rege în Argos, a fost soţia lui Tideu, unul dintre cei şapte regi care au luptat împotriva Tebei (cf. Infern XXXII, 130-131) şi mama lui Diomede. Argia a fost sora Deifilei şi soţia lui Polinice, Ismene a fost sora Antigonei şi a avut de asemeni o viaţă nefericită, pentru că a văzut cum mor sau sînt ucise persoanele cele mai dragi: tatăl, mama, fraţii şi logodnicul; a fost condamnată de Creon şi a murit cu Antigona” (E.A. Panaitescu). “Deidamia, fiica lui Lycomedes, rege în Skyros, a fost iubită de Ahile, pe cînd acesta trăia ascuns în straie femeieşti la curtea din Skyros pentru a evita să meargă în războiul din Troia” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_20

«Deja tăceau ambii poeţi, din nou atenţi să privească în jur, eliberaţi de urcuş şi de pereţi; şi deja cele patru slujnice ale zilei au rămas în urmă, iar a cincea era la cîrmă, înălţînd cornul înflăcărat» (v. 115-120). După schimbul de informaţii, Virgiliu şi Staţiu şi-au reîntors atenţia asupra drumului de parcurs. Călătorii ieşiseră din strîmtoarea treptelor. Trecuseră deja primele patru ceasuri ale dimineţii. “Ora pe care cu o lungă perifrază a vrut s-o indice este înainte de masă şi poate fi plasată între zece şi unsprezece” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (5)

Miniatura_Chantilly

Pg_XXII_15

«Mi s-au descoperit apoi aşa de sfinţi că atunci cînd Domiţian i-a năpăstuit, lacrimile mele s-au unit cu plînsul lor; şi cît am mai stat dincolo, i-am ajutat, iar purtările lor curate m-au împins la dispreţ către orice altă sectă» (v. 82-87). Evlavia creştinilor l-a determinat pe Staţiu să-i compătimească sincer, în timpul persecuţiilor suferite sub împăratul Domiţian. De-a lungul vieţii sale, a rămas fidel noii credinţe şi n-a aderat la nici o altă grupare. “Domiţian a fost împărat între 81 şi 96 d.C. Primii scriitori creştini îi atribuie o persecuţie sălbatică (a doua după a lui Nero), despre care însă nu vorbesc deloc sursele istorice păgîne” (E.A. Panaitescu). “Sectă avea şi un sens pozitiv: şcoală, curent ideologic, grup filosofic, constituit din oameni care urmau un maestru” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_16

«Şi înainte de a-i duce pe greci la apele Tebei cu poezia mea, m-am botezat; însă de frică am fost creştin ascuns, multă vreme arătîndu-mă păgîn; şi pentru această şovăire al patrulea cerc l-am înconjurat peste patru veacuri» (v. 88-93). Înainte de compunerea Tebaidei, poetul s-a creştinat. Dar pentru a evita persecuţiile, şi-a ţinut ascunsă convertirea. Laşitatea aceea i-a atras pedeapsa din Purgatoriu pentru lîncezeală, pentru amînarea profesării binelui. “Staţiu face aluzie la cartea a IX-a din Tebaida, unde descrie sosirea armatei greceşti, conduse de Adrastus, pe malul rîurilor Ismenos şi Asopos, care curg lîngă Teba” (E.A. Panaitescu). “Nu avem nici o informaţie despre convertirea efectivă a lui Staţiu. În schimb este atestată istoric existenţa, la începuturile creştinismului, a creştinilor «ascunşi», care erau acceptaţi de comunitate, dar cărora li se permitea din diverse motive să-şi tăinuiască adeziunea la credinţă. Uneori ei erau astfel mai utili comunităţii” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_17

«Tu, aşadar, care mi-ai ridicat vălul ce-mi ascundea tot binele de care-ţi zic, pînă mai avem timp de urcat, spune-mi unde-s bătrînul nostru Terenţiu, Cecil şi Plaut şi Varius, dacă ştii: spune-mi de-s damnaţi şi-n care loc’» (v. 94-99). Virgiliu a provocat revelaţia din sufletul lui Staţiu şi nu numai că i-a influenţat calea poetică, ci l-a determinat să adere la calea creştină. În continuare învăţăcelul din Purgatoriu îi cere veşti maestrului său despre alţi colegi în ale artei poetice. “Staţiu îi solicită informaţii lui Virgiliu despre cîţiva poeţi latini: Publius Terentius Afer (195-159 î.C.), bătrîn faţă de Staţiu, este alături de Titus Macius Plautus (254-184 î.C.) autorul a douăzeci de comedii, unul dintre cei mai mari poeţi comici latini din perioada arhaică; împreună cu Terenţiu şi Plaut mai sînt numiţi Cecilius Statius, un alt poet comic latin, de la care nu ne-a rămas nimic, mort în 168 î.C., şi un Varius, care aproape sigur este poetul epic şi tragic Lucius Varius Rufus, contemporan şi prieten al lui Horaţiu şi Virgiliu, a cărui ediţie postumă şi neîncheiată a Eneidei a îngrijit-o. Despre el vorbeşte Horaţiu în Ars poetica (v. 53-54), într-un pasaj cunoscut lui Dante, unde lui Cecil şi Plaut le sînt opuşi poeţii contemporani Virgiliu şi Varius” (E.A. Panaitescu). “Este vorba de scriitori şi poeţi ce constituie biblioteca ideală a unui intelectual din secolul al XIII-lea: apar acolo şi greci, cu toate că operele lor erau citite în traduceri, adesea mai cunoscute prin comentariile scriitorilor latini decît originalele. Dar unii şi ceilalţi compun tabloul medieval al clasicismului, care trebuie plasat alături de lista de nume citate în Limb şi ca o completare a lor: unele dintre ele, în ziua de azi, şi-au confirmat prestigiul” (T. Di Salvo). “În ce priveşte motivaţiile psihologice ale acestei întrebări adresate de Staţiu «autorului său» şi autorului convertirii sale (…), observaţii foarte valide şi pătrunzătoare au fost făcute de Porena: «Prin dezvăluirea lui Staţiu privind originea virgiliană a creştinismului său, apoteoza lui Virgiliu s-a realizat. Virgiliu nu s-a mîntuit, dar a fost autorul mîntuirii, nu se află în Paradis, dar a deschis calea spre Paradis, nu l-a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, dar l-a făcut cunoscut altora. Pe măsură ce se împlineşte apoteoza, se împlineşte şi tragedia. Este desigur o foarte nobilă mîngîiere să fi dus torţa care le-a luminat altor suflete calea Adevărului; dar, pe de altă parte, este o teribilă amărăciune să fi avut în mîini acea torţă, şi printr-o ciudată orbire să n-o fi văzut!… Simte oare Dante întreaga poezie profundă şi, aş spune, îngrozitoare a acelei situaţii»?” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (4)

Biblioteca_Leida_1

Pg_XXII_12

«Şi-acela către el: ‘Tu m-ai trimis întîi spre Parnas, să beau din peşterile sale, şi tu întîi spre Domnul m-ai luminat» (v. 64-66). Staţiu a descoperit mesajul creştin, fiind călăuzit de poezia lui Virgiliu. “Parnasul era un munte din Focida, celebru ca reşedinţă a lui Apollo şi a muzelor: de pe stîncile sale ţîşnea izvorul Castalia şi a bea din undele acelea însemna a fi inspirat” (E.A. Panaitescu). “Acest pasaj, în care e stabilită influenţa exercitată asupra lui Staţiu de poezia virgiliană atrage atenţia cititorului nu doar prin clara importanţă inclusiv morală, pe lîngă cea estetică, atribuită poeziei, ci şi prin implicaţiile religioase (poate să fie convertit Staţiu de un poet, în plus păgîn, fără a trece prin filtrul indispensabil al harului?)” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_13

«Ai făcut ca omul ce umblă noaptea, de poartă lumina în urmă şi pentru sine n-o foloseşte, dar în spate face lumea ştiutoare, cînd ai spus: “Veacul se-nnoieşte; se-ntorc dreptatea şi prima eră umană, o nouă stirpe coboară din ceruri”» (v. 67-72). Virgiliu a avut rolul unui lampadofor, ce deschide pentru ceilalţi căi noi, pe care doar le intuieşte, dar încă nu le cunoaşte, atunci cînd a atras atenţia, în poezia sa, că începe o nouă eră în istoria omenirii. “Comparaţia din terţina 67-69 avea, pe vremea Poetului, o lungă, solemnă tradiţie de aluzii simbolice, toate derivînd din imaginea biblică a «mersului prin întuneric» care este limpezit de lumina Domnului. Aici culminează sensul de înaintare impetuoasă prin metafore care, din versul 130 al cîntului XX, mai întîi a anticipat, apoi a comentat şi a interpretat întoarcerea dramatică a lui Staţiu către valorile supreme ale spiritului: culturale mai întîi, apoi morale (învăţătura desprinsă de el din lectura episodului cu Polidor), în fine religioase. Această imagine e strîns legată – prin amploarea rezonanţelor care devin interprete ale unei deveniri istorice (sensul apariţiei creştinismului în lumea antică) – de cea a lui Cristos reînviat (cîntul XXI, v. 7-9). Porena este de părere că metafora luminii dezvoltată în versurile 67-69 «este cu siguranţă cea mai înaltă şi mai precisă pentru a exprima legătura misterioasă, profundă, dintre lumea clasică şi lumea creştină… De fapt apariţia creştinismului este un fapt nou şi miraculos; dar este şi o continuare. Pe de o parte există evoluţia naturală a unei istorii în cealaltă, iar pe de altă parte există un fapt nou, negarea efectivă a trecutului. Dante a marcat poate cu mai multă profunzime decît oricine punctele de ruptură, limitele înţelepciunii antice, dar şi confluenţa şi necesarele conexiuni»” (E.A. Panaitescu). “Pasajul care l-a luminat pe Staţiu şi pe care Dante îl rezumă şi-l traduce este cel faimos din a patra Eglogă virgiliană (Bucolice IV, 5-7): «magnus ab integro saeclorum nascitur ordo. Iam redit et Virgo, redeunt Saturnia regna; iam nova progenies caelo demittitur alto» («o serie măreaţă de secole începe. Revine şi Fecioara, revine domnia lui Saturn; iar din înaltul cerurilor e trimis un nou vlăstar»). Versurile lui Virgiliu prevestesc şi celebrează întoarcerea erei de aur, sub regimul lui Augustus, şi probabil fac aluzie la naşterea lui Saloninus, fiul lui Gaius Asinius Pollio, consul în anul 40 î.C.; dar începînd cu secolul al IV-lea au fost interpretate ca o profeţie mai mult sau mai puţin conştientă a naşterii Mîntuitorului din Fecioara Maria (acea Virgo din textul virgilian e Astraea, zeiţa justiţiei) şi de noua eră începută de El. În plus mitul clasic al unei vîrste fericite şi simple (prima eră umană) îi corespunde naraţiunii biblice despre viaţa fericită şi neprihănită a lui Adam şi Eva înainte de păcatul originar. Aceste interpretări au stat la temelia legendei medievale despre un Virgiliu precreştin, acceptată de Dante (Monarhia I, 11; Epistola VII, 6) şi aici dusă pînă la cea mai înaltă semnificaţie poetică şi morală” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_14

«Prin tine am fost poet, prin tine creştin: dar ca să vezi mai bine ce schiţez, pentru a colora voi întinde mîna. Deja era lumea toată îmbibată de adevărata credinţă, semănată de trimişii regatului etern; iar vorba ta, mai sus amintită, suna ca a noilor predicatori; încît am deprins obiceiul de a-i vizita» (v. 73-81). Staţiu a devenit poet şi creştin sub influenţa lui Virgiliu. Personajul îi dă alte detalii modelului său, în legătură cu convertirea trăită. Creştinismul se răspîndise deja, iar cuvintele poetice ale lui Virgiliu erau în mare consonanţă cu noul mesaj. Atunci Staţiu a început să-i frecventeze pe creştini. “Versul 73, aşa puternic accentuat, este sinteza întregului episod. Totuşi se simte aici o tonalitate retorică, subliniată şi mai mult de imaginea luată din tehnica picturală (mai întîi se făcea pe perete un desen, o schiţă, şi apoi se colora) a poetului acţionînd ca pictorul, care treptat desenează şi completează opera gîndită. Este confirmată concepţia poeziei, care este egală în substanţa ei cu o activitate tehnică, cu atît mai valoroasă cu cît e mai rafinată” (T. Di Salvo). “Faptul că creştinismul, în primul secol, era profund şi amplu răspîndit, cum susţine aici Staţiu, este doar o afirmaţie emfatică. Creştinismul trăia pe atunci ca religie a unor grupări reduse şi răsfirate, adeseori amestecate cu grupări ebraice sau avînd religii orientale asemănătoare” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese_3

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (2)

Biblioteca_Leida_2

Pg_XXII_5

«Aceste vorbe l-au înveselit pe Staţiu mai întîi; apoi a răspuns: ‘Toate cuvintele tale sînt pentru mine semn drag de iubire. În realitate apar de multe ori lucruri care duc la gînduri false, pentru adevăratele motive ce sînt ascunse» (v. 25-30). Staţiu s-a bine-dispus la întrebarea lui Virgiliu. I-a replicat că adesea înţelegem greşit unele situaţii, pentru că ne rămîn ascunse cauzele ce le-au provocat. “Eroarea se datorează, aşadar, unei confuzii între realitate şi aparenţă, unei adesea grăbite pronunţări a judecăţii morale influenţate de mască, de o nemeditată considerare a faptelor” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_6

«Întrebarea ta îmi arată credinţa că am fost zgîrcit în cealaltă viaţă, poate pentru cercul în care mă aflam. Află aşadar că zgîrcenia a fost prea departe de mine, iar această lipsă de măsură mii de luni au pedepsit-o» (v. 31-36). Staţiu a putut părea zgîrcit în timpul vieţii, datorită locului din Purgatoriu unde a fost regăsit după moarte. Însă el s-a aflat chiar la antipodul zgîrceniei şi a primit pentru asta cîteva secole de pedeapsă. “Întrucît în biografiile lui Staţiu nu se spune nimic despre el că ar fi fost risipitor, nu se ştie din ce sursă s-a inspirat Dante pentru a-i reproşa acest lucru; poate a interpretat în forma cea mai onorabilă aluzia lui Juvenal (Satira VII, 86-87) la sărăcia lucie a lui Staţiu, care era obligat să-şi caute în poezie mijloacele de trai: sărăcia ar fi fost rezultatul unui precedent nărav de risipitor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_7

«De nu se-ntîmpla că mi-am luat seama, cînd am priceput vorbele unde îndemni, aproape îndîrjit, firea umană: ‘La ce împingi tu, oh, sfîntă foame de aur, poftele oamenilor?’, rostogolind aş auzi vorbele mizerabile» (v. 37-42). Din fericire Staţiu a fost luminat de versurile lui Virgiliu, care atrăgeau atenţia asupra josniciei la care-i conduce pe oameni lăcomia de aur. Fără această revelaţie, ar fi ajuns în Infern, printre zgîrciţii şi risipitorii ce rostogolesc bolovanii în eternitate şi se insultă îndată ce se zăresc. “Staţiu face o parafrază liberă a cuvintelor lui Virgiliu, legate de asasinarea lui Polidor de către Polinestor (Eneida III, 56-57; cf. şi Purgatoriu XX, 114-115): «Quid non mortalia pectora cogis auri sacra fames?» («La ce delicte nu împingi tu sufletele oamenilor, o, blestemată foame de aur?»). În pasajul virgilian sacra înseamnă «oribilă», «blestemată», sens pe care Dante nu putea să-l ignore, dar pe care îl înlocuieşte cu cel de azi, fiindcă dorinţa de înavuţire, cînd păstrează măsura dreaptă, este bună şi se păstrează la egală distanţă de păcatul zgîrciţilor sau al risipitorilor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_8

«Atunci am priceput că prea larg se pot desface aripile mîinilor pentru a cheltui şi m-am căit de asta ca şi de celelalte păcate. Cîţi vor învia cu părul ras din neştiinţă, ce taie căinţa faţă de-acest păcat, în timpul vieţii şi-n momentul morţii!» (v. 43-48). Staţiu a avut o revelaţie privind pericolele păcatului de risipire şi s-a căit. Dar mulţi vor învia fără păr pe cap (asemeni risipitorilor din Infern), fiindcă necunoaşterea acestui viciu nu permite lepădarea de el, prin intermediul căinţei. “Convertirea morală s-a declanşat la Staţiu, aşadar, în momentul cînd cuvintele lui Virgiliu l-au îndemnat să străbată cu meditaţia motivele vieţii şi să-şi dea seama că virtutea se plasează în centru, între excese. Poezia, datorită acestor sugestii, dobîndeşte sensul unui text de viaţă morală, bogat în sfaturi, avertizări, ce sînt exprimate de principii şi episoade pe care poezia le oferă, în dimensiunea istorică revăzută de retorică şi de metaforă” (T. Di Salvo). “Risipitorii vor învia din mormînt, în ziua Judecăţii de Apoi, fără păr pe cap (cf. Infern VII, 56-57)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_1

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (1)

Miniatura_napoletana_1

A şasea cornișă: lacomii. Dialogul dintre Virgiliu şi Staţiu. Poezia a îndreptat păcatele omului risipitor. Virgiliu a prevestit creştinismul. Cum a devenit Staţiu creştin ascuns. Copacul ispititor. Exemple faimoase de cumpătare.

Pg_XXII_1

«Deja îngerul a rămas în urma noastră, îngerul care ne-a îndreptat spre al şaselea ocol, după ce mi-a ras de pe chip o rană; iar pe cei cu dorinţa-n dreptate i-a numit fericiţi, şi vocea lui s-a stins cu sitiunt» (v. 1-6). Călătorii au trecut de îngerul ce păzea al cincilea cerc şi care i-a îndreptat spre următorul, după ce-a şters un P de pe fruntea lui Dante. Gardianul divin i-a proclamat fericiţi pe cei ce-şi pun dorinţa în dreptate. Recitînd  textul biblic dedicat acestui subiect, îngerul s-a oprit la jumătatea pasajului. “Fără a-şi da seama, poetul alături de ceilalţi doi care-l însoţesc (de-acum Staţiu face parte din grup şi va sta cu Dante şi Virgiliu pînă în Paradisul Pămîntesc) a intrat în cercul următor: s-a repetat ritualul cu îngerul care cu aripa şterge un P. Dar poetul pare stăpînit de un alt interes: descrierii peisajului (şi e singura dată cînd se întîmplă asta) parcă nu-i dedică alte cuvinte decît cele strict necesare ca informaţie. Meditaţia lui de-acum se concentrează pe prezenţa dominatoare a poetului latin, pe care l-a studiat îndelung, urmaş şi continuator al marii poezii a lui Virgiliu, despre care vorbeşte în termeni nobili, poeziei atribuindu-i o valoare foarte înaltă, mai presus de orice activitate omenească şi încărcînd-o cu o mare răspundere morală şi religioasă. Acel poet, prin cuvintele sale, îl determină pe Dante să mediteze la sine însuşi, la funcţia poeziei sale, la scopul pe care i-l conferă, şi aderînd la acestea, se dovedeşte tot mai implicat, din punct de vedere creştin, să le ofere întîmplărilor omeneşti participarea sa pătimaşă de om şi cetăţean” (T. Di Salvo). “Dante se referă la textul fericirii evanghelice (Matei 5, 6): «Beati qui esuriunt et sitiunt iustitiam, quoniam ipsi saturabuntur» («Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!»); dar îngerul se pare că se opreşte din recitare doar la prima parte, încheind la cuvîntul sitiunt şi omiţînd esuriunt – care va fi cîntat de îngerul de pe a şasea cornişă în legătură cu lacomii (cîntul XXIV, 151-154) – precum şi ultima frază” (E.A. Panaitescu). “Aşadar ferice de cei drepţi, care se opun lăcomiei pentru bunurile pămînteşti (zgîrcenia şi risipa), ştiu să-şi menţină dreapta măsură, să-şi frîneze dorinţele, să urmeze legea aristotelică a proporţiei, a echilibrului în care se plasează dreptatea” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_2

«Şi eu mai sprinten ca prin alte vaduri mergeam, încît fără vreo oboseală urmam în sus duhurile grăbite; cînd Virgiliu a început: ‘Iubirea, aprinsă de virtute, mereu aprinde alta, dacă flacăra i se arată în afară» (v. 7-12). Dante urca mult mai uşor de-acum, în spatele celor doi poeţi. Virgiliu a luat cuvîntul şi a remarcat că iubirea virtuoasă, a omului călăuzit de valori morale, stîrneşte uşor o altă iubire virtuoasă, dacă se manifestă în exterior. “Cu alte cuvinte: o iubire adevărată şi sinceră, dacă are posibilitatea să se exprime, să se manifeste în vreun fel, să-şi dovedească existenţa în mod vizibil, provoacă în persoana iubită o voinţă de reciprocitate: cine iubeşte primeşte iubire înapoi. Dar, ca să nu ne întoarcem la greşeala făcută de Francesca da Rimini, poetul specifică şi clarifică: această corespondenţă afectivă se stîrneşte şi acţionează doar cînd este vorba de o iubire virtuoasă, aprinsă de virtute” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_3

«astfel din clipa cînd în limbul Infernului a coborît printre noi Juvenal, care mi-a dezvăluit iubirea ta, bunăvoinţa mea pentru tine a fost ca niciodată simţită faţă de om necunoscut, încît acum îmi vor părea puţine aceste trepte» (v. 13-18). În virtutea transmiterii cu uşurinţă a iubirii virtuoase, Virgiliu a aflat – prin intermediul lui Juvenal, coborît în Infern după moarte – de iubirea lui Staţiu faţă de el. Şi i-a răspuns cu acelaşi sentiment, deşi nu-l cunoştea personal. “Că o persoană plină de nobleţe se îndrăgosteşte de alt om, departe în spaţiu şi timp, despre care a auzit vorbindu-se în termeni elogioşi, era un lucru luat în considerare atît de poezia provensală, cît şi de tratatele despre iubire. Cu alte cuvinte: Virgiliu aflat în Limb, prin intermediul cuvintelor lui Juvenal, care a fost un poet contemporan cu Staţiu, a aflat de afecţiunea pe care acesta i-o purta şi de-atunci s-a simţit legat de el mai mult decît de vreun om cunoscut personal” (T. Di Salvo). “Juvenal, poet satiric latin, născut la Aquino în jurul anului 47 d.C. şi mort în jurul anului 130, a fost contemporan cu Staţiu şi mare admirator al Tebaidei, după cum se citeşte într-una din satirele sale (VII, 82-88)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_4

«Dar spune-mi, şi ca prieten mă iartă dacă prea multă sinceritate îmi sloboade vorba, şi ca prieten de-acum vorbeşte cu mine: cum de şi-a găsit loc în tine zgîrcenia, prin atîta înţelepciune de care te-ai grijit pentru a te împlini?’» (v. 19-24). În virtutea afecţiunii care de-acum îi leagă, Virgiliu se miră cum de Staţiu, un om aşa înţelept, a putut fi stăpînit de zgîrcenie încît a fost pedepsit după moarte. “În opinia lui Dante, este nejustificabil, inimaginabil, absurd să se amestece într-un poet, dar şi în oamenii de cultură, zgîrcenia şi îndemînarea poetică. Zgîrcenia este un păcat prea murdar şi degradant pentru a-şi găsi locul în sufletele sensibile ale poeţilor, care pot greşi prin alte păcate, dar sînt scutiţi de prezenţa contaminantă a lăcomiei. Cu atît mai mult dacă ne gîndim că poetul ajunge la înţelepciune şi frumuseţe printr-o implicare, o grijă care-i aparţine şi nu derivă din autoritatea sau exemplul altcuiva. Întrebarea dantescă este psihologic neconvingătoare: şi poeţii pot fi pentru noi zgîrciţi, fără ca asta să le diminueze în vreun fel opera poetică. Însă are valabilitate, dacă o includem în concepţia lui Dante despre poezie, o valoare sau o putere nu doar retorică sau emoţională, ci şi mai ales supranaturală. Un suflet poetic este un suflet moralmente curăţat de vicii grosolane şi murdare, ca zgîrcenia, de spiritul excesiv de posesie, care este înclinat să aibă, să stăpînească, în loc să fie, să dăruiască, să participe” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese_1