Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: profetie

Cetatea rozei eterne (9)

Pd_XXX_25

«Apriga lăcomie ce vă orbește v-a făcut ca pruncul ce moare de foame și alungă doica. Și va fi căpetenie-n forul divin pe-atunci unul, ce drept și-acoperit nu va umbla cu el pe-o cale» (v. 139-144). Goana oarbă după bunurile pămîntești i-a îndemnat pe italieni să acționeze iresponsabil și să lupte împotriva intențiilor nobile ale împăratului. Pe vremea acestor confruntări, Biserica va fi condusă de un păstor duplicitar, care pe față va părea să-l sprijine, iar în culise îl va combate pe împărat. “Apriga lăcomie: reproșul li se adresează aici mai ales italienilor. Lăcomia este originea tuturor relelor din Comedie” (Chiavacci Leonardi). “Papa Clement al V-lea, după ce l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și i-a promis ajutorul, a devenit, în al doilea moment, partizanul intereselor angioine în peninsulă și a început să pună piedici acțiunii imperiale” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_26

«Dar puțin va mai fi apoi răbdat de Dumnezeu în sfîntul oficiu; căci va fi prăvălit acolo unde Simon magul și-a găsit pedeapsa, iar pe cel din Alagna îl va înfige mai jos’» (v. 145-148). Pontiful duplicitar nu va mai avea mult de trăit. Pedeapsa îl va aștepta în Infern, printre simoniaci, deasupra Papei Bonifaciu, pe care îl va scufunda și mai mult în flăcări. “Clement al V-lea, mort la 20 aprilie 1314, la opt luni după dispariția lui Henric al VII-lea, va fi condamnat de Dante în bolgia simoniacilor (Infern XIX, 82-87), unde va lua locul lui Bonifaciu al VIII-lea, protagonistul episodului de la Anagni (Infern XIX, 76-81; Purgatoriu XX, 85-90). Ultimele cuvinte rostite de Beatrice în poem sînt așadar dedicate idealului celui mai scump al lui Dante și sînt legate de cele pronunțate de ea în ultimul cînt al Purgatoriului, cu profeția despre soarta Bisericii și a Imperiului. «În seninătatea imensă dată de lăcașul de stole albe iese în evidență, izolată cu mîndrie, coroana ce-l așteaptă pe Henric al VII-lea» (Momigliano), iar «o atmosferă sfîntă și amplă înconjoară singurătatea» jilțului său, a cărui prezență, în fața lui Dumnezeu, mărturisește caracterul divin și necesar al Imperiului” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements

Mînia Sfîntului Petru (9)

Pd_XXVII_25

«Dar înainte să iasă de tot ianuarie din iarnă, prin sutimea care acolo jos e nesocotită, așa vor scînteia aceste cercuri supreme că furtuna, atît de așteptată, va-ntoarce pupa unde stă prora, încît flota va alerga dreaptă» (v. 142-147). Înainte de modificarea calendarului, pentru a se evita schimbarea anotimpurilor, virtutea divină va răsturna cursul evenimentelor. “Peste nu multă vreme, așadar, ajutorul divin va acționa asupra conștiinței oamenilor și se va pune capăt agresiunii poftelor oarbe” (T. Di Salvo). “În calendarul iulian, durata anului era calculată la 365 zile și 6 ore, cu 12 minute (echivalente cu a suta parte a zilei) în plus față de durata reală (această eroare a fost remediată prin reforma calendarului, realizată de Grigore al XIII-lea în 1582). Dacă această fracțiune de timp s-ar fi acumulat timp de 90 de secole, luna ianuarie ar fi căzut primăvara” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_26

«și fruct adevărat va veni după floare’» (v. 148). Dumnezeu îi va dărui din nou un chip creștin omenirii. “Concluzia este optimistă: vor apărea alte flori, iar după flori vor veni fructele eliberării, ale ordinii și ale dreptății” (T. Di Salvo).

bolta

Profeția exilului (8)

Pd_XVII_22

«Şi-a adăugat: ‘Fiule, astea-s lămuririle pentru ce ţi s-a spus; iată uneltirile, care după cîteva ocoluri ţi-s ascunse. Însă nu vreau să le porţi pică semenilor, fiindcă ţi se lungeşte viaţa-n viitor, mult dincolo de pedeapsa perfidiilor lor’» (v. 94-99). În ciuda soartei vitrege care i se pregătește, Dante nu va trebui să-și urască adversarii: persecuțiile lor nedrepte vor fi sămînța gloriei sale viitoare. “În esență discursul lui Cacciaguida confirmă, cu referințe precise, că poetul va fi condamnat la exil: este întîi de toate o confirmare dureroasă, dar și o celebrare a privilegiului că, drept consecință a suferinței, nepotului i se va permite să devină purtătorul unui mesaj de salvare pentru omenire. Dante va fi exilat, va cunoaște căile durerii și ale sărăciei, dar exilul lui va coincide cu o radicală desprindere de o lume, cu care orice discurs despre valorile creștine este imposibil: adevăratul exilat nu este poetul, ci societatea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, spre care trebuie să fie reîndrumată. Aceasta este misiunea apostolică, încredințată din înălțimea cerurilor lui Dante, ca restaurator al legii evanghelice. Suferința devine așadar condiția esențială pentru ca poetul să fie demn de misiunea apostolică și să cîștige capacitatea de-a se întîlni cu divinitatea, de a-i asculta vocea și de a le-o transmite oamenilor vii” (T. Di Salvo). “Însă nu vreau: cu alte cuvinte: vei cunoaște amărăciunea exilului, iar pentru asta răspunderea le va reveni concetățenilor tăi, dar la urmă tu vei fi învingătorul, fiindcă vei cunoaște calea mîntuirii și a fericirii. Iar adversarii tăi vor rămîne cu bucuria meschină a victoriei invalidată pe plan moral și cu certitudinea că vor fi pedepsiți în eternitate. În cuvîntul infuturarsi (inventat de Dante), ţi se lungeşte viaţa-n viitor, să nu vedem o aluzie la faima de care va beneficia poetul prin intermediul operei sale: ci la certitudinea că, pe calea pe care a pornit, va ajunge la acea fericire ce va dura în eternitate: adică va fi primit în Paradis” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_23

«După ce, tăcînd, a arătat că-i gata duhul pios din ţesut pînza pe care i-am întins-o pe urzeală, am început, ca omul ce rîvneşte, şovăind, un sfat de la persoana ce vede şi vrea drept şi iubeşte» (v. 100-105). Cacciaguida a tăcut, terminîndu-și răspunsul. Dante s-a pregătit, ezitînd, să-l întrebe altceva. “Pentru a înțelege trimiterea la pînză și la urzeală, să ne amintim că la războaiele de țesut cu mîna, acum aproape complet dispărute, urzeala era ansamblul firelor dispuse și întinse pe ramă: cînd se începea munca, firele erau țesute și aduse la rezultatul dorit. Aici îndoielile poetului sînt urzeala, iar țesătura este răspunsul lui Cacciaguida. Raportul dintre Cacciaguida, care lămurește și rezolvă îndoielile și nesiguranțele, respectiv Dante, care întreabă, nu este doar acela dintre școlar și omul matur, înzestrat cu înțelepciune și virtute. E sentimentul acela mult mai intens și liniștitor al omului care întreabă și știe că cel ce-i va răspunde simte pentru el afecțiune și de aceea răspunsul va fi lipsit de rezerve mentale, sincer și corect în toate detaliile sale” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_24

«‘Văd bine, părintele meu, cum năvăleşte vremea către mine spre a izbi mai rău cînd nu te-aștepți; încît cu prudenţă e bine să mă înarmez ca, de mi-e smuls locul cel mai drag, să nu le pierd celelalte prin stihurile mele» (v. 106-111). Poetul a devenit conștient că va urma pentru el o etapă dificilă, care îl va obliga să acționeze și să vorbească foarte prudent. “Problema este cea a intelectualului izgonit: alungat de oamenii la putere, constrîns să ceară găzduire, în imposibilitatea de a-și exercita activitatea obișnuită, totuși doritor să își urmeze conștiința, care-i impune să spună adevărul cu orice preț, intelectualul dacă nu vrea să se trădeze pe sine însuși trebuie să înfrunte riscul de-a fi exclus, persecutat, poate chiar ucis. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să aleagă între compromis și idealuri, între obligația de a nu vorbi și a nu lovi și nevoia de a obține mijloacele de subzistență, între libertate și aservire. Problema lui Dante este cea a intelectualilor care în toate timpurile s-au pomenit acționînd în societăți violente, exclusiviste, incapabile să le dea spațiu de manifestare oamenilor cu păreri diferite” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana2

Profeția exilului (7)

Pd_XVII_19

«dar înainte să-l înşele gasconul pe înaltul Henric, vor apărea scîntei ale virtuţii sale, în nepăsarea pentru arginţi şi greutăţi» (v. 82-84). Dezinteresul material și implicarea energică a lui Cangrande în faptele virtuoase vor fi cunoscute chiar înainte ca papa să-l  inducă în eroare pe împărat. “Papa Clement al V-lea, originar din Gasconia (cf. Infern XIX, 83), în 1310 l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia pentru a restabili aici autoritatea imperială. Într-o a doua etapă a devenit reprezentantul intereselor casei regale franceze De Anjou, care urmărea să-și extindă dominația în Italia și l-a împiedicat pe împărat în încercările sale” (E.A. Panaitescu). “Papa Clement al V-lea, un francez din Gasconia, întîi l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și apoi l-a boicotat: idealului universal al lui Henric și al lui Cangrande i se opunea politica filofranceză a papei. Tînărul Cangrande apără așadar idelurile imperiale, se include în proiectul omenirii eroice și dezinteresate, este un om virtuos și liberal, tocmai fiindcă li se opune prin dezinteresul său economic negustorilor din perioada comunală și prin noblețea sa de războinic celor care, în cadrul Comunelor, ignorau valoarea spadei” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_20

«Măreţia lui va fi încă mai cunoscută, iar duşmanii săi n-o vor putea ascunde. De la el te-aşteaptă şi de la binefacerile lui; prin el va fi schimbată multă lume, mutîndu-şi condiţia bogaţii şi calicii» (v. 85-90). Faptele lui remarcabile vor trebui admise chiar și de dușmanii săi. Dante va putea să-și pună liniștit speranțele în personalitatea strălucită a lui Cangrande. “Măreţia lui va fi încă mai cunoscută: toți cronicarii și scriitorii vremii sînt de acord în elogierea calităților militare și diplomatice ale lui Cangrande della Scala, precum și a liberalismului său (Villani, Cronica X, 140; Petrarca, Rerum memorandarum liber II, 83-84; Boccaccio, Decameron I, VII, 5). Dante, care i-a fost oaspete din 1315 pînă aproximativ în 1320, a văzut în el un posibil restaurator al autorității ghibeline și imperiale în Italia, lăudîndu-l și în Epistola XIII, 2-3” (E.A. Panaitescu). “Figura lui Cangrande depășește cronica și chiar elogiul, pe care poetul i-l înalță din recunoștință, și se încarcă de semnificații simbolice: el e cel ce merge în lume ca restaurator al dreptății, îi strivește pe cei puternici și nedrepți, îi răsplătește pe săraci, trezește speranța unor noi raporturi sociale. Aici transfigurarea se concretizează în prevestirea principelui care va conduce omenirea pe care Dante o visează și o pregătește” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_21

«Şi le vei purta scrise-n minte despre el, dar nu le vei spune’; şi-a zis lucruri de necrezut chiar pentru cei ce-or fi de faţă» (v. 91-93). Cacciaguida și-a continuat prevestirile în legătură cu alte fapte ale lui Cangrande della Scala, așa de glorioase încît îi vor uimi chiar și pe cei ce le vor vedea. Însă poemul nu le mai consemnează. “După ce iubirea, ura și durerea exilului s-au adunat și s-au decantat în acel cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate («unde – comentează Grabher – se află orgoliul și drama unei singurătăți, la care ajung cercetătorii sublimi ai piscurilor inaccesibile, ce transmit astfel amețeala de-a se simți deasupra tuturor, dar și tristețea indignată de a vedea că nimeni nu-i urmează»), sufletul Poetului se odihnește senin în oaza de ospitalitate a unor boieri generoși și «curtenitori». Sub însemnul care include sfînta pasăre, ei îl lasă pe Dante să spere la ceva mai mult decît un ajutor pentru nevoile lui materiale, fiindcă în familia Scaligeri, și mai ales în Cangrande, Poetul se încredea pentru realizarea unuia dintre cele mai înalte idealuri ale sale: restaurarea Imperiului. Înainte de a proclama valoarea propriei poezii și misiunea artei sale, Dante a descris astfel idealurile pe care ea își propune să le realizeze pe pămînt: cetatea ideală (Florența), cetățeanul ideal (Cacciaguida), suveranul ideal (Cangrande). Și, deasupra tuturor, vocea, strigătul poeziei sale” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina3

Profeția exilului (6)

Pd_XVII_16

«Cruzimea din purtarea lor va fi dovedită; încît cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate» (v. 67-69). Constrîns de neghiobia agresivă a colegilor de exil, Dante va opta pentru solitudinea care îi va face onoare. “Exilul este cu siguranță momentul central și decisiv din viața lui Dante: personalitatea lui ajunge la deplina maturitate, spiritul lui se deschide spre o viziune mai amplă a problemelor omenești, forța sa morală se călește în dificultățile și durerea exilatului. Subiectul fundamental al acestei convorbiri cu Cacciaguida este exilul. Din acest motiv, al XVII-lea «dintre cele o sută ale poemului, poate fi numit cîntul lui Dante. Este cîntul exilului, al demnității, al onestității neclintite: și este cheia tonului artistic pe care-l dobîndește etica Divinei Comedii. Care este, înainte de toate, locul de refugiu al unui suflet rănit într-o lume plină de nedreptate, ce restabilește aici echilibrul rupt pe pămînt între virtute și răsplată, între viciu și pedeapsă. Atitudinea aspră, de preot al dreptății, este solemnă și vibrează aici, mai mult decît oriunde în acest cînt. Primele douăzeci și patru de versuri (46-69) din răspunsul lui Cacciaguida, acele rime hotărîte și robuste, acele enunțuri izolate monumental, acele fraze cînd aproape silabisite (49-50, 64), cînd furtunoase (51, 54), cînd repetate cu insistență (69), cînd încetinite de regret și amărăciune (55-56, 58-60), violența sugrumată o scandează maiestuos. Nu lasă impresia unei întîmplări individuale, ci a unei drame istorice, care se răsfrînge în ceruri» (Momigliano). Într-adevăr pentru Poet, în acest moment, relatarea întîmplărilor legate de exilul său nu reprezintă o lamentație personală, o pagină autobiografică pentru sine însuși: nu este vorba, adică, doar despre cazul său personal. Trebuie să se știe că el, odată cu exilul, își va începe misiunea în lume. Cacciaguida nu s-ar opri la suferințele trecătoare ale vieții de exilat, dacă acestea n-ar reprezenta o dovadă și o presimțire. Viața Poetului este legată, ca orice lucru, ca orice personaj din Comedie, de o viziune escatologică a lumii. Această caracteristică permanentă a narațiunii dantești explică sobrietatea și fermitatea rîndurilor prin care Poetul, printr-o continuă recurgere la metaforă și la imaginile vizuale, se apleacă asupra dramei sale omenești, limpezind vocea patimilor pămîntești pe orbita sensului divin: «Ritmul terținelor este… energic și puternic, contururile nete ale obiectelor ne transportă într-o atmosferă… tensionată și limpede. Este aceeași solemnitate paradisiacă, dar înzestrată cu un timbru mai distinct, tocmai atunci cînd subiectul tinde să delimiteze un destin uman: dar destinul uman al lui Dante este pronunțat cu o voce de sus, iar în acel destin omenesc se rezumă misiunea sfîntă de reînnoire a lumii (Malagoli)»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_17

«Primul tău refugiu, primul adăpost îţi va fi mărinimia marelui Lombard, ce pe scară poartă sfînta pasăre; care îți va arăta aşa frumos respect că între a face şi-a cere, dintre voi doi, va fi primul cel care, printre alţii, e mai lent» (v. 70-75). Primul punct pe traseul exilului dantesc va fi la Verona. Familia della Scala îl va primi cu mărinimie și îi va oferi diverse lucruri, înainte ca drumețul să le ceară. “Marele Lombard este, după cea mai mare parte a comentatorilor vechi și moderni, Bartolomeo della Scala, senior de Verona, mort în martie 1304. De aceea trebuie exclusă ipoteza celor care consideră că este vorba despre părintele său, Alberto, mort înainte de plecarea lui Dante în exil, sau despre fratele și urmașul său, Alboino, pe care Poetul îl judecă sever într-un pasaj din Convivio (IV, XVI, 6). Verona a fost prima etapă a exilului lui Alighieri, îndată după despărțirea de turma ticăloasă și neghioabă. Totuși perioada de acolo a fost foarte scurtă, încît nu ne-a rămas nici o informație despre ea. Mult mai lungă și importantă a fost cea din timpul domniei lui Cangrande. Pe scară poartă sfînta pasăre: stema familiei Scaligeri este o scară, în vîrful căreia apare acvila, pasărea sfîntă fiindcă simbolizează Imperiul hotărît de Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_18

«Cu el îl vei vedea pe cel ce-a fost aşa marcat, la naştere, cu steaua asta, că de pomină-i vor fi faptele. Oamenii încă nu l-au priceput pentru tînăra-i vîrstă, că abia nouă ani s-au învîrtit în jurul lui roțile-acestea» (v. 76-81). Alături de Bartolomeo, protectorul său, Dante îl va cunoaște pe Cangrande, care a fost predestinat pentru faptele mărețe, în ciuda vîrstei încă fragede. “Cangrande, fratele mai mic al lui Bartolomeo, s-a născut la 9 martie 1291 și, după ce a fost asociat la guvernare de către Alboino în 1311, la moartea acestuia (1312) a devenit seniorul absolut al Veronei pînă în 1329, anul morții sale. El a fost foarte influențat de planeta Marte, care predispune la mari fapte de vitejie militară” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Profeția exilului (5)

Pd_XVII_13

«Vina va fi strigată în urma părţii urgisite, după obicei; dar pedeapsa va fi mărturie pentru dreptatea care o împarte. Vei părăsi orice lucru scump şi drag; asta e prima săgeată cu care străpunge arcul exilului» (v. 52-57). Vina pentru confruntarea civilă din Florența va fi pusă oficial pe seama celor învinși, cum se întîmplă mereu. Însă justiția divină îi va pedepsi aspru pe adevărații răspunzători. Dante va trebui să se despartă pentru totdeauna de persoanele și locurile iubite. Aceasta este prima mare suferință pe care o provoacă mereu exilul. “Profeția, căreia Poetul îi conferă un ton voit nedeterminat, face trimitere la evenimentele triste care au îndoliat Florența și facțiunea negrilor, după alungarea albilor și, în special, la sfîrșitul mizerabil al celor doi dușmani implacabili ai săi, Corso Donati (cf. Purgatoriu XXIV, 82-90) și Bonifaciu al VIII-lea (cf. Purgatoriu XX, 86-90)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_14

«Vei simţi ce amară e pîinea altuia şi ce greu e drumul la urcat şi coborît pe treptele altuia» (v. 58-60). Dante va trebui să suporte sărăcia și jignirile. “A doua umilință dureroasă provocată de exil, după cea a părăsirii lucrurilor celor mai dragi, este de-a trebui să-ți cerșești pîinea, să-ți cauți un adăpost, un acoperiș deasupra capului. Nu există însă nimic josnic și demn de dispreț în aceste cuvinte; descrierea condiției de exilat scoate în evidență două momente de severă suferință: amărăciunea și greutatea acestei vieți. (…) Prin asemenea pasaje, suferința sa personală devine universală, iar poetul este simbolul tuturor celor ce suferă pe nedrept din cauza abuzurilor” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_15

«Şi încă mai tare îţi va apăsa umerii turma ticăloasă şi neghioabă, cu care vei cădea în astă vale; că toată ingrată, smintită şi vrăjmaşă se va năpusti asupra ta; dar, ceva mai tîrziu, ea, nu tu, va rămîne cu tîmpla înroşită» (v. 61-66). Un nou pericol va apărea din partea tovarășilor de exil, care îl vor agresa pe Dante. Dar și aceștia vor fi învinși de mersul evenimentelor. “Exilații guelfi albi și ghibelini, după ce s-au unit între ei, au încercat de mai multe ori să revină la Florența pe calea armelor. În documentele dintr-o întîlnire pregătitoare, la San Godenzo nel Mugello (8 iunie 1302), apare și numele lui Dante. Dar, îndată după aceea, Poetul și-a luat distanță de tovarășii din exil și n-a participat la tentativa lor, care s-a încheiat cu înfrîngerea sîngeroasă de la Lastra (20 iulie 1304), la care probabil că se referă cu expresia va rămîne cu tîmpla înroșită. Nu cunoaștem cu precizie motivele care l-au împins pe Dante la ruptura de ceilalți exilați, asupra cărora Poetul exprimă aici o judecată foarte aspră, și nici nu știm ce i-au reproșat ei pentru a-l urî la fel de înverșunat ca și guelfii negri (cf. Infern XV, 70-72). Del Lungo a avansat următoarea ipoteză: «caracterul inconfortabil al atitudinii sale rezervate, neîncrederea lui în inițiativele lor, neînțelegerile legate de oportunitățile de a acționa sau de a mai aștepta, au fost interpretate ca defetism și aproape ca o trădare, de către tovarășii nemernici»” (E.A. Panaitescu).

Ignoto_fiorentino

Profeția exilului (4)

Pd_XVII_10

«‘Contingenţa, care din caietul materiei voastre nu se întinde, e toată pictată în imaginea eternă: necesitate însă nu devine, decît ca oglindire în ochii privitorului a navei ce coboară pe rîu» (v. 37-42). Oamenii vii nu pot prevedea întîmplările din viața reală. Dar acestea sînt bine cunoscute în lumea de apoi. Totuși cunoașterea lor nu face ca ele să devină și obligatorii. Diferența stă în producerea faptelor și contemplarea lor. “Aici găsim nedezbătută, ci doar enunțată tema atotștiinței divine, însoțită de cea a libertății omului: Dumnezeu vede dinainte, dar nu predetermină, nu impune acțiunile omului; dacă ar face astfel, i-ar răpi libertatea și omul ar fi o creatură automată. Aceasta este o problemă mai ușor de enunțat, decît de rezolvat. Evul Mediu, de fapt, a încercat doar să facă acceptabilă dogma, care prezintă și atotștiința divină, și libertatea omului” (T. Di Salvo). “Necesitate: este propus din nou, dar în mod concis și cu un exemplu care, prin analogie, ar trebui să ne ajute să-l înțelegem, subiectul esențial, motivul – așa de amplu dezbătut în Evul Mediu – al raportului dintre libertate și necesitate, sau condiționare, sau determinare față de forțele subordonatoare. Dacă adevărata libertate îi aparține doar Creatorului, avînd în vedere că omul, ca urmare a păcatului originar, este mereu sclavul păcatului, și dacă nu i se pot impune Creatorului limite de acțiune, fiindcă voința sa (iar libertatea pentru un creștin este un fapt de voință, nu intelectual) este atotputernică și nu poate fi nicidecum condiționată, tot ce vrea el pentru om și care-i marchează acestuia destinul ar trebui să fie obligatoriu. Și atunci unde ar fi responsabilitatea omului? Și pe ce baze s-ar putea vorbi de răsplată sau pedeapsă? Aici Dante a încercat să scape de ezitarea concepției creștine, prin analogia cu ochiul care urmărește cursul unei nave ce coboară pe apă. Ochiul care vede nu determină firește mersul acesteia. Aceeași explicație prin analogie era și la Sfîntul Toma (Summa I, XIV, 13): «omul care observă drumul, de pe un deal… îi vede, prin urmare, totodată pe cei care trec pe drum». Dar exemplul nu rezolvă tema raportului dintre libertate și necesitate: există o dificultate de nedepășit, care n-a fost înfruntată de medievali. Apare o deosebire de fond între cel ce vede și observă ceea ce se întîmplă, și respectiv Dumnezeu, care vede lucrurile ce trebuie să existe și le cunoaște înainte să existe; întrucît le cunoaște dinainte (atotștiința), ar putea să le modifice sau să le condiționeze cum vrea, fiindcă cel care le creează nu doar este omniscient, ci și omnipotent” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_11

«De acolo, cum vine-n auz dulce armonie de orgă, îmi vine-n văz timpul ce ţi se pregăteşte» (v. 43-45). De pe chipul lui Dumnezeu, viitorul este văzut de duhul fericit în mod la fel de armonios cum pot fi auzite sunetele de orgă. “Cu alte cuvinte, Cacciaguida spune că el cunoaște viitorul strănepotului; nu fiindcă este înzestrat cu deosebite puteri de profeție, ci doar pentru că, la fel ca toate duhurile fericite, din imaginea lui Dumnezeu care se reflectă asupra lui dobîndește cunoașterea celor ce se desfășoară în timp, în istorie. Acest dar, de care se bucură ca ființă din Paradis, îl umple de fericire, la fel ca pe acela care ascultă muzica interpretată de o orgă. Evident însă că strămoșul vorbește din condiția sa de duh fericit, care se bucură de cunoașterea viitorului; poetul, în schimb, care umblă ca om viu, nu poate să nu resimtă amărăciune, aflîndu-și viitorul ce prevede exilul” (T. Di Salvo). “Orga, instrumentul muzical, care a rămas de-a lungul secolelor ca fiind cel mai reprezentativ instrument liturgic, le era cunoscută grecilor și a fost foarte mult folosită de bizantini. Se pare că prima orgă din Constantinopol a ajuns în Occident în anul 757, un dar pentru Pépin, regele Franței, de la împăratul bizantin. Orga medievală era mult mai simplă decît cea pe care o cunoaștem noi; avea rolul de a înlocui sau de a acompania vocea omului” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_12

«Cum a plecat Hipolit din Atena, pentru apriga şi perfida maşteră, aşa din Florenţa va trebui să pleci. Asta se vrea şi asta deja se-ncearcă şi-ndată se va face de către cine la asta se gîndeşte, acolo unde Cristos în fiecare zi se neguţează» (v. 46-51). La fel ca personajul antic, izgonit pe nedrept de acasă, Dante va fi exilat abuziv din Florența. Nedreptatea este pregătită și va fi aplicată de conducătorii Bisericii, unde valorile sfinte sînt zilnic folosite pentru îmbogățire materială. “Hipolit, fiul lui Teseu, după ce a respins avansurile amoroase ale mamei vitrege Fedra, a fost acuzat de aceasta că a încercat s-o seducă. Tatăl său l-a blestemat și l-a alungat din Atena (cf. Ovidiu, Metamorfoze XV, 497 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Bonifaciu al VIII-lea de mult timp intervenise în viața politică florentină, ajutînd strădaniile guelfilor negri împotriva celor albi, partid de care ținea Dante. Poetul, atît ca prim-prior, cît și ca membru în diferite Consilii ale cetății, se împotrivise cu hotărîre la proiectele Pontifului, care amenințau pacea internă a Comunei. După cum o dovedesc limpede cuvintele rostite de Cacciaguida (observația îi aparține lui Chimenz), Dante este convins că a fost victima unei ostilități personale a Papei împotriva sa. Îndată se va face: Dante a părăsit Florența la sfîrșitul lunii octombrie 1301, trimis ca ambasador în cetatea lui Bonifaciu al VIII-lea pentru a cere garanții cu ocazia venirii în Italia a lui Charles de Valois. După intrarea prințului francez în Florența (1 noiembrie 1301), Dante probabil că nu s-a mai întors niciodată în orașul său. Sentința din 27 ianuarie 1302 îl condamna la plata a cinci mii de florini, la doi ani de exil, la eliminarea eternă din orice funcție publică. Ea a fost confirmată la 10 martie 1302, printr-un decret care îl condamna pe Dante inclusiv la moarte” (E.A. Panaitescu). “Începe aici episodul consacrat exilului poetului, care îmbrățișează întregul cînt și poate fi divizat în diverse părți: de la v. 46 la v. 51 alungarea, expulzarea din cetate, de la v. 52 la 69, durerea și suferința, de la v. 70 la 93, consolarea din partea celor care l-au adăpostit, de la v. 94 pînă la sfîrșit căutarea unui sens și, în consecință, propunerea exilului ca moment exemplar: aici Dante se întîlnește cu situația lui Hipolit, devine și el un personaj cu o mitică forță morală care vrea să ofere, prin desfășurarea faptelor, exemple credincioșilor, cu dubla misiune de a descuraja de la eroare și de a încuraja la bine” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Profeția exilului (1)

Miniatura_francese

Al cincilea cer, al lui Marte. Frămîntarea lui Dante în legătură cu viitorul care-l așteaptă. Cacciaguida îi prevestește, cu vorbe limpezi, exilul sărăcăcios și umilitor. Avertismente în legătură cu ostilitatea periculoasă a tovarășilor exilați. Elogierea lui Cangrande della Scala. Poezia, ca răscumpărare a suferințelor, dacă este onestă și curajoasă, asigură gloria lui Dante în fața posterității.

Pd_XVII_1

«Cum a venit la Climene, pentru a se convinge de ce-a auzit împotriva sa, cel ce încă mînie taţi pe fiii lor; aşa eram eu şi aşa mă simţeau Beatrice şi sfînta sclipire, care mai-nainte pentru mine şi-a schimbat locul» (v. 1-6). În mitologia antică, Faeton s-a dus agitat și curios s-o întrebe pe mama sa dacă era sau nu cu adevărat fiul lui Apolo. La fel de curios a devenit și Dante să-și afle soarta viitoare, din gura strămoșului Cacciaguida, care venise în Paradis să stea de vorbă cu el. “Faeton, auzind de la Epafos (amicul lui și fiul lui Jupiter) că el nu era fiul lui Apolo, zeul soarelui, a vrut să afle de la mama sa Climene adevărul. Atunci Apolo, pentru a-l potoli, i-a dat voie să conducă de-a lungul unei zile carul soarelui, iar asta a provocat apoi moartea lui Faeton (cf. Infern XVII, 106-108; Ovidiu, Metamorfoze I, 747 sqq.). La fel și Dante așteaptă cu neliniște să afle explicația celor auzite împotriva sa de la Farinata (Infern X, 79-81), Brunetto Latini (Infern XV, 61-72), Vanni Fucci (Infern XXIV, 140-151), Oderisi da Gubbio (Purgatoriu XI, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_2

«La care doamna mea ‘Azvîrle flacăra dorinţei’, mi-a spus, ‘să iasă bine modelată din pecetea interioară» (v. 7-9). Beatrice l-a îndemnat să dea glas curiozității sale intense. “Dorința fierbinte țîșnește din inimă prin cuvinte, ca o flacără care se proiectează afară din cuptor. Puternica metaforă ne spune deja cît de mult apasă această ultimă întrebare sufletul lui Dante, cu o forță care nu mai poate fi reținută” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVII_3

«nu pentru a ne spori nouă cunoaşterea prin vorbele tale, ci să te deprinzi a-ţi zice setea, ca omul să-ţi toarne’» (v. 10-12). Dante trebuie să-și formuleze cu voce tare curiozitățile nu pentru a le aduce la cunoștința duhurilor fericite, ci pentru a se obișnui el însuși cu exprimarea limpede a gîndurilor sale. “Beatrice îl îndeamnă pe poet să vorbească limpede și fără teamă; ca orice duh fericit, știe dinainte ce anume va spune Dante: din cuvintele lui duhurile nu vor avea un plus de cunoaștere. Dar e bine pentru Dante să vorbească, să nu-și uite condiția de om destinat să trăiască printre ceilalți oameni. Solicitarea Beatricei este un avertisment implicit pentru ceea ce se va spune mai tîrziu: el va pleca în exil și trebuie de aceea să învețe să-și exprime dorințele, fiindcă oamenii nu vor putea să i le ghicească” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (3)

Pd_IX_7

«Din astă lucitoare şi scumpă bucurie a cerului nostru ce-mi stă mai aproape, a rămas mare faimă; şi-nainte să moară, această sută de ani încă se-ncinceşte: vezi de omul se cuvine a se strădui ca altă viaţă prima să lase» (v. 37-42). Alături de Cunizza stă o altă bijuterie scumpă a cerului lui Venus, care a fost celebră în timpul vieţii. Şi faima sa va dăinui pe pămînt încă multă vreme. Aşadar este justificată dorinţa omului de-a deveni celebru prin fapte cuvioase, prin care traiul pămîntesc lasă în urma sa o altă existenţă, mai durabilă. “S-a discutat dacă se face aluzie la faima de poet, sau la cea de om al Bisericii, ambele dobîndite în mare măsură de duhul aici prezentat. Dar tocmai fiindcă nu se specifică despre care e vorba, trebuie să le înţelegem pe amîndouă, care împreună îl caracterizează, după cum vom vedea” (Chiavacci Leonardi). “Cunizza, prezentîndu-se, a spus puţine vorbe şi pur denotative: n-a aprofundat tema patimii din dragoste, nu s-a oprit la «convertirea» din femeia cu proastă reputaţie în sanctificata din Paradis. Grăbită, de parcă altul ar fi motivul prezenţei sale decît cel al biografiei interioare, trece la indicarea unui duh fericit, prezentat ca exemplu, despre care vine sentinţa că omul trebuie să sfinţească locul. Şi aici se include polemica lui Dante împotriva locuitorilor din Marca Trevisană. De parcă personajul mai important ar fi lumea din acel ţinut, şi nu povestea Cunizzei, împrejurarea politică, şi nu povestea de dragoste ca o cădere şi o mîntuire” (T. Di Salvo). “Se-ncinceşte (s’incinqua): se înmulţeşte de cinci ori; verb creat de Dante, la fel ca s’immilla, s’addua, s’intrea etc. Suta de ani este 1300, ultima dintr-un secol, în care se petrece viziunea. Versul poate deci să aibă semnificaţia: se va împlini încă de cinci ori un secol, adică vor mai trece cinci sute de ani, sau (cum poate indica folosirea cuvîntului această): se vor mai repeta de cinci ori 1300 de ani, adică vor mai trece alţi 6500. În primul caz, indicaţia este nedeterminată şi înseamnă doar că faima va dura mulţi ani, cum preferă să explice comentatorii moderni. În al doilea caz ar putea fi vorba în schimb de o aluzie precisă, la împlinirea «anului măreţ» sau a «anului cosmic», la 13.000 ani de la Facere (mai precis 12.954), după opinia acceptată de Servio; au trecut aşadar 6500 de ani din cronologia veche urmată de Dante şi alţi 6500 mai trebuie să treacă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_IX_8

«Şi altfel gîndeşte azi gloata închisă între Tagliamento şi Adige, nici după ce-a fost bătută nu se căieşte; dar curînd Padova schimba-va apa Vicenzei în mlaştină, că s-a răzvrătit lumea haină la datorie» (v. 43-48). La valorile dreptăţii şi ale faimei cuviincioase nu se gîndesc oamenii din ţinuturile italiene decăzute, în ciuda pedepselor pe care le-au avut de suferit. Însă padovanii, care s-au răsculat împotriva puterii imperiale, vor înroşi de sînge noroaiele din jurul Vicenzei, fiind înfrînţi de ghibelinii conduşi de Cangrande. “Nu doar Marca Trevisană, ci întregul Veneto va îndura curînd dreapta pedeapsă pentru rezistenţa încăpăţînată, mai întîi în faţa împăratului Henric al VIII-lea, venit în Italia pentru a readuce la supunere cetăţile guelfe, şi apoi în faţa căpitanului său, Cangrande della Scala. Într-adevăr, în toamna anului 1314, padovanii guelfi au suferit o sîngeroasă înfrîngere din partea ghibelinilor din Vicenza, ajutaţi de Cangrande. Bătălia s-a desfăşurat în apropierea mlaştinii pe care Bacchiglione o formează lîngă Vicenza” (E.A. Panaitescu). “Cunizza prevesteşte nenorociri încă mai mari pentru locuitorii impenitenţi din Marca Trevisană, anunţînd trei evenimente, în creştere: înfrîngerea padovanilor în bătălie, asasinarea unui senior, trădarea săvîrşită de un episcop. Toată profeţia se desfăşoară în imagini crude şi evidente, cu un limbaj puternic realist şi tonul în acelaşi timp amar şi sarcastic. Blîndeţea şi lumina ce învăluie cerul lui Venus sînt răsturnate, printr-un contrast deliberat, de jalnica realitate de pe pămînt” (Chiavacci Leonardi).

Pd_IX_9

«Şi unde Sile şi Cagnan se unesc, domneşte unul cu nasu-n aer, dar pentru a-l prinde i se face deja arcanul. Va plînge şi Feltro crima păstorului nemernic, mai jegoasă decît cele pentru care s-a intrat la Malta» (v. 49-54). În ţinutul Treviso, unde se întîlnesc rîurile Sile şi Cagnan, un boier face pe despotul, dar se pregăteşte deja capturarea şi uciderea lui. Iar Feltre va avea de ispăşit pentru trădarea episcopului mîrşav, care s-a dovedit de-o josnicie mai abominabilă decît a infractorilor ajunşi la temniţă. “Rizzardo da Camino a devenit senior la Treviso în 1306. Tirania lui crudă şi simpatiile sale pentru partidul ghibelin au fost cauza unei conspiraţii a nobililor guelfi, care l-au ucis în 1312. Alessandro Novello din Treviso, episcop la Feltre, în 1314 a predat patru refugiaţi ghibelini din Ferrara, care se adăpostiseră la curtea sa, lui Pino della Tosa, guvernator la Ferrara şi căpitan al lui Robert de Anjou, supusul Bisericii. Della Tosa a poruncit să fie decapitaţi” (E.A. Panaitescu). “S-a intrat la Malta: pe insula Bisentina de pe lacul Bolsena se înălţa turnul Malta, «unde papa îi închidea pe clericii condamnaţi definitiv…; şi cîţi ajungeau acolo în veci nu mai ieşeau» (Buti). Vechii comentatori amintesc, totuşi, că închisori cu asemenea nume existau de asemeni la Viterbo şi la Cittadella, nu departe de Romano (această ultimă închisoare a fost construită chiar de Ezzelino al III-lea). Termenul Malta era folosit şi ca substantiv comun, pentru a desemna o puşcărie întunecată şi umedă, fiindcă semnificaţia iniţială a cuvîntului era cea de «noroi»” (E.A. Panaitescu).

Scuola_bizantina

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (1)

Coppo_di_Marcovaldo

O profeţie neclară. Apare Cunizza da Romano. Cruzimea şi nemernicia moravurilor din Marca Trevisană. Folco din Marsilia. Sînt deplînse lăcomia Florenţei şi corupţia Vaticanului.

Pd_IX_1

«După ce Carlo al tău, frumoasă Clemenţa, m-a lămurit, mi-a povestit vicleniile pe care le va-ndura seminţia sa; dar a zis: ‘Taci şi lasă anii să treacă’; încît nu pot spune decît că plîns meritat va veni în urma pagubelor voastre» (v. 1-6). Poetul i se adresează soţiei lui Carlo Martello, Clemenţa, căreia pare să-i relateze întîlnirea pe care a avut-o cu acesta în Paradis. Prinţul mort tînăr îi prevesteşte abuzurile pe care le vor avea de suferit urmaşii săi la tron, loviţi chiar din interiorul propriei familii regale. Însă aceste nemernicii vor fi răzbunate de justiţia divină. “Cîntul se deschide cu o reluare, care este concluzia cîntului precedent şi mai ales a polemicii antiangioine. Familia lui Carlo Martello va fi aşa de activă în ticăloşii, încît va comite nemernicii nu doar împotriva supuşilor, ci şi împotriva moştenitorilor legitimi ai lui Carlo. Despre aceste rude degenerate şi gata de orice înşelăciune, Carlo i-a vorbit lui Dante, dar totodată i-a recomandat să tacă: înseşi faptele vor arăta limpede perfidia lui Robert, care însă nu va rămîne nepedepsită” (T. Di Salvo). “Clemenţa ar putea fi fiica lui Carlo Martello, care s-a măritat în 1315 cu Ludovic al X-lea al Franţei şi a murit în 1328, sau soţia lui, Clemenţa de Habsburg, moartă în 1295, îndată după soţul ei. Cei mai mulţi consideră că aici Dante i se adresează fiicei, care în 1300 încă mai trăia. Totuşi avînd în vedere că expresia Carlo al tău este un «apelativ mai ales conjugal» (Del Lungo) şi că soţia, nu fiica, «a suferit împreună cu Carlo pentru vicleniile care au fost urzite», este mai probabil că Poetul se referă la tînăra soţie a prinţului angioin. Vicleniile pe care le va-ndura seminţia sa: Robert de Anjou, în 1309, cu ajutorul lui Bonifaciu al VIII-lea, a uzurpat regatul Napoli în dauna lui Carol Robert, fiul lui Carlo Martello. Dante a avut motive speciale de ostilitate, fiindcă Robert i s-a opus campaniei lui Henric al VII-lea în Italia şi a susţinut partidul Negrilor la Florenţa. Chiar în timp ce el era comandant în Toscana, în noiembrie 1315, a fost reconfirmată sentinţa prin care Dante fusese trimis în exil în 1302” (E.A. Panaitescu). “Faptul că poetul i se adresează pe neaşteptate femeii nu se explică decît prin puternica şi emoţionata revenire a amintirilor din tinereţe, legate de figura prinţului, în atmosfera plină de iubire din cerul lui Venus. Clemenţa de Habsburg a trecut prin Florenţa, pe cînd încă era copilă, mergînd cu un cortegiu impresionant din casa părintească în cea a logodnicului ei; acea trecere şi moartea sa în fragedă tinereţe, aproape în acelaşi timp cu soţul ei, probabil că au stîrnit o puternică impresie în sufletul sensibil al lui Dante” (Chiavacci Leonardi). “Fiul lui Carlo Martello (seminţia sa), Carol Robert, a fost exclus în 1296 de către regele Carol al II-lea, bunicul său, de la dreptul de prim născut, în favoarea unchiului său Robert, cu aprobarea lui Bonifaciu al VIII-lea, iar la moartea lui Carol al II-lea în 1309, această hotărîre a fost confirmată de Clemente al V-lea, în ciuda protestelor prinţului. Moştenirea era aşadar juridic valabilă, dar acţiunea lui Carol şi a lui Robert, pentru a-i smulge tronul moştenitorului legitim putea fi considerată în esenţa ei o fraudă. Şi aşa a văzut-o Dante, care priveşte mereu în interiorul conştiinţelor, nu în exterioritatea formelor” (Chiavacci Leonardi). “Plîns meritat va veni: profeţia este dinadins generică, fiindcă pe Poet îl interesează ca prinţul Carlo Martello să pronunţe condamnarea familiei sale, mai curînd decît să precizeze anumite circumstanţe istorice. Totuşi deja Pietro di Dante vedea în această profeţie o aluzie la bătălia de la Montecattini (1315), unde guelfii susţinuţi de Angioini au fost învinşi şi unde au murit un frate şi un nepot al lui Robert” (E.A. Panaitescu).

Pd_IX_2

«Şi deja viaţa acelei sfinte lumini se întorsese spre Soarele ce-o umple, ca binele care pentru orice-i de-ajuns. Vai, suflete înşelate şi făpturi nelegiuite, care de la asemenea bine vă întoarceţi inimile, îndreptîndu-vă tîmplele spre vanitate!» (v. 7-12). Terminîndu-şi explicaţiile, duhul lui Carlo Martello s-a întors din nou spre Dumnezeu, singurul în măsură să potolească toate frămîntările. Toţi oamenii care îşi îndreaptă ochii spre bunurile pămînteşti iluzorii nu fac decît să se păcălească amarnic. “Imprecaţia poetului se naşte din comparaţia-contrastul dintre divin şi pămîntesc, dintre fericirea pe seama căreia se abandonează complet Carlo, întorcîndu-şi faţa spre Dumnezeu, care îl copleşeşte, şi nemernicia oamenilor preocupaţi de activităţi ce-i îndepărtează de Dumnezeu, de fericire, şi încă pentru consolări aşa de mărunte” (T. Di Salvo). “Exclamaţia îndurerată, care se naşte din puternicul contrast, este caracteristică pentru mai multe pasaje din Paradis. Aici găsim tema, de atîtea ori reluată, a bunurilor deşarte şi înşelătoare, pe care omul le caută orbeşte, neprivind în sus, spre cerul pe care Dumnezeu mereu i-l oferă (cf. Purg. XIV, 148-150 şi XIX, 61-63)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_IX_3

«Şi iată o altă lucire a venit spre mine şi voinţa ei de a-mi fi plăcută o vădea prin lumina din afară. Ochii Beatricei, care erau aţintiţi asupra mea, încă dinainte, dragă învoire cu dorinţa-mi dovedită mi-au dat» (v. 13-18). Un alt duh fericit şi-a făcut apariţia, învăluit în lumină. Călăuza i-a acordat din priviri permisiunea călătorului de-a sta de vorbă cu noul venit. “Lumina mai sclipitoare prin care un duh se distinge de celelalte este semnul unei sporiri a graţiei divine şi aşadar a fericirii, în echivalenţă cu oferta pe care o face de a se pune la dispoziţia curiozităţii şi a întrebărilor poetului. Este deja o situaţie liturgică şi se repetă aproape de fiecare dată cînd un duh dezvăluie că vrea să-i vorbească poetului sau răspunde la întrebările lui. Să nu căutăm aşadar noutate poetică în acest caz; dar să subliniem faptul că, pe plan literar şi retoric, poetul modifică termenii, făcînd situaţia mereu variată” (T. Di Salvo). “Cum se întîmplă mereu şi în primele două părţi, omul de dincolo, care se întîlneşte cu pelerinul viu, se desprinde de ceilalţi şi ocupă singur scena, dîndu-i astfel individului un relief tipic pentru poemul lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo