Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: spaima

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (1)

Lorenzo_Monaco2

Al șaptelea cer, al lui Saturn. Încurajări venite de la Beatrice. Alte duhuri contemplative. Discuția cu Sfîntul Benedict despre lumina orbitoare a sufletelor mîntuite. Invectiva împotriva decăderii morale a Bisericii. Zborul spre al optulea cer. Privirea în urmă, prin care se dezvăluie tot drumul deja străbătut.

Pd_XXII_1

«Gîtuit de uimire, spre călăuza mea m-am întors, ca pruncul ce dă fuga mereu acolo unde se-ncrede; și ea, ca mama ce-l ajută îndată pe fiul palid și gîfîitor cu vocea ei, care de obicei îl înseninează» (v. 1-6). Cînd aude strigătul indignat al duhurilor, după invectivele Sfîntului Petru Damian împotriva Bisericii trufașe, Dante caută protecție pe lîngă Beatrice. “Spre călăuză se întoarce, în momentele de mare îndoială, cînd simte că nu mai e în stare să controleze situația, ca fiul spre mamă, Dante; iar Beatrice, ca o mamă afectuoasă și grijulie, se apropie de pelerinul care i-a fost încredințat: îl reconfortează, creînd o scenă suavă și blîndă, ca o revenire la Beatrice stilnovistă, printr-un simplu transfer de la iubită la mamă” (T. Di Salvo). “Condiția infantilă a fiului (aici față de mamă, iar în primele două cantice față de «tatăl» Virgiliu) îi este specifică personajului Dante, în raport cu călăuzele sale, cum s-a observat de mai multe ori: copilaș speriat, potolit, dăscălit, certat, conform figurii creștine a umilinței, asumate de poet în călătoria sa. În acest pasaj, scenariul scoate în evidență umanismul afectuos al Beatricei” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_2

«mi-a spus: ‘Nu știi oare că ești în cer? și nu știi oare că-n cer sînt toate sfinte, iar ce se face aici vine din rîvnă bună? Cum te-ar fi tulburat cîntul lor și zîmbetul meu, acum o poți vedea, după ce strigătul te-a mișcat pe-atît» (v. 7-12). Beatrice îl liniștește pe Dante: în Paradis nu se poate întîmpla nici o nelegiuire; indignarea duhurilor venea dintr-un elan virtuos. Acum se vede că drumețul încă nu percepe în mod adecvat realitățile din ținutul mîntuirii. “Rîvnă bună: la bază, ca motivație profundă și unică a strigătului de indignare al duhurilor fericite sau mai bine zis al lui Dante împotriva prelaților degenerați, în ciuda reprezentării polemice și agresive, trebuie văzută rîvna dezinteresată de a face binele, de a corecta o situație distorsionată și deviată. În perspectivă, e vorba de reconstrucția Bisericii. Este aceeași rîvnă la care se referă Sfîntul Toma (Summa Theologiae I, II, XXVII, 4): rîvna, oricum am înțelege-o, provine dintr-o iubire intensă; este înflăcărarea dreaptă despre care se vorbește în Purgatoriu VIII, 83” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_3

«în care, de-ai fi priceput rugăciunile, deja ți-ar fi știută răzbunarea ce-o vei vedea înainte să mori. Sus aici spada nu taie iute sau încet, decît în gîndul celui ce dorind-o sau temînd-o așteaptă» (v. 13-18). În indignarea clamată de duhuri se putea descifra deja viitoarea pedeapsă a lui Dumnezeu pentru decăderea Bisericii, pe care Dante va avea prilejul s-o vadă înainte de-a muri. Dreptatea divină își are ritmul propriu de acțiune, care nu e priceput de oameni. “Strigătul înălțat de toate duhurile fericite din cerul lui Saturn, după invectiva lui Petru Damian împotriva păstorilor moderni, a invocat pedeapsa divină asupra celor care sînt cauza degenerării morale a Bisericii. Benvenuto, Buti și Landino consideră că în terțina 13 se află o aluzie la episodul de la Anagni (Purgatoriu XX, 86), însă pentru Del Lungo răzbunarea viitoare va fi aceea care-l va lovi pe Clement al V-lea, pontiful care a mutat sediul papal la Avignon. Totuși Dante pare să lase dinadins neclară expresia din versurile 14-15, care s-ar include așadar, ca atîtea altele din Paradis, în atmosfera de speranță și așteptare pentru o renovatio universală, ce caracterizează a treia cantică” (E.A. Panaitescu). “Sus aici spada nu taie: este o expresie care, inclusiv prin prezența metaforei concrete cu spada, are gustul sentințelor populare, ce s-au generalizat. Indirect este o confirmare că lumea e condusă de sus, dar după proiecte și intervale care ies de sub judecata omului” (T. Di Salvo). “Spada răzbunării divine nu lovește nici prea devreme, nici prea tîrziu (adică acționează mereu la momentul potrivit), spre deosebire de aprecierile celui care o așteaptă plin de dorință (pentru care ea ajunge mereu prea tîrziu), sau plin de spaimă (pentru care ea ajunge mereu prea devreme). Să se remarce forța sintetică a terținei, strînsă în structura chiasmului (iute, încetdorind-o, temînd-o), care cercetează cu atîta ascuțime mișcările ascunse ale sufletului omenesc” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Despărţirea de Virgiliu (4)

pg_xxvii_10

«Tatăl meu dulce, spre a mă linişti, umbla vorbind mereu de Beatrice, spunînd: ‘Ochii ei îmi pare deja a-i vedea’. Ne îndruma o voce care cînta dincolo; şi noi, atenţi la ea, am ieşit acolo unde se urcă» (v. 52-57). Virgiliu îi pomenea mereu numele femeii iubite, pentru a-i domoli spaima, iar din partea cealaltă se auzea un cîntec sfînt. Cei trei ajung la picioarele ultimei scări, pe unde se merge spre Paradisul Pămîntesc. “Revine Beatrice şi revin ochii ei, care au avut aşa mare importanţă pentru Dante, în experienţa lui de iubire din tinereţe, care s-a tradus în Vita Nova. Pentru ochii aceia frumoşi şi veseli, Dante s-a deschis către aventura afectivă, către iubire, poezie, religie; pentru aceiaşi ochi, acum poate urca şi înainta pînă la întîlnirea cu divinitatea” (T. Di Salvo). “Ne îndruma o voce: este a celuilalt înger, care-i aşteaptă dincolo de flăcări pentru a-i îndrepta spre scara ce duce la Paradisul Pămîntesc. Cîntecul său a fost preanunţat că îi va călăuzi prin foc, de către îngerul fericirii (v. 12). Ritmul muzical al versului este un ecou al cîntecului care le înlesneşte drumul” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_11

«‘Venite, benedicti Patris mei’, a răsunat dintr-o atare lumină, din partea locului, încît m-a învins şi n-am putut-o privi. ‘Soarele pleacă’, a adăugat, ‘şi vine amurgul; nu vă opriţi, ci grăbiţi pasul, pînă cînd apusul nu se-nnegreşte’» (v. 58-63). Îngerul cîntă – învelit de o lumină orbitoare – şi îi îndeamnă să grăbească ascensiunea, căci se apropie asfinţitul soarelui, după care orice activitate din Purgatoriu încetează. “Vocea îngerului iertării intonează un cîntec ale cărui cuvinte se află în Evanghelia după Matei (25, 34): «Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»: acestea sînt cuvintele cu care Cristos li se va adresa celor aleşi, în ziua judecăţii de apoi. Printre aceşti binecuvîntaţi ori sanctificaţi se plasează acum şi Dante, fiindcă a depăşit toate cercurile Purgatoriului şi şi-a încheiat astfel ispăşirea: va urma o desăvîrşire, sau o consacrare a poetului ca suflet ales. El este de-acum la fel de pur şi liber, ca şi cei mîntuiţi de Cristos în ziua judecăţii de apoi” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_12

«Drept urca drumul prin stîncă, încotro rupeam în faţa mea razele soarelui, care era deja în vale. Şi puţine trepte am încercat cu piciorul, cînd soarele culcat, prin umbra ce mi s-a stins, l-am simţit în urmă eu şi înţelepţii mei» (v. 64-69). Urcuşul tăiat în stîncă era abrupt. Dante a urcat doar cîteva trepte, cu soarele aflat în spatele său, care îi proiecta umbra în faţa picioarelor. Apoi s-a făcut întuneric. “Aceste ultime terţine sînt dominate de presimţirea nopţii iminente: mai întîi e observaţia despre soarele care se duce, de care se leagă cea a serii care vine, apoi tema se aprofundează prin observarea, de astă dată vizuală, a cerului care se înnegreşte, în fine soarele e văzut din culcuş cum dispare şi în jur totul e acoperit de umbră, de parcă luminile s-au stins. Întîmplările sînt relatate cu un stil sigur, cu uşurinţă, cu o notă de tristeţe şi cu avertismentul implicit că celor trei poeţi le este împiedicată călătoria: în timpul nopţii trebuie să se oprească şi parcă se opreşte ceva în sufletul lor; odată cu lumina soarelui se stinge şi puterea călătorului, intervin întunericul şi oboseala fizică: ceva se întunecă şi în conştiinţa poetului” (T. Di Salvo).

miniatura_fiorentina2

Despărţirea de Virgiliu (3)

miniatura_fiamminga

pg_xxvii_7

«Cînd m-a văzut că stau tot ferm şi aspru, oleacă tulburat a zis: ‘Vezi bine, fiul meu; între Beatrice şi tine stă zidul acesta’. Cum la numele de Thisbe şi-a deschis genele Pyram aflat pe moarte şi-a privit-o, atunci cînd dudul s-a-nroşit; astfel dîrzenia mi s-a-mblînzit, m-am întors spre înţeleapta călăuză, auzind numele ce-n minte mereu îmi revine» (v. 34-42). Întrucît nu reuşea să-l convingă pe Dante să traverseze focul, Virgiliu i-a spus că dincolo îl aşteaptă Beatrice. Îndată ce-a auzit numele femeii iubite, poetul şi-a lepădat încăpăţînarea, la fel cum odinioară Pyram şi-a deschis ochii înainte de moarte, auzind numele rostit de Thisbe. “Legenda despre Pyram şi Thisbe este povestită de Ovidiu în Metamorfozele lui (IV, 55-166). Cei doi tineri din Babilon, a căror iubire era împiedicată de familiile lor, şi-au dat întîlnire sub un dud. Thisbe, venită prima, a fost obligată să fugă la apariţia neaşteptată a unei leoaice, scăpîndu-şi vălul, pe care fiara l-a pătat de sînge. Cînd a ajuns Pyram, crezînd că Thisbe a fost devorată, s-a aruncat în propria spadă şi fata l-a găsit aşa, cînd s-a întors ceva mai tîrziu; tînărul şi-a deschis pentru ultima dată ochii, atunci cînd Thisbe i-a pronunţat numele, în timp ce sîngele lui scălda rădăcinile dudului, care de atunci şi-a schimbat culoarea fructelor din albe în roşii. Referinţa la mitul prelucrat de Ovidiu – surprins în clipa tragicului epilog, ce constituie trăsătura sa cea mai semnificativă – ne introduce într-un moment de mare emoţie, legat de un aspect autobiografic (v. 40-42). Acesta e momentul în care poezia se afirmă în modul cel mai pregnant, în scena simbolică unde Dante se opune ultimelor îndemnuri ale maestrului său” (E.A. Panaitescu). “Argumentul hotărîtor nu se lasă doar pe seama raţiunii, solicită intervenţia sentimentului, recurge la emoţii, la iubire, la credinţă. Sub aspect alegoric, poetul parcă vrea să spună că procesul de purificare, care se completează prin viziunea Beatricei şi recucerirea adevărului revelat, nu se realizează pe deplin, dacă sufletul nu acceptă toate treptele ispăşirii, inclusiv prin traversarea zidului de foc. La acest proces sînt obligate să participe toate sufletele, sau doar cele ale desfrînaţilor? Este o problemă pe care criticii încă n-au rezolvat-o. Rămîne că sînt obligate, cu siguranţă, să treacă sufletele desfrînaţilor: şi este obligat inclusiv Dante. La fel ca părintele poeziei sale, Guido Guinizzelli, nu atît pentru că a dus o viaţă înclinată spre destrăbălare, cît în calitatea sa de poet al unei iubiri nu totdeauna corect înţelese. Şi inclusiv Dante, care totuşi a iubit-o şi a cîntat-o pe Beatrice în termenii unei spiritualităţi absolute, nu-şi poate redobîndi femeia, în inimă, decît după ce-a lăsat la o parte impurităţile pasiunii amoroase şi ale poeziei ce s-a caracterizat nu totdeauna doar ca o contemplare a ochilor fiinţei prea iubite, ci ca o patimă tulbure, care alături de cea din Vita Nova, a dat viaţă unei alte poezii erotice. Zidul de flăcări este aşadar ca o diafragmă, care-l desparte de o Beatrice rătăcită prin intervenţia orbitoare a unei alte femei, a unei alte forme de iubire şi de poezie, iar cealaltă, adevărata, perfecta Beatrice, care l-a călăuzit în tinereţe, l-a aprins cu fiinţa ei şi l-a îndreptat spre absolut, spre frumuseţea religioasă” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_8

«La care el a dat din cap şi-a zis: ‘Ce? vrem să mai stăm dincoace?’; apoi a zîmbit ca-n faţa copilului învins de răsplată» (v. 43-45). Virgiliu îl dojeneşte, pentru încăpăţînarea absurdă, şi-i surîde ca unui copil naiv. “Vrem să mai stăm: Pluralul e şi azi tipic pentru vorbirea în faţa copiilor («ce frumoşi sîntem azi!»: Contini). Apoi a zîmbit: este zîmbetul indulgent al celui care vede că celălalt este deja convins de un motiv pe care el, mai înţelept, îl consideră inadecvat şi pueril; chiar aşa cum zîmbim în faţa unui copil care se lasă cucerit cu promisiunea unui fruct” (Chiavacci Leonardi). “Toată scena cuprinde, sub un aspect natural şi surîzător, de extraordinară naturaleţe, sensul profund, deja arătat, al superiorităţii iubirii asupra raţiunii, al sufletului copilăros care este necesar pentru «a-l vedea pe Dumnezeu» şi blînda despărţire a lui Virgiliu de cel ce se pregăteşte să treacă dincolo de pragul lumii pe care el o domină. Naturaleţea ansamblului, la care s-au oprit cei mai mulţi comentatori, este încă o dată semnul forţei supreme a unei arte ajunse deja la culme” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_9

«Şi-n foc ‘naintea mea s-a pus, rugîndu-l pe Staţiu să-mi vină în urmă, care drum lung ne despărţise. Îndată ce-am fost înăuntru, în sticlă fiartă m-aş fi aruncat spre a mă răcori, aşa era incendiul de dogoritor» (v. 46-51). Călătorul a fost inclus între cei doi poeţi, pentru a fi mai bine protejat la trecerea prin foc: Staţiu a trecut ultimul, în locul lui Dante. Căldura copleşitoare l-a cuprins îndată pe acesta. “Poziţia strategic protectoare în care cei trei se dispun le redă lui Virgiliu şi Dante posibilitatea de a restabili raportul călăuză-călăuzit, care pentru o vreme părea întrerupt: Staţiu reapare ca un moment suplimentar, ca un personaj de sprijin, neesenţial şi ca atare neînlocuitor al lui Virgiliu, cel mult în completarea lui” (T. Di Salvo).

piramo-tisbe

Despărţirea de Virgiliu (2)

pg_xxvii_4

«Cu mîinile unite m-am întins, privind focul şi tare imaginîndu-mi trupurile umane deja văzute aprinse. S-au întors spre mine bunele călăuze; şi Virgiliu mi-a spus: ‘Fiul meu drag, aici poate fi caznă, dar nu moarte» (v. 16-21). Dante şi-a îndreptat întreaga atenţie în faţă, dar şi-a ţinut trupul bine echilibrat de mîini în spate, amintindu-şi cu groază imaginile cu oameni arzînd pe rug. Însoţitorii au încercat să-l încurajeze: în Purgatoriu este multă suferinţă, dar nu poate exista moartea sufletelor. “Cu mîinile unite m-am întins: ţinîndu-mi mîinile lipite şi strînse de trup, m-am întins în faţă, sprijinindu-mă pe acele mîini, pentru a mă ţine înapoi şi a nu cădea în flăcări. Această atitudine – cum au înţeles-o deja Barbi, Casini, Sapegno – ni se pare că explică cel mai bine litera textului şi sensul pe care vrea să-l transmită: eroul se întinde înainte şi priveşte, totodată ţinîndu-se cît mai în spate posibil, contrabalansîndu-se pe mîini pentru a nu-şi pierde echilibrul” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_5

«Gîndeşte-te, gîndeşte-te! Dacă eu pe spinarea lui Gerion te-am dus teafăr, ce voi face acum, mai aproape de Domnul? Fii sigur că şi de-ai sta o mie de ani în albia acestei flăcări, nu ţi-ar putea clinti un fir de păr» (v. 22-27). Maestrul îi aminteşte un alt moment de cumpănă, cînd împreună au fost obligaţi să urce în spinarea monstrului infernal. Însă acest foc purificator provoacă suferinţă, nicidecum degradare spirituală. “Virgiliu, pentru a-l îmbărbăta pe Dante şi a-l îndemna să aibă toată încrederea în maestrul său, îi aminteşte episodul cel mai semnificativ, printre multe altele, în care intervenţia sa l-a ajutat pe discipol să depăşească primejdia şi frica: atunci cînd l-a dus pe spatele lui Gerion (Infern XVII, 1 sqq.), însuşi simbolul înşelăciunii” (E.A. Panaitescu). “Dante se află în faţa unuia dintre acele obstacole care, pe plan moral, echivalează cu un salt calitativ, cu o trecere care deschide noi orizonturi şi impune curaj şi hotărîre. De aceea îndemnul lui Virgiliu sună imperios, ca o formulă sacră, pronunţată de o înaltă autoritate religioasă, în spatele şi deasupra căreia se zăreşte autoritatea divină, ce invită sufletul penitent să-şi reamintească rapid itinerariul, să cumpănească puterile de care a fost sprijinit în procesul de ascensiune şi să pornească iarăşi, într-un nou salt, cu un nou act de credinţă” (T. Di Salvo). “Expresia nu ţi-ar putea clinti un fir de păr este din limbajul popular, vorbit. Semn, şi acesta, al adeziunii danteşti la o realitate care şi în lumea de dincolo îşi păstrează accentele din viaţa cotidiană. Lumea de dincolo nu modifică substanţa lexicală şi expresivă a vieţii: îi dă trăsătura eternităţii, o fixează în modalităţi emblematice, eliminîndu-i doar aspectele marginale, neesenţiale” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_6

«Şi de crezi poate că te-nşel, dă-te spre ea şi te convinge cu mîna la poala straiului. Azvîrle odată, azvîrle orice teamă: treci aici; vino şi intră sigur!’. Dar eu tot neclintit şi împotriva conştiinţei» (v. 28-33). Virgiliu l-a îndemnat să se convingă singur că flacăra nu-l poate distruge, apropiindu-şi de ea marginea hainei. În ciuda insistenţelor maestrului, Dante refuza această nouă experienţă, fiind dominat de instinctul pericolului, deşi raţiunea îl încuraja să avanseze. “«Far la credenza (a se convinge) se spunea despre cel care gusta în prealabil mîncarea principilor, pentru a-i asigura pe aceştia că nu era otrăvită» (Scartazzini-Vandelli). Virgiliu vrea să spună aşadar că proba făcută cu marginea hainei e decisivă, va îndepărta orice îndoială, îi va da garanţia siguranţei, fără a-l expune personal” (T. Di Salvo). “Cu tandreţe paternă, Virgiliu încearcă să-l asigure pe Dante. Este ultima dată cînd intervine, cu toată autoritatea şi capacitatea retorică ce-l caracterizează, în ajutorul şi sfatul celui ce i-a fost încredinţat. El îşi foloseşte toate argumentele şi, nereuşind, rămîne tulburat (v. 35). Întreaga scenă, dincolo de faptul că propune un sens limpede moral – raţiunea nu poate învinge ultima rezistenţă a omului în faţa lui Dumnezeu, ci doar iubirea –, dobîndeşte astfel o puternică şi delicată valoare umană” (Chiavacci Leonardi).

miniatura_ferrarese1

Despărţirea de Virgiliu (1)

miniatura_fiorentina1

Trecerea prin focul purificator. Ascensiunea spre Paradisul Pămîntesc. Se lasă seara şi călătorii se odihnesc pe trepte. Visul lui Dante: Lia şi Rahela. Ultimele sfaturi de la Virgiliu. Dante e triumfător pe sine însuşi.

pg_xxvii_1

«Ca atunci cînd primele raze vibrează, acolo unde creatorul sîngele şi l-a vărsat, curgînd la vale Ebrul sub Libra înaltă şi unde-n Gange la prînz arde, aşa stătea soarele; deci ziua se ducea, cînd îngerul Domnului voios ne-a apărut» (v. 1-6). Cobora seara în Purgatoriu, pe cînd la Ierusalim (unde s-a jertfit Isus) erau zorii zilei, Spania, pe rîul Ebru, se găsea în constelaţia Balanţei, iar pe Gange, în India, era amiază. Celor trei călători le-a apărut un înger cu chipul senin. “Dante, prin această comparaţie complicată, vrea să explice că în Purgatoriu este ora asfinţitului, pe cînd la antipozi, la Ierusalim, sînt zorii zilei. În cele două puncte extreme ale pămîntului bate miezul nopţii în Spania – unde rîul Ebru este la 90o longitudine vest de Ierusalim şi se află în acest moment sub constelaţia Balanţei (Libra) – şi miezul zilei pe Gange, în India, plasată la 90o longitudine est de Ierusalim. (…) La fel ca în cînturile II, IX, XV, XIX, XXV, acest debut determină ora de pe muntele sfînt, printr-o serie de referinţe la poziţia astrelor în raport cu pămîntul. Astronomia este elementul imposibil de neglijat în poezia Comediei, nu doar, cum subliniază Momigliano, fiindcă «aceste priviri îndreptate spre mişcările astrelor sporesc solemnitatea ascezei lui Dante şi îi aprofundează semnificaţia spirituală», ci şi întrucît ea rezultă ca «parte esenţială a concepţiei de ansamblu a unei lumi fizice, morale şi poetice, şi are de asemeni o funcţie delicat artistică, prin imaginile rătăcite pe care le evocă şi totodată prin posibilitatea pe care o oferă de îmbogăţire a limbajului şi a imaginilor, cu introducerea termenilor sugestivi, cu privire la locuri, astre, cuvinte inclusiv tehnice, a căror valoare în poezie artistul Dante ştia s-o aprecieze» (Gallardo). Fireşte trebuie să ţinem seama că la Dante imaginea rătăcitoare sau amănuntul tehnic nu sînt niciodată folosite în mod gratuit, pentru capacitatea lor de a stîrni uimirea, ci se justifică deplin în stilul înalt şi «tragic», ce dobîndeşte un relief tot mai evident, pe măsură ce povestirea îl poartă pe călător departe de regiunile «comicului»: pămîntul locuit şi Infernul, ce reprezintă o proiecţie a acestuia, în cheie sarcastică şi caricaturală. Cele două terţine iniţiale din acest cînt se caracterizează, în primele patru versuri, printr-o extremă concentrare expresivă” (E.A. Panaitescu). “Cele patru locuri semnalează astfel coordonatele timpului: acum cînd în Purgatoriu este asfinţitul, la Ierusalim e răsăritul, pe Gange este amiază, iar la Cádiz (pe Ebru) e miezul nopţii. Situaţia este opusă celei în care a început ascensiunea (Purg. II, 1-9), cînd Aurora apărea pe malurile Purgatoriului, iar soarele apunea la Ierusalim. Solemnitatea asemănătoare a debutului semnalează că s-a încheiat ciclul, călătoria de purificare este la final” (Chiavacci Leonardi).

Zodiaco

pg_xxvii_2

«Dincolo de flacără stătea pe mal şi cînta ‘Beati mundo corde!’, cu voce mai tare decît a noastră, vie» (v. 7-9). Îngerul îi aştepta dincolo de flăcări, cîntînd mai limpede şi mai puternic decît o voce reală. “Beati mundo corde, quoniam ipsi Deum videbunt (Matei 5, 8) – «Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!». Este a şasea fericire din Evanghelia după Matei, care se potriveşte limpede, de această dată, cu păcatul de pe cornişă. În faţa flăcării, cîntecul puternic se înalţă în asfinţit cu o intensă frumuseţe, dus de o terţină de mare muzicalitate” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_3

«Apoi: ‘Nu treceţi mai departe, suflete sfinte, de mai întîi nu vă muşcă focul; intraţi în el şi la cîntecul de-acolo nu fiţi surde’, ne-a spus cînd i-am ajuns aproape; la care, cum l-am priceput, ca omul viu vîrît în groapă m-am făcut» (v. 10-15). Îngerul le-a cerut să intre în foc pentru a se purifica şi să se orienteze după sunetul cîntării pentru a-şi găsi calea. Dante s-a înspăimîntat groaznic la acest îndemn. “Este limpede că observaţia îngerului nu se limitează la cei trei poeţi, ci se extinde la toate duhurile din Purgatoriu care, după ce şi-au încheiat purificarea, sînt considerate în sfîrşit demne de Paradis. Flăcările din al şaptelea cerc au astfel o dublă sarcină: ele constituie pedeapsa pentru destrăbălaţi şi încheie, printr-o ultimă suferinţă, tot ciclul de ispăşire al sufletului mîntuit (prin foc, de altminteri, Dante a sintetizat suferinţele din Purgatoriu: cf. Infern I, 118-120); trecerea prin foc ar simboliza astfel «întoarcerea omului la starea primei inocenţe» (Nardi), înainte de intrarea în Paradis. Trebuie de asemeni să amintim că, după o tradiţie patristică şi medievală, spada de foc ţinută de Heruvimii puşi de Dumnezeu ca strajă la Paradisul Pămîntesc, după alungarea lui Adam şi a Evei (Geneza 3, 24) trebuie interpretată ca un zid de foc ce-a încuiat Edenul după căderea în păcatul originar” (E.A. Panaitescu). “Suflete sfinte: să n-o luăm în sens propriu; cei trei pe care îngerul îi invită să treacă nu sînt de fapt, nici unul, destinaţi să devină sfinţi, nici măcar Staţiu. Putem înţelege: suflete care vă apropiaţi de încheierea ispăşirii, treceţi şi de această încercare chinuitoare a focului, lăsaţi-vă arşi de acest rug (iar rugul în Evul Mediu era o condamnare, dar mai ales un îndemn ca sufletul păcătosului, sub presiunea suferinţei şi a durerii, să se căiască şi să se purifice). Dar Virgiliu nu face parte dintre sufletele ce pot spera la sfinţenie şi fericire. De aceea cuvintele se pot înţelege ca o formulă pe care îngerul o pronunţă, ca îndemn, de fiecare dată cînd duhurile trebuie să treacă prin zidul de foc. Acest zid (concepţia le aparţine Părinţilor Bisericii, care l-au închipuit în jurul Paradisului Pămîntesc) «dincolo de a fi instrumentul suferinţei specifice a desfrînaţilor, dobîndeşte şi o semnificaţie ritualică mai vastă, aproape ca o sinteză… a întregului proces de purificare a sufletelor alese» (Sapegno)” (T. Di Salvo).

andrea_bonaiuto

Lecţia de modestie a Papei Adrian (1)

Visul cu femeia bîlbîită. Urcarea în al cincilea cerc. Zgîrciţii zac nemişcaţi, cu faţa în ţărînă. Convorbirea cu Papa Adrian al V-lea.

Miniatura_tedesca

Pg_XIX_1

«La ora cînd nu poate căldura zilei să mai dezgheţe răceala lunii, învinsă de pămînt şi uneori de Saturn; cînd geomanţii îşi văd Norocul cel Mare la orient, înaintea zorilor, apărînd pe calea ce se trezeşte din întuneric» (v. 1-6). Istovit de întîlnirea cu leneşii precum şi de ora tîrzie, după miezul nopţii, Dante a sfîrşit prin a adormi. Acest cînt se deschide cu visul lui Dante, care se produce înainte de zorii zilei, cînd pămîntul zace în frigul provocat de razele lunii şi ale lui Saturn, cînd geomanţii zăresc la răsărit figura magică numită de ei Fortuna Maggiore. “După ştiinţa vremii se atribuia răcirea treptată a pămîntului, pe timpul nopţii, razelor reci ale planetei Saturn (cfr. Convivio II, XIII, 25), cînd era la linia orizontului, şi lunii, care «nu este rece ca atare; dar emană răceală» (Buti)” (E.A. Panaitescu). “Geomanţii erau ghicitori care îşi scoteau predicţiile din studierea figurilor geometrice, obţinute desenînd pe nisip sau pe pămînt (geomanţi: ghicitori cu ajutorul pămîntului) unele puncte întîmplătoare şi legîndu-le cu linii între ele. Printre figurile foarte importante pentru geomanţi era cea numită «Fortuna maior» (Maggior Fortuna), formată din şase puncte în formă de cvadrilater cu coadă, asemănătoare cu figura creată de ultimele stele din Vărsător şi primele din Peşti, care precedă constelaţia Berbecului, în conjuncţie cu care, în echinocţiul de primăvară, răsare soarele (pe calea ce se trezeşte din întuneric)” (E.A. Panaitescu). “La ora…: Dante indică aici, cu amplă şi dublă perifrază, ultima oră a nopţii, înaintea zorilor, cînd cerul încă e întunecat (v. 6), ora la care are un vis prevestitor, la fel ca la sfîrşitul nopţii precedente petrecute în Purgatoriu, în vîlceaua principilor (IX, 13 sqq.) şi la fel cum se va întîmpla în următorii zori de zi, înainte de-a urca în Paradisul terestru (XXVII, 94 sqq.). Trei nopţi, trei zori de zi, plasaţi în punctele de trecere dintr-o zonă în alta a muntelui şi în cînturile marcate cu numărul 9. Şi de fiecare dată acelaşi debut: Ne l’ora…, care introduce mereu diverse perifraze. Aceasta se desfăşoară în doi timpi: prima terţină indică frigul orei de dimineaţă, a doua, apariţia pe cer a stelelor care marchează apropiatul răsărit al soarelui; şi o indicaţie, şi cealaltă sînt destinate să creeze o atmosferă de suspens şi mister” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XIX_2

Pg_XIX_3

«mi-a apărut în vis o femeie bîlbîită, cu ochi saşii, cu glezne strîmbe, cu mîini ciunte şi faţă searbădă. Eu o priveam; şi cum soarele mîngîie membrele reci pe care noaptea le înţepeneşte, aşa vederea mea îi descîlcea vorba, şi-apoi toată se descovoia degrabă, iar faţa palidă, cum pretinde iubirea, aşa i se colora. După ce şi-a despletit graiul, începea să cînte astfel că anevoie mi-aş fi întors atenţia de la ea» (v. 7-18). În visul lui Dante s-a ivit pe neaşteptate o femeie diformă: la vorbire, la mîini, la picioare şi avînd chipul decolorat. Sub privirile călătorului, femeia oribilă din vis se transforma treptat într-o creatură încîntătoare. “Femeia bîlbîită şi deformată, cum va explica ulterior Virgiliu (v. 58-60) este simbolul celor trei vicii în care cade omul din iubire excesivă (din prea multă… vigoare) pentru bunurile pămînteşti, vicii care se pedepsesc în ultimele trei cercuri ale Purgatoriului: zgîrcenia, lăcomia, desfrîul (cf. cîntul XVII, v. 133-137). Monstruoasa apariţie feminină este emblema – în diformitatea aspectului exterior – a unui ansamblu de neputinţe: 1) neputinţa de a vorbi, de a formula aşadar o idee, de a comunica un adevăr; «distorsiunea» care îi defineşte aspectul fizic este deja anticipată (v. 7) în bîlbîiala care indică delirul minţii în meandrele unei erori iremediabile; cuvîntul fiind echivalentul – ca formă sensibilă – al gîndirii, bîlbîiala femeii (o conotaţie negativă se află deja în alegerea acestui termen) indică situarea ei ambiguă între minciună, involuţie dureros împiedicată de răul pe care îl poartă în ea, negare a oricărei lumini evidente; 2) neputinţa de-a zări adevărul, în legătură cu care izbuteşte să aibă o anume presimţire, dar distorsionată, incompletă, alterată. Poetul n-o defineşte ca oarbă, ci doar ca saşie: orbirea absolută – tocmai întrucît exprimă o condiţie definitivă, lipsită de ambiguitate – i-ar fi înnobilat cumva, în planul visului, figura, ar fi putut da impresia, în orbirea ochilor fizici, a unui dar de la Dumnezeu, a semnului tangibil al unei lumini interioare şi senine (…); 3) neputinţa nu doar de-a bănui adevărul – care coincide, în viziunea creştină, cu o sporită deplinătate a vieţii – ci şi de-a înainta pe calea ce duce spre adevăr (cu glezne strîmbe). Figura femeii bîlbîite este respingătoare tocmai în virtutea acestei înjumătăţiri a tuturor caracteristicilor omeneşti, care în ea se văd limpede: nu e lipsită de darul cuvîntului, dar se bîlbîie; mai are capacitatea de-a vedea, dar este o vedere parţială şi, prin urmare, inevitabil, falsificatoare (cu ochi saşii); e în stare să umble, dar în mod grotesc, ca o marionetă oribilă, prin deformarea care o stîlceşte şi îi împiedică mersul drept, ce conduce la adevăr (cu glezne strîmbe)” (E.A. Panaitescu). “Dante a căzut pradă unui vis mincinos. Privirea lui transformă apariţia monstruoasă de la început într-o fiinţă foarte seducătoare. Femeia bîlbîită dobîndeşte – în intervalul necesar unei hipnoze – formele pe care dorinţa le conferă obiectului (este un fapt al experienţei comune că realitatea se prezintă în mod diferit, în funcţie de modul în care o examinăm: găsim în ea ceea ce căutăm). Poetul exprimă această atracţie fatală, scoasă de sub stăpînirea voinţei conştiente, spunînd: cum pretinde iubirea, aşa se colora” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIX_4

«‘Eu sînt’, cînta, ‘eu sînt dulce sirenă, ce marinarii în largul mării îi vrăjesc; aşa plină sînt de plăcere la ascultare! Eu l-am întors pe Ulise, dornic de-a merge pe calea sa, cu cîntul meu; şi cine cu mine se-nvaţă, rar se mai desprinde, aşa de mult îl îndestulez» (v. 19-24). În cîntecul său, femeia din vis, înfrumuseţată de privirile poetului, şi-a proclamat farmecul de-a ispiti marinarii şi a-i deturna din drumul lor, darul de-a satisface orice om care se obişnuieşte cu prezenţa ei. “Sirenele, conform mitului, erau monştri marini cu aspectul unei femei minunate, în partea superioară a trupului, şi a unui peşte monstruos în cea inferioară, şi îi ispiteau pe marinari prin cîntecul suav, atrăgînd navele să se izbească de stînci. Deja din vremurile antice ele reprezentau atracţia dezastruoasă a plăcerii senzuale” (E.A. Panaitescu). “Ulise, potrivit povestirii lui Homer, a scăpat de farmecul sirenelor, dar nu de cel al lui Circe – care a fost vrăjitoare, nu sirenă – ce l-a reţinut pe eroul grec mai bine de un an (cf. Infern XXVI, 91-92). Dante, care nu a citit Odiseea, probabil a fost înşelat de ambiguitatea unui pasaj din De finibus (V, XVIII, 48-49), unde Cicero traduce cuvintele sirenelor, dar nu spune că Ulise a scăpat de farmecele lor” (E.A. Panaitescu).

Giotto-Saturno

A revedea stelele (1)

Cercul al nouălea. Apare Lucifer în faţa călătorilor. Monstrul cu un cap şi trei chipuri. Trădătorii sfîşiaţi: Iuda, Brutus şi Casius. Coborîrea şi ascensiunea pe trupul diavolului. Poteca ascunsă. Revederea stelelor.

Inf_XXXIV_1

«‘Vexilla regis prodeunt inferni spre noi; de aceea priveşte în faţă’, a spus maestrul meu, ‘dacă îl zăreşti’. Ca atunci cînd ceaţa groasă coboară, sau cînd emisfera noastră se înnoptează, de departe o moară învîrtită de vînt mi-a părut că văd asemenea clădire atunci; apoi din pricina vîntului m-am strîns în spatele călăuzei mele; fiindcă nu era alt adăpost» (v. 1-9). Se îndreaptă spre noi drapelele Infernului – îl avertizează Virgiliu pe Dante, citînd versul latin al unei poezii sacre, căreia îi schimbă radical semnificaţia, prin adăugarea ultimului cuvînt. Printr-o formulă maiestuoasă, magistrul îi atrage atenţia discipolului că sînt pe cale să-l întîlnească pe Lucifer. În depărtarea întunecoasă şi ceţoasă se conturează un fel de construcţie imensă, ca o moară de vînt. Speriat, Dante se piteşte în spatele lui Virgiliu. “Primele trei cuvinte din primul vers sînt din debutul unui imn sacru, compus în secolul al VI-lea de episcopul din Poitiers, Venance Fortunat, în care e celebrată Crucea, stindardul lui Isus. La ele ‘adăugarea genitivului inferni conferă sensul celui mai ironic dispreţ faţă de Îngerul decăzut (Lucifer)’ (Vaturi). Războiul drumului de parcurs şi al milei (cîntul II, v. 4-5) a fortificat sufletul lui Dante; el îl va contempla pe Lucifer cu o curiozitate lucidă, îl va defini în aspectul său exterior şi în semnificaţiile simbolice pe care le încarnează, dar nu va fi îngrozit. Spaima va fi enunţată în mod abstract – prin jocuri de cuvinte, care în realitate o vor dezminţi (v. 25-27) –, pe cînd uimirea în faţa creaturii enorme, mute – animate de o mişcare regulată şi mecanică – se va converti în poezie” (E.A. Panaitescu). “În fond acest rege lipsit de puteri şi domnind peste o masă de violenţi şi disperaţi este caricatura adevăratului rege, la fel cum o caricatură, o imitaţie stridentă a ritului religios este acest alt ritual, care încearcă să celebreze o sfinţenie neputincioasă, revoltată, imobilizată. Dar versul latin îi slujeşte oricum lui Virgiliu pentru a-l pregăti pe discipol pentru o situaţie care, la urma urmelor, se prezintă plină de aşteptări, ca în faţa personajelor centrale, care sintetizează o mulţime de semnificaţii. Iar Lucifer reprezintă punctul central şi final din întregul Infern, este sinteza acestuia” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_2

«Deja eram, o spun cu spaimă în versuri, acolo unde umbrele toate erau acoperite şi răzbăteau ca paiul în sticlă. Unele zac întinse; altele stau în sus, asta cu capul şi aia cu picioarele; alta, ca arcul, faţa spre picioare şi-o întoarce» (v. 10-15). Trădătorii din ultima zonă a Infernului sînt cel mai aspru pedepsiţi. Scufundaţi complet sub gheaţă, seamănă cu firul de pai ce-a rămas lipit în interiorul sticlei, la a cărei construcţie a contribuit. Stau neclintiţi şi anonimi, în cele mai neaşteptate poziţii, reduşi la aparenţa unor obiecte. “Nici o manifestare de viaţă nu e prezentă printre damnaţii din a patra zonă a Cocitului (Giudecca, denumire cu care erau desemnate în Evul Mediu cartierele locuite de evrei şi care aici aminteşte prezenţa lui Iuda Iscariotul, trădătorul lui Isus, zdrobit de una dintre cele trei guri ale lui Lucifer): aici sînt pedepsiţi trădătorii de binefăcători sau, potrivit altora, cei care au trădat cele două autorităţi supreme, stabilite de Dumnezeu pentru convieţuirea ordonată a oamenilor: Biserica şi Imperiul. Observă Vaturi: ‘Pînă acum sufletele păcătoşilor se agitau, strigau, blestemau, se răsuceau sub loviturile supliciului infernal, dar fremătau de viaţă; aici, în ultima groapă, unde cel mai oribil păcat atrage cea mai oribilă pedeapsă, pînă şi viaţa de după moarte a dispărut, a doua moarte e absolută: nici un nume, nici o aluzie la vreo personalitate din existenţa pămîntească; nu mai sînt suflete, sînt fosile într-o stratificare geologică’” (E.A. Panaitescu). “Potrivit comentatorului Buti, din secolul al XIV-lea, aceşti trădători trebuie deosebiţi în patru categorii: stau zăcînd cei care i-au trădat pe binefăcătorii de acelaşi rang social, sînt cu picioarele în jos şi capul în sus cei care i-au trădat pe binefăcătorii de alt grad social, mai mare sau mai mic, sînt arcuiţi cei care au trădat oameni atît de rang inferior, cît şi superior. Dar este o interpretare alambicată şi chiţibuşară: pe Dante îl interesa să ne ofere un peisaj marcat de diferitele poziţii, din care să se desprindă sensul de furie ce răstoarnă şi degradează, alterează normalitatea, o deformează şi mereu o condiţionează. Această ultimă zonă din al nouălea cerc este asimilată de Petrocchi unui ‘acvariu îngheţat, unde poziţiile peştilor au rămas ciudat de diferite’” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_3

«Cînd am înaintat destul ca învăţătorul să-mi poată arăta creatura care a avut frumoasă înfăţişare, s-a ferit din faţa mea şi m-a oprit, ‘Iată-l pe Dite’, zicînd, ‘şi iată locul unde cu puteri trebuie să te înarmezi’» (v. 16-21). La un moment dat Virgiliu s-a dat la o parte, indicîndu-i-l pe Lucifer (Dite), diavolul suprem. “Giganţii îi apăruseră lui Dante, într-un crepuscul fără limpezime, ca nişte turnuri: neînsufleţiţi, la aceeaşi distanţă unul de celălalt, neclintiţi. O ordine geometrică moartă îi făcea, de la distanţă, mai mult decît înfricoşători, obiect al unei imense uimiri. Lucifer, într-un crepuscul asemănător, apare şi el ca o operă a îndemînării umane, un produs al tehnicii, dar mai complicat; mai puţin maiestuos fiindcă, din cauza aripilor agitate mereu, e lipsit de absoluta nemişcare pe care o sugera, în cazul giganţilor, asemănarea cu turnurile; se prezintă ca o enigmă pe care mintea noastră este chemată s-o lămurească. Este o maşinărie căreia Dante va încerca să-i priceapă funcţionarea şi misiunea. Procesul de dezumanizare îşi atinge în Lucifer apogeul. Va fi sumară şi convenţională menţiunea pe care Poetul o face în ce priveşte urîţenia sa (v. 34-36). Interesul lui e mai atras de funcţionarea acestei grămezi anorganice de forme” (E.A. Panaitescu). “Dite era, în mitologia clasică, numele lui Pluton, regele Infernului; prin obişnuita asimilare a miturilor clasice, operată de creştinism, Dite a fost pus să coincidă cu Lucifer; faptul că acesta a fost cel mai frumos dintre îngeri, Dante l-a aflat din textele sacre şi din teologie” (T. Di Salvo).

lucifero

Întîlnirea cu giganţii (5)

Inf_XXXI_16

«Şi eu lui: ‘De-i cu putinţă, aş vrea ca de nemăsuratul Briareu să aibă ochii mei experienţă’. La care el a răspuns: ‘Îl vei vedea pe Anteu nu departe, care vorbeşte şi e dezlegat, el ne va depune pe fundul grozăviei. Cel pe care vrei să-l vezi e mult mai încolo, legat şi priponit ca ăsta, doar că pare mai fioros la chip’» (v. 97-105). Dante ar vrea să-l vadă pe Briareu, dar Virgiliu îi promite doar întîlnirea cu Anteu, întrucît celălalt, mai fioros, stă înţepenit departe de ei. “Lui Briareu, definit ‘imens’ de către Staţiu (Tebaida II, v. 596), tradiţia i-a atribuit o sută de mîini şi cincizeci de capete. Virgiliu, descriindu-l pe monstru (Eneida X, v. 565-568), ‘îl precedă de un dicunt, se spune; iar Dante confirmă această rezervă’ (Mattalia). Sapegno subliniază că ‘reducîndu-l pe Briareu la o figură umană normală, chiar dacă gigantică’, Dante ne oferă exemplul ‘unei mentalităţi raţionale, tipic medievale, care adera la detaliile mai verosimile ale întîmplării legendare, în loc s-o refuze în ansamblul său’” (E.A. Panaitescu). “Anteu, fiul lui Poseidon şi al Geei, nu apare încătuşat ca şi ceilalţi giganţi, fiindcă n-a participat la lupta împotriva zeilor. Trăia, din cîte povesteşte Lucan (Farsalia IV, v. 590 sqq.), într-o peşteră din Libia, hrănindu-se cu lei. A fost ucis de Hercule după o luptă grea şi lungă. Gigantul de fapt îşi recăpăta puterile de fiecare dată cînd atingea pămîntul. Eroul grec l-a ucis ţinîndu-l mult timp în aer” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXI_17

«N-a fost vreodată aşa cutremur cumplit, să zgîlţîie un turn cu atîta forţă, cum Fialte s-a pornit să se frămînte» (v. 106-108). Fialte, în preajma căruia stăteau cei doi vorbind despre Briareu, îşi manifestă puternic indignarea. “Agitaţia violentă a lui Fialte, provocată fie pentru că a auzit că Briareu îl întrece în aspectul fioros, fie pentru că a fost văzut şi recunoscut în acea condiţie de neputinţă umilitoare, este semnul evident că giganţii nu sînt nişte coloşi idioţi: au capacitate de reacţie, o viaţă afectivă şi intelectuală, sînt la fel ca toţi damnaţii nişte creaturi degradate, dar cu o componentă, fie şi limitată, de umanitate” (T. Di Salvo).

Inf_XXXI_18

«Atunci m-am speriat ca nicicînd de moarte şi singură spaima m-ar fi răpus, de nu-i vedeam lanţurile ferecate. Am mers apoi înainte şi am ajuns la Anteu, care mai bine de cinci stînjeni, fără a-i socoti capul, ieşea din grotă» (v. 109-114). După spaima trăită în preajma lui Fialte, cei doi călători ajung în dreptul lui Anteu. “Poetul ne dă măsurile trupului lui Anteu printr-un procedeu asemănător celui folosit pentru a defini, în dimensiunile sale reale, mărimea lui Nimrod: în loc să ofere măsura ansamblului, Dante o dublează alăturînd două mărimi deja excepţionale: efectul reprezintă noţiunea vizibilă a grandiosului, dar (aceasta e funcţia indicaţiei numerice) inclus între anumite limite” (E.A. Panaitescu).

giganti

Întîlnirea cu giganţii (2)

Inf_XXXI_4

«Şi el mie: ‘Fiindcă cercetezi prin tenebre prea departe, se întîmplă să confunzi imaginile. Vei vedea limpede, cînd ajungi acolo, cît se înşală simţurile de la distanţă; de aceea mai zoreşte-te puţin’» (v. 22-27). Virgiliu îl lămureşte pe Dante că, din cauza depărtării, pricepe altceva decît îi arată realitatea. Dacă va grăbi pasul, va înţelege curînd ce-l aşteaptă. “Cu alte cuvinte: nu e vorba de o cetate cu turnuri; te laşi împins spre concluzii false de imaginaţia ta, care dă viaţă fanteziilor pe care nu izbuteşti să le vezi. (…) Poate că toată această explicaţie a lui Virgiliu este lungă şi nu foarte necesară; dar să nu uităm că Virgiliu exercită o acţiune didactică, intervine, corectează, încurajează ca în sufletul discipolului să se consolideze controlul raţional. Poemul este şi un sintetic tratat comportamental, de reguli despre ceea ce putem şi nu putem face, de îndrumări” (T. Di Salvo).

Inf_XXXI_5

«Apoi cu drag m-a prins de mînă şi-a zis: ‘Înainte de-a merge mai departe, ca faptul să nu-ţi pară ciudat, află că nu-s turnuri, ci giganţi şi stau în puţul din jurul rîpei, de la buric în jos cu toţii’» (v. 28-33). Cu un gest de afecţiune, maestrul îi explică discipolului că aparentele turnuri sînt giganţii scufundaţi în prăpastie, de unde le răsare numai jumătatea de sus a trupului. “Să ne amintim că dincolo de Malebolge se deschide o prăpastie: spre ea se îndreaptă cei doi poeţi, după ce au parcurs în parte marginea externă a celei de-a zecea bolgii. Giganţii numiţi de Dante sînt creaturi mitologice, dar şi biblice: poetul le uneşte, face din ele o singură categorie de păcătoşi şi inclusiv fizic trebuie să reprezinte substanţa morală a Infernului extrem: imense mase de materie, de-o putere îngrozitoare, al căror conducător suprem este Lucifer. Cu siguranţă Dante, în acord cu gîndirea medievală, credea că au existat cu adevărat şi au acţionat într-un timp istoric îndepărtat. Din giganţii transmişi de textele antice a păstrat mai ales măsurile extraordinare. Şi totuşi ei nu reprezintă simbolul sălbăticiei dezlănţuite, dar nici nu par complet neputincioşi, cum ar spune obişnuita ecuaţie răsturnată ce consideră că fiinţele, cu cît sînt mai mari, ca aspect fizic, cu atît sînt mai mărunte, ca pricepere intelectuală. Ei sînt mai curînd o anticipare a lui Lucifer şi aşadar un semn al păcatului de trufie” (T. Di Salvo). “Versul 33 i se opune ideal celui care, în cîntul al X-lea, definea înălţarea energică a lui Farinata (de la brîu în sus îl vei vedea tot). Măreţia eroului ghibelin prezenta înainte de toate forţă morală (de parcă ţinea Infernul în mare dispreţ), un caracter neîmblînzit, care se exprima plastic prin atitudinea sa statuară. Poziţia giganţilor este de brută materialitate, poartă în sine semnul înfrîngerii şi al dezastrului. Observă Chiari: ‘oricine îşi aminteşte cîntul al X-lea din Infern ştie că pentru Farinata condamnarea, care îl ţine prizonier în mormîntul înroşit de foc, este depăşită de măreţia spirituală şi nobleţea demnului apărător, cu fruntea ridicată, al Florenţei şi simte că aici, în schimb, se insistă pe întinderea trupurilor imense deasupra rîpei şi în adîncimea prăpastiei, iar trimiterea la mărimea lor nu este însoţită de nici o trăsătură de energie liberă, ci se uneşte cu aluzia la nemişcarea pe care le-o impune o forţă divină, triumfătoare asupra lor, a celor trufaşi, în eternitate’. Plasaţi ca strajă a ultimului cerc din Infern, giganţii se deosebesc de paznicii de mai sus prin nemişcarea lor oarbă şi obtuză. Poetul se complace să sublinieze, de-a lungul întregului episod în centrul căruia se află, contrastul dintre apariţia lor maiestuoasă şi forţa lor modestă, anihilată de confuzia care le-a răvăşit minţile. Simboluri ale unei aroganţe smintite, duse la paroxism (au vrut să se măsoare cu divinitatea, au încercat să învingă, prin forţă, inteligenţa), ei ocupă deja treapta cea mai de jos a ierarhiei infernale” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXI_6

«Ca atunci cînd ceaţa se risipeşte, privirea încet încet trasează ceea ce ascund vaporii aerului dens, la fel străpungînd văzduhul gros şi-ntunecos, mereu şi mereu apropiindu-mă de ţărm, mi-a fugit eroarea şi mi-a sporit spaima; căci la fel cum, roată, Montereggion cu turnuri se încoronează, aşa pe malul ce înconjoară puţul…» (v. 34-42). Imaginea din faţa lui Dante se limpezeşte treptat, ca la apariţia din ceaţă, iar poetul, pe măsură ce pricepe noul peisaj, e cuprins de spaimă. Giganţii se înălţau pe marginea prăpastiei şi imaginea lor înfricoşătoare semăna cu a cetăţii construite de sienezi şi înconjurate cu impresionante turnuri de protecţie. “Înzestrată cu patrusprezece turnuri, fortăreaţa Montereggioni fusese construită de sienezi în 1213, în Val d’Elsa, pentru a se apăra de atacurile florentinilor. Comparaţia viguroasă din versurile 40-41 sugerează ideea unei forţe compacte şi indiferente (dar tocmai de aceea închisă în limitele unei materialităţi neînsufleţite). Sfidarea fiilor pămîntului la adresa lui Jupiter este propusă aici nu ca o acţiune conştientă şi destinată unui scop, ci ca o simplă manifestare a lipsei de măsură care, ca atare, ameninţă coexistenţa armonioasă a lucrurilor şi desfăşurarea regulată a evenimentelor” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXI_7

«se înălţau, cu jumătatea lor de trup, cumpliţii giganţi, pe care Jupiter din cer îi ameninţă şi azi cînd tună. Eu zăream deja faţa unuia, umerii şi pieptul şi din pîntec mare parte, iar pe coaste-n jos ambele braţe» (v. 43-48). Jupiter îi ţinea captivi în Infern pe giganţi, pentru îndrăzneala rebeliunii lor de odinioară, şi îi ameninţa cu tunetele sale. În faţa lui Dante se afla deja unul dintre uriaşi, cu formele sale impresionante. “Tunetele în Evul Mediu erau adesea interpretate ca zgomote provocate de diavol, sau ca semnale sonore ale puterii divine, mereu pregătită să înfrunte şi să respingă atacul giganţilor” (T. Di Salvo).

giganti1

O chelfăneală (1)

Cercul al optulea, a zecea bolgie. Falsificatorii. Spiriduşul Gianni Schicchi. Myrrha cea incestuoasă. Meşterul Adam, hidropicul care visează o gură de apă. O păruială infernală.

Inf_XXX_1

«Pe vremea cînd Iunona era furioasă, pentru Semele, împotriva neamului teban, cum a arătat-o în ambele dăţi, Atamante a devenit aşa nebun că, văzîndu-şi nevasta cu cei doi copii mergînd încărcată de fiecare mînă, a strigat: ‘Să întindem laţul ca să prind leoaica şi puii la strîmtoare’; şi-apoi şi-a lungit ghearele nemiloase, înhăţîndu-l pe unul cu numele Learco şi l-a dat de-a berbeleacul şi l-a izbit de-un bolovan; iar ea s-a înecat cu cealaltă povară» (v. 1-12). Cîntul debutează cu două întîmplări de violenţă extremă din antichitatea literară, care sînt comparate cu situaţia văzută de Dante în a zecea bolgie. După cum povesteşte Ovidiu, zeiţa Iunona a fost furioasă de gelozie pe Semele. Atunci s-a răzbunat inclusiv pe regele Atamante, căruia i-a luat minţile, încît acesta şi-a confundat soţia şi copiii cu o leoaică şi puii săi, ucigîndu-i furibund. “Episodul la care se referă Dante aici provine din Metamorfoze (IV şi XIII) de Ovidiu: pe poetul latin l-a interesat întîmplarea ca exemplu de transformare a omului; Dante, în schimb, a subliniat dramatismul nebuniei care întunecă mintea unui tată şi îl transformă într-o fiară inconştientă şi dezlănţuită. Nucleul iniţial stă în mitul uneia dintre obişnuitele trădări conjugale ale lui Jupiter, care dezlănţuie gelozia Iunonei, pe cît de puternică, pe atît de crudă. Împotriva familiei Semelei, fiica lui Cadmos devenită amanta lui Jupiter, Iunona intervine răzbunătoare şi-i întunecă minţile lui Atamante, însurat cu Ino, sora Semelei; în timp ce aceasta din urmă a pierit arsă, Atamante şi-a ucis soţia şi copiii, pe care într-un acces de nebunie i-a crezut o leoaică şi puii de leu. Acestea sînt ambele dăţi la care se referă Dante: moartea Semelei şi asasinarea familiei lui Atamante. Se pot face referiri şi la alte ocazii în care tebanii au fost loviţi şi pedepsiţi de zei. În această variantă una e altra fiata înseamnă ‘de mai multe ori’” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_2

«Iar cînd soarta a dus la prăbuşire înfumurarea troienilor, ce îndrăznea orice, încît odată cu regatul s-a prăbuşit şi regele, Hecuba îndurerată, mizeră şi înrobită, după ce-a văzut-o pe Polixena moartă, iar pe Polidor pe ţărmul mării l-a găsit, sfîşiată, nebună a lătrat ca un cîine; în asemenea hal i-a sucit durerea minţile» (v. 13-21). După destrămarea puterii troienilor, Hecuba nu doar că a rămas fără tron, ci şi-a văzut şi copiii morţi, încît a înnebunit pornind să latre de durere. “Regina este văzută în momentul cînd, după ce şi-a pierdut puterea regală, rămîne doar o soţie şi o mamă care, rînd pe rînd, se vede lipsită de soţ şi de copii: o fiică ucisă pe rug, un fiu, cel mai tînăr şi neajutorat, ucis şi aruncat pe malul mării, fac din fosta regină o biată femeie a cărei suferinţă Dante o scoate în evidenţă, după cum spune şi enumeraţia de adjective care o însoţesc într-o anumită progresie: îndurerată, mizeră, înrobită, sfîşiată, nebună. Episodul culminează în ultimul adjectiv, care-şi găseşte expresia vocală în lătratul unei căţele rănite. Fără îndoială episodul poartă semnul priceputei dozări literare a părţilor componente, iar tensiunea rezultă dintr-o reprezentare bine calculată. Dar este o literatură fireşte nu bazată pe fluenţa superficială şi verbală, ca la Ovidiu, ci concentrată nervos în identificarea expresiilor ce conţin sentimente energice şi vigoare de concepţie” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_3

«Dar nu s-au văzut furioşi nici la Teba, nici la Troia, cu atîta cruzime rupînd animale şi oameni, cum am văzut eu două umbre palide şi despuiate, care alergau muşcînd ca porcul scăpat din coteţ. Una l-a ajuns pe Capocchio şi de nodul cefei l-a înhăţat, smucindu-l de i-a tîrşîit burta pe străfundul pietros.» (v. 22-30). Două poveşti de atrocitate antică, pentru a corespunde celor două spirite furibunde zărite de Dante, care năvălesc sfîşiindu-i pe falsificatorii zăcînd neputincioşi în bolgia a zecea. Unul îşi înfige colţii şi ghearele în păcătosul cu care poetul tocmai s-a întreţinut ironic: îl tîrăşte după sine, izbindu-l cu burta de stîncile de pe jos. “Exemplele mitologice despre Atamante şi Hecuba, tratate în stilul ‘înalt’, tipic pentru compoziţiile care pentru Dante aparţineau genului ‘tragic’, introduc o realitate plebee şi dezgustătoare, exprimată sintetic, cu neobişnuită vigoare, în versul 27. Criticii au încercat în diverse moduri să justifice sau măcar să atenueze ceea ce în ochii lor părea nejustificabil, diferenţa de ton dintre cele şapte terţine ale debutului – în care tema nebuniei umane este proiectată, filtrată prin intermediul literaturii clasice, într-un timp atît de îndepărtat încît pare ferm, ireal – şi reprezentarea, de o brutală evidenţă istorică şi desfăşurată în formele stilului ‘comic’, a spectacolului care i se oferă lui Dante, prin năvălirea, în pacea putredă a bolgiei a zecea, a celor doi damnaţi care şi-au falsificat persoana conferindu-i forma altcuiva. Pentru Sanguineti însă această diferenţă tonală nu trebuie să fie nici justificată, nici atenuată, ci ‘observată şi păstrată în discursul exegetic: fractura care desparte figura lui Atamante şi a Hecubei de cele două umbre palide şi despuiate trebuie percepută ca o izbucnire indispensabilă pentru articularea povestirii, în toată intensitatea ei dramatică’”. (E.A. Panaitescu). “Dante clarifică aici motivul prezenţei celor două exemple cu Atamante şi Hecuba: la fel ca ei, înnebuniţi şi dezumanizaţi, sînt falsificatorii de oameni pe care-i întîlneşte acum; nu neapărat nebuni, ci animalizaţi; ceea ce-i apropie pe falsificatori de cele două personaje clasice e tocmai manifestarea turbării violente şi furioase, asemănătoare cu exprimarea nebuniei” (T. Di Salvo). “Acum e limpede trecerea stilistică de la cele două terţine precedente spre noua situaţie, evident ‘comică’, definită prin expresii vulgare sau plebee. Violenţa situaţiei se descarcă toată asupra cuvintelor şi îndepărtează de noi orice element de participare sadică la suferinţă: viziunea se concentrează nu pe un suflet, ci pe un material inert, care este înhăţat cu colţii şi smucit şi tîrşîit pe stîncile care devin grotesc o răzătoare” (T. Di Salvo).

falsificatori