Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: teologie

Iubirea mișcă soarele și stelele (7)

D4

(Ilustrație din “Liber figurarum”,
atribuită lui Gioachino da Fiore)

 

Pd_XXXIII_19

«Nu fiindcă era mai mult de-o singură vedenie în lumina vie unde mă uitam, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte; ci pentru vederea ce-n mine creștea privind, o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica» (v. 109-114). Dante privea cu mare atenție, fiindcă imaginea se modifica în fața lui. Nu pentru că Dumnezeu devenea altfel – întrucît El este mereu identic –, ci fiindcă peregrinul își ascuțea vederea. “După patru terține (versurile 97-108), în care Poetul pare să caute cuvintele potrivite pentru a exprima tensiunea supraomenească a activităților sale spirituale, începe, cu terțina 109, reprezentarea celui de-al doilea episod, bazat pe o acțiune exterioară, care se rezolvă într-un proces interior. Dumnezeu este unul și neschimbat, dar omul îl poate contempla doar pătrunzînd încet încet spre el, distingîndu-i, într-o succesiune temporală, diversele aspecte. În această transpunere a vederii omenești, în fața esenței neschimbate a lui Dumnezeu, se putea insinua pericolul creării unei clime de metamorfoze magice, dar puterea și severitatea reprezentării dramatice, la același nivel cu măreția și complexitatea conceptului, creează un moment poetic de solemnă religiozitate, ce pregătește pentru contemplarea misterului trinitar” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu nu se schimbă: se schimbă vederea lui Dante care, întărindu-se tot mai mult, pătrunde treptat în lumina divină și descoperă ceea ce mai înainte n-a perceput. Este grandios și solemn, în descărnarea lui, versul care celebrează perpetua identitate a lui Dumnezeu, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte. Dar motivul dramatic constă în aparenta schimbare a neschimbării lui Dumnezeu care este, însă, schimbarea vederii lui Dante: acțiunea exterioară devine un proces interior. Acest dublu aspect trebuia redat pe un înalt ton religios, evitîndu-se insinuarea unor metamorfoze de magie; și Dante l-a redat cu forța și asprimea reprezentării dramatice, egale cu înălțimea și complexitatea conceptului: o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica. Sugestia complexă a expresiei de mine se modifica derivă tocmai din dubla valoare pe care o dobîndește, de a exprima totodată modificarea obiectului și oboseala, efortul minții lui Dante de-a urmări revelarea progresivă a tainei Sfintei Treimi” (Chimenz).

D2

(Diagrama Sfintei Treimi dintr-un manuscris
francez din secolul al XIII-lea)

Pd_XXXIII_20

«În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră» (v. 115-120). În profunzimea limpede a luminii divine s-au văzut trei cercuri, în trei culori diferite și cu aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. “Cele trei cercuri reprezintă cele trei persoane ale Sfintei Treimi, egale între ele (cele trei cercuri au o singură măsură) și cu atribuții diferite (cercurile au trei culori). Primul cerc este al Tatălui, al doilea, reflectat din primul, al Fiului, zămislit de Tată, al treilea este Sfîntul Duh, care este iubire și se inspiră din Tată și Fiu. Dacă vrem să oferim o reprezentare grafică și să dăm o singură măsură de semnificație suprafeței, am putea gîndi cele trei cercuri ca suprafețe concentrice, dintre care două pe margini și al treilea (în centru) cu discul plin, sau ca trei cercuri înscrise, ca trei meridiane, în aceeași sferă. În ambele cazuri, viziunea este greu de înțeles, în termeni omenești, fiindcă cele trei cercuri sînt absolut egale, ocupă același spațiu, și totuși sînt deosebite în mod limpede. În imaginea redusă la esențial, limbajul este cel abstract din matematică, dar emoția sufletească este provocată nu de proiecția respectivă, ci de sentimentul de uluire, în fața acelei revelații de neînțeles, a acelei admirabile taine de lumini irizate și înflăcărate” (E.A. Panaitescu).

D3

Pd_XXXIII_21

«Vai, ce scurtă e zisa și ce slabă pentru gîndul meu! și acesta, din toate cîte le-am văzut, e atîta că n-ajunge a spune ‘puțin’» (v. 121-123). Vorba omenească e șubredă și neputincioasă, pentru tainele văzute atunci de călător. “În această ultimă viziune, și înainte de noua taină ce stă să apară, iată înălțîndu-se din nou – a treia oară – suspinul poetului, care măsoară nepotrivirea limbajului său (scurtă e zisa) pentru a exprima ceea ce i-a apărut sub ochi, și astfel vrea să le dea de înțeles cititorilor săi imensitatea și strălucirea” (Chiavacci Leonardi).

D1

(Ilustrații preluate din Arielle Saiber, Aba Mbirika,
“The Three Giri of Paradiso 33”)

Advertisements

Iubirea mișcă soarele și stelele (2)

Pd_XXXIII_4

«În tine milă, în tine îndurare, în tine slavă, în tine se-adună toate cîte-s în creatură bunătate. Acum acesta, care din groapa cea mai de jos a universului pînă aici a văzut viețile spiritelor una cîte una» (v. 19-24). Sfînta Fecioară, ca perfecțiune universală, este sinteza milostiveniei față de oameni, a iubirii pentru Dumnezeu și este ansamblul capacităților de acțiune în favoarea binelui. După acest elogiu, Sfîntul Bernard trece la prezentarea situației lui Dante, care a călătorit din Infern în sus, pentru a cunoaște lumea de apoi. “Este limpede că aici autorul vrea să rezume poetic cele două etape extreme ale călătoriei sale, Infernul și Paradisul. Nu ne poate scăpa valoarea semnificativă a acestei întoarceri a lui Dante la drumul străbătut, în clipa cînd este pe cale să atingă sfîrșitul său, a acestei reamintiri a întregii povești din Comedie, evocare înălțată din rugăciune și prin rugăciune fixată în semnificațiile sale esențiale. Contemplate de la această înălțime, dispar toate formele particulare. Rămîne doar un loc foarte îndepărtat, indicat printr-o expresie pe cît de neclară, pe atît de grandioasă, locul unde a debutat experiența lui (groapa cea mai de jos a universului)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_5

«pe tine te imploră, în numele harului, de-atîta virtute, încît să-și poată înălța ochii mai mult, spre mîntuirea de pe urmă» (v. 25-27). Dante îi solicită Sfintei Fecioare, prin intermediul lui Bernard, harul de-a se înălța spre cunoașterea lui Dumnezeu, pentru propria sa mîntuire sufletească. “În cele două terține, elementul dominant nu este viziunea călătoriei, de la punctul cel mai de jos la cel mai înalt, ci tensiunea care, depășind orice obstacol, se afirmă ca o cucerire a mîntuirii de pe urmă. Toată călătoria este văzută cu funcția de celebrare a virtuții, care-l va pune pe poet în situația de-a vedea obiectul suprem al dorinței nobile a omului: pentru acest țel își oferă ajutorul Sfînta Fecioară, căreia i se adresează rugăciunea” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_6

«Și eu, ce nicicînd pentru vederea mea n-am ars ca pentru a sa, spre tine îndrept toate rugile mele și mă rog să nu fie puține, pentru ca tu orice nor să dezlegi de pe starea lui muritoare cu rugăciunile tale, încît plăcerea supremă să i se arate. Și te mai rog, regină, ce poți ceea ce vrei, să-i cruți tefere, după atîta vedere, simțurile» (v. 28-36). Rugămintea lui Dante, de înălțare spre Dumnezeu, este sprijinită și de Sfîntul Bernard, care o formulează. În plus, este implorată mila divină pentru ca simțurile călătorului să rămînă tefere la sfîrșitul expediției. “După cuvintele de laudă (versurile 1-21), care deja au înălțat tonul cîntului la o dimensiune supraomenească, mai intensă și pătimașă devine mișcarea sufletească, îndreptată spre țelul suprem al oricărei dorințe (viziunea lui Dumnezeu), iar motivul explicit al rugăciunii devine distanța incomensurabilă dintre om și divinitate. Cuvîntul Sfîntului Bernard, care la rugăciunea tăcută a lui Dante, pe care el o exprimă, o adaugă și pe a sa (este evident – scrie Fubini – «contrastul dintre umilul ‘te imploră’ al omului viu și spre tine îndrept toate rugile mele al duhului fericit, al fidelului slujnic al Fecioarei») crește de la o terțină la alta, într-o foarte amplă rotire ritmică. (…) Dante putea să considere că afirmațiile biblice «Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!» (Exodul 33, 20) admit, printr-o concesie extraordinară, o excepție, dar probabil se gîndea cu oarecare spaimă la starea celui ce-a fost ridicat, prin Har, la o asemenea înălțime. Cum putea un om, după ce l-a văzut pe Dumnezeu, să se desprindă de binele suprem pentru a continua să trăiască printre oameni? Nu cumva era, în acea condiție a privilegiatului, o mai mare primejdie de păcat (păcatul lui Lucifer, păcatul trufiei, adică al cunoașterii iresponsabile a propriilor limite)? De aceea în caracterul iminent al viziunii sale Poetul își simte mai acut ca niciodată slăbiciunea omenească și invocă, prin intermediul Sfîntului Bernard, ajutorul celui care îl poate proteja de ispitele la care este supusă omenirea” (E.A. Panaitescu). “După ce-a prezentat rugămintea lui Dante, Sfîntul Bernard adaugă la ea și recomandarea lui cea mai călduroasă de acceptare. Sîntem în fața unui model identic – în privința schemei, se înțelege – cu cel obișnuit în situațiile lumești din toate timpurile și locurile: cel ce recomandă îl prezintă mai întîi pe cel recomandat, ilustrîndu-i meritele, apoi exprimă și își ilustrează solicitarea pe care, în fine, o susține și o însoțește cu micul discurs pragmatic, care trebuie să fie totodată politicos și presant, discret și insistent” (Chimenz).

Altichiero

Iubirea mișcă soarele și stelele (1)

Giovanni_di_Paolo1

Empireul. Rugăciunea adresată Fecioarei Maria. Viziunea divinității. Dante se bucură uimit. Fantezia întrece puterea vorbirii. Dumnezeu este iubire.

Pd_XXXIII_1

«‘Maică fecioară, fiică a fiului tău, umilă și mai presus de orice făptură, țintă fixă a sfatului etern, tu ești aceea care natura umană ai înnobilat-o astfel, încît creatorul nu s-a ferit să-i devină creatură» (v. 1-6). Sfînta Fecioară e totodată mamă și fiică a lui Isus, smerită și măreață, reper prin care se obține mîntuirea, cea care a înălțat spre virtute condiția umană, încît Dumnezeu a acceptat să se întrupeze în ea. “Sfîntul Bernard și-a încheiat discursul cu avertismentul că acela care își închipuie că poate ajunge la viziunea lui Dumnezeu doar prin puterile proprii alunecă înapoi; este nevoie de obținerea intermedierii din partea Sfintei Fecioare; de aici rugăciunea cu care se deschide cîntul, pronunțată de sfînt, dar cu participarea intensă și smerită a poetului” (T. Di Salvo). “Antitezele care, fără vreun comentariu, se înlănțuie în prima terțină adună cîteva secole de teologie și devoțiune mariană, cu acea forță de sinteză și puritate a ritmului, care îi sînt specifice geniului dantesc. Nu există în ele nici o retorică, fiindcă aceste antiteze sînt un fapt, însăși realitatea misterului Mariei, în credința creștină. Primul vers cuprinde – în două antiteze strict enunțate – cele trei calități pe care creștinismul i le atribuie Mariei, definindu-i realitatea extraordinară: fecioară, mamă și fiică a celui căruia îi este mamă, adică a lui Dumnezeu. Taina este exprimată, în diferite moduri, în cele mai cunoscute texte mariane, dogmatice sau liturgice («mater semper virgo», «genuisti qui te fecit» etc.), dar nici un pasaj nu se poate lua la întrecere cu acest vers dantesc esențializat, care cu ritmul său înalt și sobrietatea absolută – făcută din patru cuvinte – pune în rezonanță marea taină, în deschiderea cîntului final al poemului” (Chiavacci Leonardi). “Celebra rugăciune către Sfînta Fecioară, care deschide cîntul XXXIII, are nenumărate izvoare istorice, de la textele evanghelice, la cele liturgice, de la scrierile hagiografilor medievali, la cele ale Sfîntului Bernard (Benvenuto da Imola, Buti și alți vechi comentatori susțin că Dante, în rugăciunea sa, ar fi copiat efectiv o pagină din Sfîntul Bernard). Ea se poate împărți pe ansamblu în două părți: lauda (versurile 1-21) și rugămintea (versurile 22-39). Primele trei terține se referă la rolul pămîntesc al Sfintei Fecioare, în istoria mîntuirii omenești; versurile 1-3, care cuprind invocația, rezumă acest aspect istoric. În versurile 10-13, Dante trece de la aspectul istoric la cel etern, de la faptele Mariei la virtuțile ei, contrapunînd rolului ei ceresc (torța amiezii milostive), rolul său pămîntesc (vie fîntînă de speranță). Terținele următoare (introduse de o mișcare treptată: ești așa mare și prețioasă…, care se pot compara cu cea din versul 4) se referă la aspectul permanent al Sfintei Fecioare, ca mamă care dăruiește har și mijlocește; versurile 19-21, care încheie elogiul propriu-zis, sintetizează această ultimă misiune, enumerînd virtuțile Mariei: mila pentru omenire, îndurarea pentru Dumnezeu și omenire, slava din faptele ei. Din această scurtă analiză rezultă limpede că în versurile acestui elogiu imaginile și figurile prezintă, într-o mișcare amplu cuprinzătoare, destinul lumii. Dintr-un asemenea motiv, partea a doua, a rugăminții, care la o primă lectură poate părea autobiografică, nu trebuie considerată o mărturie lirică de slăbiciune și disconfort (cum va fi rugăciunea către Sfînta Fecioară a lui Petrarca), ci o altă afirmare a faptului că aventura peregrinului Dante este aventura exemplară a omenirii, de la păcat la mîntuire. Nu credem că e util să insistăm pe diferitele aspecte ale acestor două momente, sau să vedem poezia doar «din punctul în care imnul devine rugăminte» (Bacchelli), ci mai curînd să scoatem în evidență că «Dante este în prima parte sobru, rapid în sinteză, evită pasajele ample și explicative; pe cînd în a doua… se lasă pe seama unei amplificări cantante, aproape a unei povestiri totodată suferite și fericite» (Vallone), încît există în rugăciunea sa «elocvența unei inscripții pe un monument dedicat victoriei» (Bianchi) și «blîndețea unui poem de iubire» (Auerbach). Fiecare vers din prima terțină este sinteza însușirilor care constituie caracterul extraordinar al figurii Mariei, a aspectelor paradoxale, din punct de vedere omenesc, care îi dezvăluie maiestatea secretă, divină. Așa cum Dumnezeu este, în mod tainic, unul și trei, la fel Maria e fecioară și mamă, creatură a lui Dumnezeu și, prin persoana Cuvîntului, care în ea și-a dobîndit caracter omenesc, mama Creatorului ei. Al doilea vers reia expresiile antitetice din Magnificat (Luca 1, 46-49): «Sufletul meu mărește pe Domnul… pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale… pentru că Cel Atot Puternic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfînt», pe cînd al treilea, și el de origine scripturală (cf. Proverbe 8, 22-30), enunță cu vigoare esențială, prin fiecare cuvînt al său, conceptul de predestinare, ab aeterno, a Întrupării și a Mîntuirii” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_2

«În pîntecul tău s-a reaprins iubirea prin a cărei căldură în eterna pace astfel a încolțit această floare. Aici ești pentru noi torța amiezii milostive, iar jos, printre muritori, ești vie fîntînă de speranță» (v. 7-12). În trupul Sfintei Fecioare, s-a aprins din nou iubirea lui Dumnezeu față de ființele omenești, care a dus la apariția rozei albe din Empireu. Pentru duhurile fericite din Paradis, Maria e torța pioasă ce arde ca soarele la amiază. Pentru oamenii vii, Maria e speranța care se regenerează în eternitate. “Cuvîntul pîntec, pe care noi îl înlocuim cu poală, sîn, ține de limbajul misticilor, care adesea și-au asumat situații psihologice și cuvinte chiar crude, din viața simțurilor, pentru a le umple apoi de înțelesuri religioase. Ca în terținele precedente, și aici se insistă pe centralitatea Sfintei Fecioare în opera de mîntuire: punct ferm și final al providenței, diafragmă între timpul păcatului, cînd Dumnezeu s-a îndepărtat de oameni, și timpul libertății, cînd jertfa lui Cristos Dumnezeu le-a dăruit din nou iubirea sa oamenilor și a încheiat cu ei o nouă înțelegere, ale cărei consecințe au fost deschiderea Paradisului și apariția rozei albe a duhurilor fericite” (T. Di Salvo). “Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, care s-a stins după păcatul lui Adam, a redeschis porțile Empireului pentru creaturile sale, prin întruparea și patimile lui Cristos și, așadar, prin intermediul Sfintei Fecioare. Măreția ei este exprimată, la fel ca în versurile 1-6, prin două aspecte opuse ale virtuții ei infinite: de la căldura iubirii (torța amiezii milostive), la răcoarea speranței (vie fîntînă de speranță). Mijlocitoare între Dumnezeu și oameni, Fecioara Maria este simbolul viu al iubirii divine, care pentru duhurile fericite este înflăcărare și împlinire, iar pentru cei vii este nădejdea mîntuirii eterne” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_3

«Doamnă, ești așa mare și prețioasă, că cine vrea harul și de la tine nu-l cere, dorința vrea să-i zboare fără aripi. Bunătatea ta nu-i dă ajutor doar celui care cere, ci adesea liber rugămintea o precede» (v. 13-18). În măreția ei, Sfînta Fecioară constituie singura posibilitate de ascensiune spre divinitate. Prin generozitatea sa, îi vine în ajutor nu doar celui ce o imploră, ci îndeplinește chiar rugăminți nerostite, pe care le preîntîmpină. “În aceste versuri, Dante reia doctrina fundamentală a Sfîntului Bernard, legată de intermedierea universală a Mariei. Cu ea, în care Cuvîntul s-a întrupat, a început mîntuirea și de la ea derivă, pentru oameni, orice milostivenie (inclusiv Dante și-a pus propria mîntuire pe seama intervenției Mariei: cf. Infern II, 94-96)” (E.A. Panaitescu). “Este reluat aici motivul îndrăgit de literatura cavalerească: alături de suveranul sever șade soția lui care, pe cît de frumoasă, pe atît de generoasă, intervine cu imensa ei generozitate pe lîngă soțul-suveran, îndulcind pedepsele, obținînd iertarea. Ca de obicei, Dante a transferat în lumea de apoi teme, forme de viață și atitudini, care-i erau cunoscute fie din literatura Evului Mediu, fie din experiența sa personală” (T. Di Salvo).

Agnolo_Gaddi2

Petalele rozei (8)

Pd_XXXII_22

«În fața lui Petru o vezi șezînd pe Ana, așa bucuroasă de a-și privi fata că nu-și mișcă ochiul în timp ce cîntă Osana. Și-n fața celui mai mare tată de familie șade Lucia, ce-a trimis-o pe doamna ta, cînd ți-ai aplecat în prăbușire privirea» (v. 133-138). De partea cealaltă a rozei, la nivelul Sfîntului Petru, șade Sfînta Ana, mama Fecioarei Maria, și își admiră fiica, privind-o intens și cîntîndu-i un imn de slavă. În dreptul lui Adam stă Sfînta Lucia, căreia drumețul are toate motivele să-i fie recunoscător. “Lucia, sfînta martiră din Siracuza, căreia Dante i-a fost în mod special devotat, a fost cea care, la voința Sfintei Fecioare, a rugat-o pe Beatrice să-i vină în ajutor lui Dante, atunci cînd acesta și-a pierdut speranța spre înălțimi (Infern I, 54), după apariția celor trei fiare, și se prăbușea din nou spre pădurea întunecată (Infern I, 60). Pentru intervenția celor trei doamne binecuvîntate în ajutorul lui Dante, vezi Infern II, 52 sqq.” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_23

«Dar fiindcă fuge timpul ce te-adoarme, aici ne vom opri, ca bunul croitor care după cum are stofă croiește haina; și ne vom înălța ochii la prima iubire încît, privind spre ea, să pătrunzi cît e posibil în străfulgerarea sa» (v. 139-144). Timpul expediției se apropie de sfîrșit, alte explicații despre locuitorii din Empireu nu mai sînt cu putință. Artistul trebuie să respecte regulile cronologiei, la fel cum croitorul trebuie să țină seama de materialul cu care lucrează. Călăuza și călătorul urmează să privească în ochii Sfintei Fecioare, pentru ca prin intermediul ei Dante să-și continue ascensiunea spre Dumnezeu. “Interpretarea versului 139 e foarte controversată, fiindcă unii critici consideră că aici Dante se referă la condiția sa de ființă muritoare, care nu poate rezista la o lungă așteptare: ar fi așadar apropiată întoarcerea lui, din lumea eternă și infinită, pe pămînt. Barbi, în schimb, amintește o expresie a Sfîntului Augustin, care descrie astfel răpirea mistică a Sfîntului Pavel în al treilea cer: «quasi dormiens vigilaret» (de parcă, dormind, continua să rămînă treaz) și pasajul din Purgatoriu (cîntul XXIX, versul 144), unde Dante îl prezintă pe Sfîntul Ioan, autorul Apocalipsei, în timp ce înaintează dormind, cu fața strălucită, pentru a conchide, pe bună dreptate, că timpul ce te-adoarme este cel «destinat contemplării celor mai înalte taine divine, pentru care este necesară desprinderea totală de simțuri, iar omul rămîne așadar ca adormit»” (E.A. Panaitescu). “Tema principală a terținelor este un apel energic la întoarcerea spre Dumnezeu, punctul central și final al călătoriei: tot restul este o pregătire, ca pentru a le da ochilor puterea necesară, să-i pregătească de întîlnirea cu strălucirea divină. De aici nevoia de-a nu mai insista cu înșirarea fericiților din cadrul rozei și cealaltă, de-a îndepărta atenția de la orice ar tulbura concentrarea asupra divinității” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_24

«Cu adevărat, ca să nu aluneci îndărăt bătînd din aripi, crezînd că-naintezi, har se cade rugînd a cere; harul de la cea care te poate ajuta; și mă vei urma cu iubire, încît de vorbele mele inima să nu ți se îndepărteze’. Și a pornit această sfîntă rugăciune» (v. 145-151). Pentru a evita eșecul, din pricina trufiei de-a încerca să răzbească de unul singur, Dante trebuie să implore, cu smerenie, ajutorul Sfintei Fecioare. El va trebui să urmeze, plin de iubire, din tot sufletul, cuvintele rugăciunii rostite de Sfîntul Bernard. “Versul final stabilește o pauză solemnă și slujește totodată ca deschidere pentru cîntul următor, unde rugăciunea se va înălța, fără nici o explicație sau comentariu, pură și absolută” (Chiavacci Leonardi).

Jacobello_del_Fiore

Petalele rozei (5)

Pd_XXXII_13

«După ce prima vîrstă s-a împlinit, a trebuit ca băieții să-și cîștige virtutea pentru zborul inocent prin circumcizie. Dar apoi, cînd a venit vremea harului, fără botezul desăvîrșit în Cristos, această inocență jos acolo a fost oprită» (v. 79-84). Într-o a doua etapă din civilizația omenirii, mîntuirea băieților se cîștiga prin circumcizie. După apariția creștinismului, copiii morți fără botez erau opriți în Limb, la marginea Infernului. “În primele două etape din istoria lumii (de la Adam la Avraam), pentru mîntuirea copiilor morți era necesară credința părinților acestora în venirea lui Cristos (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2). În etapa următoare (de la Avraam la venirea lui Cristos) s-a adăugat la cele două condiții amintite în versurile 77-78 și circumcizia: în perioada aceea «slăbise credința, fiindcă mulți s-au lăsat pe seama idolatriei; s-au întunecat și capacitățile raționale, prin răspîndirea păcatelor carnale… De aceea atunci, și nu mai devreme, a fost pe drept instituită circumcizia, pentru a întări credința și pentru a diminua păcatul carnal» (Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2). În același pasaj Sfîntul Toma precizează că păcatul originar «împotriva căruia în special a fost instituită circumcizia, se transmite de la tată și nu de la mamă»” (E.A. Panaitescu). “Fără botezul desăvîrșit în Cristos: botezul, ca sacrament, a fost instituit chiar de Cristos, pe cînd circumcizia era doar prefigurarea sa imperfectă (Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_14

«Privește-acum la chipul ce cu Cristos mai mult seamănă, că doar strălucirea sa te poate pregăti să-l vezi pe Cristos’. Am văzut cum peste ea atîta bucurie plouă, adusă de mințile sfinte, create să străbată-n zbor acele înălțimi» (v. 85-90). După aceste explicații, Dante este îndemnat să privească spre chipul Fecioarei Maria. Ea era venerată de mulțimea îngerilor ce-o înconjurau. “Subiectul a fost epuizat: nu mai e nimic de adăugat pe o temă care, deși misterioasă, trebuie acceptată prin credință. De aici îndemnul lui Bernard de a trece la alt moment al reprezentației, spre care se merge doar cu ajutorul Sfintei Fecioare. Astfel că revenim, după viziunea împărțirii duhurilor fericite în cadrul rozei, la importanța și rolul Fecioarei Maria în ascensiunea spre divinitate. Iar pe plan istoric-cultural, prezența Sfintei Fecioare, ca intermediar obligatoriu, ne face să ne întoarcem la poziția adoptată pe acest subiect de mistici și, printre ei, de Sfîntul Bernard. Faptul că este chiar el acela care îi atrage atenția lui Dante asupra rolului îndeplinit de Fecioara Maria este coerent, din punct de vedere istoric și cultural, cu figura sfîntului” (T. Di Salvo). “Contemplarea chipului Sfintei Fecioare, cea mai luminoasă limită omenească, poate, chiar trebuie să fie momentul obligatoriu pentru elevarea spre viziunea chipului divin. Să observăm din nou cum Cristos rimează doar cu sine însuși: este un omagiu adus divinității, care nu găsește termeni de referință sau de comparație decît cu sine însăși” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_15

«că oricîte am văzut mai înainte, de-atîta admirație nu m-au uluit, nici nu mi l-au arătat pe Dumnezeu așa de-asemuit; și iubirea ce mai întîi de-acolo a coborît, cîntînd ‘Ave, Maria, gratia plena’, în fața ei aripile și le-a despletit» (v. 91-96). Nici o altă frumusețe din Paradis, zărită pînă acum, nu l-a uimit în asemenea măsură pe Dante ca vederea chipului Mariei. Arhanghelul Gabriel, apărut anterior, cîntîndu-i un imn de slavă, și-a desfăcut aripile și a zburat în fața ei. “Revine aici, după amplul pasaj descriptiv și explicativ, tema viziunii extatice, care se concentrează asupra Mariei, văzută aproape indirect prin mulțimea de îngeri care o înconjoară și o slăvesc, și prin arhanghelul care îi conferă întregii scene sensul de reprezentare picturală. Întrucît Dante tinde să scoată în evidență chipurile, scena reamintește tablourile medievale, în care Madonna pe tron este înconjurată de multe capete de îngeri cu aureolă” (T. Di Salvo). “Mai întîi de-acolo a coborît: arhanghelul Gabriel coborîse pentru a o slăvi pe Maria, în timpul elogiilor adresate ei în Cerul Înstelat (cf. cîntul XXIII, 91-111)” (E.A. Panaitescu).

Simone_Martini

Petalele rozei (4)

Pd_XXXII_10

«Regele prin care acest regat se odihnește în atîta iubire și plăcere că nici o voință mai multe nu dorește, mințile toate după aspectul său voios creîndu-le, după placul său cu har divers le dăruiește; și-aici e de-ajuns efectul» (v. 61-66). Dumnezeu – căruia i se datorează iubirea și bucuria ce domnesc în Empireu și îndestulează toate dorințele – atunci cînd a creat sufletele, le-a dăruit harul în mod diferit, după bunul său plac. Motivațiile sale constituie deja o taină divină, ce nu poate fi argumentată, ci doar constatată în evidența efectelor produse. “Bernard își desfășoară ultima lecție teologică din Paradis. Ea, observați cu atenție, reia două teme esențiale pentru ultima cantică: a ordinii din Paradis (de care depinde ordinea din întregul univers) și a predestinării, legată de elogierea lui Dumnezeu ca taină de har, putere și dreptate, în fața căreia rațiunea se închină cu respect (și-aici e de-ajuns efectul). În aceste terține dogma divină este prezentată, încă o dată, ca esență tainică, maiestate transcendentă și inaccesibilă, o afirmare repetată a profunzimii de nepătruns, care le neagă fericiților orice posibilitate de înțelegere. Dar, alături de acest sentiment epic, al măreției divine, își face loc o teologie mai intimă, mai afectuoasă: Dumnezeu este regele dintr-un regat infinit și etern, iar acest regat se odihnește în El, răsplătit cu iubire și bucurie, în eternitate, restituindu-i Creatorului său iubirea, pe care a primit-o de la el în clipa creației, cînd chipul misterios al lui Dumnezeu a părut a fi acela al unui tată afectuos (mințile toate după aspectul său voios creîndu-le)” (E.A. Panaitescu). “Firește că rezultatul este pozitiv și drept: copiii sînt cu toții mîntuiți, chiar dacă sînt divers distribuiți. Dumnezeu n-a comis nici un act de nedreptate. Sîntem privați doar de cunoașterea modalității care îl conduce în luarea deciziilor. Aceasta este și o reafirmare, s-ar zice cam seacă, a imposibilității omului de a cunoaște hotărîrile divine: e totodată un avertisment implicit ca omul să-și accepte limitele. În această supunere se află o mare parte din fericirea sa” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_11

«Iar asta adins și clar se spune în Sfînta Scriptură prin acei gemeni ce-n mamă s-au zbătut cu mînie. De aceea, după culoarea părului, cu asemenea har, înalta lumină se cuvine demn să-i încununeze» (v. 67-72). Se regăsește în Biblie exemplul înzestrării diferite cu har, chiar înainte de naștere, a celor doi frați. Diversitatea gemenilor era semnalată inclusiv de culoarea diferită a părului lor. La fel de diferit îi încununează harul divin pe toți copiii, înainte de nașterea lor. “Pentru a demonstra că Dumnezeu le dăruiește harul în mod diferit creaturilor sale, Dante recurge, a doua oară (cf. Paradis VIII, 130-131) la exemplul cu Esau și Iacob, cei doi gemeni născuți din Isaac și Rebeca. Încă dinainte de a se naște (așadar înainte de-a dobîndi calități sau defecte), Dumnezeu a stabilit ca Iacob să fie întemeietorul poporului ales, iar lui Esau să-i revină un rol de mai mică importanță (cf. Geneza 25, 20 sqq.; Maleahi 1, 2-3; Epistola către Romani 9, 11-13): astfel cei doi gemeni au început să lupte între ei, încă de cînd erau în burta mamei lor (Geneza 25, 22). Expresia după culoarea părului face aluzie la harul diferit, pe care Dumnezeu l-a dăruit lui Esau și Iacob: «după cum Domnului i-a plăcut ca Esau să aibă părul roșcat, iar Iacob părul negru (cf. Geneza 25, 25), la fel i-a plăcut să-i dăruiască mai mult har lui Iacob decît lui Esau» (Landino)” (E.A. Panaitescu). “Că afirmația precedentă este adevărată, chiar dacă inaccesibilă rațional, ne asigură Biblia. Și dacă ne-am întreba de ce Biblia trebuie considerată adevărată, creștinul ar răspunde: fiindcă este cartea dictată de Dumnezeu. Așadar sîntem trimiși de la o taină la alta” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_12

«Deci nu după merite pentru faptele lor sînt plasați pe trepte diferite, doar diferind în prima vigoare. Era de-ajuns în primele veacuri, cu neprihănirea, spre a obține izbăvirea, doar credința părinților» (v. 73-78). Copiii sînt repartizați în locuri diferite, în lumea de apoi, nu după calitățile sau defectele din viață, ci după harul care le-a fost atribuit. În prima etapă din istoria omenirii, definitorie era credința în Cristos a părinților copilului. “Nardi, bazîndu-se și pe o pagină din Convivio (IV, XXI, 4-10), recunoaște că «Dante a înțeles mai bine ca teologii din vremea sa că fiecare copil posedă, fie și doar în stare latentă, o individualitate și o personalitate proprie». Dumnezeu, răspîndindu-și harul în sufletele copiilor, respectă «caracterul psihologic diferit al fiecărui copil și personalitatea diversă, care se ascunde în mod potențial în fiecare dintre ei». În viziunea copiilor, plasați pe trepte diferite în roza albă a fericiților, nu după merite pentru faptele lor virtuoase, se observă, în opinia lui Nardi, o intuiție mult mai profundă decît a teologilor contemporani cu el «despre caracterul individual, unic și original al personalității. Fiecare suflet de copil, care se deschide spre lumină, este o mică lume nouă, cu sentimente și înclinații, care începe să se rotească în cerul duhurilor». Chiar dacă – afirmă criticul în concluzie – nu este posibil să-i cerem lui Dante o explicație și o justificare completă a conceptului dificil de personalitate și de individualitate originală, pe care doar gîndirea ulterioară a izbutit s-o dobîndească, trebuie totuși «să recunoaștem că nimeni dintre cei vechi n-a avut, despre valoarea spirituală a personalității, o intuiție mai puternică și mai adîncă decît el»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo1

Petalele rozei (2)

Pd_XXXII_4

«De partea asta unde e floarea matură în toate frunzele ei sînt așezați cei ce-au crezut în venirea lui Cristos; de cealaltă parte, unde-s întrerupte de goluri semicercurile, stau cei ce pe Cristos venit l-au văzut» (v. 22-27). În partea plină a rozei stau cei din Vechiul Testament, care au crezut în Cristos. În partea cu locuri încă neocupate stau cei care au crezut în Cristos, după venirea sa pe pămînt. “Dreapta și stînga trebuie înțelese nu în funcție de ochiul care vede, al lui Dante sau al lui Bernard, ci al lui Cristos” (T. Di Salvo). “Semicercurile: tot amfiteatrul ideal se împarte în două semicercuri, despărțite de o linie, văzută adineaori, care pornește în mod ideal de la Cristos, care se situează în centrul întregii fericiri, iar la dreapta lui stau cei care au crezut în venirea lui viitoare, pe cînd la stînga cei care au crezut în el și l-au așteptat ca pe Mesia” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_5

«Și cum aici tronul slăvit al doamnei cerului și celelalte jilțuri fac sub el așa despărțire, la fel dincolo cel al marelui Ioan, ce mereu ca sfînt pustiul și martiriul le-a pătimit, și-apoi Infernul pentru doi ani; și sub el astfel e sortit să despartă pe Francisc, Benedict și Augustin și alții pînă jos aici din treaptă-n treaptă» (v. 28-36). În celălalt semicerc, printre bărbați, la fel se împart jilțurile în două categorii de credincioși, în urma sfinților celebri ai Bisericii. “Sfîntul Ioan Botezătorul, umplut «de Duhul Sfînt încă din pîntecele maicii sale» (Luca 1, 15), a rămas o lungă perioadă de timp în pustietate spre a se pregăti, în singurătate și penitență, pentru viața de predicator și a fost martirizat sub Irod (Purgatoriu XXII, 151-154; Paradis XVIII, 134-135). După moarte, a trebuit să rămînă doi ani în Limb, pînă cînd Cristos a coborît în Infern pentru a elibera sufletele patriarhilor din Vechiul Testament. Sub jilțul marelui precursor al lui Cristos, apar cele în care stau Sfîntul Francisc din Assisi (Paradis XI, 43 sqq.), Sfîntul Benedict din Norcia (Paradis XXII, 28 sqq.), Sfîntul Augustin (354-430), mare filosof și teolog, unul dintre cei mai faimoși Părinți ai Bisericii. Deși Dante îl numește în Comedie doar întîmplător (Paradis X, 120), în Convivio, în Monarhia, în Epistole dovedește o bună cunoaștere a operelor lui Augustin. Duhurile dincoace de zidul acesta ar trebui să fie ale întemeietorilor de ordine religioase și teologice, «într-un fel continuatoarele operei Sfîntului Ioan Botezătorul ‘ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El’ (Luca 1, 17)» (Vandelli). Făcînd efortul de-a pătrunde logica acestei liste de sfinți, unii critici au crezut că Ioan Botezătorul este plasat în fața Mariei fiindcă nimeni născut din femeie – după vorbele lui Cristos (Matei 11, 11) – n-a fost mai mare decît el, sau fiindcă Poetul a vrut să stabilească o legătură supremă între Paradis și frumosul San Giovanni de la Florența, sau pentru că a vrut să simbolizeze în Francisc, Benedict și Augustin ardoarea mistică, contemplația și teologia. Poate că are dreptate Tommaseo, cînd comentează astfel versurile respective: «În fața celei mai sfinte dintre femei șade cel mai sfînt dintre bărbați, părintele sufletelor cucerite de Dumnezeu; sub el, întemeietorii de ordine religioase stau în fața mamelor iudee, tot ca părinți de suflete»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_6

«Acum privește înalta prevedere divină; căci unul și alt aspect al credinței la fel vor umple această grădină. Și află că-n jos de treapta ce-i desparte la jumătate pe fericiți, nu prin meritul propriu se șade» (v. 37-42). Merită admirată înțelepciunea divină, care a inclus simetric în Empireu două categorii diferite de credincioși, în număr egal. În jumătatea inferioară a rozei se află spirite mîntuite prin meritele altora. “Conceptul cristocentric îl îndeamnă pe poet să considere că toate duhurile fericite tind spre, sau pleacă de la Cristos – dar și să împartă istoria omenirii în două ere, cu egală importanță și de asemeni cantitativ egale: credincioșii în Cristos care a venit vor avea același număr de reprezentanți ca și credincioșii în Cristos care urma să vină. Este o deducție provenită dintr-o viziune abstractă și ideologică” (T. Di Salvo). “Se pare că și copiii se dispun după aceeași regulă: la stînga sînt copiii născuți din părinți care au crezut în Cristos care urma să vină, la dreapta sînt copiii credincioșilor în Cristos care a venit. Această împărțire a copiilor, în destinul lor, în funcție de părinți, de credință, sau de poziția socială a părinților îi corespunde pe deplin concepției clanurilor familiale, care este o parte integrantă a mentalității medievale” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_7

«ci din al altuia, cu anumite condiții; că toate astea sînt duhuri izbăvite înainte de-a avea adevărate alegeri. Bine poți pricepe din chipurile și chiar vocile lor de copii, de le privești bine și le-asculți» (v. 43-48). Spiritele mîntuite din partea inferioară a rozei și-au pierdut viața înainte de a-și fi formulat o opțiune proprie. Se poate vedea și auzi că este vorba despre grupuri de copii. “Empireul apare împărțit în două părți nu doar pe verticală, ci și pe orizontală: partea de sus este ocupată de fericiții care au murit adulți, cea de jos de sufletele copiilor. Acești morți (expresia izbăviți ar însemna, după unii critici: «eliberați de consecințele păcatului originar») înainte de a dobîndi uzul rațiunii se bucură de fericirea eternă nu prin merite proprii, ci prin împlinirea uneia dintre condițiile, pe care Poetul le va enumera în versurile 79-84. Toți teologii medievali sînt de acord cu afirmația că oamenii vor învia, în ziua Judecății de Apoi, în deplinătatea puterilor și cu vigoarea anilor de tinerețe, fără defectele inerente bătrîneții și copilăriei. În schimb lui Dante «prezența copiilor și a bătrînilor respectabili, în slava Empireului, nu i s-a părut neconvenabilă, cum li s-a părut mai tuturor teologilor contemporani cu el; și, așa cum chipurile copiilor adaugă un grațios element pictural la tabloul paradisiac, la fel caracterul suav al vocilor copilărești, amestecate cu tonurile robuste și grave ale vocilor bărbătești și cu trilurile cîntecelor femeiești, slujește să redea mai bine melodia ce-acolo sus se cîntă, căreia îi răspund corurile îngerești, însoțite de armonia solemnă a sferelor cerești» (Nardi)” (E.A. Panaitescu).

Ambrogio_Lorenzetti2

Despre natura îngerilor (4)

Pd_XXIX_10

«Și nu vreau să te-ndoiești, ci să fii sigur că primirea harului este un merit, după cum iubirea ți-e deschisă. De-acuma roată-n acest sobor poți contempla destule, dacă vorbele mele au fost primite, fără vreun alt ajutor» (v. 64-69). Harul divin primit în Paradis depinde de intensitatea dorinței de a-l primi. După aceste explicații, Dante poate să înțeleagă prin contemplare cum stau lucrurile în Empireu. “Îndoiala, pe care Beatrice i-o atribuie lui Dante și de care vrea să-l scape, se referă la o dispută a teologilor, legată de prezența sau absența harului sfînt la îngeri, atunci cînd fidelitatea lor a fost pusă la încercare de către divinitate. Unii, ca Sfîntul Toma, îl acceptau; dar nu și Sfîntul Bonaventura (aici urmat de Dante). Care afirmă că dobîndirea harului, sau dăruirea harului, oferit de Dumnezeu în mod gratuit, este un merit, presupune una sau mai multe acțiuni meritorii, mereu în funcție de iubire, de dorința pe care o avem de a-l dobîndi” (T. Di Salvo). “Aici Beatrice ar putea să-și încheie discursul de angelologie. Continuă totuși, pentru a înfrunta subiectul memoriei îngerilor, iar sprijin i se oferă din unele interpretări neconvingătoare, pe care le dădeau anumiți teologi, care pe vremea lui Dante au stîrnit polemici. Se trece astfel la o altă parte a discursului despre îngeri și deja nu în tonuri de expunere, ci polemice, aproape ca un ecou al unei înfruntări, la care poetul se simțea obligat și care-l împingea să mediteze la erorile unor teologi, datorate interpretărilor greșite, informației și meditației insuficiente. Tema, care pare să aibă dimensiuni strict teologice, de data aceasta se apropie însă foarte mult de interesele omenești ale poetului și ale societății, inclusiv intelectuale, a vremii. Din om care observă și explică, Dante se face predicator sever, moralist afirmator de principii serioase și responsabilități intelectuale” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_11

«Dar cum pe pămînt în școlile voastre se citește că natura angelică pricepe și-și amintește și vrea, voi spune mai departe, ca să vezi adevăr curat ce-acolo jos se confundă, făcîndu-l echivoc în asemenea lectură» (v. 70-75). Totuși călăuza își continuă explicațiile: în școlile teologice și filosofice ale muritorilor se afirmă că îngerii sînt înzestrați cu inteligență, memorie și voință. Aceste lucruri trebuie lămurite. “Cu două expresii (în școlile voastre… făcîndu-l echivoc), unde este deja vizibil disprețul pentru disputele inutile sau înșelătoare (cf. invectiva din partea finală a cîntului), Beatrice se pregătește să demonteze cîteva poziții teologice ale vremii. Ele le atribuiau îngerilor toate însușirile sufletului omenesc, folosind în sens impropriu termenii de inteligență, memorie, voință” (E.A. Panaitescu). “Cu școlile voastre devine limpede trimiterea la școlile unde gustul subtilităților prevalează asupra esențialității: asemenea școli sînt departe de școala ideală, pe care și-o dorește Beatrice; de aici voastre, care presupune distanța, ironia și condamnarea, cum i se cuvine celui care, în loc să se întemeieze pe substanța religiei, se lasă pe seama afirmațiilor cu atît mai greșite, cu cît sînt pronunțate cu multă siguranță arogantă. Cuvîntul poetului parcă vrea să-i izbească și să-i stigmatizeze pe unii profesori încrezuți, pe care i-a cunoscut și i-a observat. Opoziția este acum între două tipuri de școli, sau două feluri de-a fi profesor; tema angelologică se îmbogățește pe cale polemică, printr-o aderență concretă la oameni care erau maeștri ai acestor subiecte teologice. «De aici tonul cîntului… devine mai colorat și viu: din rarefiat, corpolent; din sublim, pămîntesc; din calm și doctrinar, iritat și caricatural» (Chimenz)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_12

«Aceste substanțe, după ce s-au bucurat de chipul lui Dumnezeu, nu și-au întors fața de la el, de care nimic nu se-ascunde: de aceea n-au vederea împiedicată de alt obiect și de aceea nu trebuie să-și readucă în minte un concept uitat; acolo jos, fără a dormi, lumea visează, crezînd și necrezînd că spune adevărul; dar la una e mai multă vină și mai mare rușine» (v. 76-84). Îngerii, cunoscînd fericirea viziunii lui Dumnezeu, nu și-au mai desprins privirile de la el. Pe chipul lui Dumnezeu toate apar într-un prezent etern, ce poate fi contemplat de către îngeri. Așadar ei n-au nevoie de memorie, pentru a-și aminti lucruri ce le stau la îndemînă. Situația lor e diferită de a oamenilor, care vorbesc din amintiri (lumea visează). Unii învățători își expun cunoștințele cu bune intenții, însă alții o fac cu rea-credință (mai multă vină și mai mare rușine). “Dintre cele trei capacități atribuite în mod greșit îngerilor, Dante o analizează complet doar pe cea a memoriei: îngerii, contemplîndu-l pe Dumnezeu, în care se află și trecutul, nu au nevoie să-și amintească: vederea lor, ațintită în lumina eternă, este fixă, nu se poate schimba, e fără nevoia de-a trece de la un concept la altul (versurile 79-81), cum li se întîmplă în schimb oamenilor. Nardi amintește, în legătură cu asta, că Dante se îndepărtează aici nu doar de doctrina Sfîntului Albert cel Mare și a altor scolastici, dar și de a Sfîntului Toma” (E.A. Panaitescu). “Afirmația lui Dante că îngerii n-au memorie – întrucît pentru ei orice timp este simultan prezent și așadar ei nu resimt îndepărtarea în timp, care le este proprie oamenilor (aceștia pe bună dreptate vorbesc de trecut și istorie, de viitor și profeție) și nu pot deosebi trecutul de prezent și prezentul de viitor – pare să nu fi existat la nici un alt filosof sau teolog medieval. Dar tot pasajul parcă duce nu atît la ideea lipsei de memorie a îngerilor, aici prezentată ca un fapt evident, cît la polemica împotriva profesorilor superficiali, narcisiști, complăcuți cu ei înșiși, pe care nu-i interesează neapărat subiectul dezbaterii, ci etalarea propriei subtilități. «Ceea ce condamnă Dante este zădărnicia anumitor discuții și buna credință mai mare sau mai mică, pe care o dovedesc unii ‘crezînd și necrezînd a spune adevărul’; asemenea discuții și înverșunări, pe care le arată spiritele gregare din diverse școli, nu sînt stimulate de iubirea pentru adevăr, ci de ‘iubirea pentru aparențe și propria gîndire’» (B. Nardi)” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Despre natura îngerilor (3)

Pd_XXIX_7

«chiar și rațiunea o vede cumva, care n-ar accepta ca inteligențele mișcătoare fără perfecțiunea ei să stea atîta. Acuma știi unde și cînd aceste iubiri au fost create și cum; încît s-au stins deja trei flăcări din dorința ta» (v. 43-48). Eroarea Sfîntului Ieronim poate fi dovedită și cu ajutorul rațiunii: îngerii nu puteau rămîne atîta timp lipsiți de perfecțiune. “Fără perfecțiunea ei: cerurile constituie completarea obligatorie a perfecțiunii îngerilor, care își realizează virtutea imprimînd și reglementînd mișcarea sferelor cerești: în această datorie constă perfecțiunea ființei lor” (E.A. Panaitescu). “Unde și cînd… și cum: în afara spațiului, în afara timpului, din pură iubire, în mod instantaneu și simultan cu celelalte două specii de substanțe (materia primă și cerurile). Astfel s-a realizat deci crearea îngerilor. S-au stins, adică s-au împlinit cele trei dorințe ce ardeau ca flăcări în mintea lui Dante. Însă rămîne o mare problemă, legată de creaturile cerești: căderea unora și înălțarea altora la viziunea fericită. Cînd și cum s-au întîmplat? Acesta e subiectul celei de-a doua părți din discursul Beatricei” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_8

«Nu s-ar ajunge, numărînd, la douăzeci așa de iute, cum o parte a îngerilor a tulburat orînduirea elementelor voastre. Cealaltă a rămas, și a-nceput această artă pe care o vezi, cu atîta drag, că-n veci de rotire nu se desparte» (v. 49-54). Pînă să numărăm la 20, o parte a îngerilor s-a răzvrătit împotriva Creatorului. Îngerii rămași fideli și-au început rotirea contemplativă, ca o artă, în jurul lui Dumnezeu. “Se trece acum la un alt moment din angelologie. Cît timp a trecut de la creația lor pînă la răzvrătirea lor, în ce răgaz au fost supuși de Dumnezeu la proba fidelității? Aceasta este întrebarea dantescă implicită, la care acum răspunde Beatrice. Subiectul fusese tratat de teologi și, în general, se considera că timpul respectiv nu era îndelungat. Dante îl face foarte scurt” (T. Di Salvo). “O perioadă scurtă s-a scurs între momentul creării îngerilor și răzvrătirea unei părți a lor (Convivio II, V, 12; Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXII, 5; LXIII, 6). Simultan cu răzvrătirea și căderea îngerilor, a fost cataclismul ce-a zgîlțîit Pămîntul, străbătut de Lucifer, care s-a înfipt în centrul adîncimilor (cf. Infern XXXIV, 121 sqq.). Orînduirea elementelor voastre: Pămîntul, după principiile fizicii aristotelice și scolastice, ocupă, față de aer, foc și apă, locul cel mai de jos. Datoria încredințată corurilor de îngeri este de-a gravita în jurul lui Dumnezeu, răpiți în contemplarea sa (cîntul XXVIII, versurile 25-39) și de-a îndruma cerul încredințat fiecăruia dintre ei” (E.A. Panaitescu). “În versul 54 se lămurește fără posibilitate de-a greși că arta, activitatea principală desfășurată de îngeri și în care ei se realizează pe deplin nu este cea de a le imprima cerurilor mișcare și de a le transmite propriile lor înclinații, ci aceea de-a se roti în jurul lui Dumnezeu și de a-l contempla. Nu au cum să dorească încheierea sau încetinirea acestei misiuni” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_9

«Cauza căderii a fost blestemata trufie a celui ce l-ai văzut sub toată povara lumii apăsat. Cei pe care-i vezi aici au fost smeriți în a se recunoaște din bunătatea care i-a făcut gata de-a pricepe atîtea; drept care vederea le-a fost ascuțită, de harul care luminează și de meritul lor, așa că au fermă și deplină voință» (v. 55-63). Pierzania îngerilor rebeli a fost provocată de trufia lui Lucifer, care acum stă în străfundul Infernului. Îngerii rămași fideli au rost răsplătiți pentru smerenia lor, văzul li s-a intensificat, cu ajutorul harului divin, iar puterea virtuoasă li s-a întărit. “Pentru păcatul său de trufie (n-a vrut să recunoască suveranitatea divină), Lucifer a fost înfipt în centrul Pămîntului, care e totodată, după sistemul ptolomeic, centrul universului, punctul unde se atrag din toate părțile greutățile (Infern XXXIV, 110-111). Capacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu a fost, printre îngerii credincioși, întărită pe baza harului ce luminează și a meritului lor (pe care și l-au dobîndit cînd s-au împărtășit din har), așadar se bucură acum de viziunea directă a lui Dumnezeu. De ea depinde ferma și deplina voință de bine a îngerilor, deoarece Dumnezeu fiind Binele suprem, ei nu pot decît să tindă inevitabil spre bine (Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXII, 8)” (E.A. Panaitescu). “Procedura demonstrației e tipică pentru discursul silogistic: au fost smeriți și de aceea au fost răsplătiți; de aici sporirea capacităților și a voinței lor; dacă, prin urmare, vor doar binele, nu pot în consecință să-l iubească decît pe Dumnezeu. Și întrucît Dumnezeu este binele absolut, îngerii sînt complet și inevitabil dispuși să-l iubească pe Dumnezeu și numai pe Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Această terțină descrie trecerea îngerului de la starea naturală la cea supranaturală, cum este aceea a viziunii fericite. Intelectul și voința se transformă: primul devine capabil de a-l vedea pe Dumnezeu, cealaltă, în consecința acestei viziuni, nu mai poate păcătui. Același salt calitativ, de la o stare la alta, îl realizează omul cînd se ridică la Paradis. Vedeți ce i se întîmplă lui Dante însuși, în ultimul cînt (XXXIII, 100-105)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo1

Ierarhia îngerilor (4)

Pd_XXVIII_10

«‘Dacă degetele tale nu-s în stare de asemenea nod, nu-i de mirare: așa de strîns s-a făcut, de cînd nimeni nu l-a încercat!’» (v. 58-60). Este normal ca mintea omenească să nu fie în stare să priceapă cu ușurință o asemenea situație. “Este vorba așadar despre o problemă pe care nimeni niciodată n-a înfruntat-o cu pregătirea necesară: așa că a devenit mai dificilă, mai rezistentă în fața oricărei explicații, fiindcă lipsesc încercările precedente de a o înfrunta. Dante o face pentru prima dată” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_11

«Astfel doamna mea; și-apoi a zis: ‘Prinde-mi vorbele, de vrei să te saturi; și-n jurul lor te-nvrednicește. Cercurile trupești sînt ample sau strîmte, după virtutea mai mare ori mai mică răspîndită în toate părțile lor» (v. 61-66). Călăuza drumețului, Beatrice – simbol al teologiei –, îi oferă explicațiile necesare. Cerurile din jurul Pămîntului sînt mai ample sau mai reduse, în funcție de virtutea divină care se răsfrînge asupra lor. “Pînă aici nu sînt lucruri noi pe acest subiect: dar ele trebuie repetate, fiindcă din premisa forței diferit distribuite ierarhic provin consecințele” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_12

«Mai multă bunătate vrea să dea mai multă mîntuire; mai multă mîntuire în corp mai mare încape, de are toate părțile la fel de împlinite. Deci acesta, ce tot universul cu sine îl răpește, corespunde cercului ce mai mult iubește și mai multe cunoaște» (v. 67-72). Într-un cer mai amplu se include mai multă virtute divină. Cercul al nouălea, unde se află acum cei doi, este cel mai amplu, cel mai plin de iubire și înțelepciune. “Procedeul discursului demonstrativ are structură silogistică: dacă sînt adevărate premisele, nu poate să nu fie adevărată consecința. Premisa este aceasta: o virtute exprimă o eficiență proporțională cu mărimea sa; dacă acest principiu lipsit de îndoială se extinde asupra cerurilor, vom avea următoarea premisă: cerurile, care primesc de la divinitate influențe mai mari și mai benefice, le vor exercita cu mai mare eficiență asupra trupurilor peste care acționează; singura condiție ca trupul să primească influențele ce coboară din ceruri este ca el să fie perfect, așadar să aibă toate virtualitățile pentru a primi acele influențe și a le integra în propria ființă. Astfel se explică legătura diferită dintre mai mult și mai puțin, care o reia pe aceea dintre exemplu și exemplar. În terțina următoare avem concluzia, care se deschide cu deci, traducere pentru medievalul ergo, conjuncția cu care începe propoziția concluzivă a silogismului” (T. Di Salvo).

Padova2