Despre natura îngerilor (5)

«Voi jos nu mergeți pe o singură cale filosofînd; atîta vă distrage iubirea de aparențe și gîndirea ei! Și asta una, aici sus, e îndurată cu mai puțină durere decît ascunderea divinei scripturi, sau răstălmăcirea ei» (v. 85-90). Filosofii urmăresc diverse căi, în cercetările lor, care de multe ori se abat de la adevăr, în favoarea iluziilor și a vanității personale. Aceste păcate de gîndire sînt însă mai puțin grave, decît cele ce urmăresc deformarea sau falsificarea mesajului biblic. “Intelectualul medieval, cum rezultă din această critică, adesea este un vanitos, care caută cu orice preț originalitatea și popularitatea. Dante poate că se gîndea la unii dintre numeroșii pseudo-teologi care, chiar dispunînd de o bună cultură, erau prea sensibili la aplauze, la imaginea mulțimilor impunătoare, care la biserică mergeau ca la o sărbătoare mondenă, spre a-l asculta pe marele predicator, ce le gîdila superficialitatea: uneori predica devenea un eveniment social, de la care lumea cuviincioasă nu trebuia și nu putea să se sustragă. De aici atacul următor, așa de puternic timbrat, împotriva predicatorilor purtători de aparențe și vanități. Adevăratul intelectual este severul Sfînt Bernardo, pe care-l vom întîlni curînd, sau Sfîntul Petru Damian, absorbit de construirea unei credințe riguroase, trăite cu fermitate eroică înăuntrul mănăstirilor uneori îndepărtate de centrele locuite, sau locuind în singurătatea unei case umile în oraș și gata de-a dovedi acolo adevăruri invidiate, ca Siger din Brabant (Parad. X, 139)” (T. Di Salvo).

«Lumea nu se gîndește cît sînge costă s-o semeni pe pămînt și cît e îndrăgit cel ce smerit se-apropie de ea. Doar spre a părea, oricare se străduiește și născocește; și astea-s tratate de predicatori, iar Evanghelia e omisă. Unul zice că luna s-a întors, la patimile lui Cristos, și s-a pus în drum fiindcă lumina soarelui jos n-a ajuns» (v. 91-99). Răspîndirea învățăturii lui Isus a presupus mari sacrificii (inclusiv de vieți omenești), care au fost uitate de cei care o răstălmăcesc. De cuvîntul Bibliei trebuie să ne apropiem cu smerenie. Însă predicatorii își expun doar propria aroganță și ascund mesajul sfînt, prin lansarea unor teorii fanteziste. “Amintirea supărătoare a disputelor filosofice inutile în jurul naturii îngerilor a tulburat (versurile 70-75) contemplarea senină a adevărului obținut cu greu, amestecînd, în sfera speculativă, tonul reproșului sever. Atunci cînd cercetarea Beatricei se deplasează, de la teologi și exegeți biblici, la predicatorii cărora le-a fost încredințată datoria de-a răspîndi cuvîntul adevărat al lui Dumnezeu, dojana se transformă în invectivă, iar invectiva se colorează în sarcasm amar, cum se întîmplă mereu la Dante, cînd polemica, din cîmpul cultural și filosofic, se transferă în cel moral-religios” (E.A. Panaitescu).

«și minte, căci lumina s-a ascuns de la sine; de aceea în Spania și-n India, ca printre iudei, această eclipsă s-a văzut. N-are Florența atîția Lapi și Bindi cîte asemenea basme-n tot anul de la amvon sînt strigate încoace și-ncolo; iar mielușeii, care nu știu, se-ntorc de la pășune umflați de vînt și nu-i iartă necunoașterea pagubei» (v. 100-108). O ipoteză fictivă pune miracolul cosmic, produs la moartea lui Isus, pe seama unui fenomen astronomic neverosimil. Sînt pline bisericile de predici fanteziste, care prostesc mulțimea de credincioși, iar aceștia n-au nici o scuză pentru devierea de la calea cea dreaptă. “Beatrice precizează motivele invectivei sale, printr-un exemplu din discuțiile complicate ale predicatorilor. Întunericul care s-a întins pe neașteptate peste Pămînt, în clipa morții lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44), ar fi fost provocat de Luna care, părăsindu-și traseul obișnuit, s-ar fi întors din drum, plasîndu-se între Pămînt și Soare. Dacă ar fi fost așa, o asemenea eclipsă ar fi fost doar parțială, însă mărturiile din Evanghelii afirmă la unison că întunericul s-a răspîndit nu doar peste Palestina, ci peste tot Apusul (Spania) și Răsăritul (India). Să observăm că opinia împotriva căreia Dante polemizează cu atîta asprime este a Sfîntului Toma (Summa Theologica III, XLIX, 2)” (E.A. Panaitescu). “Lapi și Bindi: nume foarte răspîndite, în onomastica florentină de atunci, cum ar fi azi Rossi și Bianchi. Dar apropierea lui Lapi și Bindi de poveștile predicatorilor poate că vrea să indice că cele două nume, pe lîngă marea lor răspîndire, probabil că erau purtate de oameni nu tocmai respectabili, de plebei, oameni din popor, gata de-a se lăsa duși de nas și de-a da fuga plini de entuziasm la predicile unor bufoni urcați la amvon” (T. Di Salvo). “Sînt strigate: nu sînt pronunțate, ci sînt strigate. Verbul ne permite să zărim un predicator, care urlă și se agită, iar cu gesturile însoțește și subliniază bazaconiile pe care le zbiară, pentru a le face mai credibile” (T. Di Salvo).

Scara spre cer (8)

«În acel loc fost-am eu Petru Damian, și Petru Păcătosul fost-am în casa Maicii Noastre pe malul adrian. Puțină viață muritoare mi-a rămas cînd am fost ales și tras la boneta, care din rău în mai rău se prăvălește» (v. 121-126). După ce și-a dus viața călugărească la mănăstire, viitorul sfînt a fost numit, împotriva voinței sale, episcop – o demnitate care se degradează tot mai mult. “Petru Damian (Pier Damiano sau Pier Damiani) s-a născut la Ravenna, în 1007, într-o familie modestă și săracă. Ajutat de fratele mai mare, Damian, de la care poate că a preluat numele, s-a dedicat studiilor de drept și arte liberale la Ravenna, Faenza și Parma. După o perioadă ca profesor în orașul de origine și la Faenza și după ce-a dobîndit mare faimă și considerabilă bogăție, spre 1037 a intrat la schitul de la Fonte Avellana, unde a devenit repede abate. Celebru pentru viața austeră și învățătura profundă, a colaborat activ la acțiunea de reformare a Bisericii cu Papa Leon al X-lea, scriindu-și operele cele mai cunoscute: Liber Gratissimus, unde discută problema raporturilor dintre Biserică și Imperiu, și Liber Gomorrhianus, violentă invectivă împotriva decadenței morale a vieții ecleziastice. Papa Ștefan al IX-lea, în 1057, l-a numit episcop și cardinal de Ostia, însărcinare pe care Petru Damian a acceptat-o cu neplăcere, fiindcă îl obliga să părăsească schitul camaldolez. Opera sa de reformator a continuat, cu aceeași intensitate, sub pontificatul lui Nicolae al II-lea și al lui Alexandru al II-lea, pînă cînd a revenit la schitul său. A murit la Faenza în 1072. Barbi exclude, în mod aproape absolut, o cunoaștere directă a faptelor lui Petru Damian de către Dante, pe cînd, printre comentatorii mai recenți, Sapegno admite că Poetul «probabil a cunoscut măcar parțial scrierile sfîntului» și adaugă: «probabil că îi admira mai ales paginile de polemică încinsă împotriva viciilor și a fastului Curiei, precum și îndemnurile elocvente de întoarcere la idealurile evanghelice de puritate și umilință, dictate într-un stil unde îndemînarea retorului și înțelepciunea teologului și a juristului sînt puse în slujba unei puternice și neliniștite personalități morale»” (E.A. Panaitescu). “Petru Păcătosul fost-am: potrivit lui Lana, Ottimo și Pietro di Dante, Poetul ar vrea să facă aluzie aici la Pietro degli Onesti, un ravennat contemporan cu Damian, întemeietor și prior al mănăstirii Santa Maria in Porto, pe litoralul adriatic, care în scrisorile sale obișnuia să semneze Petrus peccator; tot Petrus peccator este numit și în epitaful său, în biserica amintită. În schimb Benvenuto (urmat de Buti, Landino și majoritatea comentatorilor moderni) afirmă că Dante aici pune semnul egalității între cele două personaje. Deși biserica Santa Maria in Porto a fost întemeiată de Onesti în 1096, așadar după moartea lui Damian, contemporanii au făcut repede confuzia între cele două personaje, atribuind întemeierea locașului Nostra Donna pe malul adrian sfîntului camaldolez. Acesta din urmă, în plus, obișnuia să își semneze epistolele și lucrările ca Petrus peccator monachus, sau Petrus indignus, sau Petrus ultimus eremitarum” (E.A. Panaitescu). “Să observăm că referința la boneta de cardinal este anacronică, fiindcă folosirea ei a fost instituită de Inocențiu al IV-lea în 1252” (E.A. Panaitescu).

«A venit Cefas și-a venit mărețul vas al Sfîntului Duh, desculți și costelivi, luîndu-și hrana din orice bordei. Acuma vor de-o parte și de alta să fie sprijiniți păstorii moderni și purtați, așa-s de burduhănoși!, și din spate să-i ridice» (v. 127-132). Sfîntul Petru și Sfîntul Pavel s-au ilustrat odinioară prin viața smerită, fără excese. Însă prelații contemporani se disting prin lăcomie și fast nerușinat. “Cefas este un cuvînt aramaic însemnînd «piatră» (cf. Ioan 1, 42). Expresia cu care Sfîntul Pavel este desemnat, în Faptele Apostolilor (9, 15), vas electionis, a fost deja amintită de Dante (Infern II, 28)” (E.A. Panaitescu). “Au fost așadar un exemplu de trai religios, inclusiv prin comportamentul public: au trăit cerșind, s-au acoperit cu straie modeste și au acționat după preceptele evanghelice, cum se citește în Evanghelia după Luca 10, 3-9: «Duceți-vă; iată, vă trimet ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Să nu luați cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălțăminte și să nu întrebați pe nimeni de sănătate pe drum. În orice casă veți intra, să ziceți mai întîi: ‘Pacea să fie peste casa aceasta!’. Și dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămînea peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Să rămîneți în casa aceea și să mîncați și să beți ce vi se va da; căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblați din casă în casă. În oricare cetate veți intra și unde vă vor primi oamenii, să mîncați ce vi se va pune înainte; să vindecați pe bolnavii cari vor fi acolo și să le ziceți: ‘Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi’»” (T. Di Salvo). “Opoziția comportamentului apostolilor, imitați de călugării și pustnicii de felul Sfîntului Petru Damian, față de acela al prelaților moderni, al noilor ierarhi ai Bisericii, nu putea fi mai evidentă; este punctată cu o precizie riguroasă de date și cu puternică ironie, care în cadrul reprezentării devine sarcastică și caricaturală. Tipică în acest sens este zugrăvirea prelaților fastuoși, dar mai ales corpolenți, obezi de la prea multă mîncare, încît trebuie să fie sprijiniți ca să poată umbla” (T. Di Salvo). “Slujitorii destinați acestei activități se numeau «braccieri», fiindcă sprijineau brațele prelatului. (…) El trebuia ridicat din spate, pentru a fi ajutat să urce pe cal; aceștia se numeau «staffieri»” (Chiavacci Leonardi).

«Își acoperă cu mantaua bidiviul, că două bestii umblă sub o piele, vai, cu multă răbdare-i înduri!’. La vocea asta am văzut mai multe scîntei din treaptă-n treaptă coborînd și răsucindu-se, și fiecare ocol le făcea mai frumoase» (v. 133-138). Haina luxoasă a prelatului se întinde și pe spatele calului, de parcă ar fi două animale împreună. E de mirare cu cîtă răbdare îi tolerează puterea divină. La această exclamație de amărăciune, multe duhuri mîntuite au țîșnit pe scară-n jos, în jocuri de lumini. “După viziunea unei sfințenii aspre și solitare, în peisajul pietros al Munților Apenini (…), un dur sarcasm «sculptează un detaliu după celălalt, astfel încît reprezentarea apare scandată, picantă: corpolentă, ca acei burduhănoși păstori. (…) După cortegiul grotesc de măști ale oamenilor ce se chinuiesc în activități zadarnice, care a deschis cîntul umilinței și al carității, cel al Sfîntului Francisc, iată procesiunea caricaturală a prelaților, care încheie cîntul sfințeniei eroice, al vieții simple și austere, închise în rugăciuni îndelungate, post istovitor, contemplații profunde, și totuși înclinate îndrăzneț spre acțiune, spre lupta pentru binele societății. Asistăm, în cerul lui Saturn, la discuția dintre «marele Cardinal (…), reformatorul înverșunat, care a tradus în termeni de polemică și politică italiană, cu o patimă dureroasă și activă, înaltele intenții ale mișcării clunisiene, și florentinul exilat care, contrazis treptat de vremurile sale, urca spre o integrare foarte personală a istoriei, a obiceiurilor și a cuvîntului; ambii meditativi pe crestele munților; ambii, la asfințit, pe malul adrian (…) se recunosc în Dumnezeu cele două suflete (…) și în Dumnezeu fraternizează cei care în timp și în condiție socială erau foarte departe» (Apollonio). Iar strigătul sfinților, cu atît mai puternic și dramatic, pe cît de adîncă fusese pînă atunci liniștea din cerul lui Saturn, ilustrează nu doar invectiva dură împotriva prelaților, ci și credința reciprocă, a lui Petru și a lui Dante, în răzbunarea divină” (E.A. Panaitescu).

«În jurul acesteia au venit și s-au oprit și-au strigat cu-așa răsunet, că nu s-ar putea aici înfățișa: nici nu l-am priceput, astfel m-a copleșit tunetul» (v. 139-142). Strigătul de indignare al duhurilor mîntuite, atît de înfricoșător că sensul său îi scapă lui Dante, încheie cîntul polemic al Sfîntului Petru Damian. “Această invectivă, atît de energică și în anumite aspecte plină de trăsături realiste și caricaturale, intră în grupul numeroaselor invective cu caracter antiecleziastic, de care e plin poemul. Subiectul este mereu același: Biserica e coruptă, nu mai respectă învățăturile și pildele evanghelice, cărora în alte vremuri le-au fost fideli sfinți ca Francisc, Dominic, Petru Damian. Pentru a măsura gravitatea prăbușirii Bisericii, pătate de nelegiuirea obiceiurilor ecleziastice – dintre care în acest cînt sînt subliniate luxul, fastul, parada ostentativă de putere – e destul să observăm viața adevăraților sfinți, a adevăraților călugări sau membri ai clerului” (T. Di Salvo).

Despre justiția divină (6)

«Dar cine ești tu, de vrei să stai în jilț pentru a judeca la o mie de poște distanță, cu vederea scurtă pînă sub nas? Firește că acela ce face cu mine pe subtilul, de n-ar fi Scriptura peste capetele voastre, ar avea de toate cîte să se mire» (v. 79-84). Acvila este indignată de pretenția unui om limitat, ce nu pricepe ansamblul regulilor universului, de-a judeca temeiul etic al legilor divine. O asemenea rătăcire ar putea fi înțeleasă doar în lipsa înțelepciunii Bibliei, care ne oferă calea cea dreaptă. “Tonul este acela sever și hotărît al celui care, de la altitudinea înțelepciunii sale, umilă totodată, înarmat cu puterea primită de la Dumnezeu, predică de la înălțimea altarului sau a catedrei ideale, împotriva tuturor celor ce au trufia de-a supune faptele divine judecății lor, ca și cum le-ar convoca în fața tribunalului lor meschin. Parcă recunoaștem tonurile dure și apocaliptice, îndrăgite de atîția predicatori, care tunau și fulgerau împotriva imoralității și a trufiei oamenilor. Invectiva are cu adevărat savoarea multor pagini biblice” (T. Di Salvo).

«O, duhuri pămîntești! o, minți îngroșate! Prima voință, care-i bună de la sine, prin sine, căci e supremul bine, în veci nu s-a clintit. Drept e ce-i cu ea asemeni: nici o creatură bună n-o atrage, ci ea, strălucind, le generează» (v. 85-90). Mințile mărunte ale oamenilor nu pricep că voința divină e fermă și constantă cu ea însăși. Bunătatea divină nu poate fi atrasă, captată de creaturi, în schimb aceasta le influențează pe ele. Binele pămîntesc este doar trecător și relativ, spre deosebire de acela ceresc, de care a fost inspirat. “Între rațiunea limitată a oamenilor, care adesea degenerează în trufie, și adevărul infinit, cuprins în Sfintele Scripturi, care e vocea autentică a lui Dumnezeu, există o prăpastie de netrecut, ce se poate străbate doar cu credința ca acceptare a tainei. (…) Altfel spus: tot ceea ce este produs de Dumnezeu, ceea ce este rezultatul voinței sale, este binele; e bun așadar și actul său de dreptate, inclusiv hotărîrea care stabilește ca necredincioșii să nu fie admiși în Paradis. În plus, justiția omenească nu poate avea ca putere de inspirație altă voință decît aceea a lui Dumnezeu: trebuie să se conformeze celei divine” (T. Di Salvo). “La problema formulată de raționalitatea viguroasă, care este caracteristică nu doar intereselor teoretice ale lui Alighieri, ci și profundului său sentiment religios (cum poate cădea de acord ideea de justiție divină cu damnarea eternă a celor care, fără de vină, nu l-au cunoscut pe Cristos, dar au trăit după legile moralei naturale, precum și a copiilor morți nebotezați?), acvila răspunde chiar cu argumentele expuse de Sfîntul Pavel în scrisorile sale (Epistola către Romani 9, 14-32; Epistola către Filipeni 2, 13). Cu vederea scurtă pînă sub nas nu-i este permis omului să măsoare justiția divină: să-i fie de-ajuns să știe că Dumnezeu e Binele absolut și, prin urmare, tot ceea ce face este bun. După Mattalia, acceptarea fideistă a caracterului de nepătruns al hotărîrilor divine «nu exclude și nici nu-și propune să elimine o rezistență obscură și aproape neliniștită a rațiunii și a sentimentului moral», aceeași care era prezentă «în frămîntarea lui Dante și a lui Virgiliu, în fața sorții marilor personalități din Limb (cf. Infern IV, 31-45) și în precizarea insistentă a lui Virgiliu, din Purgatoriu VII, 25-36». Dacă este precis indiciul legat de starea sufletească inițială a Poetului, criticul vede, în concluzia lecției teologice a acvilei, un sentiment de neliniște, care în realitate nu există. Contrastul trufaș din sufletul lui Dante, dintre dogmă și sentiment, dintre credință și om, în fața condamnării lumii care n-a cunoscut credința, acea lume de înaltă civilizație și de profundă cultură, față de care Poetul avea mari datorii, apare aici depășit în virtutea unei acceptări senine (care nu exclude totuși tristețea pentru acea condamnare) a primei voințe, care-i bună de la sine, despre care Piccarda spusese: în voia lui stă pacea noastră” (E.A. Panaitescu).

«Cum peste cuib se rotește, după ce și-a hrănit barza pruncii și cum cel sătul o privește; astfel s-a făcut și așa mi-am ridicat genele spre sfînta imagine, ce-și mișca aripile-ndemnate de-atîtea sfaturi» (v. 91-96). Acvila s-a rotit în zbor, mulțumită de explicațiile oferite, pe deasupra lui Dante, ca o barză deasupra cuibului în care stau puii pe care i-a hrănit. Iar Dante a privit-o la fel de recunoscător ca aceștia. “Imaginea acvilei, o masă impunătoare de duhuri, care se coagulează în jurul ei și îi formează înfățișarea, văzută în timp ce se rotește, are ceva prea masiv și greoi, care contrastează cu ușurința atît de afectuos reprezentată a berzei” (T. Di Salvo).

Poveşti celebre de trufie (4)

«Mai arăta cum au fugit învinşi asirienii, după ce-a fost ucis Olofern, ba chiar şi resturile mortului. Vedeam Troia în cenuşă şi-n grote; o, Ilion, ce joasă şi umilă se mai arăta imaginea ta ce-acolo se vede!» (v. 58-63). Olofern, generalul asirienilor, a fost sedus de evreica Iudita, care l-a omorît. În confuzia creată, evreii au cîştigat bătălia. Una din cele mai măreţe şi temute cetăţi ale antichităţii, Troia, s-a transformat în grote şi resturi triste. “Olofern, în fruntea armatei asiriene, asedia Betulia, cetate în Iudeea, cînd a fost ucis de o femeie localnică, Iudita; după această întîmplare, armata lui s-a risipit în dezordine (Cartea Iuditei 7, 1-3; 8; 15)” (E.A. Panaitescu). “Ca ultim exemplu de trufie pedepsită, Dante aminteşte distrugerea Troiei şi a locuitorilor ei aroganţi, repetînd o judecată care le-a fost adresată de Virgiliu (Eneida III, v. 2-3). Pildele de trufie pedepsită sînt treisprezece, cîte unul pe terţină, cu o alternanţă aproape perfectă de exemple biblice şi clasice, întrucît orice moment din istorie, fără a deosebi mitul de realitate, se oferă ca un exemplu util. Organizarea ansamblului este grandioasă şi corespondenţa dintre detalii este precisă, conform unui anumit tip de cultură şi a unui gust artistic, rezistente la judecata estetică modernă, dar caracteristice pentru Evul Mediu, unde afectarea structurală era expresia unei supreme limpezimi mentale, iar poezia era calificată ca «invenţie elaborată după retorică şi muzică» (De Vulgari Eloquentia II, VI, 2), adică o manifestare a gustului pentru «ornament». Ordinea structurală şi sintactică a acestei părţi desparte terţinele în trei grupuri de cîte patru terţine fiecare: cele din primul grup încep cu vedea, cele din al doilea cu o urmat de un nume propriu (în afară de al treilea exemplu), cele din al treilea cu mostrava, iar ultima terţină 61-63 reia cele trei formule la începutul versurilor sale. Se formează astfel un acrostih (o figură foarte răspîndită în poezia medievală şi vom găsi alte exemple în Purgatoriu şi Paradis): VOM, adică UOM (căci V corespunde lui U în scrierea vremii), omul fiind aici sigla şi sinteza trufiei nesăbuite. Acestor trei grupuri de terţine le-ar corespunde, conform lui Parodi, trei categorii de trufaşi: împotriva divinităţii, împotriva lor înşile, împotriva semenilor. Primii sînt pedepsiţi de Dumnezeu, alţii de propriile remuşcări, ceilalţi de duşmanii lor. În schimb terţina finală, referitoare la Troia, ar recapitula cele trei variante de păcat. Conform lui Medin, Barbi-Cassini şi Porena, exemplele ar fi douăsprezece (cel cu Briareu şi uriaşii fiind unul singur), şase biblice şi şase mitice. Marzot consideră în schimb că imaginile sînt aliniate în două serii – una ebraică şi una păgînă – pe marginile drumului şi unite pe linia orizontală şi verticală: în primele patru tablouri s-ar afla cei ce-au atentat la suveranitatea divină (Lucifer şi Nimrod, Briareu şi uriaşii), pe locul doi stau denigratorii legii civile şi ai zeilor (Saul şi Roboam, Niobe şi Arahne); pe locul trei sînt cei care au comis violenţe împotriva semenilor din sete de putere (Sanherib şi Olofern, Erifile şi Cir). Pentru Vallone grupurile sînt în număr de patru: Lucifer, Nimrod şi Saul sînt trufaşi împotriva divinităţii; Roboam, Sanherib şi Olofern sînt trufaşi împotriva semenilor, proveniţi din Biblie; Briareu cu uriaşii, Niobe şi Arahne sînt trufaşi împotriva divinităţii; Almeon, Tamira şi Troia sînt trufaşi împotriva semenilor, proveniţi din mitologie” (E.A. Panaitescu).

«Care-a fost maestrul de penel sau stil, ce să deseneze umbrele şi trăsăturile care, acolo, ar fi uimit şi o subtilă iscusinţă? Morţi cei morţi şi vii păreau cei vii: n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul, din cîte le-am călcat în picioare, cît am înaintat înclinat» (v. 64-69). Nu exista meşter în pictură sau sculptură, oricît de priceput, care să poată rivaliza cu perfecţiunea acelor imagini făurite de Creator. Toate figurile erau aidoma cu realitatea: morţii ca morţii, viii ca viii. Vederea vieţii adevărate nu oferea o imagine mai fidelă decît ce-a văzut Dante sub picioarele sale, în timp ce mergea aplecat. Într-un recital de virtuozitate stilistică, poetul italian include aici o dublă repetiţie dispusă enumerativ (morti-morti; vivi-vivi), o altă dublă repetiţie dispusă contrastiv (non vide me’ di me chi vide) şi o dublă aliteraţie (consoanele “v” şi “m” pe lîngă vocalele “i” şi “e”). “Acrostihul constrînge inspiraţia Poetului la spaţiul strîmt al terţinei, dar în fiecare revine motivul care o leagă de celelalte şi de organizarea cîntului, realitatea binelui care învinge răul şi a dreptăţii, care se opune violenţei: «aici domină singurătatea, devastarea, tăcerea. Eroii principali sînt nişte învinşi. Puterea lor este semnul trecutului. Prezentul lor este o ruină. Dar ei nu urlă, nu se ridică în picioare plini de mînie şi orgoliu. Zac umiliţi, cu toate greşelile dezvăluite, teribil de singuri în faţa destinului» (Vallone), dar supuşi unei alt fel de judecăţi din partea lui Dante, care biciuieşte cu forţă epică tablourile din prima şi a treia serie, fiindcă păcatul eroilor s-a răsfrînt asupra istoriei şi a naturii, lăsînd urme dureroase şi fatale, în schimb privirea lui se opreşte cu mai multă milă, sau măcar mai puţin feroce, la cei din seria a doua, unde creatura umană este mai degrabă nenorocită decît vinovată, împinsă la rătăcire de slăbiciunile şi ambiţiile sale, mai mult decît de conştiinţa deliberată că face răul. Toate tablourile însă ţin de o foarte mare evidenţă figurativă, pentru că provin din fantezia Poetului, fixate în momentul culminant al dramei. Lucifer este văzut prăbuşindu-se fulgerat, uriaşii sînt cu trupurile răspîndite, Nimrod ca năuc, Niobe cu priviri îndurerate, Saul în propria spadă, Arahne îndurerată, Roboam plin de spaimă, Troia în cenuşă şi-n grote” (E.A. Panaitescu).

«Acum înfumuraţi-vă şi umblaţi cu nasul pe sus, copii ai Evei, şi nu vă aplecaţi ochii să vedeţi căile greşite! Mai mult ne-am îndepărtat de munte deja şi am folosit încă mai mult din drumul soarelui decît bănuia sufletul încă nelimpezit, cînd cel care mereu în faţă umbla atent a început: ‘Ridică-ţi fruntea; nu mai e vreme de mers adîncit în gînduri» (v. 70-78). Dante li se adresează sarcastic tuturor oamenilor, după exemplele celebre de trufie pedepsită: n-au decît fiii Evei să persiste într-o asemenea greşeală! Cei doi au străbătut pe urmă o distanţă, de-a lungul unui răstimp mai mare decît şi-a dat seama protagonistul, adîncit în gînduri. Virgiliu l-a îndemnat să-şi îndrepte atenţia spre noua situaţie în mijlocul căreia se găsea. “În concluzia viziunii cu exemplele, Dante, mai mult decît interlocutorii săi, lansează un avertisment şi se adresează sarcastic tuturor oamenilor care, în ciuda atîtor exemple de prăbuşiri catastrofale şi pedepse severe, continuă să înainteze prin istorie în mod trufaş. Ar trebui ca toată lumea să înveţe să-şi aplece ochii, să practice căile umilinţei” (T. Di Salvo). “Întregul vers are o deosebită forţă expresivă şi închide în sarcasm o amărăciune apăsătoare” (Chiavacci Leonardi).

Poveşti celebre de trufie (3)

«O, Saul, cum te-ai aruncat în propria spadă şi apăreai mort la Gelboe, care apoi n-a mai simţit ploaia şi roua! O, nebună Arahne, aşa te vedeam jumătate păianjen deja, îndurerată lîngă fîşiile pînzei ce ţi-a devenit nenorocire» (v. 40-45). Saul, regele Israelului, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru aroganţa lui şi a fost învins de filisteni în bătălie. Regele s-a omorît, tăindu-se cu propria spadă, pentru a nu fi capturat. David a blestemat munţii Gelboe, unde s-a întîmplat nenorocirea, să nu mai fie udaţi de ploaie sau rouă. Arahne, o îndemînatică ţesătoare din Lidia, s-a luat la întrecere cu zeiţa Minerva care, pentru a-i pedepsi trufia, i-a sfîşiat pînza şi pe ea a transformat-o în păianjen. “Saul, primul rege al Israelului, din cauza trufiei sale a fost părăsit de Domnul şi, învins de filisteni, s-a ucis aruncîndu-se în spada sa, pe muntele Gelboe (I Samuel 31, 1-4); împotriva muntelui, David, plîngînd la moartea lui Saul, a lansat un blestem: «Munţi din Ghilboa! Nici rouă, nici ploaie să nu cadă pe voi! Să nu fie pe voi nici cîmpii cari să dea pîrgă pentru darurile de mîncare!» (II Samuel 1, 21)” (E.A. Panaitescu). “Încă o dată Ovidiu oferă tema legendei (Metamorfoze VI, v. 5-145), pe care Dante a amintit-o în cîntul XVII din Infern (v. 18). Arahne, o ţesătoare din Lidia, mîndră de îndemînarea ei, a îndrăznit s-o sfideze pe Minerva şi, învinsă, a fost transformată în păianjen” (E.A. Panaitescu).

«O, Roboam, aici deja nu-ţi mai pare imaginea ameninţătoare; ci plin de spaimă te poartă un car, fără a fi gonit din urmă. Mai arăta piatra aspră cum Almeon şi-a făcut mama să plătească scump nenorocita podoabă» (v. 46-51). Roboam, urmaşul lui Solomon la tronul Israelului, şi-a tratat sfidător şi arogant poporul; atunci supuşii s-au răzvrătit şi l-au izgonit. Aici e redat într-o imagine înspăimîntată, fugind deşi nimeni nu-l mai goneşte – ca o sugestie că în orice tiran se ascunde un om laş. În schimbul unui colan de aur, Erifile şi-a trădat soţul, pe Anfiarau, care se ascunsese ca să nu meargă la război. Almeon şi-a ucis mama, pentru a-şi răzbuna tatăl. “Roboam a fost unul dintre fiii lui Solomon şi urmaşul său; cu abuzurile şi asprimea sa a stîrnit revolta poporului, care l-a obligat să fugă la Ierusalim (I Regi 12, 1-18)” (E.A. Panaitescu). “Almeon a omorît-o pe mama sa, Erifile, pentru a răzbuna uciderea tatălui său Anfiarau. Acesta din urmă, fiind ghicitor, şi-a prevăzut moartea în războiul de la Teba şi s-a ascuns, dar Erifile, cumpărată cu un colier preţios, i-a dezvăluit ascunzătoarea şi Anfiarau, obligat să plece la război, şi-a găsit acolo sfîrşitul. Păcatul comis de Erifile ţinea de aroganţă, întrucît lanţul de aur la care poftea era de origine divină, fusese creat de Vulcan; dar a fost nenorocit, căci toţi cei care l-au avut (Iocasta, Semele, Argia) au avut o moarte nefericită” (E.A. Panaitescu).

«Mai arăta cum fiii s-au năpustit asupra lui Sanherib în templu şi cum mort acolo l-au lăsat. Mai arăta prăpădul şi marele măcel pe care Tamira l-a făcut, zicîndu-i lui Cir: ‘De sînge te-ai însetat, eu de sînge te umplu’» (v. 52-57). Sanherib, în trufia sa, şi-a bătut joc de israelienii pe care-i asedia şi i-a îndemnat să se lepede de Domnul lor, care nu-i poate ajuta. Însă îngerul lui Dumnezeu i-a tăiat într-o noapte pe războinicii regelui asirian. Pornit pe calea de întoarcere spre casă, Sanherib a fost atacat de fiii săi într-un templu, pe cînd se ruga la zeul lui mincinos, a fost ucis şi părăsit acolo. Regele perşilor, Cir, a invadat ţinuturile masageţilor, conduse de regina Tamira. Dar a fost învins în luptă, a fost omorît şi i s-a tăiat capul, care i-a fost prezentat reginei. Tamira l-a scufundat într-un burduf plin de sînge, pentru a-l sătura de sîngele pe care-l vărsase cu atîta trufie. “Sanherib, regele asirienilor, a pornit război împotriva evreilor, jignindu-l pe regele Ezechia; ca pedeapsă armata lui a fost distrusă la Sanherib, iar el, întors la Ninive, a fost ucis de fiii săi în timpul unei slujbe religioase (II Regi 18, 13-37; 19, 1-37; Isaia 36; 37, 1-38)” (E.A. Panaitescu). “Tamira, regina sciţilor, i-a declarat război lui Cir, regele Persiei, întrucît l-a omorît pe fiul ei, căzut prizonier. După ce i-a înfrînt pe persani şi a pus mîna pe rege, Tamira a dat poruncă să fie decapitat şi i-a aruncat căpăţîna într-un burduf plin cu sînge de om (Orosius, Adversus Paganos II, 7, 6)” (E.A. Panaitescu).

Poveşti celebre de trufie (2)

«Vedeam pe cel ce-a fost creat nobil, mai presus de orice altă creatură, din cer prăbuşindu-se fulgerat, pe-o parte. Vedeam pe Briareu străpuns de săgeata divină zăcînd, pe altă parte, greu pe jos de la gerul morţii» (v. 25-30). Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, din trufie, şi-a fost alungat în Infern. Gigantul cu o sută de braţe, Briareu, s-a răsculat împotriva lui Zeus, care l-a lovit. “Începe aici seria de exemple cu trufia pedepsită: este vorba despre douăsprezece episoade de aroganţă (preluate din textele clasice şi din textele sacre), în care păcatul a fost sancţionat încă de cînd păcătoşii trăiau; fiecărui episod i se dedică o terţină: patru terţine încep cu vedea, patru cu exclamaţia O şi patru cu mostrava: astfel se creează acrostihul VOM = uomo; cele trei versuri din ultima terţină 61-63 încep cu una din cele trei litere citate. În semnificaţia sa, acrostihul vrea să indice că trufia, dintre toate viciile, caracterizează cel mai pregnant păcatele omului” (T. Di Salvo). “Primul exemplu de trufie pedepsită îl prezintă pe Lucifer care, după răzvrătirea sa, este azvîrlit din cer, «ca un fulger», cu expresia Evangheliei după Luca (10, 18)” (E.A. Panaitescu). “Briareu este uriaşul cu o sută de braţe (Infern XXXI, 98) care a participat împreună cu Titanii la încercarea de răsturnare a puterii lui Jupiter în Olimp şi care, împreună cu ceilalţi, a fost străpuns de săgeata zeilor” (E.A. Panaitescu).

«Vedeam pe Timbreu, vedeam pe Palas şi pe Marte, tot înarmaţi, pe lîngă părintele lor, privind trupurile Giganţilor răspîndite. Vedeam pe Nimrod, la picioarele înaltei zidiri, ca năuc, privind lumea ce-n Senaar împreună cu el a fost trufaşă» (v. 31-36). Timbreu, Palas Atena şi Marte s-au luptat alături de Zeus împotriva Giganţilor rebeli, pe care i-au învins şi i-au ucis. Nimrod a încercat să înalţe Turnul Babel, dar construcţia din cîmpia Senaar a fost distrusă de Domnul, care a amestecat graiurile constructorilor şi astfel le-a pedepsit sfidarea semeaţă. “Timbreu este numele cu care era indicat Apolo, din cetatea Timbra (în Troada), unde se afla un templu care îi era dedicat, şi împreună cu Palas Athena şi Marte supraveghează cîmpia Flegra, unde tocmai s-a încheiat lupta împotriva Giganţilor” (E.A. Panaitescu). “Nimrod, prezentat deja de Dante în Infern (XXXI, 58-81), este vînătorul biblic vinovat de încercarea de a se construi Turnul Babel, în cîmpia Senaar (Geneza 10, 8-9; 11, 1-9)” (E.A. Panaitescu). “Al treilea exemplu celebrează victoria zeilor implicaţi direct în bătălia de la Flegra, asupra uriaşilor care s-au năpustit asupra lui Jupiter, pentru a-l doborî de pe tron; imaginea finală este a unui cîmp de luptă, acoperit de cadavrele oamenilor mai înainte îngrozitori, acum observaţi de ochiul celui care se bucură, dar resimte încă ură şi teamă. Din punct de vedere structural, în această terţină, chiar dacă sînt alăturaţi învinşii, giganţii, şi învingătorii, zeii, aceştia din urmă ocupă centrul tabloului” (T. Di Salvo).

«O, Niobe, cu ce priviri îndurerate te vedeam înfăţişată de-a lungul drumului, între cei şapte şi şapte copilaşi ai tăi ucişi!» (v. 37-39). Niobe, regina Tebei, s-a fălit în faţa zeiţei Latona că are paisprezece copii, spre deosebire de aceasta, care avea doar doi. Apolo şi Diana au pedepsit gestul ei de trufie şi i-au ucis pe cei şapte băieţi şi pe cele şapte fete, după care Niobe a împietrit de durere. “Al cincilea exemplu de trufie pedepsită se inspiră din Metamorfozele lui Ovidiu (VI, v. 146-312). Niobe, soţia lui Anfion, regele Tebei, s-a mîndrit cu cei paisprezece copii ai săi (şapte băieţi şi şapte fete) în faţa Latonei, mamă cu doar doi copii, Apolo şi Diana, care şi-au răzbunat mama omorîndu-i pe cei paisprezece micuţi, în timp ce Niobe a fost preschimbată în statuie” (E.A. Panaitescu). “Priviri îndurerate: şi aici, o singură trăsătură, iar înainte ca năuc despre Nimrod, surprinde toată drama împrejurării omeneşti. În această secvenţă se demonstrează calitatea tipică a artei danteşti, desfăşurată în toate cele trei ţinuturi, de a reprezenta un om sau o poveste printr-un singur gest sau cuvînt, care îi exprimă esenţa” (Chiavacci Leonardi).

Poveşti celebre de trufie (1)

Dante şi Virgiliu se desprind de lîngă trufaşii striviţi de bolovani. Sculpturile din caldarîm. Douăsprezece terţine cu douăsprezece exemple de trufie sancţionată. Îngerul gardian şterge primul P de pe fruntea lui Dante. Urcuşul continuă mai sprinten.

«Alături, ca boii la jug, mergeam eu cu-acel suflet încărcat, pînă mi-a permis-o dulcele învăţător; dar cînd mi-a spus: ‘Lasă-i pe ei şi treci înainte; fiindcă aici e bine, cu vela şi vîslele, pe cît poate, fiecare să-şi împingă barca’; mi-am îndreptat persoana, cum se cuvine la mers, deşi gîndurile mi-au rămas aplecate şi smerite» (v. 1-9). Dante înainta, aplecat de şale, pentru a sta de vorbă cu spiritele care îşi cărau bolovanii. Dar apoi Virgiliu l-a îndemnat să-şi reia drumul cu hotărîre, căci fiecare este răspunzător de propriul destin. Atunci călătorul i-a dat ascultare, cu toate că şi-a păstrat gîndurile cuvioase, lipsite de trufie. “Nota înalt umană şi meditativ subiectivă cu care s-a încheiat cîntul precedent se desface, pe parcursul acestor cincisprezece versuri, în care este pus în evidenţă personajul liric-dramatic Dante: s-a identificat cu suferinţa trufaşilor, pînă la a accepta acelaşi mod de a umbla (ca boii la jug), meditaţia lui continuă să evolueze cu nelinişte în jurul nevoii de umilinţă (deşi gîndurile mi-au rămas aplecate şi smerite), pentru a se accentua ulterior în acel apleacă-ţi ochii, cu o importantă mişcare ce înaintează de la abstracţia unei dimensiuni interioare – gîndurile – la concreteţea unei proiecţii externe – făgaşul unde pui piciorul – care îl plasează imediat pe cititor pe linia cîntului, unde tonul moral nu devine sentinţă sau discuţie retorică, ci se transformă în evidenţă a exemplelor. Dante va fi aşadar în mod constant «actor» în acest cînt, din care a eliminat dinadins orice întîlnire cu sufletele penitente, afirmînd de la început: lasă-i pe ei şi treci înainte. Va readuce, în liniştea profundă a acestei cornişe, imaginile locurilor cunoscute, bisericile cu mormintele şi treptele pentru a urca de la Florenţa la San Miniato; va deveni «ajungînd pe marginea, aproape în pragul dintre lumea celor vii şi a morţilor… oratorul care în versurile Acum înfumuraţi-vă şi umblaţi cu nasul pe sus, copii ai Evei atacă vehement şi cu aspră ironie» (Marzot), dar mai ales va păşi de unul singur, peste acele exemple de trufie pedepsită, îşi va însuşi, prin propria tulburare şi remuşcare, acele tablouri; nu tot şirul de trufaşi, ci unul singur, Dante, în faţa spectacolului unui păcat care se întinde în timp, încă de la origini. Cîntul, încheiat cu o judecată negativă din partea multor critici, datorită părţii centrale (v. 25-69), are însă, ca toate celelalte, «o fizionomie a lui şi o unitate de ton moral şi modalităţi expresive, atît unele cît şi celelalte concentrate pe valoarea umilinţei, pe renunţarea la orice gest de pasiune nestăpînită, pe celebrarea unui ritual în faţa ascezei. Un lucru nou este desigur faptul că a realizat acea stare sufletească fără a recurge la dialog, la gesticulări, la obiceiul portretistic, ci doar înfruntînd misiunea dificilă de a pune obiectele în mişcare şi de a le înzestra cu vorbire… Rezultă de aici un cînt adînc angajat, grav emoţionat, dantesc şi medieval în toate detaliile sale» (Vallone)” (E.A. Panaitescu).

«Eu m-am pornit şi urmam cu plăcere paşii maestrului meu, iar amîndoi arătam deja cît eram de sprinteni; dar el mi-a zis: ‘Apleacă-ţi ochii: îţi va fi de folos, pentru a merge fără grijă, să vezi făgaşul unde pui piciorul’» (v. 10-15). Cei doi pelerini au pornit de-acum mai iute la drum. Virgiliu l-a îndemnat să privească sub picioare, de-a lungul caldarîmului, pentru a învăţa unele lucruri. “Partea iniţială a cîntului insistă pe tema penitenţei, şi nu atît a sufletelor, cît a lui însuşi Dante – care devine şi el personaj supus unei opere de purificare, ce-l obligă să se încline şi să vadă tot mai diminuată umflătura aroganţei; este vorba despre o acţiune lentă, în care se reunesc răbdarea, îndurarea, îngăduinţa umilă şi acceptată cu convingere profundă, înaintarea de-a lungul drumului cu suflet liniştit, precum şi implicarea ce derivă din recunoaşterea nevoii de a-şi împinge înainte barca, prin toate mijloacele impuse de situaţia morală. Toată scena se învîrte aşadar în jurul acestor două teme convergente: participarea la ispăşire şi îndemnul de a umbla repede” (T. Di Salvo).

«Cum, pentru a le fi de amintire, peste îngropaţi, mormintele poartă semnele celor ce-au fost înainte, pe care de multe ori lumea îi plînge acolo, înţepată de amintiri, care doar pe cei pioşi îi îmboldeşte; aşa am văzut eu, dar cu mai bună înfăţişare, prin artă sculptată cu figuri, toată poteca ieşită din munte» (v. 16-24). Aşa cum pe morminte stau înscrise imaginile celor morţi şi îngropaţi, iar lumea revine acolo pentru a-i plînge, îndemnată de amintirea lor, la fel a văzut Dante pe poteca acelei cornişe o succesiune de imagini sculptate. Însă acestea erau mai frumoase ca realizare artistică (fiindcă erau făcute chiar de Dumnezeu). “Este medieval şi postmedieval obiceiul de a îngropa morţii, trupurile personajelor distinse social-politic, în morminte săpate în pămînt, cu piatra funerară la nivelul terenului; pe pietre, făcute adesea din marmură, erau înscrise nu doar imagini cu defunctul, ci şi cuvinte care aminteau de el şi îi îndemnau pe cei vii să se roage pentru el. Comparaţia, preluată din experienţa directă, îi înlesneşte poetului misiunea de-a ne transmite o idee despre imaginile sculptate sub picioare: toate reprezintă exemple de trufie pedepsită (nu degeaba stau sub picioarele călătorilor) şi sînt, la fel ca basoreliefurile de pe pereţi, instrumente ale purificării: îl ajută pe penitent în procesul său de mîntuire” (T. Di Salvo). “În cele trei cînturi dedicate trufaşilor, Poetul le-a descris mai întîi suferinţa, apoi imaginile de umilinţă la care ei trebuie să mediteze (ca îndemn pentru a practica această virtute), în al treilea moment i-a reunit în rugăciunea corală Tatăl nostru (pentru a recunoaşte gloria unică a lui Dumnezeu), în fine le pune sub ochi imaginile răului (ca piedică, născută din teamă, pentru a nu cădea înapoi în păcat). Dar Dante trebuie să observe exemplele de trufie pedepsită ca să-i fie de folos: nu pentru a se bucura de suferinţa reprezentată acolo, ci pentru a resimţi distanţa dintre spiritul său, deja pregătit şi întărit, şi spectacolul viciului depăşit, întrucît, observă Marzot, în faţa tablourilor de trufie pedepsită revine situaţia pelerinului din cercurile infernale, cu diferenţa, însă, care există între reprezentarea directă a păcatului ce se luptă cu sentimentele şi le frămîntă, respectiv vederea lor, refăcută cu instrumentele artei, care îi conferă materiei, deşi tristă, un fel de superioară plăcere. Fără îndoială, faptul că a transpus păcatul, din viaţa reală a creaturii umane în marmura muntelui, fie şi cu vorbe vizibile, accentuează desprinderea şi superioritatea morală obţinută de Dante, dar este desigur excesiv ceea ce susţine Croce – şi, pe linia lui, în parte Marzot, legat de puterea catartică a frumuseţii – de altfel străină de doctrina estetică a Evului Mediu – din care ar rezulta, mai mult decît o învăţătură morală, o admiraţie pentru arta triumfătoare care, desprinzîndu-se de orice materialitate şi orice posibilă reflecţie, devine linie, umbră, culoare, miros, sunet. Dacă Poetul se complace în propunerea unei arte rafinate (de el însuşi declarată în v. 22-23 şi 64-68), într-o probă de îndemînare în căutarea simetriei şi a echivalenţelor, ţesătura se desfăşoară într-un comentariu moral, bogat în sentimente, şi se rezolvă într-o tehnică formal perfectă, fiindcă este conştientă de efectul său pedagogic” (E.A. Panaitescu).

Trufie pedepsită (7)

«Şi eu: ‘Dacă spiritul ce-aşteaptă, înainte de-a se căi, capătul vieţii, aici jos rămîne şi nu poate urca» (v. 127-129). Dante ştia, pe de o parte, că sufletul care se căieşte doar în ceasul morţii are de aşteptat, înainte de-a intra în Purgatoriu, acelaşi număr de ani cît a durat viaţa sa pe pămînt. “Întrebarea este în substanţa ei aceasta: Salvani s-a căit la sfîrşitul vieţii, ar trebui să fie în Antipurgatoriu; cum de se găseşte în Purgatoriu, cu toate că n-au trecut atîţia ani cîţi a trăit? În versurile următoare se răspunde la întrebare şi se dezvăluie episodul respectiv” (T. Di Salvo).

«de nu-l ajută rugăciunea cea bună, înainte de-a trece răstimpul cît a trăit, cum de i-a fost lui venirea îngăduită?’ ‘Pe cînd trăia în culmea gloriei’, a zis, ‘de bună voie în Campo di Siena, lăsînd deoparte orice ruşine, s-a arătat; şi-acolo, pentru a-l scoate pe prietenul său din suferinţa ce-o îndura în temniţa lui Carlo, a prins să tremure din toată fibra» (v. 130-138). Pe de altă parte, Dante nu înţelegea cum de Provenzan Salvani a ajuns deja acolo, nu şi-a ispăşit aşteptarea în Antipurgatoriu. Oderisi i-a oferit explicaţia solicitată. Pe vremea cînd era conducătorul cetăţii, nobilul a făcut un incredibil gest de umilinţă: a coborît în piaţa publică şi a început să cerşească, spre a colecta banii necesari pentru eliberarea unui prieten din prizonierat. S-a umilit, cu profundă sinceritate şi devotament, pentru binele altcuiva. “Lui Provenzan Salvani i s-a permis să intre imediat în Purgatoriu, fără să mai aştepte în Antipurgatoriu, cum ar fi trebuit, fiindcă s-a căit la sfîrşitul vieţii, printr-un mare act de umilinţă. Un prieten al său, Bartolomeo Saracini, după unii, Vinea sau Mimo dei Mimi, după alţii, făcut prizonier de Carol I de Anjou în bătălia de la Tagliacozzo, trebuia să plătească, pentru a scăpa cu viaţă, o răscumpărare de zece mii de florini. Provenzano, în piaţa centrală din Siena, a început să cerşească în faţa concetăţenilor săi, «fără să oblige pe nimeni, ci doar cerînd cu umilinţă ajutor» (Ottimo), pînă cînd a strîns suma necesară pentru a-şi elibera prietenul” (E.A. Panaitescu). “Figura lui Salvani se concentrează în puţine versuri, după metoda tipic dantescă de a individualiza o persoană şi a o înţepeni într-un gest, într-un cuvînt, mereu cu forţă incisivă. Să observăm în cadrul episodului cuvintele cele mai semnificative şi mai puternic accentuate: în culmea gloriei, de bună voie, lăsînd deoparte, s-a arătat. Acesta din urmă este cuvîntul în care culminează tensiunea morală a personajului: o aparentă monumentalitate, care este rezultatul unei decizii eroice, depăşind fără să anuleze dezbaterea interioară, freamătul nu de spaimă, ci de ruşine. Provenzan Salvani a cucerit cu un singur gest, într-un moment în care nici măcar nu era implicată viaţa lui, ci a unui prieten, avertismentul evanghelic: cei care se smeresc, se vor înălţa. Provenzan Salvani, pe lîngă Omberto Aldobrandeschi şi Oderisi da Gubbio, este personajul cu cel mai puternic relief dramatic” (T. Di Salvo).

«Mai multe nu-ţi spun şi ştiu că vorba nu mi-e limpede; însă puţină vreme va trece şi vecinii tăi se vor purta aşa încît mă vei pricepe. Dar fapta lui l-a smuls din surghiun’» (v. 139-142). Oderisi nu-i oferă alte detalii, chiar dacă afirmaţiile lui par neclare. Dante va afla curînd ce înseamnă să fii exilat de compatrioţi. Aşa va pricepe şi cum a evitat Salvani exilul în Antipurgatoriu. “Artistul colorat, elegant în maniere, cu o melancolie curtenitoare în vorbire, în căutarea dificilă a faimei, devine plin de o elocvenţă admirativă, cînd prezintă figura lui Provenzan Salvani, trufia sa partizană, voinţa eroică, prin care s-a înclinat de bună voie să cerşească pentru prietenul său: «Era aşadar în acel trufaş ceva dincolo de trufie, ceva atît de energic, încît a înfrînt chiar şi trufia; triumful generozităţii omeneşti, în faţa celor mai puternice obstacole, care sînt cele interioare, şi de aceea este el pe cît de dramatic, pe atît de semnificativ pentru forţa sa» (Croce). Provenzano nu vorbeşte, aproape strivit sub bolovanul care îl obligă să umble aşa-ncet pe potecă, antiteză foarte amară cu viaţa lui de stăpîn de odinioară: de aceea apariţia lui se transformă mai uşor într-un autoportret al lui Dante, sau o definiţie autobiografică, prin întîlnirea cu o creatură înrudită, ducînd pînă la capăt acel proces de identificare cu soarta celor trufaşi, începută de Dante care mergea aplecat cu ei. În gestul lui Provenzano, atunci cînd «însăşi carnea tremură, persoana lui se împietreşte, fiinţa lui se transformă în stăpînirea îndrăzneaţă şi, pînă la urmă, victorioasă asupra sa însăşi» (Apollonio), este rezumată povestea exilului suferit de Dante, pe care Oderisi îl dezvăluie cu acel cuvînt vei pricepe, care se plasează la sfîrşitul versului, cu aceeaşi forţă ca şi expresia a prins să tremure din toată fibra” (E.A. Panaitescu). “Puţină vreme va trece: aceeaşi ameninţătoare prevestire a evenimentului se găseşte în cuvintele lui Farinata (Inf. X, 79-81) şi ale lui Corrado Malaspina (Purg. VIII, 133 sqq.)” (Chiavacci Leonardi). “Fapta lui: acest act de umilinţă l-a smuls din acea limită care desparte Antipurgatoriul de Purgatoriu. Astfel Oderisi îi răspunde întrebării lui Dante: acel unic gest a ajutat să se împlinească ceea ce, pentru alţii, convertiţi ca el în ultima clipă, fac «bunele rugăciuni» ale celor vii: adică să achite pe loc răsplata care ar presupune ani mulţi (cf. VI, 37-39). Este marea temă a milei divine, pe care Dante o dezvoltă, în diferite secvenţe de impact, de-a lungul întregii cantice: să ne amintim de Manfred (III, 119-123) şi de Buonconte (V, 106-107): un singur cuvînt, o singură lacrimă, un singur gest” (Chiavacci Leonardi).

Trufie pedepsită (4)

«Eu sînt Omberto; şi nu doar pe mine trufia m-a păgubit, ci pe toţi fîrtaţii mei i-a tras la pierzanie. Şi pentru ea trebuie să port povara, pînă cînd Domnul va fi răsplătit, ce n-am făcut de viu, aici între morţi’. Ascultînd, mi-am aplecat faţa; iar unul dintre ei, nu ăsta ce vorbea, s-a răsucit sub greutatea ce-l ţintuia» (v. 67-75). Omberto s-a prezentat cu numele şi l-a asigurat pe Dante că nu doar el însuşi a fost pedepsit pentru trufie, ci şi tovarăşii săi, care îi împărtăşeau păcatul. El va avea de purtat bolovanul în Purgatoriu, pînă cînd va fi spălată insulta pe care i-a adus-o lui Dumnezeu, prin comportarea sa arogantă. Pentru a-l auzi mai bine, Dante s-a aplecat spre el; între timp un alt păcătos s-a smucit să-l vadă. “Caracterizarea psihologică a lui Omberto Aldobrandeschi se realizează întîi de toate prin intermediul limbajului său aspru, dificil, mereu întrerupt de înălţarea neaşteptată a vocii, într-o mişcare de veche trufie: de nu m-ar opri… l-aş privi… am fost latin… eu sînt Omberto… trebuie să port povara… ce n-am făcut de viu… şi de închinarea lui, la fel de neaşteptată, într-o evidentă căutare a umilinţei: îmi înmoaie spinarea arogantă… spre a-l umple de milă pentru această povară… nu ştiu de numele lui v-a ajuns pe la urechi. Nu ironia îi însufleţeşte discursul, cum crede Marzot, ci sentimentul dramatic al unei victorii neizbutite împotriva lui însuşi, oscilaţia lentă, fără deznodămînt, între războinicul de odinioară, obişnuit să poruncească, şi penitentul care parcă se contopeşte cu bolovanul care îl striveşte de pămînt; nu mai există însufleţirea de odinioară, dar în micul con de umbră proiectat în sufletul lui se mişcă mîndria de caracter a fostului boier (orgoliul pentru sîngele vechi şi faptele de seamă ale străbunilor), el fiind încă la începutul acelui proces de ascensiune, care în schimb a eliminat deja atîtea lucruri contingente la Oderisi şi la Provenzan Salvani” (E.A. Panaitescu). “Conceptul creştin de «răsplată» se referă la faptul că, după iertarea sa, omul trebuie să compenseze, aşa cum poate, prin rugăciuni, suferinţă, fapte bune, jignirea adusă lui Dumnezeu: atunci cînd «datoria» n-a fost plătită pe pămînt (de viu), este ispăşită în Purgatoriu (între morţi)” (Chiavacci Leonardi).

«şi m-a văzut şi m-a cunoscut şi m-a strigat, ţinîndu-şi ochii anevoie ridicaţi la mine, ce mergeam aplecat cu ei. ‘Vai!’, i-am spus eu, ‘nu cumva eşti Oderisi, gloria cetăţii Gubbio şi gloria acelei arte, care se cheamă alluminar pe la Paris?’. ‘Frate’, mi-a spus el, ‘mai zîmbitoare sînt hîrtiile vopsite de Franco bolognezul: gloria e-acum toată a sa, a mea doar în parte» (v. 76-84). Dante l-a identificat surprins pe Oderisi da Gubbio, faimosul miniaturist. Acela a respins însă elogiile călătorului şi l-a asigurat că rivalul său din vremea activităţii artistice, Franco din Bologna, l-a depăşit prin talentul lui, care a ajuns între timp la modă. “«Observaţi ce eficient exprimă repetiţia lui şi de trei ori atît efortul, aş spune, fizic al duhului, cît şi tresărirea surprinsă de uimire şi afecţiune şi bucurie de care e cuprins» (Pernicone). Într-adevăr, prin mijloace foarte simple (un polisindeton şi trei verbe la acelaşi timp, passato remoto), Dante ne-a comunicat o impresie de repeziciune, de confluenţă rapidă, a trei momente care devin unul singur, al vederii, care totodată e recunoaştere şi invitaţie la a sta de vorbă” (T. Di Salvo). “Oderisi (sau Oderigi) din Gubbio a fost un celebru miniaturist, care a trăit pe la jumătatea secolului al XIII-lea. Unele documente îi atestă prezenţa la Bologna, între 1268 şi 1271, şi la Roma; se pare că s-a oprit şi la Florenţa. A murit în 1299. Dante, din cîte putem înţelege din aceste versuri, se pare că l-a cunoscut şi l-a stimat profund, ca principal exponent al miniaturii bologneze, care în acea perioadă era sub influenţa celei franceze. De altfel Franţa domina pe atunci în acest domeniu artistic, drept care alături de termenul italian miniare exista şi forma illuminare, fabricată după termenul francez enluminer, care la rîndul său pare să derive din latinescul alumen, «allume», un material specific folosit pentru a spori strălucirea culorilor folosite de artist” (E.A. Panaitescu). “Franco a fost un miniaturist bolognez, mai tînăr decît Oderisi cu cîţiva ani; potrivit lui Vasari, care afirmă că a văzut multe opere realizate de el, ar fi fost «mai bun meşter» decît Oderisi. Totuşi nu ni s-a păstrat nici o operă, de la Franco sau de la Oderisi, care să li se poată atribui cu absolută certitudine” (E.A. Panaitescu). “Pe bună dreptate spune el hîrtiile, fiindcă miniatura se face pe foi mari de hîrtie, sau mai exact pe pergament. Pennelleggiare pare un verb tehnic, o aluzie la noul mod al lui Franco de a face miniaturile, care tindeau spre desene mai largi, spre reprezentări mai monumentale decît ale lui Oderisi. Franco lucra cu o libertate mai mare decît a lui Oderisi, care era mai tradiţional şi mai legat de vechile tehnici. Istoricul de artă S. Bottari a notat că «ridere la Dante este o calitate internă a luminii, splendoarea luminoasă a culorilor… înseamnă că toată coloristica lui Oderisi, pe cît de strălucită, era încă legată de tehnicile tradiţionale, bizantine, pe cînd miniaturile lui Franco sclipeau prin magia aurită, prin prestigiul fericit şi deschis al culorilor»” (T. Di Salvo). “Se pare că aici Dante face referinţă la tehnica diferită a lui Oderisi, care a folosit desenul, faţă de Franco, bazat mai mult pe tehnica de compoziţie cu penelul. Rezultatul a fost că opera era mai zîmbitoare, cîştiga în luminozitate. Şi Dante, nu e nici o îndoială, prin discursul lui Oderisi (care totuşi are accente de umilinţă), exprimă o judecată critică despre diferenţa de demnitate şi frumuseţe a operelor realizate de ei: al doilea i s-a părut în mod clar mai bun şi şi-a afirmat superioritatea prin folosirea noii tehnici. Dacă aşadar Oderisi a avut meritul că a iniţiat o tehnică, lui Franco îi revine aspectul mai important că a dat viaţă unor opere cu mai mare forţă expresivă” (T. Di Salvo).

«Fireşte n-aş fi fost aşa curtenitor pe cînd trăiam, din marea dorinţă de faimă la care sufletul mi-a aspirat. Pentru aşa infatuare se plăteşte aici pedeapsa; şi nici aici n-aş fi, de nu se-ntîmpla că, putînd păcătui, m-am întors spre Domnul. Vai, glorie deşartă a puterii omeneşti! durează cît stropul de verdeaţă la vîrf, de nu-i urmată de vremuri grele!» (v. 85-93). În timpul vieţii, Oderisi a fost avid de laudă şi faimă artistică, aşa că nu şi-ar fi elogiat niciodată rivalul. Dacă nu s-ar fi căit pentru aroganţa sa, în pragul morţii, n-ar fi ajuns decît în Antipurgatoriu. Dar toată gloria omenească, dacă nu e urmată de o etapă de decădere, se menţine doar cît frunza pe vîrful unei ramuri. “Oderisi, care reprezintă trufia în artă, după trufia de stirpe a lui Omberto şi înainte de trufia politică a lui Provenzano, apare «într-o condiţie spirituală mai desprinsă de rămăşiţele psihologice şi pămînteşti decît la Omberto Aldobrandeschi: el a reuşit să învingă în sine dificilele şi arţăgoasele orgolii de artist, şi la emfaza prietenească prin care Dante l-a salutat ca gloria cetăţii sale şi a artei miniaturii, el îi opune, din proprie iniţiativă, zîmbetul mai luminos al pergamentelor pictate de adversarul său, bolognezul Franco. Amintirile luptelor înverşunate pentru cucerirea primului loc în propria artă şi împrejurările celorlalte reputaţii artistice şi literare i s-au limpezit deja într-o filosofie religioasă a vanităţii. Dar este o filosofie pentru care mai suferă omeneşte, străbătută de melancolie, lipsită de o seninătate liniştită: Oderisi vorbeşte pentru a se convinge şi pe el însuşi, pe lîngă Dante, de ceea ce supravieţuieşte în el, rezistînd ultimei şi supremei eliberări spirituale, ca rămăşiţă omenească şi pămîntească» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Discuţia cu Oderisi – dar în fundal se află Franco, Giotto, Cimabue şi toată activitatea artistică şi literară de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea – se desfăşoară pe o tematică foarte familiară poetului – care nu uită că este om de litere, un intelectual –, cea a întinderii faimei obţinute prin intermediul operelor de artă şi a trufiei care se întemeiază pe frumuseţea unei miniaturi, a unei fresce, a unei poezii. De aceea tonul este mai potolit decît cel cu Omberto Aldobrandeschi: recunoaşterea lui Oderisi se diluează repede în cuvintele ce urmează; o acceptare senină nu doar a valorii adversarilor, ci şi a umbrei care se aşterne peste faimă. Prestigiul se topeşte în faţa eternităţii; la fel şi numele, întrucît adevărata autoare a oricărui fapt care înnobilează este mereu divinitatea” (T. Di Salvo). “Două observaţii lămuritoare: este lipsit de îndoială că Dante pronunţă o condamnare la adresa gloriei, judecînd-o zadarnică din punct de vedere moral, improductivă şi nocivă. Însă, pe urmele marilor teologi ai Evului Mediu, el face deosebirea dintre artă şi artist: este zadarnică gloria la care aspiră artistul, închipuindu-şi că durează pentru eternitate; dar e totdeauna valabilă arta, sau opera de artă, care este fructul inspiraţiei divine şi o celebrare a lui Dumnezeu, ce se revelează prin activitatea artistică. În judecarea artei, pentru Evul Mediu este valabil acelaşi concept care stă la baza interpretării istoriei: ea e mereu istoria sacră, istoria lui Dumnezeu, nu a oamenilor; aceştia sînt doar nişte intermediari. Iar conceptul că faima unui artist poate dura mult timp, mai mult decît de obicei, doar dacă intervin, după perioade civilizate şi bogate în opere artistice, vremuri barbare, vine să explice faptul că amintirea unor artişti se stinge îndată, iar a altora trăieşte îndelung” (T. Di Salvo).

Trufie pedepsită (3)

«Cuvintele lor, ce-au răspuns acestora zise de cel pe care-l urmam, nu s-a văzut de la cine veneau; dar ni s-a spus: ‘Pe mîna dreaptă pe lîngă mal cu noi veniţi şi veţi găsi trecătoarea de urcat pentru om viu» (v. 46-51). Duhurile erau cocîrjate sub bolovani şi nu s-a observat cine le-a dat răspunsul. Dar unul dintre ei i-a sfătuit să înainteze împreună, spre dreapta, pe marginea prăpastiei. “Sufletul foloseşte pluralul, se exprimă ca o voce care îşi asumă datoria de a răspunde în numele colectivităţii. Sîntem în prezenţa celor trufaşi, iar acest răspuns anonim şi colectiv vrea să fie un semn al spiritului de umilinţă, cu care încep să se obişnuiască” (T. Di Salvo).

«Şi de nu m-ar opri bolovanul ce-mi înmoaie spinarea arogantă, pentru care sînt obligat să ţin faţa la pămînt, pe acesta, care mai trăieşte şi nu-şi dă numele, l-aş privi spre a vedea de-l cunosc şi spre a-l umple de milă pentru povara mea» (v. 52-57). Penitentul îşi deplînge situaţia de suferinţă şi regretul că nu-şi poate înălţa spinarea, pentru a-l zări pe omul viu, care trece prin Purgatoriu. “Sufletul care vorbeşte în numele tovarăşilor săi de suferinţă (cuvintele lor) este al lui Omberto Aldobrandeschi, fiul lui Guglielmo, aparţinînd nobilei familii ghibeline a conţilor Santafiora. Omberto a fost senior de Campagnatico, în Grossetano, şi cu ajutorul florentinilor a continuat împotriva sienezilor luptele începute de tatăl său. A murit în 1259 şi există două versiuni în jurul morţii sale: după prima, a fost ucis de asasinii trimişi de sienezi, după cealaltă, mai credibilă, a murit eroic, apărîndu-şi castelul împotriva sienezilor. Numele lui Guglielmo, mort între 1253 şi 1256, a ţinut mult timp cronicile toscane, atît pentru îndîrjirea lui împotriva sienezilor, cît şi pentru politica lui ezitantă între Papalitate şi Imperiu” (E.A. Panaitescu).

«Am fost latin şi născut dintr-un mare toscan: Guglielmo Aldobrandesco mi-a fost tată; nu ştiu de numele lui v-a ajuns pe la urechi. Sîngele vechi şi faptele de seamă ale străbunilor m-au făcut aşa de trufaş că, negîndind la obşteasca maică, am ţinut tot omul în asemenea dispreţ, încît am fost ucis; cum, ştiu sienezii şi-o ştie-n Campagnatico orice copil» (v. 58-66). Păcătosul care vorbeşte este Omberto (sau Umberto) Aldobrandeschi. Ascendenţa nobilă l-a împins la o comportare extrem de arogantă, pînă cînd a pierit ucis. “Prezentarea tatălui său, cu numele şi prenumele, nu include atît nuanţa orgolioasă de autoafirmare, care ar fi în contrast cu nu ştiu de… din versul următor, ci conştiinţa faptului că totul, în comparaţie cu eternitatea şi cu valorile care într-adevăr supravieţuiesc, se reduce la nimic, se decolorează şi se pierde în uitare, în aşa măsură încît un om, care în generaţia trecută a fost faimos, acum trebuie amintit cu numele şi prenumele, dacă vrem să mai însemne ceva şi să mai iasă la suprafaţă, din mulţimea de lucruri uitate” (T. Di Salvo). “Obşteasca maică: originea comună, prin care toţi oamenii sînt egali. Mulţi înţeleg pămîntul, din care Dumnezeul l-a plăsmuit pe om (Geneza 2, 7); alţii fac trimitere la Eva, maica tuturor oamenilor vii, şi ne pare interpretarea cea mai probabilă, mai ales prin comparaţie cu XII, 71. Sensul rămîne oricum acelaşi: nici un om nu are dreptul să-i dispreţuiască pe ceilalţi, întrucît sîntem cu toţii fiii aceleiaşi mame” (Chiavacci Leonardi). “Dacă acceptăm versiunea asasinatului, trebuie să înţelegem că doar sienezii şi locuitorii din Campagnatico, martori la eveniment, ştiu în ce mod trist şi-a găsit Omberto pieirea; dacă acceptăm varianta morţii în bătălie, «cum» se referă la curajul cu care s-a luptat” (E.A. Panaitescu). “După un cronicar sienez, Umberto a murit sugrumat în patul lui, de ucigaşi plătiţi de guvernul din Siena; după altcineva, el a fost atacat de gardienii sienezi în interiorul cetăţii şi a fost ucis în luptă, în piaţă, după o scurtă rezistenţă. Decizia de a-l suprima pe contele de Santafiora a fost luată la Siena, pe vremea cînd în guvernul celor Douăzecişipatru stătea Provenzan Salvani, ce va apărea aici, în acelaşi şir de penitenţi, la sfîrşitul cîntului (v. 109-138)” (Chiavacci Leonardi).