Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: umilinta

Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (7)

Stefano_di_Giovanni

Pd_XI_19

«Gîndeşte-te deja cum i-a fost demnul coleg să ţină barca lui Petru pe marea largă drept la ţintă; şi acesta a fost patriarhul nostru; aşa că pe-acela ce-i urmează porunca îl poţi cunoaşte că adună marfă bună» (v. 118-123). Pe măsura exemplului oferit de Francisc s-a dovedit a fi şi Dominic, întemeietorul ordinului de care ţine Sfîntul Toma. Aşadar cine îi aplică învăţăturile îşi va obţine mîntuirea. “La fel ca Sfîntul Francisc, prin măreţia operei de a-l reda pe Cristos oamenilor a fost Sfîntul Dominic, iar cel care-l urmează pe unul dintre ei doi se îndreaptă cu siguranţă spre mîntuire. Dar pasajul este în strînsă legătură cu ceea ce va urma îndată, marchează trecerea spre polemica la adresa dominicanilor decăzuţi, care constituie tema versurilor ulterioare. Nu putea, din motive de discreţie, să polemizeze un dominican cu franciscanii: dar ceea ce spune Sfîntul Toma acum despre confraţii săi corespunde cu ceea ce, în cîntul următor, despre franciscanii corupţi, va spune franciscanul Bonaventura” (T. Di Salvo).

Pd_XI_20

«Dar turma lui de nouă hrană s-a făcut nesăţioasă, încît nu poate să nu se răspîndească pe diferite păşuni» (v. 124-126). Însă ordinul dominican a devenit în scurtă vreme atras de bunurile materiale. “Condamnarea dominicanilor se precizează în expresia nouă hrană şi în diferite păşuni, unde trebuie să vedem o referinţă precisă la activităţile lumeşti, cărora li s-au dedicat călugării, sub obişnuitul pretext al consolidării ordinului. În acest aspect, călugării au acţionat greşit, la fel ca societatea civilă, şi au alimentat, în sporirea puterii economice, dezordinea şi dezechilibrele” (T. Di Salvo).

Pd_XI_21

«şi pe cît oiţele i se depărtează hoinare de el, pe atît se-ntorc la staul sărace-n lapte. Mai sînt şi cîteva ce se tem de rău şi se strîng lîngă păstor; dar sînt aşa puţine că nu trebuie mult postav la rasă» (v. 127-132). Cu cît se îndepărtează majoritatea dominicanilor de la preceptele sfîntului fondator, cu atît devine ordinul monastic mai sterp. Există încă vreo cîţiva care le-au rămas fideli vechilor virtuţi, dar sînt uşor de numărat. “Sînt sărace-n lapte fiindcă mănîncă o hrană care nu le îndestulează” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XI_22

«Acum dacă vorbele mele nu-s întunecate şi dacă urechea ţi-a fost atentă, dacă ceea ce s-a spus îţi readuci în minte, în parte îţi va fi voia potolită, căci vei vedea unde se rupe planta şi vei vedea ce-nseamnă îndreptarea mea: ‘ne-ngrăşăm de nu ne rătăcim’» (v. 133-139). Dacă Dante a ascultat cu atenţie vorbele Sfîntului Toma şi şi-a amintit replicile lui precedente, devine clar sensul mesajului său. Se pricepe atunci motivul decăderii dominicanilor şi avertismentul lansat de interlocutor. “Acum devine limpede îndoiala lui Dante: propoziţia limitativă «de nu ne rătăcim» a fost cea care i-a provocat uimirea, perplexitatea. Trebuie să înţeleg oare din vorbele tale, parcă spune poetul, că toată corupţia provocată de dorinţa de înavuţire a cuprins şi ordinele monastice, cum sînt cel dominican şi cel franciscan? Aşadar nu e adevărat că în sînul acestor ordine sufletul nostru se îmbogăţeşte moral? Sfîntul Toma îi răspunde confirmînd valabilitatea bănuielilor poetului: între sfinţii întemeietori şi ordinele lor s-a deschis o prăpastie, în care se prăbuşesc călugării. De aici nevoia unei rapide şi energice conştientizări, pentru ca ordinele monahale să revină la exemplul sfinţilor fondatori şi să-i alunge pe călugării corupţi, politicianişti, finanţişti” (T. Di Salvo).

Discepoli_Giotto3

Advertisements

Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (6)

Giotto3

Pd_XI_16

«După ce lumea sărmană a sporit în urma lui, a cărui viaţă minunată s-ar cînta mai bine-n slava cerului, cu a doua coroană a fost răsplătită, prin Honoriu, de Spiritul Etern voinţa sfîntă a acestui arhimandrit» (v. 94-99). Ordinul franciscan şi-a mărit efectivele şi a primit a doua recunoaştere oficială, din partea Papei. “Creşterea rapidă şi impresionantă a ordinului, prin înzestrarea şi farmecul pe care-l exercita Francisc asupra celui care se apropia de el, dar şi prin reacţiile pe care le-a adunat, care au fost numeroase, deşi paşnice, împotriva puterii exasperante a banului, exersate de negustorii şi bancherii fără scrupule, este mărturisită de vechii biografi ai Sfîntului. Jacques de Vitry bunăoară scrie: «în scurtă vreme s-au înmulţit în aşa măsură că nu e regiune locuită de creştini unde să nu fie vreunul dintre ai lor». Iar Sfîntul Bonaventura notează că, prin răspîndiri succesive, călugării au ajuns rapid la limitele extreme ale pămîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XI_17

«Şi după ce, din sete de martiriu, în faţa trufaşului Sultan l-a predicat pe Cristos şi pe-ai săi urmaşi, găsind prea îndărătnică la convertire lumea, spre a nu sta-n zadar, s-a întors la fructele din holda italică; pe piatra aspră dintre Tibru şi Arno, de la Cristos şi-a luat ultimul sigiliu, pe care membrele lui doi ani l-au purtat» (v. 100-108). Francisc a plecat în Orient pentru a propaga creştinismul. Neavînd acolo succesul scontat, a revenit în Italia. Pe muntele Verna, viitorul sfînt a primit stigmatele. “Dante aminteşte călătoria în Orient făcută de Francisc împreună cu doisprezece călugări în 1219. El a încercat să-l convertească pe sultanul Egiptului, Malek-al-Kamil, care, deşi neacceptînd credinţa creştină, a ascultat predica lui Francisc şi l-a tratat cu bunăvoinţă” (E.A. Panaitescu). “În 1224 Francisc, pe cînd era pe muntele Verna, într-o perioadă de singurătate şi penitenţă, a primit direct de la Cristos ultima recunoaştere, cea mai mare, a misiunii sale: stigmatele, pe care le-a purtat doi ani, pînă la moarte” (E.A. Panaitescu). “Terţina e sărăcăcioasă şi redusă la esenţial – locul, faptul, consecinţa – de parcă un asemenea eveniment n-ar tolera să fie comentat. Însă cuvintele alese – piatra aspră, sigiliul, membrele vii ale sfîntului – îi exprimă semnificaţia profundă: dureroasa asimilare a lui Francisc cu însăşi persoana lui Cristos în suferinţă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XI_18

«Cînd celui ce-atîta bine i-a sortit i-a plăcut să-l cheme sus la răsplata pe care şi-a meritat-o făcîndu-se smerit, fraţilor săi, ca drepţi urmaşi, le-a lăsat-o pe cea mai dragă doamnă a sa şi le-a poruncit s-o iubească statornic; şi din poala ei sufletul nobil s-a ridicat, întorcîndu-se la împărăţie, iar trupul său n-a vrut alt coşciug» (v. 109-117). Cînd Domnul i-a dat de veste că i se apropie sfîrşitul, Francisc le-a transmis tovarăşilor săi moştenirea credinţei lui: cultul şi practicarea sărăciei. Apoi a cerut să moară în cea mai cruntă privaţiune şi să fie îngropat gol, fără sicriu. “Simţind că i se apropie moartea, Francisc a cerut să fie dus la Porziuncola, în biserica Santa Maria degli Angeli, vrînd să moară gol pe pămîntul gol” (E.A. Panaitescu). “Aici episodul se înscrie în tonalitatea liric-elegiacă: nu mai sînt accentele solemne ale luptătorului angajat în cîştigarea bătăliei împotriva tatălui sau împotriva Sultanului, ci e vocea blîndă a muribundului, care exprimă o ultimă dorinţă, cu vorba înceată invocînd pacea, al cărei simbol este coşciugul” (T. Di Salvo).

Giotto6

Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (4)

Giotto

Pd_XI_10

«şi-n faţa curţii spirituale şi coram patre s-a unit cu ea; apoi de la o zi la alta a iubit-o mai tare. Ea, văduvă de primul soţ, o mie şi-o sută de ani uitată şi neglijată, pînă la acesta a fost nechemată» (v. 61-66). În faţa tribunalului ecleziastic şi a propriului său tată, Francisc a renunţat la toate bunurile materiale. Sărăcia n-a mai fost aşa de intens iubită şi proslăvită, în istoria omenirii, de la moartea lui Isus. “Celebrarea lui Francisc, care pentru nunta sa cu Sărăcia a fost creştinul cel mai apropiat şi mai credincios faţă de Cristos, în acest aspect mai presus chiar şi decît Maria, vine din textele apologetice franciscane, de unde Dante şi-a luat mare parte din motivele acestui cînt” (T. Di Salvo).

Pd_XI_11

«n-a contat că a găsit-o fără griji cu Amiclate, la sunetul vocii sale, acela ce lumea-ntreagă a înfricoşat-o; n-a contat nici că a fost fidelă şi ne-nduplecată încît, acolo unde Maria a rămas jos, ea cu Cristos a plîns pe cruce» (v. 67-72). Sărăcia n-a devenit mai iubită de oameni, nici după ce s-a dovedit netemătoare, alături de Amiclate, în faţa pericolelor militare şi politice. Doar Sărăcia a urcat alături de Isus pe cruce, în timp ce Maria a rămas jos, îndurerată. “Lucan, în Farsalia (V, 515-531) povesteşte că Amiclate, pescar din Iliria, renumit pentru sărăcia lui, îşi punea mereu coliba la dispoziţia tuturor, pe cînd se duceau acolo lupte grele între trupele lui Cezar şi ale lui Pompei. Nu s-a speriat nici atunci cînd Cezar în persoană i-a intrat în colibă” (E.A. Panaitescu). “Exemplul îşi propune să sublinieze valoarea morală a sărăciei, în opoziţie cu puterea economică şi politică: lumea idolatrizează banul şi îl consideră instrumentul care oferă siguranţă, dar de fapt numai sărăcia e liniştitoare şi imperturbabilă. Toţi îi elogiază şi se tem de cei cu putere, ca Cezar, dar numai sărăcia, care nu are nimic de pierdut, e singura apărare împotriva omului agresiv şi violent. Exemplele ca acesta sînt, mai întîi, o condamnare a societăţii întemeiate pe puterea economică (societatea în care trăia Dante) şi, apoi, oferă modelul alternativ al unui trai neaservit în faţa puterii contagioase a banului” (T. Di Salvo).

Pd_XI_12

«Dar ca să nu merg înainte prea nelămurit, Francisc şi Sărăcia să pricepi de-acum ca iubiţi în vorba mea limpede. Armonia şi înfăţişarea lor veselă, iubire şi uimire şi dulci priviri s-au făcut motiv de sfinte gînduri» (v. 73-78). Sfîntul Toma alege să renunţe la exprimarea alegorică, pentru a se face mai uşor înţeles. Dragostea de sărăcie a lui Francisc i-a îndemnat pe mulţi alţii să-i urmeze exemplul. “Motivul nunţii dintre Francisc şi Sărăcie, după cum s-a văzut din cea mai veche tradiţie franciscană, este asumat de Dante, printr-o opţiune cu totul personală, ca temă principală a acestei descrieri biografice a sfîntului” (Chiavacci Leonardi).

Giotto2

Taina mîntuirii (5)

pd_vii_13

«Cu cît îi seamănă, cu atît îi place; căci sfînta ardoare, ce-n toate radiază, în cele asemeni e mai vivace. De toate aceste daruri se foloseşte fiinţa umană; şi unul de-i lipseşte, din nobleţea ei decade» (v. 73-78). Fiinţa umană seamănă cu Creatorul ei, fiind liberă şi nemuritoare. Tocmai datorită acestei asemănări este îndrăgită de El. Însă dacă îşi pierde vreuna din calităţi, fiinţa umană îşi pierde privilegiul de care se bucură. “Există şi aici o ierarhie de perfecţiune şi valoare, prin care în mod ideal toate lucrurile create direct de Dumnezeu se dispun pe o scară, distribuite pe trepte, unde locurile cele mai apropiate de Creator le sînt oferite celor ce au păstrat mai mult din perfecţiunea care le-a făcut şi le-a răspîndit pe lume. Dumnezeu toate le luminează, dar mai mult într-o parte şi mai puţin în alta” (T. Di Salvo).

pd_vii_14

«Doar păcatul o înrobeşte şi-o depărtează de supremul bine; căci la lumina sa deloc nu se albeşte» (v. 79-81). Căderea în păcat aruncă fiinţa umană în ghearele pasiunilor josnice şi o îndepărtează de Dumnezeu. “Doar păcatul…: singurul lucru care îi poate lua libertatea (…) e păcatul, care îl face să nu mai semene cu Dumnezeu, aşadar nu mai sclipeşte în lumina lui (nu se albeşte). Cele trei daruri se pierd, fiecare, din cauza celui precedent: după ce pierdem libertatea, pierdem asemănarea cu Dumnezeu şi apoi pierdem strălucirea vivace, care îi corespunde acestei asemănări” (Chiavacci Leonardi).

pd_vii_15

«şi la demnitatea sa în veci nu mai revine, de nu umple golul păcatului, împotriva plăcerilor ticăloase cu drepte pedepse» (v. 82-84). Măreţia originară a omului nu mai poate fi redobîndită decît printr-o ispăşire adecvată. “Conceptul e limpede: omul, după ce şi-a pierdut condiţia de neprihănire şi libertate prin căderea în păcat, nu putea reveni la condiţia fericită din Paradisul Pămîntesc decît printr-o ispăşire adecvată, capabilă să restituie pe planul justiţiei ceea ce luase în mod arbitrar păcătuind. Să se observe procedura dualistă, întemeiată pe contrapunerea elementelor ce caracterizează forţele opuse. Omul era liber în actul creaţiei; a devenit sclav la căderea în păcat; (…) a comis un act grav de răzvrătire: trebuie să se aştepte la pedeapsa meritată. Discursul sub forma aceasta devine mai limpede, dar şi mai rigid, mai scolastic” (T. Di Salvo).

miniatura_gand2

Istoria Imperiului (7)

miniatura_giottesca2

pd_vi_19

«Vocile diverse dau notele dulci; la fel diversele trepte din viaţa noastră fac dulce armonia din aceste roţi. Şi-n mărgăritarul nostru luceşte lumina lui Romeo, a cărui lucrare mare şi frumoasă a fost rău primită» (v. 124-129). Armonia unui cor este dată de vocile diferite. La fel, aici, diversele grade de fericire compun ansamblul armonios al cercurilor Paradisului. În piatra preţioasă a acestui cer se află duhul lui Romeo di Villanova, care a fost răsplătit cu ingratitudine pentru faptele lui măreţe şi generoase. “Vocile diverse: conceptul este aristotelic şi tomist: omul se realizează prin supunere, prin acceptarea locului care îi este atribuit de cel care tuturor le atribuie o misiune şi un ţel; astfel omul, ca cetăţean, realizează pacea socială, iar ca bun creştin ajunge în Paradis; iar aici este fericit întrucît se include într-o ordine hotărîtă de Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Romeo di Villanova (Romée de Villeneuve), născut pe la 1170 şi mort în 1250, a fost ministrul lui Raimondo Berengario al IV-lea (Raimond Bérenger), ultimul conte de Provenţa. După moartea seniorului său, a rămas administratorul ţinutului şi tutorele celei de-a patra fiice a lui Berengario, Beatrice, pe care a măritat-o apoi cu Carol I de Anjou. Totuşi o legendă foarte răspîndită pe vremea lui Dante şi acceptată de Poet îl prezintă pe Romeo ca pe un umil pelerin («romei» se numeau pelerinii care mergeau la Roma: cf. Vita Nova XL, 7), care, întorcîndu-se de la sanctuarul Sfîntului Iacob din Galiţia, s-a oprit la curtea lui Raimondo şi, devenind în scurtă vreme ministrul lui, mulţumită înţelepciunii şi cinstei sale, nu doar că i-a dublat bogăţiile contelui, dar a aranjat măritişul celor patru fiice ale acestuia cu patru regi: Margareta cu Louis al IX-lea de Franţa, Eleonora cu Henric al III-lea de Anglia, Sancia cu Richard of Cornwall, ulterior rege al romanilor, Beatrice cu Carol I de Anjou. Din invidia curtezanilor a fost acuzat de fraude pe lîngă Raimondo, care i-a cerut socoteală. «Bravul Romeo a spus: ‘Conte… am venit la curtea voastră ca un romeo sărman şi cu cinste am trăit din ce mi-aţi oferit, daţi-mi înapoi catîrul şi toiagul şi traista cum am venit…»… şi aşa cum a venit, s-a tot dus că niciodată nu s-a aflat pe unde a mai ajuns: multă lume a înţeles atunci că a fost un suflet sfînt (Villani, Cronica, VI, 91)” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_20

«Dar provensalii ce s-au pornit în contra lui n-au rîs; şi umblă strîmb acela ce răspunde ticălos la binele de altul făcut. Patru fete a avut şi fiecare regină, Ramondo Beringhieri, şi asta a isprăvit Romeo, bărbat umil şi rătăcitor» (v. 130-135). Provensalii care l-au batjocorit şi l-au nedreptăţit nu s-au bucurat de ticăloşiile lor, fiindcă au trecut apoi sub dominaţia Angioinilor. Cuviinciosul Romeo, om cu origini sociale modeste, a izbutit să includă familia seniorului său printre familiile regale ale continentului. “Cu atît mai importantă şi demnă de elogiu este activitatea lui Romeo, căci nefiind provensal, nu era interesat să sporească puterea familiei lui Raimondo. Vestea despre un Romeo drumeţ, un Romeo străin de Provenţa, ajuns aici şi distins pe treptele sociale, Dante a preluat-o din legendă, poate inspirat de analogia dintre destinul său de exilat pe la curţile nobiliare şi cel al marelui provensal” (T. Di Salvo).

pd_vi_21

«Şi-apoi l-au împins vorbe strîmbe să-i ceară socoteală acestui drept, care i-a dat înapoi şapte cu cinci pentru zece. De-acolo a plecat sărman şi bătrîn; şi dacă lumea ar şti ce-a avut în inimă cerşindu-şi pîinea bucată cu bucată, din cît îl laudă şi încă l-ar mai lăuda’» (v. 136-142). Faptele bune ale lui Romeo au fost răsplătite de reproşurile stăpînului. Renunţînd la tot ce obţinuse, bătrînul curtean a plecat demn şi sărac, obligat să ceară pomană pentru a-şi duce ultimele zile pe la curţi străine. “În aceste versuri, peste figura lui Romeo se suprapune cea a Poetului: umilinţa (v. 135) şi măreţia sufletească ce se încovoaie, după cum observă Grabher, nu de teamă, ci pentru a-şi păstra cinstea intactă, pe cînd «pelerinajul» evocă dureroasa experienţă a Poetului în exilul său. Vorbele strîmbe ale nemernicilor izolează figura acestui drept într-o lume ideală, unde el apare tot mai măreţ şi singuratic, într-o sărăcie înconjurată de demnitate, dar şi de profundă durere, de continue umilinţe (cerşindu-şi pîinea bucată cu bucată), şi experimentează, cum spunea odinioară Provenzan Salvani (Purgatoriu XI, 138), cum e să tremure din toată fibra. (…) După ce şi-a celebrat în prima parte a cîntului idealul politic, marcat de singurătatea celui care deja «şi-a făcut partid pentru sine însuşi» (Paradis XVII, 69), Dante prezintă în aceste ultime versuri, prin figura lui Romeo, ce anume i-a adus acel ideal: exilul şi sărăcia” (E.A. Panaitescu). “Dante nu este eroul romantic, care îşi revendică opoziţia fermă şi solitară şi merge înainte cu capul sus: poetul este un om al Evului Mediu, care îşi plasează şi îşi rezolvă problemele şi suferinţele în Dumnezeu: oamenii persecută, oferă suferinţe incredibile, dar Dumnezeu îi laudă şi îi primeşte pe cei drepţi, care îşi găsesc cea mai potrivită compensaţie a supliciilor în conştiinţa că, în eternitate, vor fi răsplătiţi: în Paradis vor fi romei, nu calomniatori” (T. Di Salvo).

miniatura_gand

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (8)

Miniatura_fiamminga

Pg_XXII_24

«Cei doi poeţi de pom s-au apropiat; dar o voce dintre frunze a strigat: ‘De asemenea hrană veţi duce lipsă’. Apoi a zis: ‘Mai degrabă se gîndea Maria să facă nunta vrednică şi-mbelşugată, decît la gura ei, care acum pentru voi răspunde» (v. 139-144). Călătorii s-au apropiat, dar un glas poruncitor le-a interzis să se atingă de fructe. Acelaşi glas a evocat pilda nobilă a Fecioarei Maria, care s-a gîndit nu să se ghiftuiască la nuntă, ci să-i ajute pe nuntaşii rămaşi în dificultate. Gura ei virtuoasă se roagă acum, în Paradis, pentru păcătoşi. “O voce neaşteptată şi misterioasă strigă exemple de cumpătare la mîncat şi băut. Primul exemplu este al Fecioarei Maria la nunta din Cana (cf. Ioan 2, 1-11), episod deja propus pentru a transmite sentimentul de milă (cf. cîntul XIII, 28-29)” (E.A. Panaitescu). “Începe aici partea ritualică a purificării, ce se obţine, ca totdeauna în Purgatoriu, pe două căi, cea a înspăimîntării (viziunea pedepselor) şi cea a răsplăţii (viziunea recompensei acordate celor ce-au învins păcatul). Aici pildele ţin de a doua categorie şi, ca totdeauna în Purgatoriu, primul exemplu o are ca personaj central pe Fecioara Maria” (T. Di Salvo). “Episodul, preluat din Evanghelii, este cel, bine cunoscut, al nunţii din Cana. Atunci cînd Maria a observat că se termină vinul, iar mirii şi gazdele riscă să se facă de mare ruşine în faţa oaspeţilor, i-a cerut lui Isus să preschimbe apa în vin. Lucrul s-a întîmplat. Într-o asemenea împrejurare, grija maternă, afectuoasă, a împins-o pe Fecioara Maria, nu lăcomia de mîncare şi băutură, nu un scop hedonist şi consumist, ci un sentiment de caritate” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_25

«Iar vechile romane, pentru a bea, s-au mulţumit cu apa; iar Daniel a dispreţuit hrana şi-a dobîndit ştiinţa. Primul veac a fost ca aurul frumos, a făcut ghinda gustoasă la foame şi orice pîrîu ca nectarul la sete» (v.145-150). Femeile din Roma antică beau doar apă. Profetul Daniel a refuzat mîncarea şi a devenit înţelept. În prima eră a omenirii, care a fost frumoasă ca aurul, se trăia cu modestie: fructele naturii şi apa de izvor îndestulau pe toată lumea. “După Valerius Maximus (Facta et dicta memorabilia II, I, 3), «folosirea vinului era necunoscută în vechime pentru femeile romane». Profetul Daniel, după cucerirea Ierusalimului, a fost trimis la curtea lui Nabucodonosor, dar el, pentru a nu se contamina, a refuzat să se aşeze la masa regelui şi a refuzat anumite mîncăruri şi vinul, mulţumindu-se cu legume şi apă: ca răsplată a primit de la Domnul înţelepciunea şi capacitatea de a explica visele (Daniel 1, 3-20)” (E.A. Panaitescu). “Dante face trimitere la vîrsta de aur a vechii omeniri (cf. Infern XIV, 106; Purgatoriu XXVIII, 140), cîntată în poveştile poeţilor (cf. Ovidiu, Metamorfoze I, 89-112; Virgiliu, Eneida VIII, 324-325). Pentru Dante, vechea vîrstă de aur nu consta în abundenţa de fructe şi în fineţea mîncărurilor şi a băuturilor, potrivit mitului cu rîurile prin care curgea laptele şi copacii din care picura mierea, ci în sobrietatea şi stăpînirea de sine: foamea şi setea făceau plăcute cele mai simple fructe ale pămîntului şi apa curată a fîntînilor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_26

«Cu miere şi lăcuste s-a hrănit Botezătorul în deşert; de aceea e slăvit şi-atît de mare, pe cît se-arată-n Evanghelii’» (v. 151-154). Un alt personaj biblic şi-a cîştigat celebritatea în deşert, dovedindu-şi în grele condiţii cumpătarea. “Sfîntul Ioan Botezătorul, în pustietate, potrivit povestirii evanghelice, s-a hrănit cu lăcuste şi miere sălbatică (Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Iar Evanghelia spune despre el: «Dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare decît Ioan Botezătorul (Luca 7, 28; Matei 11, 11)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_5

Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (8)

Pg_XXI_22

«Acesta care-mi îndrumă ochii spre înălţimi e acel Virgiliu de la care ai luat puterea de-a cînta despre oameni şi zei. De-ai crezut vreun alt motiv pentru zîmbetul meu, renunţă ca neadevărat şi fii sigur că au fost vorbele tale despre el’» (v. 124-129). Călăuza lui Dante e chiar poetul Virgiliu, care a fost şi inspiratorul poeziei lui Staţiu. Nu există alte motive ascunse pentru surîsul de stinghereală al călătorului. “Dante reia cele spuse de Staţiu despre influenţa lui Virgiliu asupra poeziei sale; puterea este focul din v. 94; despre oameni şi zei este expresia care desemnează cele două poeme epice, care tratează despre faptele fiinţelor omeneşti şi ale divinităţilor” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXI_23

«Deja se închina să-i îmbrăţişeze genunchii învăţătorului meu, dar el i-a spus: ‘Frate, nu face asta, căci eşti umbră şi-o umbră vezi’. Iar acela ridicîndu-se: ‘Acum poţi pricepe iubirea uriaşă care de tine mă însufleţeşte, cînd uit deşertăciunea noastră, văzînd umbrele ca lucruri întrupate’» (v. 130-136). Staţiu s-a înclinat imediat, cu admiraţie şi umilinţă, în faţa spiritului său tutelar. Virgiliu încearcă să oprească acest semn de smerenie, care este necuvenit între două spirite deja moarte. Staţiu îşi reafirmă dragostea sinceră şi bucuria de a-l vedea pe Virgiliu. “Frate, nu face asta: sînt vorbele spuse de Adrian al V-lea lui Dante (cf. XIX, 127-135) şi probabil că înseamnă acelaşi lucru: aici nu există fiinţe superioare şi inferioare. Virgiliu aşadar îl opreşte pe Staţiu nu atît din motive concrete, fiindcă două umbre nu se pot îmbrăţişa (el l-a îmbrăţişat totuşi pe Sordello în VI, 75), cît pentru că nu vrea recunoaşterea unei superiorităţi, mai ales că el se află efectiv, pe planul eternităţii, mai prejos de celălalt. Credem că aşa se explică aparenta contradicţie dintre cele două pasaje” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_napoletana

Blestemele zgîrceniei (6)

Pg_XX_16

«Pentru ca să pară mai mic răul viitor şi cel trecut, văd intrînd crinul în Anagni şi prin vicarul său pe Cristos robit. Îl văd încă o dată batjocorit; îl văd iar primind oţet şi fiere şi între tîlharii vii ucis» (v. 85-90). O altă aventură dezonorantă a dinastiei Capeţienilor se referă la atacarea, arestarea şi umilirea lui Bonifaciu al VIII-lea, în castelul său. “Poetul face trimitere aici la tristul episod faimos, care a fost punctul culminant al luptei dintre Filip cel Frumos şi Bonifaciu al VIII-lea, intrat în istorie cu numele de «palma de la Anagni»: după ce papa l-a excomunicat pe rege (13 aprilie 1303), iar acesta a proclamat demiterea pontifului, printr-un conciliu de episcopi (10 iunie 1303), Wilhelm de Nogaret, ministrul regelui, şi Sciarra Colonna, la 7 septembrie 1303, împreună cu opt sute de soldaţi înarmaţi s-au năpustit în reşedinţa pontificală de la Anagni pentru a-l aresta pe Bonifaciu al VIII-lea, cu intenţia de a-l duce în Franţa. Se spune, dar n-a fost dovedit, că Sciarra Colonna a îndrăznit chiar să-i dea o palmă papei. Poporul s-a răsculat şi după trei zile a reuşit să-l elibereze pe papă, care s-a întors la Roma, unde a murit de sînge rău la 12 octombrie 1303. Dante îl numeşte pe Filip cel Frumos noul Pilat, atît fiindcă l-a lăsat pe papă în mîinile celor din familia Colonna, duşmanii săi, aşa cum Pilat l-a predat pe Isus către iudei, cît şi pentru că a vrut să respingă ipocrit orice răspundere personală pentru acest episod” (E.A. Panaitescu). “În terţină se contopesc, după tehnica profetic-apocaliptică, folosită şi în cadrul predicilor, elemente şi date oferite de realitate, istoric atestate, şi elemente magic-religioase; faptul real, obiectiv, ajunge să fie transfigurat pentru a dobîndi dimensiuni ce merg dincolo de vremuri, îl plasează într-o ramă de sacralitate şi eternitate; în acel papă insultat se repetă şi se reînnoieşte marea insultă suferită de Cristos” (T. Di Salvo). “Cristos a fost pus pe cruce între doi tîlhari, care au murit împreună cu el. «Tîlharii» între care s-a pomenit Bonifaciu, Nogaret şi Colonna, erau însă vii” (Chiavacci Leonardi). “Villani scrie în Cronica sa că papa şi-a aşteptat duşmanii cu maximă demnitate: aşezat pe tronul pontifical, îmbrăcat cu hlamida papală, încoronat, ţinînd în mîini crucea şi cheile, a rezistat neclintit la jigniri, la insulte, la batjocură: se pare că la un moment dat Sciarra Colonna a început să-l pălmuiască. Iar în clipa aceea papa nu mai era pontiful politicianist, care se amesteca în afacerile interne ale Florenţei, creator, prin alianţele sale, de dezordine şi violenţă, ci urmaşul şi continuatorul lui Cristos: cele ce se făceau împotriva lui se comiteau împotriva lui Isus, întemeietorul şi garantul instituţiei pămînteşti a Bisericii. Polemica putea să lovească persoana papei, dar nu instituţia ce rămînea deasupra părţilor în conflict şi era mereu considerată de toate părţile demnă de respect, veneraţie, supunere, ce i se datorează lui Cristos însuşi care, din punct de vedere istoric, se implică în lumea oamenilor şi o determină prin intermediul pontifilor” (T. Di Salvo).

Pg_XX_17

«Îl văd pe noul Pilat aşa barbar că, nesătul de-atît, fără decret îşi duce-n Templu vele hrăpăreţe. Vai, Doamne, cînd mă voi bucura văzînd răzbunarea care, ascunsă, îţi îndulceşte mînia în taină?» (v. 91-96). Regele francez a trecut la persecutarea şi uciderea Templierilor, folosind pretexte mincinoase, cu scopul de-a le jefui bogăţiile imense. Atîta lipsă de scrupule politice provoacă indignarea lui Hugo Capet şi invocarea dreptăţii divine, care n-ar mai trebui să întîrzie pedepsirea nemernicilor. “Filip cel Frumos, împins de nesătula sa poftă de putere, a dezlănţuit împotriva influentului ordin cavaleresc al Templierilor (întemeiat în 1119 la Ierusalim) o campanie de calomnii, încheiată în 1307 prin confiscarea uriaşelor bogăţii ale ordinului, prin arestarea şi condamnarea la moarte a numeroşilor săi membri, acuzaţi de erezie. Evocarea episodului de la Anagni, pe de o parte, încununează viziunea profetică a nelegiuirilor comise, dar reprezintă şi momentul celui mai intens dramatism pe plan expresiv” (E.A. Panaitescu). “O întrebare se pune în context: cum de, în această ocazie, Dante a luat apărarea Templierilor, care prin activităţile lor militare şi comerciale se prezentau ca o puternică organizaţie negustorească şi financiară, hotărîtă să-şi apere puterea prin intermediul armelor? Nu avem o explicaţie mulţumitoare: poate că polemica aşa de pătimaşă, aşa lipsită de distincţii, l-a condus pe poet să treacă sub tăcere aspectele inconvenabile din activitatea Templierilor; aceştia erau pentru el doar martorii lăcomiei lui Filip; nu urmărea să-i apere sau să-i propună ca exemplu; voia să-l lovească pe domnitorul capeţian şi îşi lua argumentele din toate domeniile” (T. Di Salvo). “Chiar dacă Dumnezeu nu le dezvăluie oamenilor dinainte modul său de acţiune, pe care ei nu-l vor cunoaşte decît atunci cînd se vor desprinde de realităţi, rămîne fermă convingerea în puterea de echilibrare a divinităţii. Plasate în orizontul mare al istoriei orientate de şi spre Dumnezeu, întîmplările de pe pămînt corespund mereu unui proiect măreţ: din această convingere provine speranţa creştinului într-o prezenţă, chiar şi secretă, care pe toate le organizează şi le îndreaptă spre un scop pozitiv. Şi toate acestea rămîn adevărate, chiar dacă adesea creştinul îndurerat poate avea momente de nerăbdare şi suferinţă şi ar vrea ca lucrurile să se remedieze imediat. Dar măsurile vremii nu sînt identice în rîndul oamenilor: cu atît mai puţin în raporturile dintre Dumnezeu şi oameni. Aici se încheie partea politico-religioasă a cîntului, în care poetul, prin vocea lui Hugo Capet, foarte potrivit din punct de vedere social, îşi exprimă în tonuri cînd amare, cînd dureroase, condamnarea politicii naţionaliste, care tinde să se opună autorităţilor legitime (Papalitatea şi Imperiul), provocînd daune ireparabile, suferinţe, violenţe” (T. Di Salvo).

Pg_XX_18

«Cele ce ziceam de unica mireasă a Spiritului Sfînt şi care te-au făcut să vii spre mine pentru lămuriri sînt răspunsul la toate rugăciunile noastre, cît ţine ziua; dar îndată ce se înnoptează, le schimbăm cu alte sunete» (v. 97-102). Cuvintele rostite de spiritul penitent în legătură cu Sfînta Fecioară reflectă rugăciunile osîndiţilor din timpul zilei. Dar în timpul nopţii exemplele pozitive, de sărăcie pioasă, sînt înlocuite cu exemplele negative, de zgîrcenie pedepsită. “Prima parte a discursului lui Hugo Capet, trecerea în revistă a stirpei capeţiene, răspunde la prima întrebare a lui Dante (cine ai fost); acum Hugo răspunde la a doua întrebare, explicînd ce fel de exemple sînt recitate de sufletele zgîrcite şi de ce i s-a părut lui Dante că el era singurul care vorbeşte (v. 35-36)” (Chiavacci Leonardi). “În privinţa ordinii de recitare a exemplelor, este limpede referinţa alegorică; luminii diurne i se potrivesc pildele pozitive; celelalte, care sînt consecinţa sau expresia întunericului conştiinţelor, sînt plasate în întunericul nopţii” (T. Di Salvo).

Beato_Angelico1

Lecţia de modestie a Papei Adrian (7)

Pg_XIX_20

«Eu stăteam în genunchi şi voiam a zice; dar îndată ce-am început şi el a priceput, doar auzind, respectul meu, ‘Din ce motiv’, a zis, ‘în jos te-apleci?’. Şi eu lui: ‘Pentru înalta voastră demnitate, conştiinţa m-a îndemnat să nu stau drept’» (v. 127-132). Poetul a îngenuncheat alături de duhul papei pentru a i se adresa. Celălalt a înţeles, din sunetul vocii, noua poziţie a lui Dante şi l-a dojenit. Călătorul s-a justificat prin rangul înalt pe care Papa Adrian l-a avut şi care i-a impus în mod automat respect. “În întîlnirea cu Nicolae al III-lea, printre simoniaci (Infern XIX), Dante, cînd află că cel care vorbeşte este un papă, stă drept în picioare, cu atitudinea severă a unui profet biblic: acel papă care, ca şi acesta, stă răsturnat şi îşi ţine picioarele în sus nu merită nici un respect, întrucît şi-a bătut joc de autoritatea pontificală. Aici Dante se află în faţa unui papă păcătos, care deja s-a căit şi este plin de amărăciune pentru ceea ce a făcut, capabil să dea sfaturi înţelepte. Acest papă, care pronunţă cuvinte aspre împotriva zgîrceniei şi îi condamnă, cu propriul său exemplu, pe toţi cei care se lasă atraşi de lăcomie, îşi redobîndeşte pe deplin autoritatea religioasă. De aici îngenuncherea poetului, care prin acest gest nu doar că îşi reafirmă, chiar în momentul cînd condamnă un papă, dreapta credinţă, fidelitatea faţă de Biserică, dar declară mereu valabile, chiar prin exemplul papei, motivele de-a refuza bogăţia, care ne îmbolnăveşte şi ne orbeşte” (T. Di Salvo).

Pg_XIX_21

«‘Dezdoaie picioarele, ridică-te, frate!’, a răspuns. ‘Nu te înşela: slugă sînt şi eu cu tine şi cu ceilalţi în faţa unei singure puteri. De-ai priceput vreodată sfîntul sunet evanghelic ce zice ‘Neque nubent’, limpede poţi vedea de ce vorbesc aşa» (v. 133-138). Papa Adrian îl îndeamnă energic pe Dante să se ridice în picioare, să nu-i acorde un respect nemeritat, întrucît amîndoi sînt slujitori în faţa lui Dumnezeu. Încetarea contextelor sociale, de familie, de privilegii, după moarte este specificată şi în textul Bibliei, care precizează că duhurile nu se vor mai căsători (neque nubent). “Dezdoaie picioarele: aceste cuvinte sînt o parafrază după Apocalipsă, unde îngerul îi spune Sfîntului Ioan care a îngenuncheat în faţa lui: «Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sînt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, cari păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!» (19, 10). Pronunţate de un papă, cuvintele din versurile danteşti au o evidentă coerenţă: nu sînt ecoul unui text sacru, ci termenii unui dicţionar religios, deschis mereu şi recitit cu suflet simplu şi participare autentică” (T. Di Salvo). “Cuvintele cu care Adrian al V-lea îi impune lui Dante să se ridice în picioare au o cadenţă agitată şi imperativă (expresia dezdoaie picioarele este un ecou al energicului îndemn rostit de Virgiliu: Ajungă-ţi şi calcă ţărîna sub picioare, unde porunca Nu te înşela reia vigurosul Scias din versul 99), confirmînd astfel o scandare meditată, care a exprimat procesul de convertire interioară iniţiat încă din timpul vieţii de acest duh. Totuşi în cadrul aceleiaşi terţine prezenţa unor expresii ca frate şi slugă sînt şi eu cu tine repetă coexistenţa, în vorbele acestui papă penitent, a temei umilinţei, alături de cea a supremei demnităţi preoţeşti pe care a îndeplinit-o” (E.A. Panaitescu). “Saducheilor care îl întrebau a cui nevastă va fi, după învierea cărnii, o femeie care s-a măritat succesiv cu şapte fraţi, Isus le-a răspuns că «la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer» (Matei 22, 29-30), cu sensul că în lumea de apoi orice legătură sau obligaţie umană va fi anulată” (E.A. Panaitescu). “Adrian se slujeşte de pilda biblică pentru a reafirma că în lumea de apoi nu au cum să existe raporturi ierarhice, proprii societăţii lumeşti: un papă e doar un fost demnitar, redevine om cu calităţile şi defectele sale, evaluat în mod individual ca toţi ceilalţi. Cerul îi egalizează pe toţi şi elimină diferenţele şi inegalităţile sociale, de castă, de grup, de responsabilităţi” (T. Di Salvo).

Pg_XIX_22

«Acuma du-te: nu vreau să mai stai; căci popasul tău îmi opreşte plînsul, prin care se coace fructul de care-ai vorbit. Am o nepoată dincolo, pe nume Alagia, născută vrednică, de nu cumva neamul nostru o strică prin modelul său; şi doar ea dincolo mi-a rămas’» (v. 139-145). Interlocutorul se desparte acum de poetul pelerin, care printr-un dialog inutil prelungit îl distrage de la dorinţa sa de penitenţă. Prin ultimele cuvinte, i-o pomeneşte pe nepoata sa îndrăgită, singura rudă virtuoasă pe care o mai are în lumea celor vii. “Îndemnul papei către poet să-şi grăbească procesul de purificare şi să-şi reia drumul spre înălţimi are un ton cam brusc: parcă a revenit în el autoritatea de odinioară, care era obişnuită să poruncească, să indice ţinte, să cheme la datorie. Dar este adevărat şi faptul că, psihologic vorbind, Adrian pare să se adreseze nu atît pelerinului, cît sie însuşi, pentru ca de la o zăbavnică evocare a unui trecut deja terminat şi pierdut pe vecie să revină la meditaţia, la plînsul său; în acest proces, omul viu îl distrage deja de la datorie şi trebuie îndepărtat” (T. Di Salvo). “Alagia, fiica lui Niccolò, fratele lui Adrian, s-a măritat cu Moroello Malaspina. Dante a cunoscut-o în Lunigiana, cînd a fost oaspetele ei şi al soţului său în anul 1306” (E.A. Panaitescu). “Din tot acest tablou se iveşte şi se desprinde, prin sentimentul de milă, generozitate, bunătate naturală, singură între toţi, Alagia; iar tonul din vocea papei, la amintirea ei, se învăluie în tristeţe, care amestecată cu decepţia din versurile precedente, îi conferă episodului o cadenţă elegiacă, amară şi totodată blîndă” (T. Di Salvo).

Tahull-Pantocratore

Poveşti celebre de trufie (6)

Pg_XII_16

«Ne-a dus unde era stînca tăiată: aici mi-a atins cu aripile fruntea; apoi mi-a promis călătorie sigură. Cum pe mîna dreaptă, spre a urca la munte, unde stă biserica păzind peste Rubaconte bine cîrmuita cetate, se înmoaie urcuşul abrupt pe treptele ce s-au făcut în vremea cînd sigure erau registrele şi măsurătorile» (v. 97-105). Îngerul i-a condus pe cei doi spre o spărtură în stîncă şi i-a şters lui Dante, cu aripile, un P de pe frunte. Treptele care-i aşteptau erau ca acelea pe care se urcă, din Florenţa, spre San Miniato, pe la podul Rubaconte. Scările florentine – care întrerup urcuşul abrupt şi-l fac mai blînd – au fost construite odinioară, pe cînd nu se falsificau registrele publice şi unităţile de măsură ale comercianţilor. “Scara abruptă, tăiată în stîncă, îi aminteşte lui Dante de treptele care duc de la Florenţa la biserica San Miniato al Monte, pe partea cu podul Rubaconte, numit apoi podul delle Grazie, care îşi datora primul nume faptului că a fost începută construcţia sa în 1237, sub conducerea unui podestà numit Rubaconte di Mondello. Reapare în sufletul lui Dante un motiv polemic împotriva cetăţii sale, spre care a lansat deja expresia ironică bine cîrmuită şi în legătură cu care aminteşte două episoade de corupţie. Protagonistul celui dintîi a fost Nicola Acciaioli, prior în bimestrul 15 august – 15 octombrie 1299, cînd a contribuit la dispariţia unor acte sau registre judiciare, cu documente dintr-un proces împotriva lui podestà Monfiorito da Padova (vezi Compagni, Cronaca I, 19). În al doilea episod, petrecut în 1283, un anume Donato dei Chiaramontesi, împuternicit să vîndă sare către cetăţeni, primea sarea după greutăţile regulate, dar o repunea în comerţ după trucarea măsurătorilor, micşorînd aşadar cantitatea, pentru a vinde mai departe surplusul în folos propriu. Pînă la urmă a fost descoperit şi condamnat” (E.A. Panaitescu).

Pg_XII_17

«aşa se potoleşte rîpa ce se prăvale aici tare abrupt din celălalt cerc; dar pe o parte şi alta te-atinge piatra. Noi pornind într-acolo cu persoanele, ‘Beati pauperes spiritu!’ au cîntat nişte voci, cum n-ar putea reda vorba umană» (v. 106-111). În timp ce poeţii urcau spre cercul următor, o voce suavă a intonat cîntecul Fericiţi cei săraci cu duhul, care a răsunat într-un mod impresionant. “Cuvintele şi gestul îngerului, însoţite de comentariul îndurerat al lui Dante (v. 94-96) au îndeplinit unul din numeroasele ritualuri liturgice din Purgatoriu, ritul de absolvire, după impositio, impunerea din partea îngerului portar şi executio, executarea expiatoare. Dar încheierea se află în acea voce misterioasă, care se aude pe neaşteptate şi, la epilogul întîmplării, se desprinde viguros în atmosfera trepidantă a sufletelor, rămîne acolo îndelung, ca obiect de reflecţie, care iniţiază cîntecul beatitudinii, ce-l va însoţi pe Dante spre lumea sufletelor sfinte. Prima dintre fericirile evanghelice (Matei 5, 3) trebuie înţeleasă ca îndemn spre umilinţă şi dispreţuirea bunurilor pămînteşti. Întrucît în toate celelalte cercuri va fi mereu un înger care cîntă despre fericire, nu avem motiv să credem că aici cîntă penitenţii sau mai mulţi îngeri: voci este doar «un plural stilistic» (D’Ovidio)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XII_18

«Vai, ce diferite-s aceste porţi de cele infernale! fiindcă aici prin cîntece se intră, iar acolo jos prin strigăte groaznice. Deja urcam pe treptele sfinte şi îmi părea a fi mult mai sprinten decît înainte, pe partea de la şes» (v. 112-117). Trecătorile din Purgatoriu erau foarte deosebite de cele din Infern. Dincolo se cobora în mijlocul urletelor de suferinţă, pe cînd aici se urcă printre cîntece de slavă. Dante simţea deja că înaintează cu mai multă uşurinţă. “Treptele sînt sfinte întrucît conduc spre sfinţenie, prin intermediul unui proces de suferinţă şi osteneală eliberatoare” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese_2