Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Virgiliu

“Divina Comedie” ca sinteză (2)

Dante, condus de Virgiliu, pătrunde așadar în Infern, închipuit ca o peșteră imensă. După momentul genezei, cînd Dumnezeu a creat îngerii, universul și ființele omenești, Lucifer s-a răzvrătit împotriva bunului demiurg și a fost alungat din Paradis, împreună cu toți adepții săi. El s-a prăbușit pe Pămînt, a săpat în cădere o groapă uriașă, sub formă de pîlnie și a rămas înțepenit în centrul planetei noastre, agitîndu-și zadarnic aripile. Tot spațiul acesta mitologic, imaginar, dobîndește în paginile poetului italian reprezentarea cea mai concretă (în așa măsură încît unii savanți, printre care Galilei, au stat să calculeze suprafața Infernului dantesc și circumferința peșterii păcătoase[9]). Cei doi poeți au de înfruntat multe dificultăți și obstacole, se ciocnesc de cele mai monstruoase personaje, trec prin numeroase peripeții, pînă vor ajunge în străfundurile Infernului, în fața diavolului suprem. Pe o potecă ascunsă, ei urcă pe partea cealaltă a globului pămîntesc și ajung pe țărmul oceanului. Acolo se găsește muntele Purgatoriului, format din pămîntul ce s-a retras îngrozit, dinaintea trupului păcătos al lui Lucifer, și a ieșit dincolo, înălțîndu-se interminabil spre cer. Dante împreună cu Virgiliu încep ascensiunea, ei străbat mai întîi Antipurgatoriul (unde păcătoșii așteaptă vreme îndelungată să depășească poarta păzită de un înger cu spadă) și apoi se regăsesc pe cornișele care trasează coastele muntelui, pe șapte niveluri, corespondente celor șapte păcate capitale. În vîrful Purgatoriului se află Paradisul Pămîntesc, unde protagonistul trebuie să treacă printr-o serie de ceremonii de penitență, înainte de-a se despărți de Virgiliu, învățătorul și prietenul său, care nefiind mîntuit, din cauza necredinței sale, este obligat să meargă înapoi în Infern. Rolul de călăuză este acum preluat de Beatrice, femeia iubită și modelul de virtute al lui Dante, care a coborît să-l întîlnească și să-l conducă mai departe. Păcatele călătorului s-au șters, de-a lungul ascensiunii expiatoare, trupul său a devenit tot mai ușor, imponderabil și, atras de iubirea divină ca de un magnet uriaș, Dante începe să zboare, străbătînd cele nouă ceruri ale Paradisului. Aici este obligat să depășească un triplu examen (de credință, de speranță și de iubire creștină). După ce trece cu succes și de acestea, peregrinul ajunge în Empireu, ținutul misterios unde stau Sfînta Fecioară, oștile de îngeri și grupurile de duhuri mîntuite, dispuse într-o imensă roză albă, sub formă de amfiteatru. Toți aceștia îl admiră cu venerație pe Bunul Dumnezeu, a cărui taină sfîntă se străduiește călătorul s-o priceapă, cu un efort suprem al privirii și al gîndirii, înainte de ultimul vers al poemului.

S-a vorbit mult despre importanța celor două călăuze principale, care îl ajută pe Dante în călătoria sa existențială. Autorul italian îl respectă și îl iubește pe marele poet latin, a cărui figură o folosește ca pilon de bază în construcția poemului. “Acela care pe deplin îl înlocuieşte, în sufletul lui Dante, pe tatăl pierdut şi poate prea puţin iubit, este Virgiliu. Îl numeşte, în Divina Comedie şi nu doar acolo, în multe feluri, însă titlul care vine cu cea mai mare bucurie sub pana lui e acela de «tată». Şi nu-i spune doar «tată», ci trăirea intensă a afecţiunii îl determină să adauge alte cuvinte, care fac şi mai suav acel nume atît de frumos în pronunţare: «tată dulce» (dolce padre), «tată drag şi dulce» (dolce padre caro), «mai mult decît tată» (più che padre), «tată adevărat» (padre verace), «prea dulce tată» (dolcissimo padre). Le va atribui şi altora acest nume; dar nimănui cu atîta insistenţă şi gingăşie”[10]. Pe lîngă importanța afectivă de care se bucură, călăuza lui Dante prin Infern și Purgatoriu dobîndește incontestabile valențe alegorice. “Virgiliu a fost considerat de aproape toți vechii comentatori ca alegorie a rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce spre ordinea pămîntească dreaptă sau, conform ideilor lui Dante, spre monarhia universală. Vechii comentatori nu găseau nici o dificultate într-o interpretare strict alegorică, fiindcă ei nu simțeau, ca noi, un contrast între alegorie și adevărata poezie. Comentatorii moderni s-au opus adesea acestei interpretări și au pus în lumină aspectul poetic, omenesc, personal, al figurii lui Virgiliu, fără a-i putea nega totuși «semnificația» și a o plasa în perfectă concordanță cu aspectul său omenesc. (…) Dar aici nu e vreun aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt”[11].

Personajul Beatrice a fost citit nu doar ca o trimitere la tînăra florentină din viața reală, care a fost iubită platonic, cu mare emoție, de adolescentul Dante, ci totodată ca o alegorie a harului divin, care îl ajută pe om să se înalțe deasupra contingenței. În vederea mîntuirii, oamenii au nevoie de acțiunea conjugată a rațiunii (Virgiliu) și a credinței (Beatrice). Complexitatea simbolică a femeii iubite a fost subliniată de E. Auerbach: “După ce în sec. al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. (…) Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă”[12].

Faptul că Beatrice nu este o simplă interpretă, în acțiunea complexă a poemului, ci este efectiv înnobilată cu virtuți transcendente, a fost deja scos în evidență. “Ridicarea iubitei la rangul de înger paradisiac devenise, datorită lui Guido Guinizzelli (mort în 1276), un topos al liricii italiene. Alegerea iubitei astfel glorificate drept călăuză într-o viziune poetică a lumii de dincolo nu depășește domeniul gîndirii și credinței creștine. Însă Dante trece mult mai departe. El o introduce pe Beatrice în procesul obiectiv al mîntuirii. Funcția ei nu este concepută numai pentru el însuși, ci pentru totalitatea credincioșilor. El introduce deci cu de la sine putere în revelație un element care sparge sistemul doctrinal bisericesc. Aceasta este o erezie – ori un mit”[13].

bolta

O tematică atît de amplă și o varietate atît de extinsă a personajelor și situațiilor prezentate, pentru a nu se spulbera într-o infinitate de fragmente, avea nevoie de viziunea limpede a constructorului și de mîna fermă a artistului. “Unitatea poemului este convingătoare. Ea se bazează pe subiectul general, status animarum post mortem [starea sufletelor după moarte]; iar ca judecată definitivă a lui Dumnezeu trebuie să fie o unitate pe deplin ordonată, atît ca sistem teoretic, cît și ca realitate practică și deci și ca operă artistică; poemul trebuie să reprezinte unitatea orînduirii divine, chiar într-o formă mai pură și mai actuală decît lumea pămîntească și orice se petrece într-însa, deoarece lumea de dincolo, chiar dacă este încă nedesăvîrșită pînă la Judecata de Apoi, nu ne arată nici pe departe în aceeași măsură ca lumea pămîntească evoluția, potența și provizoratul, ci actul îndeplinit al planului divin”[14]. Dar firește că nu exista posibilitatea concretă de a trasa biografia amănunțită, în evoluția și modificările ei, pentru cele peste cinci sute de personaje despre care vine vorba în poemul dantesc. Prin urmare autorul se mulțumește să le menționeze pe cele mai multe, în contexte edificatoare, cu replici memorabile, pe spații restrînse (un vers, o terțină, un nume într-o înșiruire). Îi revine cititorului – dacă vrea să priceapă mai limpede gîndul artistului – să continue, pe cont propriu, lecturile și cercetarea, pe marginea vreunui personaj acolo abia evocat. Astfel se deschid, din versurile Divinei Comedii, o infinitate de poteci șerpuitoare, ce conduc spre extinderea ulterioară a cunoașterii fiecăruia dintre noi. “Faptul că a păstrat și a fixat definitiv unitatea figurii omenești în lumea de dincolo este ceea ce deosebește fundamental Comedia de toate celelalte viziuni precedente asupra tărîmului de după moarte. (…) Oamenii din ținutul său trebuiau să ofere, cu condiția și atitudinea lor, sinteza asupra lor înșile; erau obligați să arate, printr-un singur act, esența și destinul răstimpului scurt al vieții lor; entelehia lor pămîntească li se contopea cu ființa; iar pentru a da o formă acestui lucru, nici o imagine, oricît de aspră, nici o expresie, oricît de puternică, nu putea fi excesivă”[15].

Dificultatea pe care oricine ar putea s-o aibă în reprezentarea spațiului transcendent este atenuată de poet, prin intermediul unor strategii de natură retorică și structurală. Sînt celebre și au fost atent studiate comparațiile dantești din Divina Comedie. Una dintre cele mai extinse își propune, de pildă, să ne familiarizeze, în Malebolge, cu groapa încinsă unde fierb în noroi corupții (i barattieri) și, în acest scop, ne readuce sub ochi șantierele navale venețiene din Evul Mediu:

7. Quale nell’arzanà de’ Viniziani
bolle l’inverno la tenace pece
a rimpalmare i legni lor non sani,

10. ché navicar non ponno — in quella vece
chi fa suo legno novo e chi ristoppa
le coste a quel che più viaggi fece;

13. chi ribatte da proda e chi da poppa;
altri fa remi e altri volge sarte;
chi terzeruolo e artimon rintoppa — 

16. tal, non per foco ma per divin’ arte,
bollìa là giuso una pegola spessa,
che ‘nviscava la ripa d’ogni parte.
(Inf. XXI)

«Aşa cum în arsenalele veneţienilor fierbe iarna smoala groasă, pentru ca ei să-şi repare corăbiile stricate, fiindcă nu pot naviga – încît unul construieşte barcă nouă şi altul astupă coastele celei ce-a făcut multe călătorii; unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; unul face vîsle şi altul împleteşte odgoane; altul peticeşte vela mică şi vela mare – astfel, nu de la foc, ci prin lucrarea divină fierbea acolo jos o păcură groasă, care se lipea de toate părţile rîpei.» Sau iată groapa sfătuitorilor de înșelăciune, unde păcătoșii se frămîntă în interiorul flăcărilor care-i ascund și, totodată, îi torturează:

25. Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,
nel tempo che colui che ‘l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

28. come la mosca cede alla zanzara,
vede lucciole giù per la vallea,
forse colà dov’ e’ vendemmia e ara:

31. di tante fiamme tutta risplendea
l’ottava bolgia, sì com’ io m’accorsi
tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea.
(Inf. XXVI)

«Cîţi licurici vede jos în vale ţăranul, care pe deal se odihneşte, poate chiar acolo unde el lucrează via şi ară, pe vremea cînd cel ce lumea o luminează spre noi îşi ţine faţa mai puţin ascunsă, cînd musca cedează ţînţarului: de atîtea flăcări toată strălucea a opta bolgie, după cum mi-am dat seama îndată ce-am fost acolo unde străfundul îi apărea.» Cititorul își poate închipui munca dezlănțuită dintr-un șantier naval, sau imaginea unei văi pline de licurici, la momentul asfințitului – astfel prin analogie va înțelege și decorul supranatural de dincolo.

Divina Comedie este expediția lui Dante pe lumea cealaltă, dar este și expediția cititorului, care trebuie să-i urmeze pașii. Cînd poetul îl bănuiește că nu pricepe, nu crede, se înspăimîntă, se descurajează sau obosește, i se adresează direct, într-un dialog neîntrerupt, care durează din Evul Mediu pînă azi[16]:

94. Pensa, lettor, se io mi sconfortai
nel suon delle parole maladette,
ché non credetti ritornarci mai.
(Inf. VIII)

«Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată».

19. Se Dio ti lasci, lettor, prender frutto
di tua lezione, or pensa per te stesso
com’ io potea tener lo viso asciutto,

22. quando la nostra imagine di presso
vidi sì torta, che ‘l pianto delli occhi
le natiche bagnava per lo fesso.
(Inf. XX)

«Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci».

46. Se tu se’ or, lettore, a creder lento
ciò ch’io dirò, non sarà maraviglia,
ché io che ‘l vidi, a pena il mi consento.
(Inf. XXV)

«Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred».

22. Com’ io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.

25. Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.
(Inf. XXXIV)

«Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta».

19. Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero.
(Purg. VIII)

«Ascute bine aici, cititorule, ochii la adevăr, căci vălul e acum aşa subţire încît e uşor de trecut dincolo».

61. O voi ch’avete li ‘ntelletti sani,
mirate la dottrina che s’asconde
sotto ‘l velame delli versi strani.
(Inf. IX)

«O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi învățătura ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate».

Dialogul scriitorului cu cititorul și comparațiile frecvente dintre lumea reală și cea imaginară sînt destinate să doboare barierele, să omogenizeze percepția. “Dante reafirmă unitatea substanțială a lumii atît fizice, cît și etico-religioase: și dacă uneori raportul dintre lumea fizică și lumea teologică era de contrast (Infern – Paradis), pe planul principiilor, în realitate, era de corespondențe, relații, antiteze ce implicau recunoașterea unei forțe care supunea totul în fața ei și în fața unei judecăți care avea pentru toți o singură tablă de valori identică”[17]. Lumea în care trăim acum își găsește, dincolo, proiecția în oglindă. “El nu vede numai evoluția terestră, ca sistem de fapte pe pămînt, ci conexiunea permanentă cu un plan divin, ținta spre care se îndreaptă pururi tot ce se petrece pe pămînt. Ceea ce nu trebuie înțeles doar în sensul că societatea omenească se îndreaptă în totalitatea ei și în mod progresiv spre sfîrșitul lumii și venirea împărăției lui Dumnezeu, toate evenimentele fiind orientate deci orizontal spre viitor, ci și în sensul unei legături neîntrerupte, independentă de orice progresie, a fiecărui fapt și a fiecărui fenomen de pe pămînt cu planul divin; așadar, fiecare fenomen de pe pămînt atîrnă nemijlocit, printr-o multitudine de legături verticale, de planul de mîntuire al providenței”[18].

Note:

[9] Laszlo Alexandru, Infernul văzut de un astronom: Galileo Galilei, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 2/februarie 2014.
[10] Giovanni Papini, Dante viu, traducere şi prefaţă de Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009, p. 75-76.
[11] Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 220, trad. rom. a citatului: L.A.
[12] Erich Auerbach, op. cit., p. 224-226, trad. rom. a citatului: L.A.
[13] E.R. Curtius, op. cit., p. 433.
[14] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 170.
[15] E. Auerbach, Dante e la rappresentazione del mondo terreno-storico, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 199-200, trad. rom. a citatului: L.A.
[16] Vezi E. Auerbach, Gli appelli di Dante al lettore, în Studi su Dante, ed. cit., p. 309-323.
[17] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, prefață la vol. Dante, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993, vol. 1, Inferno, p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[18] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 174.

Advertisements

Apare Beatrice (4)

pg_xxx_10

«pentru a-i spune lui Virgiliu: ‘Nici strop de sînge nu mi-a rămas care să nu tremure: cunosc semnele flăcării de odinioară’; dar Virgiliu ne-a părăsit, Virgiliu, prea dulcele tată, Virgiliu, în care m-am încrezut spre mîntuire» (v. 46-51). Dante, cuprins de emoţie, la reapariţia intensă a sentimentului de iubire, s-a întors spre maestrul său pentru a-i cere ajutorul. Dar acesta a pierit pentru totdeauna. “Virgiliu dispare, se întoarce în Limb, de unde a ieşit pentru a îndeplini o misiune care i-a fost solicitată de Beatrice: acum, după ce şi-a terminat misiunea, îşi încredinţează discipolul pe mîinile Beatricei, fără a permite inoportune despărţiri visătoare. Accentul terţinei, unde se insistă de trei ori pe numele maestrului, este de o severă şi sobră melancolie, o caracteristică a celor mai bune pagini din poem. Relaţiile care s-au instituit la toate nivelurile între maestru şi discipol nu pot fi mai bine sintetizate şi evocate decît prin acel plîns tăcut, ce coboară pe obrajii poetului, care se simte ca un fiu rămas fără tată. Dispariţia lui Virgiliu are şi un sens alegoric: în clipa cînd ajunge revelaţia adevărului, Beatrice, funcţia raţiunii se dovedeşte a fi limitată şi depăşită de aceea a teologiei: civilizaţia creştină completează, cea păgînă se plasează autonom în faţa ei” (T. Di Salvo). “Tripla repetare a numelui e totodată, cum a observat Moore, un ultim ecou virgilian – al treilea – din această secvenţă. În Georgicele răsună de trei ori numele Euridicei, cînd Orfeu îşi tot strigă soţia, întoarsă (ca aici Virgiliu) în lumea infernală: «Eurydicen vox ipsa et frigida lingua / a miseram Eurydicen! anima fugiente vocabat: / Eurydicen toto referebant flumine ripae» (IV, 525-527)” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxx_11

«nici ce-a pierdut străbuna mamă n-a oprit obrajii curăţaţi cu rouă ca, lăcrimînd, să nu se-ntunece» (v. 52-54). Vederea minunăţiilor edenice – pierdute de Eva prin căderea în păcat – n-a oprit lacrimile de durere de pe obrajii lui Dante, la despărţirea de Virgiliu. “Toate frumuseţile Paradisului Pămîntesc – de care Eva, prin păcatul ei, s-a lipsit pe ea însăşi şi întreaga omenire – nu au diminuat în mine suferinţa plecării lui Virgiliu. Nu fiindcă Virgiliu, pe planul marii strategii religioase, poate să se plaseze mai presus de Edenul creştin ca valoare (rămînea tot un păgîn: o fiinţă imperfectă); am plîns pentru că am fost împins în mod irezistibil de afecţiunea ce mă lega de Virgiliu şi nu doar pentru ceea ce îmi dăruise de-a lungul călătoriei, ci şi pentru ceea ce a reprezentat din totdeauna în viaţa mea nu numai culturală, ci şi afectivă. Aceasta din urmă, întristată, provoacă plînsul” (T. Di Salvo).

pg_xxx_12

«‘Dante, dacă Virgiliu s-a dus să nu plîngi încă, să nu plîngi încă; vei avea tu de plîns pentru altă rană’» (v. 55-57). Beatrice l-a îndemnat să nu-şi irosească lacrimile pe dispariţia lui Virgiliu: va avea îndată motive de plîns mai serioase. “Numele Poetului este pronunţat aici pentru prima şi ultima dată în toată Divina Comedie. Dante are grijă să precizeze imediat că e inclus doar de nevoie (v. 63): nu din lăudăroşenie, ci pentru a preciza cui i se adresează îndemnul, pentru a sublinia – prin folosirea substantivului propriu – raportul de afecţiune care o leagă pe Beatrice de el, pentru a potenţa suplimentar reproşul pe care femeia i-l adresează îndată” (E.A. Panaitescu). “Dante: numele, ce răsună pe neaşteptate, ca un avertisment sever, apare aici o singură dată în tot poemul (şi în general în toată opera lui Dante) şi dobîndeşte un relief cu atît mai accentuat. El intitulează cumva scena, ce poartă întreaga semnificaţie a întîmplării personale a lui Dante, adusă în prim-plan, în nodul central al poemului. (…) Numele răsună aşadar nu în semn de glorie, ci ca o umilire a celui care îl poartă” (Chiavacci Leonardi).

luca_signorelli2

Despărţirea de Virgiliu (8)

martino_bartolommeo2

pg_xxvii_22

«Cînd toată scara sub noi a rămas şi-am fost pe treapta supremă, în mine şi-a ţintit Virgiliu ochii şi a zis: ‘Focul trecător şi cel etern le-ai văzut, fiule; şi-ai ajuns la locul unde eu prin mine mai departe nu întrezăresc» (v. 124-129). Atunci cînd Dante pune piciorul pe ultima treaptă din Purgatoriu, Virgiliu, care l-a călăuzit în primele două tărîmuri de dincolo, îl părăseşte. Raţiunea singură, fără sprijinul harului, nu mai distinge calea în continuare. Misiunea sa a luat sfîrşit. “Tocmai în clipa cînd Dante simte aceeaşi sprinteneală şi agilitate ca şi cele două călăuze ale lui, înaintează repede şi ajunge pe ultima treaptă, la marginea Paradisului Pămîntesc (ultima treaptă, ultimul sfat de la Virgiliu; cînd se încheie ascensiunea, se încheie şi funcţia poetului latin), maestrul se opreşte, fixează cu intensitate, ca în momentele înalte şi solemne, ochii discipolului şi îşi pregăteşte despărţirea. Cele două fapte sînt simultane: funcţia lui Virgiliu poate fi complet încheiată, tocmai fiindcă Dante şi-a obţinut autonomia deciziilor. Nu doar de raţionalitate are nevoie, pentru partea care i-a rămas din călătorie. Dar acel Virgiliu care îl fixează pe învăţăcel este şi maestrul care se poate bucura de rezultatul pozitiv al activităţii sale: în discipolul maturizat moral şi liber, autonom, el îşi poate vedea concretizate eforturile. Nu există amărăciune în cuvintele sale: mai curînd mulţumire pentru munca dusă la bun sfîrşit. Nu fără motiv se simte el acum tată, mai mult decît în orice altă împrejurare a călătoriei şi-l numeşte pe Dante fiule, creatură făcută de el şi dusă pînă în pragul mîntuirii şi al deplinei maturităţi intelectuale şi morale” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_23

«Te-am condus aici cu iscusinţă şi dibăcie; să-ţi fie de-acum plăcerea călăuză: ieşit-ai de pe potecile abrupte, înguste. Vezi soarele ce-n frunte-ţi străluceşte; vezi firul ierbii, florile şi copăceii, pe care aici pămîntul de la sine-i produce» (v. 130-135). Liberul arbitru trebuie să-i îndrume lui Dante în continuare paşii: discipolul şi-a cîştigat maturitatea morală şi autonomia de acţiune. În jurul său natura proaspătă îşi dezvăluie frumuseţile. “De l’erte… de l’arte: puternică aliteraţie: în afara cărărilor strîmte şi abrupte (…), semne ale dificultăţii morale, pe care omul o are de înfruntat pentru a ajunge la bine, în luptă continuă cu propriile sale instincte. Acum toate acestea s-au terminat, şi Dante se bucură de libertatea pură a celui ce s-a învins pe sine însuşi, o libertate zugrăvită de peisajul dulce, arătat împrejur de Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). “Soarele este simbolul limpede al Harului divin: Dante va fi de-acum călăuzit de Har şi nu doar de raţiune. De aceea călăuzei Virgiliu îi ia locul Beatrice, graţia divină, adevărul revelat” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_24

«Pînă ce vor veni frumoşii ochi veseli ce, lăcrimînd, m-au trimis la tine, poţi şedea ori poţi merge între acestea. Nu-mi mai aştepta vorba şi semnul: liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul, greşit ar fi să nu-l urmezi: deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu’» (v. 136-142). În curînd va apărea Beatrice, care odinioară l-a implorat pe Virgiliu să-i vină lui Dante în ajutor. Ea va prelua mai departe rolul de călăuză. Pînă atunci Dante este liber să facă tot ceea ce crede că e bine: judecata lui a devenit matură şi corectă. Ar fi o eroare să nu-i dea ascultare. Învăţătorul îşi înnobilează discipolul, la despărţire, cu însemnele supremaţiei lumeşti şi spirituale: aşază pe el coroana şi mitra. “Poţi… ori poţi: verbul repetat subliniază libertatea absolută, care a fost cîştigată: nu mai există spaima şi datoria de-a merge înainte, de-a nu pierde vremea: să şezi, să mergi, de-acum totul e lăsat la bunul plac al omului, liber în originara sa demnitate divină” (Chiavacci Leonardi). “Greşit ar fi…: Ar fi o greşeală să nu acţioneze după bunul său plac (la fel cum înainte era o greşeală să-şi urmeze bunul plac fără a-l cenzura). Observaţi, şi aici, puternica aliteraţie (fallo – fora – fare), trăsătură stilistică dominantă a cîntului (cf. Contini)” (Chiavacci Leonardi). “Coroana era semnul autorităţii imperiale, mitra al celei spirituale. Asta nu înseamnă că Dante e investit cu cele două puteri, inclusiv pentru că Virgiliu nu are autoritatea unei investituri spirituale. Aşadar expresia trebuie înţeleasă ca o formulă, un sinonim; sau poate fi valabilă explicaţia lui Steiner: «te încing mistic cu coroana imperială, întrucît eşti stăpînul tău absolut, atît în lucrurile din viaţa activă (coroana), cît şi în lucrurile din viaţa contemplativă (mitra)»” (T. Di Salvo). “Acestea sînt ultimele cuvinte ale lui Virgiliu: după ce a renunţat la rolul său de maestru şi călăuză, ar putea să dispară imediat; îl va mai însoţi pe Dante, nu pentru că funcţia sa alegorică i-o impune obligatoriu, ci pentru ca dispariţia lui să se producă într-un moment cînd devine mai clară alegoria situaţiei şi mai dramatică despărţirea: adică dintr-un motiv poetic” (Chimenz).

miniatura_ferrarese2

Despărţirea de Virgiliu (3)

miniatura_fiamminga

pg_xxvii_7

«Cînd m-a văzut că stau tot ferm şi aspru, oleacă tulburat a zis: ‘Vezi bine, fiul meu; între Beatrice şi tine stă zidul acesta’. Cum la numele de Thisbe şi-a deschis genele Pyram aflat pe moarte şi-a privit-o, atunci cînd dudul s-a-nroşit; astfel dîrzenia mi s-a-mblînzit, m-am întors spre înţeleapta călăuză, auzind numele ce-n minte mereu îmi revine» (v. 34-42). Întrucît nu reuşea să-l convingă pe Dante să traverseze focul, Virgiliu i-a spus că dincolo îl aşteaptă Beatrice. Îndată ce-a auzit numele femeii iubite, poetul şi-a lepădat încăpăţînarea, la fel cum odinioară Pyram şi-a deschis ochii înainte de moarte, auzind numele rostit de Thisbe. “Legenda despre Pyram şi Thisbe este povestită de Ovidiu în Metamorfozele lui (IV, 55-166). Cei doi tineri din Babilon, a căror iubire era împiedicată de familiile lor, şi-au dat întîlnire sub un dud. Thisbe, venită prima, a fost obligată să fugă la apariţia neaşteptată a unei leoaice, scăpîndu-şi vălul, pe care fiara l-a pătat de sînge. Cînd a ajuns Pyram, crezînd că Thisbe a fost devorată, s-a aruncat în propria spadă şi fata l-a găsit aşa, cînd s-a întors ceva mai tîrziu; tînărul şi-a deschis pentru ultima dată ochii, atunci cînd Thisbe i-a pronunţat numele, în timp ce sîngele lui scălda rădăcinile dudului, care de atunci şi-a schimbat culoarea fructelor din albe în roşii. Referinţa la mitul prelucrat de Ovidiu – surprins în clipa tragicului epilog, ce constituie trăsătura sa cea mai semnificativă – ne introduce într-un moment de mare emoţie, legat de un aspect autobiografic (v. 40-42). Acesta e momentul în care poezia se afirmă în modul cel mai pregnant, în scena simbolică unde Dante se opune ultimelor îndemnuri ale maestrului său” (E.A. Panaitescu). “Argumentul hotărîtor nu se lasă doar pe seama raţiunii, solicită intervenţia sentimentului, recurge la emoţii, la iubire, la credinţă. Sub aspect alegoric, poetul parcă vrea să spună că procesul de purificare, care se completează prin viziunea Beatricei şi recucerirea adevărului revelat, nu se realizează pe deplin, dacă sufletul nu acceptă toate treptele ispăşirii, inclusiv prin traversarea zidului de foc. La acest proces sînt obligate să participe toate sufletele, sau doar cele ale desfrînaţilor? Este o problemă pe care criticii încă n-au rezolvat-o. Rămîne că sînt obligate, cu siguranţă, să treacă sufletele desfrînaţilor: şi este obligat inclusiv Dante. La fel ca părintele poeziei sale, Guido Guinizzelli, nu atît pentru că a dus o viaţă înclinată spre destrăbălare, cît în calitatea sa de poet al unei iubiri nu totdeauna corect înţelese. Şi inclusiv Dante, care totuşi a iubit-o şi a cîntat-o pe Beatrice în termenii unei spiritualităţi absolute, nu-şi poate redobîndi femeia, în inimă, decît după ce-a lăsat la o parte impurităţile pasiunii amoroase şi ale poeziei ce s-a caracterizat nu totdeauna doar ca o contemplare a ochilor fiinţei prea iubite, ci ca o patimă tulbure, care alături de cea din Vita Nova, a dat viaţă unei alte poezii erotice. Zidul de flăcări este aşadar ca o diafragmă, care-l desparte de o Beatrice rătăcită prin intervenţia orbitoare a unei alte femei, a unei alte forme de iubire şi de poezie, iar cealaltă, adevărata, perfecta Beatrice, care l-a călăuzit în tinereţe, l-a aprins cu fiinţa ei şi l-a îndreptat spre absolut, spre frumuseţea religioasă” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_8

«La care el a dat din cap şi-a zis: ‘Ce? vrem să mai stăm dincoace?’; apoi a zîmbit ca-n faţa copilului învins de răsplată» (v. 43-45). Virgiliu îl dojeneşte, pentru încăpăţînarea absurdă, şi-i surîde ca unui copil naiv. “Vrem să mai stăm: Pluralul e şi azi tipic pentru vorbirea în faţa copiilor («ce frumoşi sîntem azi!»: Contini). Apoi a zîmbit: este zîmbetul indulgent al celui care vede că celălalt este deja convins de un motiv pe care el, mai înţelept, îl consideră inadecvat şi pueril; chiar aşa cum zîmbim în faţa unui copil care se lasă cucerit cu promisiunea unui fruct” (Chiavacci Leonardi). “Toată scena cuprinde, sub un aspect natural şi surîzător, de extraordinară naturaleţe, sensul profund, deja arătat, al superiorităţii iubirii asupra raţiunii, al sufletului copilăros care este necesar pentru «a-l vedea pe Dumnezeu» şi blînda despărţire a lui Virgiliu de cel ce se pregăteşte să treacă dincolo de pragul lumii pe care el o domină. Naturaleţea ansamblului, la care s-au oprit cei mai mulţi comentatori, este încă o dată semnul forţei supreme a unei arte ajunse deja la culme” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_9

«Şi-n foc ‘naintea mea s-a pus, rugîndu-l pe Staţiu să-mi vină în urmă, care drum lung ne despărţise. Îndată ce-am fost înăuntru, în sticlă fiartă m-aş fi aruncat spre a mă răcori, aşa era incendiul de dogoritor» (v. 46-51). Călătorul a fost inclus între cei doi poeţi, pentru a fi mai bine protejat la trecerea prin foc: Staţiu a trecut ultimul, în locul lui Dante. Căldura copleşitoare l-a cuprins îndată pe acesta. “Poziţia strategic protectoare în care cei trei se dispun le redă lui Virgiliu şi Dante posibilitatea de a restabili raportul călăuză-călăuzit, care pentru o vreme părea întrerupt: Staţiu reapare ca un moment suplimentar, ca un personaj de sprijin, neesenţial şi ca atare neînlocuitor al lui Virgiliu, cel mult în completarea lui” (T. Di Salvo).

piramo-tisbe

Suflete scofîlcite (2)

Pg_XXV_4

«Nu s-a oprit, pe cît de iute ne era mersul, dulcele meu părinte, ci a zis: ‘Sloboade arcul vorbirii, pe care l-ai încordat pînă la vîrful de fier’. Atunci fără grijă mi-am deschis gura şi-am început: ‘Cum poate slăbi acela ce nu-i atins de nevoia hranei?’» (v. 16-21). Fără a se opri, Virgiliu l-a îndemnat să-şi exprime nedumerirea. Dante s-a interesat cum pot răbda de foame duhurile imateriale. “Problema pe care şi-o pune aici Dante şi-au ridicat-o deja unii părinţi ai Bisericii şi teologii dinaintea sa: cum poate sufletul, despărţit de trup, să sufere de chinurile trupeşti provocate de focul din gheena, despre care vorbeşte Evanghelia? Fiindcă nu există nici o îndoială pentru ei că acel foc nu este metaforic, ci real. Problema, în secolul al XIII-lea, a fost discutată, în şcolile teologice, de comentatorii din cartea a patra de Sentinţe a lui Pietro Lombardo… şi toţi marii maeştri ai scolasticii au demonstrat cu acel prilej o mare virtuozitate şi multă doctrină… În Summa contra Gentiles (IV, 90), operă de mai multe ori citată de Dante, Sfîntul Toma afirmă că substanţele incorporale pot suferi de chinurile focului corporal din Infern per modum alligationis cuiusdam (prin intermediul unei oarecare legături), întrucît sînt legate de el, fie aşa cum sufletul este legat de trupul care prinde viaţă, fie aşa cum necromanţii, prin meşteşugurile lor diabolice, leagă sufletele de anumite imagini şi obiecte. Ceea ce pot face necromanţii, poate cu siguranţă să facă şi Dumnezeu” (B. Nardi).

Pg_XXV_5

«‘Dacă ţi-ai aminti cum a ars Meleagru, pe cînd ardea şi lemnul, nu ţi-ar fi’, a zis, ‘anevoie de priceput; şi dacă te-ai gîndi cum, la mişcarea voastră, vi se mişcă imaginea din oglindă, ceea ce-i greu ţi s-ar părea un fleac. Dar ca să te potoleşti în sinea ta, iată-l aici pe Staţiu; pe el îl chem şi-l rog să-ţi vindece rănile’» (v. 22-30). Pentru a pricepe legătura – logic dificilă – dintre sufletele imateriale şi suferinţa lor concretă, Dante trebuie să se gîndească la două situaţii asemănătoare. Viaţa lui Meleagru a depins, în povestea mitologică, de existenţa unui tăciune. Iar în lumea fizică imaginea din oglindă devine mobilă, odată cu “modelul” din viaţa reală. Pentru celelalte explicaţii şi detalii, Virgiliu recurge la sprijinul lui Staţiu. “La naşterea lui Meleagru, fiul lui Oeneu, rege în Aetolia, Parcele i-au prezis că va trăi atîta vreme cît va arde un tăciune din foc. Dar Altea a stins şi a ascuns tăciunele şi astfel fiul ei a trăit şi a crescut. Totuşi, cînd Meleagru în lupta pentru mistreţul caledonian i-a ucis pe fraţii ei, Plexippus şi Toxeus, ca răzbunare, ea a aruncat tăciunele în foc şi în scurt timp Meleagru a murit (cf. Ovidiu, Metamorfoze VIII, 260-546)” (E.A. Panaitescu). “Virgiliu răspunde la întrebarea discipolului în mod indirect, recurgînd la un raţionament prin analogie. Asta se observă din structura ipotetică a celor două pasaje unde apare articulat (dacă ţi-ai aminti… nu ţi-ar fi…; şi dacă te-ai gîndi… ţi s-ar părea), în virtutea căreia cuvintele poetului latin se menţin în zona unor sugestii prudente, fără a ajunge pe terenul unui discurs asertiv. Funcţia lui Virgiliu este aici doar de a trezi în discipol meditaţia la posibilitatea ca legile din lumea de dincolo să nu coincidă cu cele pe care le cunoaştem noi pe pămînt, deschizînd astfel intelectul lui Dante către lecţia complexă ce va fi predată, de la versul 37 încolo, de Staţiu. Ea va avea ca obiect întreaga desfăşurare a vieţii omului, din clipa conceperii sale, la care iau parte atît natura, cît şi un principiu supranatural, pînă la soarta sa şi la condiţia sa suprapămîntească, cercetate în termeni care includ mereu un element etic şi religios într-un proces naturalist şi prin urmare susceptibil de a fi considerat obiectul unei ştiinţe strict omeneşti” (E.A. Panaitescu). “Trupurile fictive reflectă, ca oglinda, ceea ce păţeşte sufletul. E tot o modificare produsă din exterior, dar al doilea exemplu mai face un pas, fiindcă sugerează că respectiva cauză externă poate fi nu doar materială (ca tăciunele), ci morală (suferinţa, lîncezeala sufletului). Ambele exemple sînt totuşi doar figuri ce pot ajuta la înţelegere; explicaţia raţională a fenomenului este lăsată pe seama lui Staţiu” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXV_6

«‘Dacă imaginea veşnică i-o dezleg’, a răspuns Staţiu, ‘aici unde eşti tu de faţă, să-mi fie cu iertare că nu te pot refuza’. Apoi a început: ‘Dacă vorbele mele, fiule, mintea ta le prinde şi le păstrează, te vor lumina în ce aştepţi» (v. 31-36). Staţiu îşi cere scuze că preia explicaţiile privind lucrarea tainică a lui Dumnezeu, în prezenţa magistrului lor comun, Virgiliu. “În formula politicoasă, cu o delicată reverenţă în faţa unui maestru, din partea unui discipol, nu stă doar semnul recunoaşterii superiorităţii lui Virgiliu, ci şi acela, mult mai important, al legăturii şi al continuităţii celor două culturi, clasică şi creştină, aflate nu în antiteză, ci în completare şi continuare” (T. Di Salvo). “Virgiliu îl lasă pe Staţiu să explice, pentru că nucleul central din amplul discurs, care mai mult îl interesează pe Dante, cum se va vedea, şi anume transmiterea sufletului raţional în mod direct, de la Dumnezeu la om, precum şi cealaltă problemă, privind soarta sufletului după moarte, sînt teme specific teologice (pe care în alte părţi le lasă a fi explicate de Beatrice), unde raţiunea singură nu este suficientă” (Chiavacci Leonardi).

Museo_Padova_1

Despre Dolce Stil Novo (8)

Pg_XXIV_23

«Aşa, lipiţi de una din cele două margini, am trecut, auzind păcatele de lăcomie, urmate de mizerabile cîştiguri. Apoi, în larg pe drumul pustiu, peste o mie de paşi ne-au purtat înainte, fiecare contemplînd pe tăcute» (v. 127-132). Cei trei poeţi înaintau înghesuiţi pe cornişă, ascultînd pildele de lăcomie şi măruntele avantaje pe care le-au oferit acestea. După depăşirea zonei ocupate de copacul păcătos, au mers mai departe în linişte, meditînd la situaţiile întîlnite. “Efortul eliberării de păcat operează după un model, cu totul mistic, destinat să sublinieze singurătatea şi concentrarea: duhurile înaintează, departe de peretele muntelui, de care stătuseră lipite înainte, pentru a arăta distanţa legăturilor faţă de pămînt; drumul pustiu subliniază singurătatea interioară necesară pentru meditaţie: nu se vorbeşte pentru a se permite convorbirea cu Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pg_XXIV_24

«‘La ce umblaţi gînditori voi singuri trei?’, o voce neaşteptată ne-a zis; la care eu am tresărit ca animalele tinere şi speriate. Mi-am înălţat capul să văd cine era; şi-n veci nu s-au văzut în cuptor sticle sau metale aşa lucioase şi-nroşite» (v. 133-138). O altă voce i-a abordat, iar Dante a tresărit speriat. “Ca în toate cercurile, şi aici la capătul cercului stă un înger care îi îndreaptă pe pelerini spre nivelul următor: cel pe care-l vedem acum este îngerul cumpătării. Observaţi că pe măsură ce ne apropiem de vîrful muntelui, care indică perfecţiunea, îngerii devin tot mai luminoşi: lumina este un semn de perfecţiune oferit de mîntuire, un limbaj vizual care subliniază asceza şi ierarhia valorilor” (T. Di Salvo).

Pg_XXIV_25

«cum am văzut pe unul ce zicea: ‘De vreţi să urcaţi la deal, pe-aici trebuie să daţi ocol; pe-aici umblă cine vrea să meargă spre pace’. Aspectul lui mi-a luat văzul; aşa că m-am întors spre înţelepţii mei, ca omul ce umblă din auzite» (v. 139-144). Gardianul divin care i-a abordat era strălucitor şi incandescent, ca sticlele sau metalele din cuptor. Le-a indicat drumul către următorul cerc. Era atît de luminos, încît Dante nu l-a putut privi şi s-a lipit de ceilalţi doi poeţi, mergînd împreună cu ei pe bîjbîite. “S-a întors cum a spus îngerul, urmîndu-i pe Virgiliu şi Staţiu fără a-i vedea, dar ghicindu-le locul cu urechea: cum merge acela care, fără a vedea, înaintează călăuzit de sunete. Fie îi vorbesc cei doi poeţi, dar nu se spune aşa ceva, fie, cum pare mai probabil, Dante urmează sunetul vocii îngerului” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_ferrarese_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (7)

Pg_XXII_21

«cînd călăuza mea: ‘Cred că spre gol trebuie să ne-ntoarcem coasta dreaptă, ocolind muntele cum obişnuiam’. Astfel deprinderea ne-a fost acolo-nvăţătură şi-am pornit la drum cu mai puţină teamă, prin învoirea celuilalt suflet vrednic» (v. 121-126). Virgiliu, bizuindu-se pe experienţa sa anterioară, le-a propus celorlalţi să înainteze tot spre dreapta, pe noua cornişă. Avînd şi acordul lui Staţiu, cei trei îşi reiau drumul. “Trebuie să ne bazăm pe experienţa noastră precedentă şi, în mod intuitiv, să urmăm direcţia alteori acceptată, prin urmare să mergem la dreapta. Dar Virgiliu nu ştie cu precizie: misiunea lui de călăuză continuă să arate linii de nesiguranţă şi uimire” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_22

«Ei mergeau înainte, iar eu singur în urmă şi le ascultam vorbele, care mă învăţau tainele poeziei» (v. 127-129). Poeţii antici umblau în faţă şi, vorbind între ei despre tainele artei, îi ofereau astfel ucenicului Dante învăţături importante. “Mergea singur şi în urmă, ca semn de respect: dar între timp se străduia să înregistreze, să memoreze ceea ce i se explica în mod indirect de către doi maeştri atît de mari, într-o ocazie care nu se va mai repeta niciodată” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_23

«Dar îndată ne-a curmat vorbele dulci un copac, ce l-am găsit în mijlocul potecii, cu fructe la miros suave şi bune; şi cum bradul se strînge-n sus din creangă-n creangă, aşa acela-n jos, cred eu, pentru ca nimeni să nu se suie. Pe partea unde drumul ne era închis, cădea de pe stînca înaltă şuvoi de apă limpede şi se răspîndea pe frunzele de sus» (v. 130-138). În scurtă vreme s-au pomenit cu un copac în mijlocul drumului. Semăna cu un brad răsturnat, fiindcă avea crengile mai scurte jos, iar cele lungi tot mai sus. Copacul era încărcat de fructe aromate şi gustoase, iar un izvor cristalin îi stropea frunzele la vîrf. “La ieşirea din cerc, Dante va observa mai apoi un alt copac (cf. cîntul XXIV, 103-104; 116-117), răsărit din cel al cunoaşterii binelui şi răului, aşezat de Dumnezeu în Paradisul Pămîntesc (cf. Geneza 2, 9). S-a discutat despre semnificaţia alegorică a copacului care apare aici, dar se pare că ambii copaci, plasaţi de Dante pe cornişa lacomilor, au simplul rost de-a stîrni foamea şi setea fizică în suflete, ca tortură şi îndreptare (cf. cîntul XXIII, 61-69)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (6)

Pg_XXII_18

«‘Aceştia şi Persius şi eu şi mulţi alţii’, a răspuns călăuza mea, ‘sîntem cu grecul acela pe care Muzele l-au alăptat cu deosebire, în primul brîu al temniţei oarbe: adesea vorbim de muntele care le găzduieşte pe doicile noastre» (v. 100-105). Virgiliu împreună cu toţi cei amintiţi de Staţiu, alături de Persius şi alţii, stau în primul cerc al Infernului, în Limb, lîngă Homer, poetul privilegiat de muze. În acel loc de detenţie, ei stau de vorbă despre muntele Parnas, adică despre poezia realizată sub inspiraţia muzelor. “Aulus Persius Flacus (34-62 d.C.), cunoscut poet satiric, a fost foarte apreciat în Evul Mediu, fiindcă satirele lui erau citite la şcoală, însă Dante nu-l aminteşte nicăieri în altă parte” (E.A. Panaitescu). “Aceste versuri trebuie plasate alături de reprezentarea nobilului castel din Limb; respirăm aceeaşi atmosferă nobilă, de elită. Temniţa care închide sufletele este oarbă, dar poeţii şi filosofii o luminează cu conversaţiile lor, cu înţelepciunea şi poezia lor. Nu atît un loc de suferinţă iese din descrierea lui Dante, ci un cenaclu, o academie înaltă şi plină de demnitate, unde se adună pentru a sta de vorbă, aproape izolîndu-se, spirite cărora condamnarea Infernului nu le ştirbeşte iubirea pentru poezie, dorinţa de comunicare” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_19

«Euripide-i cu noi şi Antifon, Simonide, Agathon şi mulţi alţi greci care odinioară şi-au împodobit cu lauri fruntea. Aici se văd dintre ai tăi Antigona, Deifila şi Argia şi jalnica Ismene, aşa cum a fost. Se vede cea care-a arătat Langia: e-acolo fata lui Tiresias şi Tetis şi, cu surorile ei, Deidamia’» (v. 106-114). Alţi mari poeţi greci se află în Limbul infernal, alături de cei deja amintiţi. Pot fi întîlnite cîteva celebre personaje feminine din tragedia şi literatura antică. “Euripide (480-406 î.C.), al treilea în ordine cronologică dintre marii poeţi tragici greci, după Eschil şi Sofocle, a fost cunoscut de Dante doar prin intermediul scriitorilor latini. Antifon este un alt poet tragic grec (sec. al IV-lea î.C.), pe care Dante poate că îl confundă cu oratorul Antifon Rhamnusius. Simonide este faimosul poet liric din Ceos (556-469 î.C.), cîntăreţul celor căzuţi la Termopile şi Maraton. Agathon este un poet tragic atenian (448-400 î.C.)” (E.A. Panaitescu). “Virgiliu le conferă o viaţă reală personajelor mitice din Tebaida şi Ahileida, răspunzînd astfel laudelor pe care Staţiu i le-a adus lui şi Eneidei. Antigona, fiica lui Oedip, a fost ucisă de tiranul Creon pentru că, împotriva voinţei acestuia, a îngropat cadavrul fratelui Polinice, mort în lupta împotriva lui Eteocle. Deifila, fiica lui Adrastus, rege în Argos, a fost soţia lui Tideu, unul dintre cei şapte regi care au luptat împotriva Tebei (cf. Infern XXXII, 130-131) şi mama lui Diomede. Argia a fost sora Deifilei şi soţia lui Polinice, Ismene a fost sora Antigonei şi a avut de asemeni o viaţă nefericită, pentru că a văzut cum mor sau sînt ucise persoanele cele mai dragi: tatăl, mama, fraţii şi logodnicul; a fost condamnată de Creon şi a murit cu Antigona” (E.A. Panaitescu). “Deidamia, fiica lui Lycomedes, rege în Skyros, a fost iubită de Ahile, pe cînd acesta trăia ascuns în straie femeieşti la curtea din Skyros pentru a evita să meargă în războiul din Troia” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_20

«Deja tăceau ambii poeţi, din nou atenţi să privească în jur, eliberaţi de urcuş şi de pereţi; şi deja cele patru slujnice ale zilei au rămas în urmă, iar a cincea era la cîrmă, înălţînd cornul înflăcărat» (v. 115-120). După schimbul de informaţii, Virgiliu şi Staţiu şi-au reîntors atenţia asupra drumului de parcurs. Călătorii ieşiseră din strîmtoarea treptelor. Trecuseră deja primele patru ceasuri ale dimineţii. “Ora pe care cu o lungă perifrază a vrut s-o indice este înainte de masă şi poate fi plasată între zece şi unsprezece” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (5)

Miniatura_Chantilly

Pg_XXII_15

«Mi s-au descoperit apoi aşa de sfinţi că atunci cînd Domiţian i-a năpăstuit, lacrimile mele s-au unit cu plînsul lor; şi cît am mai stat dincolo, i-am ajutat, iar purtările lor curate m-au împins la dispreţ către orice altă sectă» (v. 82-87). Evlavia creştinilor l-a determinat pe Staţiu să-i compătimească sincer, în timpul persecuţiilor suferite sub împăratul Domiţian. De-a lungul vieţii sale, a rămas fidel noii credinţe şi n-a aderat la nici o altă grupare. “Domiţian a fost împărat între 81 şi 96 d.C. Primii scriitori creştini îi atribuie o persecuţie sălbatică (a doua după a lui Nero), despre care însă nu vorbesc deloc sursele istorice păgîne” (E.A. Panaitescu). “Sectă avea şi un sens pozitiv: şcoală, curent ideologic, grup filosofic, constituit din oameni care urmau un maestru” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_16

«Şi înainte de a-i duce pe greci la apele Tebei cu poezia mea, m-am botezat; însă de frică am fost creştin ascuns, multă vreme arătîndu-mă păgîn; şi pentru această şovăire al patrulea cerc l-am înconjurat peste patru veacuri» (v. 88-93). Înainte de compunerea Tebaidei, poetul s-a creştinat. Dar pentru a evita persecuţiile, şi-a ţinut ascunsă convertirea. Laşitatea aceea i-a atras pedeapsa din Purgatoriu pentru lîncezeală, pentru amînarea profesării binelui. “Staţiu face aluzie la cartea a IX-a din Tebaida, unde descrie sosirea armatei greceşti, conduse de Adrastus, pe malul rîurilor Ismenos şi Asopos, care curg lîngă Teba” (E.A. Panaitescu). “Nu avem nici o informaţie despre convertirea efectivă a lui Staţiu. În schimb este atestată istoric existenţa, la începuturile creştinismului, a creştinilor «ascunşi», care erau acceptaţi de comunitate, dar cărora li se permitea din diverse motive să-şi tăinuiască adeziunea la credinţă. Uneori ei erau astfel mai utili comunităţii” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_17

«Tu, aşadar, care mi-ai ridicat vălul ce-mi ascundea tot binele de care-ţi zic, pînă mai avem timp de urcat, spune-mi unde-s bătrînul nostru Terenţiu, Cecil şi Plaut şi Varius, dacă ştii: spune-mi de-s damnaţi şi-n care loc’» (v. 94-99). Virgiliu a provocat revelaţia din sufletul lui Staţiu şi nu numai că i-a influenţat calea poetică, ci l-a determinat să adere la calea creştină. În continuare învăţăcelul din Purgatoriu îi cere veşti maestrului său despre alţi colegi în ale artei poetice. “Staţiu îi solicită informaţii lui Virgiliu despre cîţiva poeţi latini: Publius Terentius Afer (195-159 î.C.), bătrîn faţă de Staţiu, este alături de Titus Macius Plautus (254-184 î.C.) autorul a douăzeci de comedii, unul dintre cei mai mari poeţi comici latini din perioada arhaică; împreună cu Terenţiu şi Plaut mai sînt numiţi Cecilius Statius, un alt poet comic latin, de la care nu ne-a rămas nimic, mort în 168 î.C., şi un Varius, care aproape sigur este poetul epic şi tragic Lucius Varius Rufus, contemporan şi prieten al lui Horaţiu şi Virgiliu, a cărui ediţie postumă şi neîncheiată a Eneidei a îngrijit-o. Despre el vorbeşte Horaţiu în Ars poetica (v. 53-54), într-un pasaj cunoscut lui Dante, unde lui Cecil şi Plaut le sînt opuşi poeţii contemporani Virgiliu şi Varius” (E.A. Panaitescu). “Este vorba de scriitori şi poeţi ce constituie biblioteca ideală a unui intelectual din secolul al XIII-lea: apar acolo şi greci, cu toate că operele lor erau citite în traduceri, adesea mai cunoscute prin comentariile scriitorilor latini decît originalele. Dar unii şi ceilalţi compun tabloul medieval al clasicismului, care trebuie plasat alături de lista de nume citate în Limb şi ca o completare a lor: unele dintre ele, în ziua de azi, şi-au confirmat prestigiul” (T. Di Salvo). “În ce priveşte motivaţiile psihologice ale acestei întrebări adresate de Staţiu «autorului său» şi autorului convertirii sale (…), observaţii foarte valide şi pătrunzătoare au fost făcute de Porena: «Prin dezvăluirea lui Staţiu privind originea virgiliană a creştinismului său, apoteoza lui Virgiliu s-a realizat. Virgiliu nu s-a mîntuit, dar a fost autorul mîntuirii, nu se află în Paradis, dar a deschis calea spre Paradis, nu l-a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, dar l-a făcut cunoscut altora. Pe măsură ce se împlineşte apoteoza, se împlineşte şi tragedia. Este desigur o foarte nobilă mîngîiere să fi dus torţa care le-a luminat altor suflete calea Adevărului; dar, pe de altă parte, este o teribilă amărăciune să fi avut în mîini acea torţă, şi printr-o ciudată orbire să n-o fi văzut!… Simte oare Dante întreaga poezie profundă şi, aş spune, îngrozitoare a acelei situaţii»?” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (4)

Biblioteca_Leida_1

Pg_XXII_12

«Şi-acela către el: ‘Tu m-ai trimis întîi spre Parnas, să beau din peşterile sale, şi tu întîi spre Domnul m-ai luminat» (v. 64-66). Staţiu a descoperit mesajul creştin, fiind călăuzit de poezia lui Virgiliu. “Parnasul era un munte din Focida, celebru ca reşedinţă a lui Apollo şi a muzelor: de pe stîncile sale ţîşnea izvorul Castalia şi a bea din undele acelea însemna a fi inspirat” (E.A. Panaitescu). “Acest pasaj, în care e stabilită influenţa exercitată asupra lui Staţiu de poezia virgiliană atrage atenţia cititorului nu doar prin clara importanţă inclusiv morală, pe lîngă cea estetică, atribuită poeziei, ci şi prin implicaţiile religioase (poate să fie convertit Staţiu de un poet, în plus păgîn, fără a trece prin filtrul indispensabil al harului?)” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_13

«Ai făcut ca omul ce umblă noaptea, de poartă lumina în urmă şi pentru sine n-o foloseşte, dar în spate face lumea ştiutoare, cînd ai spus: “Veacul se-nnoieşte; se-ntorc dreptatea şi prima eră umană, o nouă stirpe coboară din ceruri”» (v. 67-72). Virgiliu a avut rolul unui lampadofor, ce deschide pentru ceilalţi căi noi, pe care doar le intuieşte, dar încă nu le cunoaşte, atunci cînd a atras atenţia, în poezia sa, că începe o nouă eră în istoria omenirii. “Comparaţia din terţina 67-69 avea, pe vremea Poetului, o lungă, solemnă tradiţie de aluzii simbolice, toate derivînd din imaginea biblică a «mersului prin întuneric» care este limpezit de lumina Domnului. Aici culminează sensul de înaintare impetuoasă prin metafore care, din versul 130 al cîntului XX, mai întîi a anticipat, apoi a comentat şi a interpretat întoarcerea dramatică a lui Staţiu către valorile supreme ale spiritului: culturale mai întîi, apoi morale (învăţătura desprinsă de el din lectura episodului cu Polidor), în fine religioase. Această imagine e strîns legată – prin amploarea rezonanţelor care devin interprete ale unei deveniri istorice (sensul apariţiei creştinismului în lumea antică) – de cea a lui Cristos reînviat (cîntul XXI, v. 7-9). Porena este de părere că metafora luminii dezvoltată în versurile 67-69 «este cu siguranţă cea mai înaltă şi mai precisă pentru a exprima legătura misterioasă, profundă, dintre lumea clasică şi lumea creştină… De fapt apariţia creştinismului este un fapt nou şi miraculos; dar este şi o continuare. Pe de o parte există evoluţia naturală a unei istorii în cealaltă, iar pe de altă parte există un fapt nou, negarea efectivă a trecutului. Dante a marcat poate cu mai multă profunzime decît oricine punctele de ruptură, limitele înţelepciunii antice, dar şi confluenţa şi necesarele conexiuni»” (E.A. Panaitescu). “Pasajul care l-a luminat pe Staţiu şi pe care Dante îl rezumă şi-l traduce este cel faimos din a patra Eglogă virgiliană (Bucolice IV, 5-7): «magnus ab integro saeclorum nascitur ordo. Iam redit et Virgo, redeunt Saturnia regna; iam nova progenies caelo demittitur alto» («o serie măreaţă de secole începe. Revine şi Fecioara, revine domnia lui Saturn; iar din înaltul cerurilor e trimis un nou vlăstar»). Versurile lui Virgiliu prevestesc şi celebrează întoarcerea erei de aur, sub regimul lui Augustus, şi probabil fac aluzie la naşterea lui Saloninus, fiul lui Gaius Asinius Pollio, consul în anul 40 î.C.; dar începînd cu secolul al IV-lea au fost interpretate ca o profeţie mai mult sau mai puţin conştientă a naşterii Mîntuitorului din Fecioara Maria (acea Virgo din textul virgilian e Astraea, zeiţa justiţiei) şi de noua eră începută de El. În plus mitul clasic al unei vîrste fericite şi simple (prima eră umană) îi corespunde naraţiunii biblice despre viaţa fericită şi neprihănită a lui Adam şi Eva înainte de păcatul originar. Aceste interpretări au stat la temelia legendei medievale despre un Virgiliu precreştin, acceptată de Dante (Monarhia I, 11; Epistola VII, 6) şi aici dusă pînă la cea mai înaltă semnificaţie poetică şi morală” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_14

«Prin tine am fost poet, prin tine creştin: dar ca să vezi mai bine ce schiţez, pentru a colora voi întinde mîna. Deja era lumea toată îmbibată de adevărata credinţă, semănată de trimişii regatului etern; iar vorba ta, mai sus amintită, suna ca a noilor predicatori; încît am deprins obiceiul de a-i vizita» (v. 73-81). Staţiu a devenit poet şi creştin sub influenţa lui Virgiliu. Personajul îi dă alte detalii modelului său, în legătură cu convertirea trăită. Creştinismul se răspîndise deja, iar cuvintele poetice ale lui Virgiliu erau în mare consonanţă cu noul mesaj. Atunci Staţiu a început să-i frecventeze pe creştini. “Versul 73, aşa puternic accentuat, este sinteza întregului episod. Totuşi se simte aici o tonalitate retorică, subliniată şi mai mult de imaginea luată din tehnica picturală (mai întîi se făcea pe perete un desen, o schiţă, şi apoi se colora) a poetului acţionînd ca pictorul, care treptat desenează şi completează opera gîndită. Este confirmată concepţia poeziei, care este egală în substanţa ei cu o activitate tehnică, cu atît mai valoroasă cu cît e mai rafinată” (T. Di Salvo). “Faptul că creştinismul, în primul secol, era profund şi amplu răspîndit, cum susţine aici Staţiu, este doar o afirmaţie emfatică. Creştinismul trăia pe atunci ca religie a unor grupări reduse şi răsfirate, adeseori amestecate cu grupări ebraice sau avînd religii orientale asemănătoare” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese_3