Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Nobleţe florentină (4)

Pd_XVI_10

«Dar cetăţenimea, ce-acum e amestecată cu cei din Campi, din Certaldo şi din Fegghine, era curată pînă la ultimul meşteşugar. Vai, ce bine era să vă ţineţi prin periferii oamenii de care zic şi la Galluzzo şi Trespiano să vă aveţi hotarul» (v. 49-54). Locuitorii cetăţii nu erau amestecaţi cu veneticii, ca acum. Ar fi fost de preferat ca Florenţa să nu se extindă şi să nu-i includă pe ţăranii din împrejurimi. “Din satele dimprejurul Florenţei (Campi este în valea Bisenzio, Certaldo în Valdelsa, Figline în Valdarno) a venit lumea nouă care a alterat puritatea neamului roman, din care se trăgeau locuitorii vechii Florenţe. La Galluzzo (un tîrg la două mile de Florenţa, pe drumul spre Siena) şi la Trespiano (localitate în apropiere de Florenţa, pe drumul spre Bologna) erau graniţele cetăţii pe vremea lui Cacciaguida” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_11

«decît să-i aveţi înăuntru şi să suportaţi duhoarea ţăranului din Aguglion, din Signa, care fireşte că-i cu ochiul ascuţit la furtişag! Dacă oamenii ce-n lume rătăcesc mai rău nu s-ar fi ticăloşit în faţa lui Cezar, ci ca o mamă pe fiul ei l-ar fi îndrăgit» (v. 55-60). Noile categorii de locuitori au alterat nobleţea de origine şi comportament a florentinilor. Această rătăcire se datorează confuziei istorice, prin care locul de conducător politic al Cezarului este uzurpat de ambiţiile Bisericii. Distrugerea echilibrului politic duce la încurcătură şi promiscuitate socială. “Indignarea Poetului pe lumea nouă se concentrează pe două personaje, în care duhoarea ţăranului a devenit şi murdărie morală. Primul este Baldo di Guglielmo d’Aguglione sau Aquilone (un castel din Val di Pesa), un faimos jurist care a participat la viaţa politică a cetăţii. A fost, printre altele, promotorul reformei din 2 septembrie 1311, prin care a fost reconfirmată exilarea ghibelinilor şi a guelfilor albi, printre care era şi Dante. Al doilea personaj este Fazio dei Morubaldini da Signa, şi el un jurist; necinstea în plan politic este dovedită prin trecerea sa neaşteptată din gruparea albilor în cea a negrilor «pentru nelegiuiri» (Compagni, Cronica II, 23)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_12

«cutare nu se făcea florentin, să vîndă şi să schimbe, ci s-ar fi dus la Simifonti, acolo unde străbunul lui umbla la agonisit; ar fi Montemurlo încă al neamului de’ Conti; ar fi Cerchi în parohia Acone; şi-n Valdigrieve poate Bondelmonti» (v. 61-66). Alte dovezi ale decăderii morale ilustrate de Florenţa: un oarecare nu s-ar fi stabilit aici, pentru a se îmbogăţi prin activităţi negustoreşti şi tranzacţii, ci ar fi stat cu strămoşii lui, care făceau speculaţii prin castelul Semifonte (în Val d’Elsa). Castelul Montemurlo încă le-ar aparţine conţilor Guidi, iar puternicele familii Cerchi şi Buondelmonti ar trăi departe de aceste locuri. “Revine ideea dominantă din gîndirea politică a lui Dante: originea tuturor blestemăţiilor este războiul pornit de Biserica hrăpăreaţă şi coruptă împotriva Imperiului, care s-a pomenit cu diminuarea propriei autorităţi şi a propriei puteri, în faţa cetăţilor italiene. Acestea, la fel ca Florenţa guelfă, au putut să crească astfel şi să absoarbă toate periferiile. După Torraca, în schimb, Dante ar vrea să facă aluzie la «Tratatul de la San Genesio (11 noiembrie 1197), cînd cetăţile şi seniorii din Toscana s-au unit într-o ligă de apărare şi atac, în prezenţa a doi cardinali, şi au semnat că nu primesc nici un împărat sau nunţiu sau reprezentant… decît cu aprobarea şi mandatul special al Bisericii romane. De la Semifonte (castel din Valdelsa) a venit la Florenţa familia dei Velluti, iar Lippo, unul dintre membrii ei, ţinînd de gruparea negrilor, a fost printre conducătorii rebeliunii magnaţilor împotriva lui Giano della Bella şi unul dintre cei vinovaţi de căderea guvernării echilibrate a albilor. (…) Dacă autoritatea Imperiului ar fi rămas intactă, n-ar fi intrat în criză nici feudalismul, dezorganizat şi incapabil să reziste în faţa asalturilor date de tinerele Comune. Astfel nu doar că Florenţa a cucerit suburbiile şi a permis să devină cetăţeni ai săi nişte aventurieri ca familia Velluti, dar şi-a sporit şi numărul nobililor. De fapt Comunele, ieşite victorioase din luptele împotriva feudalilor, le-au impus nobililor din regiune, după cum aminteşte Mattalia, fie mutarea definitivă în oraş, fie o şedere anuală, cu titlu de garanţie şi control eficient. Creşterea numărului de familii nobile şi provenienţa lor diversă au contribuit la sporirea conflictelor. Castelul de la Montemurlo, situat între Pistoia şi Prato, era o feudă imperială a conţilor Guidi (numiţi la Florenţa i Conti, prin antonomazie, fiindcă erau printre cele mai puternice familii feudale din Toscana) care, nefiind în măsură să-l apere împotriva celor din Pistoia, l-au cedat Florenţei în 1219. Originari din Acone, în Val di Sieve, Cerchi s-au mutat la Florenţa în sec. al XII-lea, devenind în scurtă vreme una dintre familiile cele mai bogate (prin afacerile lor înfloritoare) şi mai puternice (fiindcă au fost în fruntea guelfilor albi). Familia Buondelmonti (unul din mebrii săi a reprezentat cauza directă a conflictului intern din Florenţa; cf. versurile 140-144) a ocupat castelul Montebuoni, în Val di Greve, pînă în 1135, an în care a fost distrus de florentini, iar familia a trebuit să se mute în cetatea condusă de semnul crinului (cf. Villani, Cronica IV, 36)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina

Nobleţe florentină (3)

Pd_XVI_7

«mi-a spus: ‘Din ziua cînd s-a zis “Ave” pînă la naşterea-n care mama mea, ce-acum e sfîntă, s-a uşurat de povară, la Leul său de cinci sute cincizeci şi treizeci de ori a venit acest foc să se aprindă, sub piciorul lui» (v. 34-39). De cînd îngerul i-a adus Buna Vestire Fecioarei Maria şi pînă la naşterea lui Cacciaguida, planeta Marte s-a reîncălzit de 580 de ori în constelaţia Leului. “Întrucît, după teoria lui Alfraganus, planeta Marte îşi realizează mişcarea de revoluţie în 687 de zile, au trecut 1091 de ani de la 25 martie, ziua Bunei Vestiri (de la care florentinii socoteau anii) pînă în ziua naşterii lui Cacciaguida. Leul său: această constelaţie «are o consistenţă caldă şi uscată ca Marte» (Pietro di Dante)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_8

«Strămoşii mei cu mine ne-am născut în locul unde se afla odinioară ultima Sestă, pe unde se fuge în jocul vostru de fiecare an» (v. 40-42). Familia lui Cacciaguida s-a născut în centrul Florenţei, pe unde trecea mereu cursa de alergări, de-a lungul anilor. “Florenţa îl sărbătorea în fiecare an pe patronul ei spiritual, Sfîntul Ioan Botezătorul, cu o întrecere al cărei traseu traversa cetatea de la apus la răsărit. Sesta, cartierul de la poarta San Pietro (una dintre numeroasele zone în care era împărţită Florenţa) era ultima pe unde trecea cursa; la începutul ei se afla intrarea pe strada degli Speziali, unde se aflau casele familiei degli Elisei (şi asta ar dovedi teza după care Cacciaguida provine din familia degli Elisei), pe cînd cei din Alighieri îşi aveau casa în zona San Martino, departe de traseul competiţiei. E sigur, în orice caz, că Dante vrea să sublinieze că familia lui, la fel ca toate cele cu origini vechi, locuia în interiorul vechii împrejmuiri a cetăţii” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_9

«De străbunii mei ajunge să auzi acestea: cine au fost ei şi de unde au venit aici, mai bine să tăcem decît să vorbim. Toţi cei pe-atunci în stare să lupte, între Marte şi Batister, erau a cincea parte din cîţi sînt azi» (v. 43-48). Nu are rost să se insiste în detalii privind strămoşii lui Cacciaguida. Toată Florenţa de-atunci era mult mai mică. “Villani (Cronica VIII, 39) situează populaţia Florenţei din 1300 la «peste treizeci de mii de locuitori». Aşadar, pe vremea lui Cacciaguida, cetatea număra ceva mai mult de şase mii de oameni (trebuie să amintim, în legătură cu asta, că în Evul Mediu adeseori populaţia unei cetăţi se socotea în funcţie de cei care erau în stare să poarte arme). Între Marte şi Batister: adică între Ponte Vecchio, unde se afla o veche statuie mutilată a lui Marte (cf. Infern XIII, 146-147), pe care florentinii o priveau cu o teamă superstiţioasă, şi frumosul San Giovanni” (E.A. Panaitescu). “S-a vorbit mult despre acest îndemn al lui Cacciaguida de-a se trece peste subiectul respectiv şi de-a se considera suficient cît spune el, în termeni generici, despre strămoşii săi. E destul ca Dante să ştie că străbunii lui erau din Florenţa primului cerc al zidurilor de apărare, dintre cei proveniţi din romanii întemeietori ai cetăţii şi aşadar nobili prin naştere, datorită ascendenţei. Orice altă indicaţie despre familie ar fi putut în Paradis să-i dea lui Dante prilejul unei izbucniri de vanitate. Poate că Dante e mulţumit că şi-a revendicat nobleţea şi vechimea familiei; sau poate că nu ştie să spună altceva despre ea şi n-o cunoaşte dincolo de Cacciaguida” (T. Di Salvo).

Miniatura_lombarda

Nobleţe florentină (2)

Pd_XVI_4

«Prin atîtea gîrle mi se umple de bucurie mintea, care cu sine-i fericită fiindcă o poate susţine fără a se frînge» (v. 19-21). Mintea călătorului e copleşită de fericire, din numeroase motive, ascultîndu-l pe Cacciaguida. “Adică sînt fericit şi încîntat că mintea mea poate gusta atîta bucurie, fără a fi copleşită de ea” (Steiner). “Mintea e ca un rîu, sau un lac, pe care mulţi afluenţi îl umplu de apă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVI_5

«Spuneţi-mi aşadar, strămoş drag al meu, cine v-au fost înaintaşii şi care v-au fost anii înscrişi în copilăria voastră: spuneţi-mi de stîna lui San Giovanni cît era pe-atunci şi cine erau oamenii vrednici de cele mai înalte scaune’» (v. 22-27). Dante vrea să afle de la strămoşul său cine i-au fost precursorii, cînd anume a trăit el, cîţi locuitori erau pe-atunci în cetatea ce-l recunoştea pe San Giovanni ca patron spiritual şi care erau familiile de vază. “Sînt patru întrebări adresate de Dante, dar de fapt una singură, care-l îndeamnă pe strămoş să completeze tabloul Florenţei de odinioară, sobră şi decentă, la care făcuse o trimitere sugestivă în cîntul precedent. (…) La asta ţintesc nu atît curiozitatea despre anii de copilărie, cît întrebările mai relevante social despre înaintaşii lui Cacciaguida, numărul locuitorilor din Florenţa şi mai ales ansamblul de valori la care se raportau florentinii, atunci cînd atribuiau funcţiile publice mai importante, ce-i caracterizau pe cetăţeni şi determinau obiceiurile, tonul moral şi social al cetăţii” (T. Di Salvo). “Care v-au fost anii înscrişi: care au fost anii înregistraţi în documentele de pe vremea copilăriei voastre. Anii curenţi erau notaţi («însemnaţi») în documentele oficiale, precum şi în cele private, ale familiei. Aici întreabă aşadar în ce an s-a născut Cacciaguida. Şi poate Dante sugerează că a văzut acele documente de familie, în care era înregistrată data, care efectiv e stabilită cu precizie – deşi într-o perifrază complexă – în versurile următoare” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVI_6

«Cum învie la suflarea de vînt cărbunele-n foc, aşa văzut-am lumina aceea sclipind la vorbele-mi blînde; şi după ce-n ochii mei s-a făcut mai frumoasă, aşa cu voce mai dulce şi suavă, dar nu în acest grai modern» (v. 28-33). Duhul s-a luminat de fericirea sporită, ca tăciunele în foc. Apoi i-a răspuns în limba florentină de odinioară. “Cacciaguida, reluîndu-şi vorba, foloseşte florentina veche, spre deosebire de cea din vremea lui Dante, care ştia prea bine viteza cu care se schimbă limba vorbită (De Vulgari Eloquentia I, IX, 6-8)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina5

Nobleţe florentină (1)

Miniatura_bolognese

Al cincilea cer, al lui Marte. Continuă dialogul cu strămoşul Cacciaguida. Elogiul vechii Florenţe, mai mică, dar mai vrednică. Pamfletul împotriva cetăţii din vremea lui Dante, care s-a extins prin înglobarea populaţiei venetice şi fără scrupule. Evocarea familiilor florentine glorioase de odinioară.

Pd_XVI_1

«Vai, biata noastră nobleţe de sînge, dacă faci lumea să se laude cu tine aici jos, unde iubirea noastră lîncezeşte, lucru de mirare nu-mi va mai fi vreodată: căci acolo unde pofta nu deviază, adică în cer, cu tine m-am mîndrit» (v. 1-6). După cuvintele rostite de Cacciaguida, despre înnobilarea sa de către împărat şi moartea în cruciadă, acest cînt se deschide cu o meditaţie la adresa mîndriei nobiliare. Jos, pe pămînt, unde sentimentele sînt nesigure şi supuse ispitelor trecătoare, oamenii se fălesc cu titlurile de nobili, pe care le-au dobîndit prin naştere. Dar iată că şi în Paradis, unde nu există dorinţe necurate, Dante, întîlnindu-şi strămoşul nobil, a fost mîndru de el. “În Convivio Dante combate prejudecata celui care consideră că adevărata nobleţe este doar cea de origine” (E.A. Panaitescu). “Pe linia poeţilor stilnovişti, şi Dante afirmase că «e nobleţe oriunde e virtute» (Convivio IV, XIX, 5), iar despre nobleţea de neam, susţinută de civilizaţia feudală, care plasa nobleţea în descendenţa directă, pe linie genetică, dintr-un tată sau un strămoş nobil, afirmase că «neamul nu face persoane nobile, ci persoanele fac nobil neamul» (Convivio IV, XX, 5). Acum pare să-şi atenueze rigoarea acelei poziţii şi să înceapă o mică reapreciere, măcar pe plan afectiv, a conceptului de nobleţe de neam. Dar, avînd în vedere foarte puternicul lui simţ moral, Dante acceptă o asemenea nobleţe doar atunci cînd este vorba despre un patrimoniu moral, care de la străbuni li se transmite urmaşilor şi pe care aceştia sînt în măsură să-l preia, să-l păstreze, să-l actualizeze: aşadar trecutul ca pregătire a ceea ce va veni. În acest cadru nobleţea îşi are valabilitatea şi forţa sa” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_2

«Chiar că eşti manta ce iute se scurtează; încît, de nu i se adaugă postav din zi în zi, îi dă timpul tîrcoale cu foarfeca. De la ‘voi’ ce Roma întîi l-a oferit, în care familia sa mai puţin insistă, au reînceput vorbele mele» (v. 7-12). Nobleţea e ca o mantie, pe care timpul o erodează şi o scurtează în fiecare zi, dacă nu este completată mereu cu fapte şi gesturi nobile. După această meditaţie generală, călătorul îşi reia cuvintele, folosind cu strămoşul său o adresare politicoasă, ce-a fost mai întîi impusă şi apoi uitată la Roma. “Nobleţea de neam are o viaţă nesigură şi precară, poate fi, cum o spune metafora, o manta care e tăiată şi are nevoie de stofă nouă, este ceva neesenţial pentru fiinţa noastră omenească, ci e ceva exterior, ca o recunoaştere publică a aprecierii altora pentru faptele noastre pozitive. Doar meritele personale contează şi au valoare: celelalte sînt o completare, pîndită mereu de timpul care ne dă tîrcoale, înarmat cu foarfeca” (T. Di Salvo). “Evul Mediu considera în mod greşit că folosirea, în semn de respect, a pronumelui «voi» s-a răspîndit la Roma, pentru a i se aduce un omagiu astfel lui Iulius Cezar. Totuşi acel obicei a dispărut repede la Roma şi s-a revenit la folosirea lui «tu», care se menţine şi azi în vorbirea dialectală din Lazio. Dante recurge rareori la «voi»: cu Farinata, Cavalcante, Brunetto Latini, Papa Adrian al V-lea, Beatrice” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_3

«iar Beatrice, care era mai într-o parte zîmbind, a părut ca aceea ce-a tuşit, la prima greşeală a Ginevrei, cum stă scris. Am început: ‘Voi sînteţi tatăl meu; voi îmi daţi la a vorbi toată îndrăzneala: voi mă ridicaţi de sînt mai mult ca mine» (v. 13-18). Auzindu-i vorbirea politicoasă, Beatrice, care era puţin mai încolo, a zîmbit, aşa cum dama de companie a reginei Ginevra a tuşit, cînd i-a surprins întîmplător declaraţiile de dragoste. Dante îşi mărturiseşte mîndria şi recunoştinţa pentru strămoşul care îl ajută să se ridice mai presus de modestele sale limite. “În romanul breton Lancelot du Lac, doamna de Malehaut, şi ea îndrăgostită de Lancelot, a asistat dintr-un colţ la discuţia în care regina Ginevra şi eroul şi-au dezvăluit iubirea reciprocă şi, cu o tuse scurtă, i-a avertizat pe îndrăgostiţi de prezenţa ei şi de faptul că de-acum le ştia secretul. Cu un zîmbet, Beatrice îi subliniază lui Dante slăbiciunea omenească din care provine folosirea lui «voi» în faţa lui Cacciaguida” (E.A. Panaitescu). “La această înălţime îl ridică demnitatea cunoaşterii, acum realizate, că este urmaşul unui cavaler, al unui cruciat, situat aici în ceruri printre luptătorii pentru credinţă” (T. Di Salvo). “Voi sînteţi tatăl meu…: terţina repetă de trei ori pronumele, ca pentru a exprima deplinătatea bucuriei” (Chiavacci Leonardi).

Ambrogio_Lorenzetti

Florenţa de ieri – Florenţa de azi (8)

Ambrogio_Lorenzetti3

Pd_XV_22

«Mare minune ar fi fost o Cianghella, un Lapo Salterello, cum azi ar fi Cincinat şi Cornelia. În aşa tihnit, aşa frumos trai de tîrgoveţi, aşa temeinică cetate, aşa dulce adăpost» (v. 127-132). Femeile şi bărbaţii depravaţi de azi ar fi fost de neconceput pe vremea aceea, la fel cum bărbaţii şi femeile de mare virtute antică ar fi de neimaginat în Florenţa coruptă de azi. “Cianghella, fiica lui Arrigo della Tosa, a fost renumită pe vremea lui Dante pentru lux, aroganţă şi desfrîu. Lapo Salterello, jurist şi versificator, a participat activ la viaţa politică din Florenţa, cucerindu-şi faima de scandalagiu şi om necinstit. A fost izgonit din oraş în 1302, sub acuzaţia de înşelăciune şi corupţie” (E.A. Panaitescu). “Cincinat şi Cornelia: două exemple de înaltă probitate, publică şi privată, din republica romană antică, luate dintre cele mai faimoase nume amintite de textul lui Titus Livius, devenite proverbiale în toate şcolile. Primul este dictatorul care a renunţat la orice răsplată, după victoria asupra equilor, întorcîndu-se la ogorul său. A doua este mama Grahilor, modelul virtuţii familiale ilustrative pentru matroanele romane antice. Ambii au mai fost amintiţi de Dante (pentru primul vezi VI, 46; Conv. IV, V, 15; Mon. II, V, 9 sqq.; pentru a doua Inf. IV, 128)” (Chiavacci Leonardi). “Existenţa şi mai ales importanţa socială de care se bucură personaje descalificate moral trebuie considerate lucruri surprinzătoare, semne limpezi ale decăderii unei societăţi, care a răsturnat scara de valori şi plasează ca figuri exemplare o femeie coruptă şi un escroc” (T. Di Salvo).

Pd_XV_23

«m-a adus Maria, chemată cu ţipete înalte; şi-n vechiul vostru Batister am fost împreună creştin şi Cacciaguida. Moronto mi-a fost frate, ca şi Eliseu: femeia mi-a venit din valea Padului; şi de-acolo ţi s-a tras numele» (v. 133-138). Cacciaguida a sosit pe lume într-o Florenţă cu reguli morale limpezi şi cu o viaţă socială liniştită, în timp ce mama sa, în chinurile naşterii, invoca numele Sfintei Fecioare. S-a creştinat prin botez la Baptisteriu, unde şi-a primit numele. A avut fraţi şi şi-a luat nevastă din valea Padului. De la ea s-a impus apoi numele familiei. “M-a adus Maria: Cacciaguida aminteşte aici vechiul obicei, prin care femeia invoca numele Mariei, în durerile naşterii (cf. Purg. XX, 19-21). (…) O trăsătură care imprimă asupra acelei naşteri semnul divin, la fel cum îi va fi şi moartea” (Chiavacci Leonardi). “Despre Cacciaguida, strămoş al lui Dante, născut în jurul anului 1091 şi mort în jurul datei de 1147, nu avem alte informaţii (în afara unui document din 1189, de unde rezultă că murise deja), decît cele pe care Poetul ni le prezintă în aceste ultime versuri ale cîntului. Nu avem veşti nici despre cei doi fraţi ai lui Cacciaguida. Întrucît o tradiţie de demult aminteşte că familia a fost înrudită cu neamul degli Elisei, care se mîndrea cu originea romană, Ricci a dat următoarea explicaţie: Moronto a fost şi Eliseu, adică şi-a păstrat numele de familie al celor din neamul degli Elisei, în timp ce Cacciaguida, care s-a însurat cu o fată din familia ferrareză (din valea Padului) degli Aldighieri, a dat naştere ramurii numite degli Alighieri” (E.A. Panaitescu). “Din valea Padului: familii cu numele Alighieri au fost găsite în diverse oraşe padane: Ferrara, Parma, Verona. Cei mai mulţi se gîndesc totuşi la Ferrara (astfel printre cei vechi Ottimo, Boccaccio, Bruni), unde o familie Alighieri apare în documente încă din sec. al XI-lea, iar un Aldighiero degli Aldighieri este amintit în anul 1083 (poate că era tatăl femeii lui Cacciaguida?)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XV_24

«Apoi l-am urmat pe împăratul Conrad; şi el m-a încins cu hlamida, vredniciile mele atîta i-au fost pe plac. Am mers cu el împotriva nedreptei legi, al cărei popor uzurpă, din vina păstorului, dreptatea voastră» (v. 139-144). Cacciaguida a fost înnobilat de împăratul Conrad şi l-a urmat pe acesta în cruciadă. A luptat împotriva musulmanilor ce încalcă drepturile creştinilor în Ţara Sfîntă, din vina papilor care le neglijează, fiind atraşi de bunurile pămînteşti. “Conrad al III-lea de Suabia (1093-1152) a participat alături de Ludovic al VII-lea al Franţei la a doua cruciadă, începută în 1147. În trecut mulţi comentatori au considerat că aici Dante îl confundă pe Conrad al III-lea cu Conrad al II-lea, împărat între 1024 şi 1039, întrucît primul n-ar fi coborît niciodată în Italia, pe cînd al doilea a venit să lupte împotriva sarazinilor în Calabria, iar la Florenţa a înnobilat mulţi cetăţeni (Villani, Cronica IV, 9). Dar studii mai recente au stabilit că şi Conrad al III-lea a venit în Italia şi s-a oprit în Toscana: cu această ocazie l-a putut cunoaşte pe Cacciaguida care, devenit cavaler, l-a urmat după cîţiva ani în cruciada din Ţara Sfîntă” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_25

«Aici am fost, de oamenii nemernici, desfăcut de lumea înşelătoare, a cărei iubire multe suflete pîngăreşte; şi-am venit martir la astă pace’» (v. 145-148). Cacciaguida a fost ucis de musulmani în cruciadă. Trupul i s-a desprins din lumea efemeră – a cărei iubire distrage de la dreapta virtute – iar sufletul de martir i-a urcat la ceruri. “Cuvîntul pace este cuvîntul cheie din tot cîntul, care se întinde între conştiinţa dezordinii şi a războiului, provocate de pofta de înavuţire şi de putere, respectiv evocarea serioasă şi bărbătească a unui trecut aproape ca-n poveşti, care se trasează într-o cetate şi o familie modeste şi intime, dar gata să răspundă la chemarea marilor idei, să se angajeze într-o cruciadă de eliberare a Ţării Sfinte” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti4

Florenţa de ieri – Florenţa de azi (7)

Pd_XV_19

«Încă nu era întrecut Montemalo de-al vostru Uccellatoio care, cum e-nvins la urcuş, la fel va fi la coborîş. Pe Bellincion Berti l-am văzut umblînd încins cu piei şi os, şi pe femeia lui venind de la oglindă cu faţa neboită» (v. 109-114). Roma încă nu era depăşită în opulenţă de Florenţa. Dar evoluţia rapidă va fi urmată de o la fel de grabnică decădere. O cunoscută personalitate publică de-atunci umbla în straie decente, avînd centură cu fibulă modestă, iar soţia lui nu se împopoţona strident. “Fastul Florenţei, care se poate admira de pe muntele Uccellatoio, încă nu depăşise fastul Romei, observat de pe Monte Mario. Dar pe cît de rapidă a fost ascensiunea, la fel de inevitabilă va fi decăderea, care va lovi curînd Florenţa din cauza corupţiei sale” (E.A. Panaitescu). “Pînă în 1200 Roma se impusese prin măreţia monumentelor ei şi purta peste tot semnele de metropolă; Florenţa prin comparaţie era ceva mai răsărită decît un tîrg. Dar după 1200, cînd economia negustorească i-a adus cîştiguri fabuloase, Florenţa s-a îmbogăţit cu monumente, biserici, palate ce-au părut mai presus decît cele de la Roma. Toate acestea sînt adevărate, dar la fel de adevărat este – adaugă poetul cu pesimism – că oraşul său va avea o decădere mult mai rapidă decît a Romei. Să notăm, în fine, că cele două oraşe sînt indicate după cei doi munţi, care pot sluji ca locuri panoramice potrivite pentru a observa structurile urbane şi arhitecturale” (T. Di Salvo). “După ce s-a încheiat prima parte a discursului rostit de Cacciaguida, cu imaginea parabolică a măreţiei şi a decăderii, ce lasă în urmă ruinele (v. 109-111), viziunea asupra Florenţei vechi devine mai directă, mai limpede: apar cetăţenii ei iluştri, reprezentativi pentru măreţia cavalerească şi virtuţile romane. Sînt bărbaţi austeri, femei decente şi asupra lor se opreşte atent ochiul lui Cacciaguida (l-am văzut… şi i-am văzut), care a cunoscut foarte bine societatea respectivă. Dante nu propune o viaţă ascetică sau un refuz al lumii (tocmai din acea Florenţă a plecat Cacciaguida în cea mai mare expediţie a sa, în apărarea credinţei), ci o societate condusă de cele mai sfinte valori: casa, familia, munca, respectul faţă de trecut, virtuţi care pentru Dante coincideau cu idealurile cavalereşti: şi el m-a încins cu hlamida, vredniciile mele i-au fost pe plac, va spune Cacciaguida la sfîrşitul cîntului (v. 140-141). Bellincione Berti, tatăl vrednicei Gualdrada (Infern XVI, 37) şi nobil cavaler florentin, a fost strămoşul familiei Ravignani” (E.A. Panaitescu). “La începutul lui Duecento se pare că femeile se mulţumeau cu un unguent format din grăsime amestecată cu sirop de melisă şi cu puţine alte podoabe, dar mai tîrziu dispuneau de un adevărat arsenal. Sculptorul Alberto d’Arnoldo, vorbind cu alţi artişti, a declarat femeile florentine cele mai mari meştere în culori şi plastic; ştiau să schimbe albul în negru, negrul în alb; să se facă roşii, dacă erau palide, să micşoreze din cîteva trăsături ochii prea mari, să umple umerii subţiri, şoldurile şi pieptul. Se numeau «ticluite» chipurile femeilor tratate într-un anumit fel, cum în vremurile mai recente se va folosi expresia «smălţuite». Odăile florentinelor erau pline de cutii, vase, sticle, retorte care conţineau farduri, apă parfumată, esenţe, ierburi, răşini, metale, substanţe chimice şi sînge de diverse animale, cărora li se atribuia calitatea de-a face pielea moale şi elastică” (Davidsohn).

Pd_XV_20

«şi i-am văzut pe alde Nerli şi del Vecchio mulţumiţi cu piele necăptuşită, iar femeile lor cu fusul şi caierul. Vai, fericitele! toate erau sigure de locul de mormînt şi nici una nu era pentru Franţa în pat părăsită» (v. 115-120). Oamenii de vază ai Florenţei de odinioară se îmbrăcau cu austeritate, iar femeile se dedicau muncilor modeste. Locuitorii nu riscau exilul şi moartea prin locuri îndepărtate, din cauza luptelor intestine. Familiile nu se destrămau, prin plecarea bărbaţilor la negustorie în străinătate. “Familiile guelfe dei Nerli şi dei Vecchietti au fost printre cele mai respectate din Florenţa, conform celor transmise de Villani (Cronica IV, 12-13). Luptele de partid nu obligau familii întregi să plece în exil şi să aibă locul de mormînt în afara patriei, nici pofta de cîştiguri nu-i îndemna pe oameni să plece cu comerţul lor în afara Florenţei şi în afara Italiei” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_21

«Una veghea cu sîrg lîngă leagăn şi, alinînd, vorbea graiul ce-ntîi pe mame şi taţi îi alintă; alta, trăgînd fuiorul pe fus, povestea cu-ai casei de troieni, de Fiesole şi de Roma» (v. 121-126). Nevestele tinere îşi îngrijeau copilaşii cu afecţiune, sau munceau povestind despre trecutul glorios cu cei din familie. “Vorbea graiul: este limbajul voit artificial, care se foloseşte din totdeauna cu cei mici, care alintă, adică umple de plăcere, cum observă acut Dante, pe cel care îl foloseşte (mai degrabă decît pe destinatari). Această trăsătură delicată, care prezintă un tată şi o mamă încîntaţi să vorbească alintat cu copilul lor, e printre numeroasele care, în cadrul poemului, dezvăluie privirea atentă şi afectuoasă a lui Dante, îndreptată spre gesturile şi cuvintele referitoare la copiii mici (cf. şi XXIII, 121-123; XXX, 82-84 şi Purg. XXX, 43-45)” (Chiavacci Leonardi). “Alături de tandreţea iubirii în familie, Poetul aminteşte reţeaua de glorii vechi şi poveşti de odinioară, cultivate în intimitatea caselor. În bucuria şi pacea familiei erau evocate venirea troienilor în Italia, originea localităţii Fiesole, întemeierea Florenţei de către romani, după ce-a fost distrusă Fiesole: cele trei cicluri constituiau centrul de greutate al poveştilor tradiţionale, foarte răspîndite în Toscana (cf. Villani, Cronica I, 6 sqq.). În aceste trei terţine, reprezentarea vechii Florenţe culminează într-o poezie intimă şi delicată, care sărbătoreşte aspectele vieţii familiale, cele pe care se întemeiază adică viaţa fiecărui om. Iar Dante, exul immeritus, le resimte cu tandreţea nostalgiei ce împinge la disperare, care devine tot mai acută, pe măsură ce speranţa unei întoarceri se îndepărtează în timp. Această pagină autobiografică, prin retrăirea atmosferei paradisiace, unde toate dobîndesc o valoare superioară şi o dimensiune eternă, se transferă pe un plan universal, prin care Florenţa veche devine modelul oricărei cetăţi perfecte, durerea omului exilat reprezintă durerea celui ce iubeşte dreptatea şi caută adevărul, iar amintirea sentimentelor trăite în pacea propriei case şi a propriei cetăţi se transformă în celebrarea cultului familiei” (E.A. Panaitescu).

Ambrogio_Lorenzetti6

Florenţa de ieri – Florenţa de azi (6)

Pd_XV_16

«Apoi mi-a spus: ‘Cel din care numele ţi se trage şi care un veac şi mai bine a ocolit muntele pe prima coastă, mi-a fost fiu şi ţie străbun: chiar se cuvine ca lunga osteneală să i-o scurtezi cu faptele tale» (v. 91-96). Primul purtător al numelui Alighieri a fost fiul vorbitorului şi străbunicul lui Dante. După moarte, acela s-a învîrtit un secol în primul cerc al Purgatoriului, printre cei trufaşi. “Cacciaguida îl aminteşte pe fiul Alighiero (sau Allaghiero), din care a derivat numele întregii familii. Numele lui Alighiero apare într-un document din 1189 şi într-unul din 1201, însă Dante probabil l-a crezut mort înainte de 1200, fiindcă în 1300 – data călătoriei imaginare în lumea de apoi – afirmă că de un veac şi mai bine se află în primul cerc din Purgatoriu, printre cei trufaşi. Din Alighiero s-a născut Bellincione şi, din acesta, Alighiero, tatăl lui Dante” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_17

«Florenţa strînsă între zidurile vechi, unde primeşte încă ora a treia şi-a noua, trăia în pace, sobră şi decentă. N-avea brăţări, nu cunună, nu fuste cu zorzoane, nu centuri mai arătoase ca persoana» (v. 97-102). Cetatea încă era cuprinsă în primul cerc de ziduri, era mult mai mică. Acolo răsuna clopotul dimineaţa şi după-masa, îndemnînd lumea la o viaţă cuviincioasă. Locuitorii pe-atunci nu se împopoţonau cu podoabe stridente. “Zidurile vechi au fost construite pe vremea lui Carol cel Mare, peste cenuşa care de la Attila a rămas (Infern XIII, 149). Lîngă aceste ziduri se înălţa vechea biserică Badia dei Benedettini, care semnala orele zilei. După moartea lui Cacciaguida au fost construite alte două cercuri de ziduri, în 1173 şi în 1284 (acestea din urmă terminate abia în secolul al XIV-lea)” (E.A. Panaitescu). “Ora a treia şi-a noua: sînt orele canonice (respectiv ora 9 dimineaţa şi ora 3 după-amiază) cu care Dante măsoară mereu timpul din poem, aşa cum făceau toţi contemporanii săi în Europa creştină (cf. şi Inf. XXXIV, 96; Purg. XV, 1 etc.). Sunetul clopotului, care cheamă la rugăciune şi la muncă, pare ultimul lucru sfînt rămas din vremurile vechi şi are, în cadrul versului, un farmec deosebit” (Chiavacci Leonardi). “După sinteza virtuţilor trecute, urmează descrierea detaliată care, marcată de energia epică a unei serii de negaţii in crescendo, prezintă tabloul detaliat al opoziţiei dintre Florenţa veche şi Florenţa actuală. Şi Villani a fost impresionat de puterea versurilor danteşti, pe care le reia într-un pasaj din Cronica sa (VI, 70), atunci cînd descrie Florenţa trecutului şi cetăţenii ei” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_18

«Fata, cînd se năştea, pe tată încă nu-l îngrozea; fiindcă vremea şi zestrea nu-şi întreceau, nici una, nici alta, măsura. Nu erau case de familii goale; încă nu venise Sardanapal s-arate ce se poate în iatac» (v. 103-108). Naşterea unei fete încă nu provoca îngrijorare în familie, pentru zestrea însemnată ce trebuia strînsă în vederea măritişului, care se realiza la o vîrstă decentă. Nu existau case neruşinat de spaţioase, cu încăperi care să zacă nefolosite. Viaţa privată încă nu depăşise lipsa de cuviinţă. “Pentru fete, vremea nunţii şi mărimea zestrei erau stabilite după o dreaptă măsură: nu prea devreme prima şi nu prea bogată a doua. În Florenţa actuală, în schimb, taţii îşi mărită fiicele cînd încă sînt «în leagăn» (Ottimo), iar zestrea e aşa de mare încît fata pleacă de acasă «cu tot ce are tatăl ei»” (E.A. Panaitescu). “Tonurile pot fi exagerate; dar în realitate femeia din societatea negustorească, mai mult decît din cea feudală, a devenit instrument de alianţe sau schimburi comerciale. Constituirea unei societăţi de afaceri adeseori avea printre clauzele sale şi pe cea a căsătoriei dintre o fată şi un băiat din cele două familii: căsătoria urma să se celebreze cînd cei doi vor avea vîrsta pe-atunci considerată potrivită pentru un raport nupţial. Zestrea apoi, cu timpul, între sfîrşitul lui Duecento şi Trecento, s-a făcut aşa de însemnată încît echivala cu efectiva spoliere a familiei care, brusc, decădea aproape de sărăcie. Erau vremuri necruţătoare pentru toată lumea, dar mai ales pentru femei” (T. Di Salvo). “Casele apar acum fastuos disproporţionate faţă de nevoi (cele mai mari familii nobiliare ocupau cu neamurile lor cartiere întregi ale oraşului) şi aproape nelocuite. Această interpretare trebuie unită cu alta, care o completează: casele sînt acum goale de copii, din cauza degenerării morale a familiei. Depravarea moravurilor a pătruns în intimitatea vieţii familiale şi merită să fie reprezentată prin figura lui Sardanapal, regele asirian care a trăit în sec. al VII-lea î.Cr., faimos pentru desfrînarea şi efeminaţia lui” (E.A. Panaitescu).

Ambrogio_Lorenzetti2

Florenţa de ieri – Florenţa de azi (5)

Pd_XV_13

«Apoi am început astfel: ‘Iubirea şi înţelepciunea, cînd prima egalitate v-a apărut, cu egală greutate în fiecare din voi s-au făcut; căci soarele, ce v-a aprins şi ars cu căldura şi lumina, e aşa egal, că alte asemănări sînt neînsemnate» (v. 73-78). Pelerinul i s-a adresat arătînd că în duhurile fericite, îndată ce încep să-l contemple pe Dumnezeu (care este echilibrul perfect al tuturor calităţilor), sentimentele şi raţiunea se cumpănesc. “În esenţă, Dante spune: Voi, duhurile fericite, aveţi de la Dumnezeu înţelepciunea egală cu afecţiunea, dar eu nu, fiindcă sînt muritor; de aceea nu găsesc, pentru a vă exprima recunoştinţa mea, cuvinte potrivite cu sentimentul; pot doar să vă mulţumesc, din suflet, pentru primirea părintească pe care mi-aţi făcut-o” (Torraca).

Pd_XV_14

«Dar voia şi vorba-n muritori, din pricina ce vă e ştiută, altfel îşi mişcă aripile; deci eu, ce-s muritor, simt acest neajuns şi de aceea mulţumesc doar cu inima părinteasca primire» (v. 79-84). Însă drumeţul, fiind încă viu, resimte, datorită imperfecţiunii sale, dezechilibrul dintre cele două, nu găseşte cuvinte pentru a-şi expune raţional deplinătatea sentimentelor. “Discursul lui Dante, plin de trimiteri teologice şi filosofice, poate fi rezumat astfel: aş vrea să-ţi mulţumesc pentru sărbătoarea primirii, dar nu aflu vorbele potrivite pentru a-mi exprima intensitatea sentimentului: iar această neputinţă trebuie pusă pe seama limitărilor din natura omenească. Însă una ca asta nu li se întîmplă duhurilor fericite, care posedă capacitatea deplină şi echilibrată a facultăţii sentimentale şi intelectuale, fiindcă se uniformizează cu Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XV_15

«Totuşi te implor, viu topaz, ce această preţioasă bucurie o împodobeşti, să mă îndestulezi cu numele tău’. ‘Oh, frunza mea de care m-am bucurat doar aşteptînd, eu ţi-am fost rădăcină’; aşa a început, răspunzîndu-mi» (v. 85-90). Dante îl roagă pe duhul fericit să-i spună cum îl cheamă. Celălalt îi răspunde că i-a fost strămoş. “Imaginea duhurilor asimilate cu pietrele preţioase este constantă în Paradis: aici Cacciaguida este un topaz, iar spiritele fericite din Cruce sînt tot atîtea pietre preţioase, care se includ în acel superb giuvaer care este crucea. Sînt imagini care derivă din societatea negustorească a Comunei, unde piatra preţioasă era îndeosebi apreciată ca semn de nobleţe. Pe de altă parte era răspîndit obiceiul de-a onora cu pietre scumpe imaginile divinităţii sau ale sfinţilor. Dante transferă asupra duhurilor fericite ornamentele proprii gusturilor din vremea sa. Şi pentru acest aspect, lumea de dincolo se arată construită cu materiale luate de pe pămînt, sublimate sau exagerate după caz” (T. Di Salvo). “Imaginea frunzei, a rădăcinii copacului, ţine de gustul medieval de-a vedea viaţa individului şi a familiei ca pe un copac, unde rădăcinile sau trunchiul reprezintă strămoşul, iar ramurile şi frunzele sînt urmaşii, de la cei mai îndepărtaţi la cei mai recenţi” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese

Florenţa de ieri – Florenţa de azi (4)

Pd_XV_10

«Tu crezi că în mine gîndurile ţi le aduci de la cel ce-i primul, aşa cum derivă din unul, de-l cunoaştem, cinci şi şase; de aceea nu mă întrebi cine sînt şi de ce par mai vesel în faţa ta, dintre ceilalţi în această mulţime fericită» (v. 55-60). Călătorul este convins că noul venit îi citeşte gîndurile, prin intermediul lui Dumnezeu, aşadar nu-i adresează curiozitatea sa sub formă de întrebare. “Prevăzînd întrebarea lui Dante şi justificîndu-i tăcerea, duhul spune că Dante face bine că nu-şi exprimă oral dorinţa de-a şti cine este interlocutorul; oricum ştie clar că duhul vede gîndul poetului privind în Dumnezeu, de la care vine în duhul fericit, cu toată limpezimea, gîndul la care poetul meditează în tăcere” (T. Di Salvo).

Pd_XV_11

«Tu crezi adevărul; fiindcă cei mici şi cei mari din astă viaţă privesc în oglinda unde, mai iute decît crezi, îţi răspîndeşti gîndul; dar pentru ca sacra iubire, în care veghez cu privire perpetuă şi care mă-nsetează de dulce dorinţă, mai bine să se-ndeplinească» (v. 61-66). Dante şi-a dat seama de realitate: toate duhurile fericite din Paradis, aflate pe o treaptă mai înaltă sau mai joasă, se uită la Dumnezeu ca într-o oglindă, unde se reflectă gîndurile noastre înainte de-a le rosti. Totuşi, pentru ca iubirea divină să răspundă mai adecvat la curiozitatea drumeţului, el este invitat să-şi exprime prin vorbe îndoielile şi curiozităţile. “Din vorbele poetului, Cacciaguida nu va afla lucruri pe care nu le ştie: dar vrea ca poetul să spună el ceea ce doreşte să afle, fiindcă astfel se realizează mai deplin iubirea lui de caritate. În plus, în raportul duh fericit – călător «adăugarea vorbei concrete, a expresiei personale… e ca o justificare a cuvîntului poetic în ţinutul Paradisului, care teologic ar părea inutil, dacă nu s-ar menţine, chiar şi în condiţiile supraomeneşti ale duhurilor fericite, sentimentul şi nevoia expresivă a oamenilor, vocaţia lor pentru comunicarea explicită» (W. Binni)” (T. Di Salvo).

Pd_XV_12

«vocea ta sigură, hotărîtă şi voioasă să-ţi sune voinţa, să-ţi sune dorinţa, la care răspunsul meu deja e gata!’. Eu m-am întors spre Beatrice, şi ea a auzit înainte să-i vorbesc şi mi-a zîmbit c-un semn ce mi-a-ntărit aripile voinţei» (v. 67-72). Dante i-a cerut sfatul Beatricei, din priviri, iar ea l-a încurajat cu un zîmbet. “Manifestarea explicită a dorinţei, din partea lui Dante, într-un fel perfecţionează împlinirea, din partea duhului fericit, a voinţei divine de-a potoli dorinţa lui Dante: o subtilitate” (Chimenz). “Sigură, hotărîtă şi voioasă…: siguranţă, hotărîre, fericire: asta trebuie să exprime vocea omului care formulează o rugăminte în Paradis. Omul nesigur şi nefericit (nesigur de propriul destin, pe care-l ştie oricum că va fi dureros) trebuie să devină sigur şi îndrăzneţ, de-a dreptul bucuros, în încrederea că întîmplările lumeşti se termină mereu cu bine pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28). Aceste vorbe deja par să prevestească finalul glorios din cîntul XVII” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo

Florenţa de ieri – Florenţa de azi (3)

Pd_XV_7

«Apoi, duhul ce încînta văzîndu-l şi-auzindu-l a adăugat la cele începute lucruri ce nu le-am priceput, aşa de-adînc a grăit; nu dinadins mi s-a ascuns, ci de nevoie, căci gîndul lui dincolo de priceperea muritorilor a trecut» (v. 37-42). Noul venit, care provoca încîntare prin prezenţa sa, a rostit apoi şi alte vorbe, pe care pelerinul n-a reuşit să le priceapă, fiindcă erau inaccesibile pentru priceperea muritorilor de rînd. “Ceea ce i-a spus duhul şi poetul n-a înţeles nu ştim şi toate ipotezele sînt destinate a fi fanteziste. Dante vrea doar să sublinieze că limbajul ermetic, misterios al strămoşului nu era rodul unei opţiuni înşelătoare, ca aceea a ghicitorilor, a falşilor profeţi păgîni, ci se datora nevoii de-a marca distanţa dintre lumea pămîntească şi cea din Paradis, între limitele omului şi nelimitata inteligenţă a divinităţii. (…) Că un duh este neînţeles de Dante este un fapt care se repetă în Paradis şi e una din cele mai semnificative mărturii ale experienţei mistice, care alături şi nu în contrast cu cea raţionalistă marchează toată cantica. Îi aparţine misticismului insistenţa pe caracterul irepetabil al experienţei viziunii divinităţii, oferite cu ajutorul harului, şi aşadar mărturisirea neputinţei transcrierii verbale. Cel care e răpit, adică desprins cu violenţă de legăturile sale pămînteşti şi de capacităţile de înţelegere şi exprimare tipic umane, cel care în contrast cu legile naturii e dus pînă la Dumnezeu şi se bucură să-i vadă chipul, trăieşte o experienţă despre care poate avea o imagine intensă, dar de nereprodus, o amintire fragmentară, desprinsă, în parte renăscută doar prin intermediul impresiilor care i-au umplut şi i-au exaltat viaţa emoţională” (T. Di Salvo).

Pd_XV_8

«Şi cînd arcul iubirii-nflăcărate s-a eliberat încît vorbirea i-a coborît spre semnul priceperii noastre, primul lucru de mine-nţeles ‘Binecuvîntat fii tu’, a fost, ‘trei şi unu, ce cu sămînţa mea eşti aşa de bun!’» (v. 43-48). Atunci cînd iubirea încordată ce-l îndemna şi-a diminuat intensitatea, Dante a putut pricepe că duhul fericit îi mulţumea Domnului pentru generozitatea dovedită faţă de urmaşul său, care călătorea viu prin lumea de apoi. “Imaginea arcului care se întinde la maximum şi apoi se destinde ţine de experienţa medievală cotidiană. Remarcaţi apoi verbul a coborît: vorbele lui Cacciaguida coboară, în ultimă instanţă, de la Dumnezeu şi ajung la nivelul de pricepere al poetului, care e semnul concret al omenirii, pentru a spune că orice valoare pozitivă coboară de la Dumnezeu şi ajunge la oameni. Cei care îi dau ascultare se fac demni de El. Se închide astfel toată întîmplarea istorică a omului: pleacă de la Dumnezeu şi tinde să revină la Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XV_9

«Şi-a urmat: ‘Scumpă şi lungă aşteptare, izvorîtă citind din marea carte, unde nu se schimbă-n veci albul şi negrul mi-ai împlinit, fiule, în această lumină de unde-ţi vorbesc, mulţumită celei ce la zborul înalt ţi-a dat pene» (v. 49-54). Vorbitorul se bucură pentru întîlnirea cu Dante. A aşteptat-o de mult timp, încă de cînd a urcat la ceruri şi a prevăzut-o scrisă în cartea universului, aflată în mintea lui Dumnezeu, unde lucrurile nu pot fi modificate. Această întîlnire e posibilă cu ajutor de la Beatrice, care i-a dat lui Dante puterea credinţei pentru a-şi începe zborul. “Cacciaguida ştia, de cînd urcase la cer, fiindcă a citit-o în mintea lui Dumnezeu, că într-o zi un urmaş al său, viu, urma să vină în Paradis; de atunci i s-a născut dorinţa de a-l vedea şi îl aştepta; acum îi mulţumeşte Domnului pentru că şi-a putut îndeplini dorinţa” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti7