Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (7)

Pd_XXII_19

«nici vreodată jos, unde se urcă și se coboară natural, n-a fost mișcare așa iute să se poată egala cu aripa mea. Așa să mă-ntorc eu, cititorule, în acel triumf pios, pentru care-mi plîng ades păcatele și pieptul mi-l izbesc» (v. 103-108). Zborul călătorului a fost mai rapid decît orice mișcare de acest fel, văzută vreodată pe pămînt. Pe cît de mult își dorește poetul să revină în Paradis, pe atît de ferm ne asigură de viteza cu care a zburat în sus. “Aici pe pămînt, unde se urcă și se coboară prin forțele naturii, n-a fost niciodată o mișcare așa de rapidă să se poată egala în viteză cu zborul meu. Acel zbor nu se realizează prin urmare natural, ci prin virtutea supranaturală. Acesta e singurul caz unde urcarea lui Dante de la un cer la altul, cu trupul său, este fie și în trecere descrisă. În alte părți, el își dă seama de trecere doar după frumusețea sporită a Beatricei, sau după aspectul diferit al noului cer. Acest pasaj vine să confirme prezența în trup a lui Dante, în timpul urcării sale din Paradis, tocmai în clipa cînd sînt depășite cerurile planetelor și se intră în ultima regiune, a celor două ceruri, Înstelat și Cristalin, care nu mai sînt locuite de duhurile omenești și unde scena se va schimba complet” (Chiavacci Leonardi). “Așa să mă-ntorc eu, cititorule: acest apel la cititor, ultimul dintre cele șaisprezece presărate în poem, demonstrează, la fel ca pasajul precedent, solemnitatea pe care Dante vrea s-o confere momentului” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_20

«tu nu scoteai și vîrai pe foc degetul, pe cînd am văzut eu semnul ce urmează Taurul și-am fost în el» (v. 109-111). Pelerinul ajunge instantaneu în spațiul următor al Paradisului. “Dante urcă în al optulea cer, al stelelor fixe, unde se află constelația Gemenilor, precedată în Zodiac de cea a Taurului” (E.A. Panaitescu). “Tu nu scoteai și vîrai: inversare a succesiunii logice a acțiunilor (figură numită hysteron proteron), care face să apară de parcă s-a întîmplat mai întîi, prin viteza mare cu care se realizează, actul care de fapt trebuie să urmeze (aceeași figură de stil, pentru aceeași trecere de la un cer la altul, în cîntul II, v. 23-24)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_21

«Oh, stele glorioase, oh, lumină plină de mare virtute, din care-mi recunosc, atîta cît este, talentul, cu voi se năștea și se-ascundea cu voi acela ce-i tatăl oricărei vieți muritoare, cînd am simțit mai întîi aerul toscan» (v. 112-117). Poetul înalță mulțumiri constelației Gemenilor, în care s-a născut el în Toscana și în care tocmai a ajuns, în zborul prin Paradis. “Dante s-a născut cîndva între 21 mai și 21 iunie, perioadă în care soarele este în conjuncție cu constelația Gemenilor care, după concepția astrologică a vremii, predispune la studiu și literatură (cf. despre aceasta Infern XV, 55-57; XXVI, 23-24; Purgatoriu XXX, 109-111)” (E.A. Panaitescu).

Spinello_Aretino1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (6)

Pd_XXII_16

«Carnea muritorilor e așa de moale că jos nu ține bunul început, de cînd se naște stejarul și pînă se face ghinda. Petru a pornit fără aur și-argint, și eu cu rugi și post, și Francisc cu umilință schitul» (v. 85-90). Firea omenească nu izbutește, în viața pămîntească, să ducă la sfîrșit o faptă bună, nici măcar cît plantele ce răsar, cresc și dau roade. În pofida faptului că marii sfinți ai Bisericii (Petru, Benedict, Francisc) au dus o viață pioasă și strîmtorată. “Durează puțin chiar și cele mai bune instituții religioase, și asta pentru un defect intrinsec din natura oamenilor. Astfel se atenuează invectiva inițială: oamenii nu sînt cu totul răspunzători pentru voința păcătoasă. Multe greșeli, multe cedări trebuie puse pe seama voinței omenești, ca atare prea slabă, supusă ispitelor carnale” (T. Di Salvo). “Trei exemple, în trei versuri enunțate și subliniate pentru a prezenta caracteristicile evanghelice ale Bisericii: Sfîntul Petru a întemeiat-o fără nevoia de bunuri pămîntești (Faptele Apostolilor 3, 6; cf. Infern XIX, 94-95; Paradis XXI, 127-129), iar Sfîntul Benedict și Sfîntul Francisc au predicat doar stăpînirea bunurilor spirituale. Cele trei mari figuri «se desprind net, în detalii sintetice: Petru… și eu… și Francisc; iar între a pornit și schitul, cu o pauză de construcție, se închide întregul tablou» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_17

«Și de privești începutul lor, apoi te uiți unde-au ajuns, vei vedea din alb cum s-au pătat. Cu adevărat Iordanul mai iute a fost întors din drum și marea despicată, cînd a vrut Domnul, minuni văzute decît aici scăparea’» (v. 91-96). La începuturile sale, fiecare din instituțiile întemeiate de cei trei sfinți a fost pozitivă. Cu trecerea vremii, însă, ele au decăzut și s-au pervertit. Dumnezeu a știut face miracole și mai mari, întorcînd din drum apele Iordanului și despicînd Marea Roșie – este de așteptat că va inversa, în cazul de față, mersul negativ al lucrurilor. “În timpul fugii evreilor din Egipt spre Palestina, Marea Roșie s-a deschis pentru a permite trecerea lui Moise și a poporului său (Exodul 14, 21-29), iar Iordanul și-a retras apele din fața lui Iosua și a oamenilor săi (Iosua 3, 14-17). Terțina dantescă, în caracterul lapidar al frazei, este imprimată de același stil rapid al psalmului biblic (114, 3: «Marea a văzut lucrul acesta și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi») din care se inspiră. Tommaseo a estimat construcția terținei la fel de neclară ca speranța lui Dante într-o viitoare intervenție divină. De fapt este o construcție caracteristică pentru stilul profetic (Iordanul… marea despicată… minuni văzute), care e viguros accentuată prin folosirea de termeni rari, ca latinismul retrorso, pe care Dante nu ezită să-l transfere ca atare, din textul biblic în poezia sa, în forma concisă, concentrată în jurul cuvîntului mai semnificativ – minuni – ce mărturisește prezența miracolului, nu avem aici «obscuritate și răsucire, ci stilul dantesc încărcat și rapid, animat de sensul puterii divine» (Malagoli)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_18

«Așa mi-a zis și-apoi s-a întors la grupul său, iar grupul s-a strîns; apoi, ca vîrtejul, în sus s-a răsucit. Doamna dulce în urma lor m-a împins c-un singur semn pe scara aceea, puterea ei astfel mi-a învins firea» (v. 97-102). Sfîntul Benedict a revenit printre celelalte duhuri fericite, care s-au învelit într-un vîrtej de lumină și au urcat spre Empireu. Beatrice l-a îndemnat pe Dante să-i urmeze. “Imaginea finală a duhurilor fericite care împreună, aproape împinse de o forță invizibilă, se rotesc ca un vîrtej și se mișcă pe linia orizontului spre un punct foarte îndepărtat – mai curînd o masă luminoasă care se înalță, decît suflete distincte și putînd fi recunoscute – completează discursul sfîntului, devine o confirmare voioasă și triumfală a ultimului său act de credință, în intervenția eliberatoare a Harului, și se configurează ca exemplu concret și exaltant al fericirii, care li se dăruiește celor ce-l urmează pe Cristos și acelora care au crezut în el pe pămînt, precum și acelora care mai apoi vor crede în el” (T. Di Salvo).

Lorenzo_Monaco1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (5)

Pd_XXII_13

«fiindcă nu e într-un loc și nu stă-ntre poli; iar scara noastră pînă la ea urcă și de aceea de sub ochi îți zboară. Pînă acolo sus a văzut-o patriarhul Iacob cum își dezvăluia creasta, cînd i-a apărut de îngeri așa-ncărcată» (v. 67-72). Empireul nu se află într-un loc fizic delimitat. Pînă acolo se întinde scara sfîntă pe care o zărește, parțial, călătorul. Aceeași scară a fost văzută și de Iacob, în Biblie. “Empireul este cerul păcii perfecte, fiind cu totul răsplătit prin viziunea lui Dumnezeu, care aici își are sălașul și unde toate celelalte ceruri își exprimă, printr-o mișcare mai mult sau mai puțin intensă, în funcție de distanță, dorința de a se contopi cu El (cf. Paradis I, 122; Convivio II, III, 8). Empireul, spre deosebire de celelalte ceruri, nu există în spațiu, ci doar în mintea divină, în care a fost «format» (Convivio II, III, 11). Scara noastră pînă la ea urcă: contemplarea mistică, al cărei simbol e scara lui Saturn, unește așadar în mod direct spiritele contemplative cu Dumnezeu, pe cînd cel ce n-a ajuns la gradul de spiritualitate propriu misticii va trebui să parcurgă întreaga asceză, înainte de-a se bucura de viziunea fericită a lui Dumnezeu. Doar atunci toate dorințele vor putea fi împlinite. Interpretarea pe care o oferă Montanari, în legătură cu solicitarea lui Dante și răspunsul Sfîntului Benedict, merită amintită: «Această dorință respinsă poate părea o divagație cam arbitrară, în ansamblul scenariului: dar nu-i așa din punct de vedere structural, fiindcă reprezintă concret nerăbdarea omenească de elevație ascetic-mistică (cf. Purgatoriu VI, 49 sqq.) și cu atît mai puțin poetic vorbind, fiindcă eliberează dialogul de orice schematism catehetic și se dezvoltă în jurul minunatelor versuri 55-57: încrederea cu care Dante i se adresează sfîntului, pentru o dorință neintelectuală, ci afectuos sensibilă (să-l vadă pe sfînt cu trăsăturile trupești pe care le-a avut pe pămînt) spune mai multe decît orice descriere explicită, despre felul cum sufletul lui Dante simte că se înalță și se deschide în fața iubirii»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_14

«Dar, ca să urce la ea, acum nimeni nu-și ridică talpa din țărînă, iar regula mea umple degeaba hîrtia. Zidurile ce obișnuiau să fie schit s-au făcut spelunci, iar sutanele-s saci plini de făină rea» (v. 73-78). Din păcate lumea credincioasă nu se mai dedică înălțării spirituale, iar regula benedictină e scrisă degeaba. Moravurile din mănăstiri au decăzut groaznic. “Pentru a înainta pe calea contemplației, după regula benedictină, este necesară desprinderea de bunurile pămîntești, pe care nici unul dintre urmașii moderni ai Sfîntului Benedict nu se străduiește s-o aplice” (E.A. Panaitescu). “Cum din făina rea iese pîine rea, la fel din voința rea, care stă în călugări, ies fapte rele” (Buti).

Pd_XXII_15

«Mîrșava uzură nu pătează pe-atîta plăcerea Domnului, cît fructul acela ce smintește inima de călugăr; fiindcă tot ce Biserica păzește este al lumii ce pe Domnul îl caută; nu al rubedeniilor, ori al altora mai sluți» (v. 79-84). Nici cămătăria nu jignește atît de mult dreptatea divină, cît lăcomia clerului după averile lumești. Biserica nu este proprietara bunurilor spirituale, pe care ar trebui să le dăruiască nevoiașilor. Dar ea le distribuie unor privilegiați. “Sfîntul Bonaventura afirmase că zeciuiala li se cuvine, de drept, celor sărmani (Paradis XII, 93), iar Sfîntul Benedict reafirmă cu tărie acest concept, amplificîndu-l: tot ce Biserica păzește este al lumii ce pe Domnul îl caută, fiindcă pontiful nu este cel care «posedă» bunurile Bisericii, ci acela care le «împarte» oamenilor săraci (Monarhia III, X, 17)” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (4)

Pd_XXII_10

«Și eu lui: ‘Iubirea ce-o arăți cu mine vorbind și bunăvoința ce-o văd și-o simt în toată ardoarea voastră astfel îmi lărgesc credința, cum face soarele cu roza ce larg se deschide pe cît poate» (v. 52-57). Dante îi mulțumește Sfîntului Benedict pentru bunăvoința cu care este întîmpinat și pe care o recunoaște din sclipirea duhurilor. “Aspectul duhurilor fericite, mereu ascuns, i se dezvăluie lui Dante prin sclipirea luminii ce le înconjoară, care aproape că le transmite atitudinea (strălucirea ochilor, zîmbetul). (…) Iubirea și bunăvoința arătate de duhurile fericite, așa cum căldura soarelui deschide florile, deschid sufletul lui Dante spre atîta încredere, încît să ceară ceea ce dorește cu multă ardoare: să le vadă chipurile” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_11

«De aceea te rog, și tu părinte să mă asiguri de pot primi atîta har, ca să te văd cu imaginea dezvăluită’» (v. 58-60). Rugămintea adresată de călător este să vadă noul chip al duhurilor mîntuite, prin lumina care le învăluie. “Ar fi ciudată întrebarea, dacă s-ar limita să arate că poetul dorește pur și simplu să vadă aceste duhuri fericite, nu doar pe Sfîntul Benedict, așa cum sînt ele efectiv, cu figura lor pămîntească, sublimată însă prin mîntuire. De fapt Dante dorește să fie îmbogățit cu asemenea puteri mîntuitoare, încît să ajungă în condiția duhurilor fericite, care contemplă fără ca privirea să le fie împiedicată de învelișul lor luminos. Este așadar o dorință de ascensiune, de progresie religioasă, aproape o nerăbdare pozitivă. De aici răspunsul binevoitor și elogios al sfîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_12

«Iar el: ‘Frate, marea ta dorință se va-mplini în ultima sferă, unde se-mplinesc toate și a mea. Acolo e perfectă, matură și întreagă orice dorință; doar în ea e orice parte acolo unde mereu era» (v. 61-66). Rugămintea lui Dante va fi îndeplinită doar în Empireu. “Toate dorințele coincid și se rezolvă în unica dorință supremă a viziunii lui Dumnezeu. Inclusiv cea a pelerinului, care poate fi cea de a vedea pe deplin dezvăluită perfecțiunea sfîntului sau, cum crede Chimenz, de a-l vedea pe Dumnezeu, «singurul obiect al dorinței tuturor duhurilor fericite»; sfîntul nu ar putea să-i facă pe plac lui Dante, «știindu-l încă insuficient de matur pentru viziune»” (T. Di Salvo).

Spinello_Aretino4

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (3)

Jacopo_Casentino1

Pd_XXII_7

«Acel munte pe a cărui coastă e Cassino a fost odinioară umblat pe creste de lume-nșelată și rău îndrumată; și eu sînt cel ce-am dus întîia oară sus acolo numele celui care pe pămînt a adus adevărul ce-atîta ne înalță» (v. 37-42). Sfîntul Benedict a răspîndit cuvîntul Domnului pe coasta de munte, unde a întemeiat mănăstirea de la Montecassino, în locul unui templu păgîn. “Tîrgul Cassino stă pe coasta muntelui Cairo, iar pe vîrful său se afla un venerat templu al lui Apolo, care a fost dărîmat la porunca Sfîntului Benedict (mai există și azi ruine grandioase ale acropolei antice), pentru a se construi, în locul său, o capelă dedicată Sfîntului Ioan Botezătorul” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_8

«și atîta har a luminat peste mine, încît am smuls satele din jur din cultul netrebnic ce lumea a sedus-o. Toate aceste alte flăcări au fost oameni contemplativi, încinși de căldura ce face să răsară florile și fructele sfinte» (v. 43-48). Benedict este înconjurat în Paradis de alte duhuri venerate ale creștinilor contemplativi. “Creștinismul de la origini, dar încă mai insistent cel medieval, și-a pus problema opoziției lumii antice față de credința lui Cristos, care mai întîi a fost doar credința unei minorități limitate din Palestina. Nu a oferit un răspuns istoric, ci doar ideologic și a susținut că în spatele situației s-a aflat acțiunea perfidă, subtilă, ascunsă a diavolului, care a prezentat răul ca bine (de aici înșelăciunea) și exercitase asupra conștiințelor slăbite de păcatul originar o constantă activitate de seducție, căreia nu i s-au putut sustrage populațiile precreștine” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_9

«Aici e Macarie, aici e Romuald, aici sînt frații mei ce-n afara schitului n-au pus piciorul și și-au întărit sufletul’» (v. 49-51). Sînt prezenți o seamă de călugări, care și-au trăit viața mănăstirească în pioșenie. “Nu știm dacă Dante se referă la Macarie de Alexandria, discipolul Sfîntului Anton și fondatorul ordinelor monastice orientale, mort în 404, sau la Macarie Egipteanul, mort în 391, după ce a dus o viață de pustnic în deșertul libian. Întrucît ei au fost adesea confundați, Porena conchide că probabil și Dante i-a confundat. Este sigur, în orice caz, că Poetul a vrut să plaseze, alături de figurile monastice occidentale, un strălucit reprezentant al monahismului oriental. Romuald s-a născut la Ravenna, din familia nobilă degli Onesti, prin anul 952 și a murit în 1027. După ce a intrat în ordinul benedictin și a constatat corupția de acolo, a devenit partizanul acerb al reformei monastice, creînd, pe trunchiul vechi, constituit de Sfîntul Benedict, ordinul pustnic al camaldolezilor, numit astfel după mănăstirea de la Camaldoli, cea mai cunoscută dintre cele întemeiate de Sfîntul Romuald” (E.A. Panaitescu).

Sano_di_Piero1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (2)

Sano_di_Piero2

Pd_XXII_4

«Dar de-acum întoarce-te spre altele; că multe duhuri ilustre vei vedea, dacă așa cum zic privirea ți-o îndrepți’. Cum ei i-a plăcut, ochii i-am întors și-am văzut o sută de sfere mărunte ce laolaltă se-nfrumusețau cu razele-ntre ele schimbate» (v. 19-24). Beatrice îl invită să-și întoarcă privirile de la ea, spre alte personaje celebre. Dante a văzut nenumărate mici sfere sclipitoare, care își trimiteau luminile de la una la alta. “Sperule: diminutiv de la spere, are totodată valoare diminutivă și afectivă, cum a fost deja cu rubinetto (XIX, 4), fiammelle (XXI, 136) etc.” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_5

«Stăteam ca acela care-n sine sugrumă vîrful dorinței și nu-ndrăznește să-ntrebe, fiindcă se teme că-i prea mult; dar cea mai mare și mai lucitoare dintre nestemate a ieșit în față spre a-mi domoli dorul» (v. 25-30). Călătorul nu avea curajul de-a întreba nimic, însă duhul cel mai sclipitor s-a apropiat pentru a-i oferi lămuririle așteptate. “Nu e prima dată cînd Dante descrie o asemenea stare sufletească, în care se întîlnesc, fără a se potoli, dorința de-a ști și discreția, uimirea și ezitarea. Implicit, este un indiciu revelator al anumitor moduri de comportament, care s-au răspîndit în civilizația medievală și deveniseră deja o normă. Dar aici să observăm felul cum, pe plan retoric, reprezentarea se realizează prin jocul subtil de verbe, cu totala absență de adjective și cu prezența doar a cîtorva substantive: pentru a indica, tocmai prin hegemonia verbelor, caracterul esențial al procedurii dantești, în care mișcările psihologice sînt determinate prin fapte, acțiuni, gesturi concrete” (T. Di Salvo). “Al doilea duh din cerul lui Saturn este al Sfîntului Benedict. Născut la Norcia (Umbria), în 480, și-a început studiile la Roma, dar la paisprezece ani s-a retras ca pustnic, mai întîi la Enfide (azi Affile), apoi într-o peșteră lîngă Subiaco. Faima sfințeniei sale s-a răspîndit foarte repede, iar călugării de la mănăstirea apropiată de la Vicovaro l-au vrut în anul 510 ca abate. Totuși, din cauza disciplinei severe pe care le-a impus-o, confrații au încercat mai apoi să-l otrăvească. Revenit la viața de pustnic, a adunat în scurtă vreme un mare număr de învățăcei, pentru care a construit la Subiaco douăsprezece mănăstiri. În Campania, la Montecassino, după ce-a distrus un templu dedicat lui Apolo, care era la fața locului, și după ce-a convertit populația păgînă, a întemeiat în 528 celebra mănăstire. Aici a murit în 543. Redactată la Montecassino, Regula lui trasează viața monahală între rugăciune și muncă (ora et labora), înălțînd studiul și munca la demnitatea rugăciunii, astfel încît, tocmai în perioada invaziilor barbare, călugării benedictini au desfășurat un foarte important rol în plan cultural (păstrînd și copiind codexuri, au salvat mare parte din patrimoniul antic) și în plan economic (lucrînd pămîntul și secînd zone mlăștinoase, au protejat agricultura)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_6

«Apoi dinăuntrul ei am auzit: ‘De-ai vedea ca mine mila ce-ntre noi arde, ți-ai rosti deja gîndurile. Dar pentru ca tu, zăbovind, să nu-ți amîni ținta, îți voi da răspuns doar la gîndul de care atîta te ferești» (v. 31-36). Sfîntul Benedict îl asigură că spiritul de milostivenie, care stimulează duhurile mîntuite, înclină mereu să-i vină în ajutor călătorului. “În fața discreției pelerinului, sfîntul răspunde pe un ton prevenitor și plin de bunăvoință: Dante nu trebuie să simtă nici o dificultate de a se exprima, să-și aducă aminte că se află în fața unor duhuri mînate de spiritul de caritate și el se realizează doar făcîndu-i binele celui care li se adresează. Răspunsul este delicat și plin de politețe, ca între oameni educați și care respectă regulile de comportament stabilite de o societate, condusă aici de milostivenie, în alte părți (la curțile nobiliare) de amabilitate. Paradisul dantesc, inclusiv prin aceste mici detalii, se confirmă ca o curte ideală, care preia multe din trăsăturile curților nobiliare pămîntești” (T. Di Salvo).

Spinello_Aretino5

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (1)

Lorenzo_Monaco2

Al șaptelea cer, al lui Saturn. Încurajări venite de la Beatrice. Alte duhuri contemplative. Discuția cu Sfîntul Benedict despre lumina orbitoare a sufletelor mîntuite. Invectiva împotriva decăderii morale a Bisericii. Zborul spre al optulea cer. Privirea în urmă, prin care se dezvăluie tot drumul deja străbătut.

Pd_XXII_1

«Gîtuit de uimire, spre călăuza mea m-am întors, ca pruncul ce dă fuga mereu acolo unde se-ncrede; și ea, ca mama ce-l ajută îndată pe fiul palid și gîfîitor cu vocea ei, care de obicei îl înseninează» (v. 1-6). Cînd aude strigătul indignat al duhurilor, după invectivele Sfîntului Petru Damian împotriva Bisericii trufașe, Dante caută protecție pe lîngă Beatrice. “Spre călăuză se întoarce, în momentele de mare îndoială, cînd simte că nu mai e în stare să controleze situația, ca fiul spre mamă, Dante; iar Beatrice, ca o mamă afectuoasă și grijulie, se apropie de pelerinul care i-a fost încredințat: îl reconfortează, creînd o scenă suavă și blîndă, ca o revenire la Beatrice stilnovistă, printr-un simplu transfer de la iubită la mamă” (T. Di Salvo). “Condiția infantilă a fiului (aici față de mamă, iar în primele două cantice față de «tatăl» Virgiliu) îi este specifică personajului Dante, în raport cu călăuzele sale, cum s-a observat de mai multe ori: copilaș speriat, potolit, dăscălit, certat, conform figurii creștine a umilinței, asumate de poet în călătoria sa. În acest pasaj, scenariul scoate în evidență umanismul afectuos al Beatricei” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_2

«mi-a spus: ‘Nu știi oare că ești în cer? și nu știi oare că-n cer sînt toate sfinte, iar ce se face aici vine din rîvnă bună? Cum te-ar fi tulburat cîntul lor și zîmbetul meu, acum o poți vedea, după ce strigătul te-a mișcat pe-atît» (v. 7-12). Beatrice îl liniștește pe Dante: în Paradis nu se poate întîmpla nici o nelegiuire; indignarea duhurilor venea dintr-un elan virtuos. Acum se vede că drumețul încă nu percepe în mod adecvat realitățile din ținutul mîntuirii. “Rîvnă bună: la bază, ca motivație profundă și unică a strigătului de indignare al duhurilor fericite sau mai bine zis al lui Dante împotriva prelaților degenerați, în ciuda reprezentării polemice și agresive, trebuie văzută rîvna dezinteresată de a face binele, de a corecta o situație distorsionată și deviată. În perspectivă, e vorba de reconstrucția Bisericii. Este aceeași rîvnă la care se referă Sfîntul Toma (Summa Theologiae I, II, XXVII, 4): rîvna, oricum am înțelege-o, provine dintr-o iubire intensă; este înflăcărarea dreaptă despre care se vorbește în Purgatoriu VIII, 83” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_3

«în care, de-ai fi priceput rugăciunile, deja ți-ar fi știută răzbunarea ce-o vei vedea înainte să mori. Sus aici spada nu taie iute sau încet, decît în gîndul celui ce dorind-o sau temînd-o așteaptă» (v. 13-18). În indignarea clamată de duhuri se putea descifra deja viitoarea pedeapsă a lui Dumnezeu pentru decăderea Bisericii, pe care Dante va avea prilejul s-o vadă înainte de-a muri. Dreptatea divină își are ritmul propriu de acțiune, care nu e priceput de oameni. “Strigătul înălțat de toate duhurile fericite din cerul lui Saturn, după invectiva lui Petru Damian împotriva păstorilor moderni, a invocat pedeapsa divină asupra celor care sînt cauza degenerării morale a Bisericii. Benvenuto, Buti și Landino consideră că în terțina 13 se află o aluzie la episodul de la Anagni (Purgatoriu XX, 86), însă pentru Del Lungo răzbunarea viitoare va fi aceea care-l va lovi pe Clement al V-lea, pontiful care a mutat sediul papal la Avignon. Totuși Dante pare să lase dinadins neclară expresia din versurile 14-15, care s-ar include așadar, ca atîtea altele din Paradis, în atmosfera de speranță și așteptare pentru o renovatio universală, ce caracterizează a treia cantică” (E.A. Panaitescu). “Sus aici spada nu taie: este o expresie care, inclusiv prin prezența metaforei concrete cu spada, are gustul sentințelor populare, ce s-au generalizat. Indirect este o confirmare că lumea e condusă de sus, dar după proiecte și intervale care ies de sub judecata omului” (T. Di Salvo). “Spada răzbunării divine nu lovește nici prea devreme, nici prea tîrziu (adică acționează mereu la momentul potrivit), spre deosebire de aprecierile celui care o așteaptă plin de dorință (pentru care ea ajunge mereu prea tîrziu), sau plin de spaimă (pentru care ea ajunge mereu prea devreme). Să se remarce forța sintetică a terținei, strînsă în structura chiasmului (iute, încetdorind-o, temînd-o), care cercetează cu atîta ascuțime mișcările ascunse ale sufletului omenesc” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Scara spre cer (8)

Gherardino

Pd_XXI_22

«În acel loc fost-am eu Petru Damian, și Petru Păcătosul fost-am în casa Maicii Noastre pe malul adrian. Puțină viață muritoare mi-a rămas cînd am fost ales și tras la boneta, care din rău în mai rău se prăvălește» (v. 121-126). După ce și-a dus viața călugărească la mănăstire, viitorul sfînt a fost numit, împotriva voinței sale, episcop – o demnitate care se degradează tot mai mult. “Petru Damian (Pier Damiano sau Pier Damiani) s-a născut la Ravenna, în 1007, dintr-o familie modestă și săracă. Ajutat de fratele mai mare, Damian, de la care poate că a preluat numele, s-a dedicat studiilor de drept și arte liberale la Ravenna, Faenza și Parma. După o perioadă ca profesor în orașul de origine și la Faenza și după ce-a dobîndit mare faimă și considerabilă bogăție, spre 1037 a intrat la schitul de la Fonte Avellana, unde a devenit repede abate. Celebru pentru viața austeră și învățătura profundă, a colaborat activ la acțiunea de reformare a Bisericii cu Papa Leon al X-lea, scriindu-și operele cele mai cunoscute: Liber Gratissimus, unde discută problema raporturilor dintre Biserică și Imperiu, și Liber Gomorrhianus, violentă invectivă împotriva decadenței morale a vieții ecleziastice. Papa Ștefan al IX-lea, în 1057, l-a numit episcop și cardinal de Ostia, însărcinare pe care Petru Damian a acceptat-o cu neplăcere, fiindcă îl obliga să părăsească schitul camaldolez. Opera sa de reformator a continuat, cu aceeași intensitate, sub pontificatul lui Nicolae al II-lea și al lui Alexandru al II-lea, pînă cînd a revenit la schitul său. A murit la Faenza în 1072. Barbi exclude, în mod aproape absolut, o cunoaștere directă a faptelor lui Petru Damian de către Dante, pe cînd, printre comentatorii mai recenți, Sapegno admite că Poetul «probabil a cunoscut măcar parțial scrierile sfîntului» și adaugă: «probabil că îi admira mai ales paginile de polemică încinsă împotriva viciilor și a fastului Curiei, precum și îndemnurile elocvente de întoarcere la idealurile evanghelice de puritate și umilință, dictate într-un stil unde îndemînarea retorului și înțelepciunea teologului și a juristului sînt puse în slujba unei puternice și neliniștite personalități morale»” (E.A. Panaitescu). “Petru Păcătosul fost-am: potrivit lui Lana, Ottimo și Pietro di Dante, Poetul ar vrea să facă aluzie aici la Pietro degli Onesti, un ravennat contemporan cu Damian, întemeietor și prior al mănăstirii Santa Maria in Porto, pe litoralul adriatic, care în scrisorile sale obișnuia să semneze Petrus peccator; tot Petrus peccator este numit și în epitaful său, în biserica amintită. În schimb Benvenuto (urmat de Buti, Landino și majoritatea comentatorilor moderni) afirmă că Dante aici pune semnul egalității între cele două personaje. Deși biserica Santa Maria in Porto a fost întemeiată de Onesti în 1096, așadar după moartea lui Damian, contemporanii au făcut repede confuzia între cele două personaje, atribuind întemeierea locașului Nostra Donna pe malul adrian sfîntului camaldolez. Acesta din urmă, în plus, obișnuia să își semneze epistolele și lucrările ca Petrus peccator monachus, sau Petrus indignus, sau Petrus ultimus eremitarum” (E.A. Panaitescu). “Să observăm că referința la boneta de cardinal este anacronică, fiindcă folosirea ei a fost instituită de Inocențiu al IV-lea în 1252” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_23

«A venit Cefas și-a venit mărețul vas al Sfîntului Duh, desculți și costelivi, luîndu-și hrana din orice bordei. Acuma vor de-o parte și de alta să fie sprijiniți păstorii moderni și purtați, așa-s de burduhănoși!, și din spate să-i ridice» (v. 127-132). Sfîntul Petru și Sfîntul Pavel s-au ilustrat odinioară prin viața smerită, fără excese. Însă prelații contemporani se disting prin lăcomie și fast nerușinat. “Cefas este un cuvînt aramaic însemnînd «piatră» (cf. Ioan 1, 42). Expresia cu care Sfîntul Pavel este desemnat, în Faptele Apostolilor (9, 15), vas electionis, a fost deja amintită de Dante (Infern II, 28)” (E.A. Panaitescu). “Au fost așadar un exemplu de trai religios, inclusiv prin comportamentul public: au trăit cerșind, s-au acoperit cu straie modeste și au acționat după preceptele evanghelice, cum se citește în Evanghelia după Luca 10, 3-9: «Duceți-vă; iată, vă trimet ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Să nu luați cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălțăminte și să nu întrebați pe nimeni de sănătate pe drum. În orice casă veți intra, să ziceți mai întîi: ‘Pacea să fie peste casa aceasta!’. Și dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămînea peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Să rămîneți în casa aceea și să mîncați și să beți ce vi se va da; căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblați din casă în casă. În oricare cetate veți intra și unde vă vor primi oamenii, să mîncați ce vi se va pune înainte; să vindecați pe bolnavii cari vor fi acolo și să le ziceți: ‘Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi’»” (T. Di Salvo). “Opoziția comportamentului apostolilor, imitați de călugării și pustnicii de felul Sfîntului Petru Damian, față de acela al prelaților moderni, al noilor ierarhi ai Bisericii, nu putea fi mai evidentă; este punctată cu o precizie riguroasă de date și cu puternică ironie, care în cadrul reprezentării devine sarcastică și caricaturală. Tipică în acest sens este zugrăvirea prelaților fastuoși, dar mai ales corpolenți, obezi de la prea multă mîncare, încît trebuie să fie sprijiniți ca să poată umbla” (T. Di Salvo). “Slujitorii destinați acestei activități se numeau «braccieri», fiindcă sprijineau brațele prelatului. (…) El trebuia ridicat din spate, pentru a fi ajutat să urce pe cal; aceștia se numeau «staffieri»” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXI_24

«Își acoperă cu mantaua bidiviul, că două bestii umblă sub o piele, vai, cu multă răbdare-i înduri!’. La vocea asta am văzut mai multe scîntei din treaptă-n treaptă coborînd și răsucindu-se, și fiecare ocol le făcea mai frumoase» (v. 133-138). Haina luxoasă a prelatului se întinde și pe spatele calului, de parcă ar fi două animale împreună. E de mirare cu cîtă răbdare îi tolerează puterea divină. La această exclamație de amărăciune, multe duhuri mîntuite au țîșnit pe scară-n jos, în jocuri de lumini. “După viziunea unei sfințenii aspre și solitare, în peisajul pietros al Munților Apenini (…), un dur sarcasm «sculptează un detaliu după celălalt, astfel încît reprezentarea apare scandată, picantă: corpolentă, ca acei burduhănoși păstori. (…) După cortegiul grotesc de măști ale oamenilor ce se chinuiesc în activități zadarnice, care a deschis cîntul umilinței și al carității, cel al Sfîntului Francisc, iată procesiunea caricaturală a prelaților, care încheie cîntul sfințeniei eroice, al vieții simple și austere, închise în rugăciuni îndelungate, post istovitor, contemplații profunde, și totuși înclinate îndrăzneț spre acțiune, spre lupta pentru binele societății. Asistăm, în cerul lui Saturn, la discuția dintre «marele Cardinal (…), reformatorul înverșunat, care a tradus în termeni de polemică și politică italiană, cu o patimă dureroasă și activă, înaltele intenții ale mișcării clunisiene, și florentinul exilat care, contrazis treptat de vremurile sale, urca spre o integrare foarte personală a istoriei, a obiceiurilor și a cuvîntului; ambii meditativi pe crestele munților; ambii, la asfințit, pe malul adrian (…) se recunosc în Dumnezeu cele două suflete (…) și în Dumnezeu fraternizează cei care în timp și în condiție socială erau foarte departe» (Apollonio). Iar strigătul sfinților, cu atît mai puternic și dramatic, pe cît de adîncă fusese pînă atunci liniștea din cerul lui Saturn, ilustrează nu doar invectiva dură împotriva prelaților, ci și credința reciprocă, a lui Petru și a lui Dante, în răzbunarea divină” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_25

«În jurul acesteia au venit și s-au oprit și-au strigat cu-așa răsunet, că nu s-ar putea aici înfățișa: nici n-am priceput-o, astfel m-a copleșit tunetul» (v. 139-142). Strigătul de indignare al duhurilor mîntuite, atît de înfricoșător că sensul său îi scapă lui Dante, încheie cîntul polemic al Sfîntului Petru Damian. “Această invectivă, atît de energică și în anumite aspecte plină de trăsături realiste și caricaturale, intră în grupul numeroaselor invective cu caracter antiecleziastic, de care e plin poemul. Subiectul este mereu același: Biserica e coruptă, nu mai respectă învățăturile și pildele evanghelice, cărora în alte vremuri le-au fost fideli sfinți ca Francisc, Dominic, Petru Damian. Pentru a măsura gravitatea prăbușirii Bisericii, pătate de nelegiuirea obiceiurilor ecleziastice – dintre care în acest cînt sînt subliniate luxul, fastul, parada ostentativă de putere – e destul să observăm viața adevăraților sfinți, a adevăraților călugări sau membri ai clerului” (T. Di Salvo).

Gherardino2

Scara spre cer (7)

Gherardino3

Pd_XXI_19

«Astfel m-au îngrădit vorbele sale, că am lăsat povestea și m-am mărginit să-ntreb smerit cine-a fost. ‘Între două țărmuri ale Italiei răsar, nu prea departe de patria ta, stînci așa înalte că tunetele răsună mai jos de ele» (v. 103-108). Curiozitatea nepotrivită a lui Dante a fost în acest mod retezată. Lui nu i-a mai rămas decît să întrebe identitatea colocutorului. “Și în această prezentare, ca și în cele pentru Sfîntul Francisc și Sfîntul Dominic, Dante fixează atenția asupra unui loc, cel care a văzut gloria sfîntului aici celebrat: nu locul unde s-a născut, ci mai curînd acela al activității sale contemplative și care-l leagă pe fericit de actuala sa condiție. (…) Încă o dată locurile se încarcă de simboluri religioase, de parcă ar include un destin, cu un raport între cel care trăiește acolo și duce o viață construită exemplar din punct de vedere religios și localitatea în sine tainică, avînd trăsăturile ce fac posibilă exercitarea unei anumite virtuți. Assisi era, la poalele muntelui, într-o poziție fertilă, un orient; Calaruega dăruia fertilitate din apus, ca un vînt de primăvară; muntele Catria, cu imensele sale întinderi de singurătate, era predestinat să găzduiască duhurile predispuse la dialogul senin cu divinitatea” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_20

«și fac o cocoașă numită Catria, sub care-i un schit sfînt, ce de-obicei e hărăzit doar închinării’. Astfel a reînceput a treia oară vorba; și apoi, urmînd, a zis: ‘Aici în slujba Domnului am arătat așa tărie» (v. 109-114). Duhul luminos îi povestește că s-a implicat în propagarea credinței într-o mănăstire aflată pe coama munților. “Catria: termen grecesc, folosit de Sfîntul Toma pentru a indica obligația specială de adorație, pe care omul i-o datorează lui Dumnezeu (Summa Theologica II, II, LXXXI, 1). Între Gubbio și Pergola, relieful mai înalt al Apeninilor umbro-marchigiani poartă numele de Catria. Pe coastele sale se înalță mănăstirea Santa Croce di Fonte Avellana, ce ține de ordinul camaldolez, întemeiat în 1012 de Sfîntul Romualdo (Paradis XXII, 49). Locul îi fusese oferit de un anumit Maldolo, care văzuse acolo în vis o scară, ce se înălța spre cer și pe care urca o mulțime îmbrăcată în alb. Vestea, consemnată de Luiso, este inclusă în Constituțiile fericitului Rodolfo, priorul de la Camaldoli în 1080. Îmbrăcați într-o sutană albă, călugării de la Fonte Avellana respectau cea mai aspră penitență și cea mai riguroasă liniște, trăind în chilii separate. O altă tradiție spune că Dante a fost găzduit la acest schit. În opinia lui Fallani, «descrierea exactă a locului, mărturia lui Boccaccio că Poetul ‘în munții de lîngă Urbino… a poposit cu onoare’, adică nu departe de schit, cunoașterea precisă a vieții și faptelor Sfîntului Petru Damian din Ravenna (Petrarca, după ceva vreme, n-a reușit să obțină vești decît scriindu-le acelorași călugări)… fac plauzibilă și întemeiată această tradiție»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_21

«că doar cu hrană din licoare de măsline ușor treceam caldul și gerul, bucuros de gînduri contemplative. Dădea rod bogat acel schit pentru aceste ceruri; și-acum s-a pustiit că tuturor trebuie să li se-arate» (v. 115-120). Vorbitorul a dus o viață smerită și contemplativă, într-o mănăstire plină de virtute. Rîvna creștină de-acolo s-a pierdut între timp. “Doar cu hrană: probabil se face aluzie la mîncarea din plante, hrană de post care era aproape exclusiv folosită de călugării de atunci, pe lîngă pîine și apă; ușurința expresiei și chiar sunetele din versul care nu numește concret vreo hrană, ci aproape o face să dispară în vălul lichid al fructului de măslin, face acel aliment atît de impalpabil încît e mai curînd spiritual decît trupesc” (Chiavacci Leonardi). “Sînt punctate trăsăturile esențiale ale vieții ascetice: ruperea de viața lumească și singurătatea care decurge de-aici, alimentația sărăcăcioasă, postirea constantă, marea capacitate de rezistență la aspectele climatice, deplina scufundare, cu toate simțurile, în viața trăită ca o contemplație. Și într-adevăr schiturile erau locuri care le impuneau călugărilor rigoare, putere de rezistență, dăruire absolută pentru idealul religios. De aceea erau propuse ca locuri de trai pentru pustnici extrem de polemici împotriva vieții duse atît de preoți, cît și de cetățenii de rînd: erau cel mai înalt exemplu de trai religios” (T. Di Salvo). “Dădea rod bogat: Sînt amintiți într-adevăr peste șaptezeci de călugări de la Fonte Avellana ilustrați prin sfințenie, care au trăit înainte de Petru Damian. Imaginea comunității creștine, ca o grădină ale cărei roade se culeg în ceruri, este evanghelică și revine adeseori în limbajul figurat al poemului” (Chiavacci Leonardi).

Maestro_catalano

Scara spre cer (6)

Pd_XXI_16

«a cărei virtute, cu vederea mea-mpletită, mă-nalță deasupra mea într-atît că văd esența supremă din care-i strecurată. De-aici vine veselia de la care sclipesc; fiindcă după viziunea mea, pe cît e ea de luminoasă, lumina cu flacăra o reunesc» (v. 85-90). Sub acțiunea Harului, duhurile mîntuite se ridică pînă la vederea tainei divine. Gradul de fericire cîștigat se reflectă în gradul de luminozitate al fiecăruia. “De aici, din vederea esenței supreme, vine veselia în care ard; fiindcă sclipirea flăcării mele este în funcție de limpezimea viziunii mele despre Dumnezeu” (N. Sapegno).

Pd_XXI_17

«Dar sufletul din cerul ce mai mult străluce, acel serafim ce-n Dumnezeu are ochiul mai ațintit, la-ntrebare nu-ți va da mulțumire; fiindcă se pierde-n abisul eternului statut ce-ntrebi, care de la orice vedere creată e retezat» (v. 91-96). Nici duhul cel mai sclipitor, care-l vede cel mai limpede pe Dumnezeu, nu va putea răspunde la întrebarea lui Dante. Motivul pentru care Dumnezeu ia o decizie sau alta se pierde în taina pentru toți inaccesibilă. “Dante, știind că fiecare duh, în Paradis, acționează în funcție de voința divină, a întrebat din ce motiv tainic duhul care îi vorbește a fost ales pentru acest dialog (versurile 73-78). Întrebarea lui atinge, din nou, tema predestinării; totuși, pe cînd în cîntul precedent ea se referea la soarta de după moarte a oamenilor, aici este legată de misiunea pe care duhurile trebuie s-o desfășoare în Paradis, pentru a explica un fapt asupra căruia pînă acum Dante nu s-a oprit: de ce, dintre atîtea, doar anumite duhuri au stat de vorbă cu el. «Predestinarea, limitată în definiția filosofului din Aquino doar la soarta de dincolo de moarte, e astfel extinsă de Dante în această nouă direcție, ea rămînînd totuși pentru el, ca pentru Sfîntul Toma, o manifestare a providenței divine» (Rossi-Frascino). Într-adevăr, din nou răspunsul este hotărît și sigur, ca acela oferit de acvilă: nici o creatură omenească și nici o creatură angelică, nici măcar serafimii, ierarhia îngerească mai apropiată de Dumnezeu (cf. Paradis IV, 28) nu pot pătrunde în taina inefabilă a poruncilor divine. Însă «reafirmarea naturii lor secrete și totodată infailibile este destinată să sublinieze – arată Sapegno dezvoltînd o observație a lui Benvenuto da Imola – importanța persoanelor alese pe rînd de Dumnezeu și să sporească, prin aceasta, autoritatea judecăților severe, pe care Sfîntul Petru Damian va fi chemat să le pronunțe, în ultima parte a cîntului»” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu este mereu un abis tainic și impenetrabil: așadar cerința omului de-a ajunge la el și a-l cunoaște e destinată să rămînă fără rezultat și, dacă e repetată, indică o prezență luciferică și trebuie pedepsită. Prin urmare cea mai mare virtute este umilința, însoțită de supunere, și admiterea limitelor, care devine o bucurie interioară” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_18

«Și-n lumea muritoare cînd te-ntorci, asta povestește, ca să nu mai ostenească spre asemenea țintă a-și mișca picioarele. Mintea ce-aici străluce, pe pămînt fumegă; deci vezi cîte poate acolo jos, ce nu poate cînd cerul o înalță’» (v. 97-102). Dante va trebui să le explice muritorilor, în poemul său, cît de inutilă e forțarea tainei divine cu mintea omenească, din moment ce, inclusiv după moarte și mîntuire, aceste aspecte rămîn necunoscute. “Un alt mesaj pe care Dante trebuie să-l transmită oamenilor, (…) acesta, al reafirmării limitelor între care acționează omul pentru a cuceri Paradisul, nu este dintre cele mai puțin importante, ba dimpotrivă, pe planul aspectelor pe care le presupune, al consecințelor pe care le stîrnește, pe lîngă cel strict intelectual, etico-politic, este printre cele mai severe și angajante” (T. Di Salvo).

Maestro_Pisa