Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Cetatea rozei eterne (2)

Pd_XXX_4

«Frumusețea ce-am văzut-o transcende nu doar dincolo de noi, dar sînt sigur că numai creatorul său deplin o gustă. Aici mă dau învins, mai mult decît a fost vreodată întrecut de-un punct al temei sale autorul comic sau tragic» (v. 19-24). Minunăția Beatricei întrecea orice splendoare văzută de ochiul omenesc; doar Dumnezeu a mai putut contempla așa ceva. Poetul se află în imposibilitatea de-a o exprima. “Se reunesc, în această intensă laudă a frumuseții Beatricei, chiar în pragul despărțirii de ea, sentimentele care din tinerețe pînă la maturitate, din experiența care a produs Vita Nova la călătoria de eliberare și îmbogățire cu care se hrănește poemul, au fost resimțite de Dante: dar se întîlnește inclusiv sensul etic-alegoric, pe care Dante i l-a atribuit Beatricei, cel de adevăr revelat, care depășește gîndirea oamenilor și poate fi priceput doar de către divinitatea care-l dezvăluie, din care toate provin” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_5

«căci, așa cum soarele mai mult în ochi tremură, astfel amintirea dulcelui zîmbet mintea mea de mine însumi o retează. Din prima zi cînd i-am văzut chipul din această viață, pînă la astă viziune, n-am fost împiedicat s-o urmez cu cîntarea mea» (v. 25-30). Așa cum e de-ajuns o mică parte din strălucirea soarelui pentru a orbi pe un om, la fel amintirea surîsului Beatricei făcea să încremenească memoria poetului. Dante i-a putut urmări frumusețea, prin intermediul poeziei, din ziua cînd a văzut-o și pînă în acest moment al pătrunderii în Empireu. “Această mărturisire a eternei înfrîngeri, inevitabile în fața infinitului sau a ceea ce, ca Beatrice, este atins de infinit și privilegiat, face parte din arsenalul obișnuit al misticilor, care spuneau fie că nu ajung pînă la Dumnezeu, dintr-o slăbiciune permanentă, ce deriva din condiția lor omenească, fie că se apropie de el pe căi negative” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_6

«dar acum trebuie ca vorba mea să renunțe a se ține după frumusețea ei, poetizînd, ca un artist pe culme. Astfel rămasă pentru o mai mare sărbătoare decît a trîmbiței mele, care-și încheie materia anevoioasă» (v. 31-36). De-acum vorbele poetice sînt în imposibilitatea de-a mai descrie minunăția Beatricei. Frumusețea ei inexprimabilă a rămas să fie celebrată de vocile divine, acolo unde elogiul omenesc este obligat la tăcere. “În pragul Empireului, singuri în fața așteptării nesigure, scufundați în cea mai adîncă liniște și într-o lumină cu caracterul nedefinit al celei de pe cerul dinainte de zorii zilei, Dante și Beatrice se află alături pentru ultima dată. Călătoria se apropie de sfîrșit și se pregătește viziunea supremă, pentru care poemul a constituit o scară mistică, o închipuire, poate, nu altfel decît cea care, la finalul cărții Vita Nova, i-a trecut prin minte Poetului rătăcit. Apoteoza Beatricei începe în clima de apariție triumfală a zorilor, pe un fundal infinit, în care se destramă triumful celor nouă coruri de îngeri. După o declarație privind imposibilitatea sa de-a o descrie (versurile 16-18), care ne reamintește formulele obișnuite ale liricii nobile din Vita Nova, sărbătoarea se deschide printr-o hiperbolă (versurile 19-21), ce pare dictată de un entuziasm incontrolabil, fiindcă o proiectează pe Beatrice tocmai în culmea inefabilului (doar creatorul său deplin o gustă). Ea, de fapt, reprezintă concluzia unui proces de glorificare și dizolvare a figurii Beatricei în divinitate. În Vita Nova, încercarea de-a o configura pe Beatrice cu trăsăturile ei omenești se lovea de farmecul supranatural, ce se degaja dintr-o ființă care-i obliga pe trecători să exclame «aceasta nu e femeie, ci este unul din preafrumoșii îngeri din cer» (cap. XXVI). Deja de atunci, peste trăsăturile omenești triumfa «lucrul venit din cer pe pămînt ca să dezvăluie miracolul» (Vita Nova XXVI). La apariția ei în Paradisul Pămîntesc, Beatrice este deja așa de sublimată, încît se lasă cu tot firescul pe seama celebrării într-un nour de flori ce din mîini de îngeri urca și cobora (Purgatoriu XXX, 28-29). Al treilea pasaj esențial este marcat de cîntul XXVIII al Paradisului (versurile 4-21), unde Beatrice apare ca oglinda în care Dumnezeu își reflectă esența, pînă cînd Dumnezeu însuși devine unica măsură posibilă de înțelegere și delectare, în fața frumuseții ei. Consecința logică a acestui fapt va fi profunzimea revelației divine, a cărei depozitară se va dovedi Beatrice în versurile următoare (cu descrierea Empireului). Totuși, îndată ce privirea Poetului, după ce-a depășit prima rătăcire, izbutește să perceapă amintirea dulcelui zîmbet al femeii iubite, străbate, în acest moment de așa înaltă tensiune spirituală, o foarte delicată dimensiune omenească (din prima zi cînd i-am văzut chipul). Chiar și astfel divinizată, Beatrice – și acesta este miracolul iubirii și al poeziei – rămîne mereu femeia pe care Dante a iubit-o în Vita Nova și la care s-a întors după Convivio, dulce și scumpă călăuză (Paradis XXIII, 34), de la care a pornit ascensiunea sa spirituală” (E.A. Panaitescu).

Duccio_di_Boninsegna

Advertisements

Cetatea rozei eterne (1)

Scuola_bizantina

Empireul. Ascensiunea în rîul de lumină aurie. Sorbirea din undele apei vrăjite. Imaginea rozei eterne. Jilțul lui Henric al VII-lea.

 Pd_XXX_1

«Poate la șase mii de mile distanță arde ora a șasea, și această lume își apleacă umbra aproape orizontal, cînd miezul cerului, pentru noi adînc, începe să fie astfel, că unele stele își pierd imaginea în văgăuna asta» (v. 1-6). În timp ce pe pămînt este amiază, în lumea cealaltă se luminează de ziuă, iar stelele încep să pălească. “Cele nouă cercuri luminoase de coruri îngerești dispar din ochii lui Dante, stingîndu-se și îndepărtîndu-se încet, ca stelele la ivirea zorilor. Aceasta este semnificația doctei și complicatei perifraze astronomice, care ocupă primele nouă versuri ale cîntului. Prima terțină oferă o indicație spațială și temporală totodată: atunci cînd, la venirea dimineții, stelele încep să pălească, noi ne găsim cam la șase mii de mile distanță de punctul în care soarele este la amiază (ora a șasea: după obiceiul canonic, cele douăsprezece ore ale zilei se împărțeau în patru părți, de cîte trei ore fiecare: terza, sesta, nona, vespero). Întrucît astronomul arab Alfraganus, ale cărui teorii erau adeseori acceptate de Dante, a stabilit lungimea circumferinței pămîntești la 20.400 mile (cf. și Convivio III, V, 11; IV, VIII, 7), măsura de șase mii de mile echivalează cam cu un sfert din ea (sau un cadran), iar fiecare cadran, față de mersul soarelui, corespunde cu șase ore. (…) Miezul cerului, pentru noi adînc: de mai multe ori Dante s-a slujit de expresia miezul cerului pentru a indica spațiul care se află între ochi și obiectul pe care acesta îl privește (Purgatoriu I, 15; XXIX, 45; Paradis XXVII, 74). Printr-o precizare ulterioară, Dante arată că se referă la tot spațiul ceresc, pînă la cerul mai adînc (adică mai departe de cel aflat pe Pămînt), cel al stelelor fixe” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_2

«și cum înaintează strălucita slugă a soarelui, așa cerul își închide stea după stea pînă la cea mai frumoasă. Nu altfel triumful care dansează-n veci în jurul punctului ce m-a învins, părînd cuprins de cele ce le cuprinde» (v. 7-12). Așa cum stelele se sting, pe măsură ce dimineața devine mai luminoasă, la fel încep să pălească în ochii lui Dante imaginile îngerilor dansînd roată în jurul cercului luminos care l-a fascinat pe călător. “Strălucita slugă a soarelui: cei mai mulți înțeleg aici aurora. Totuși în altă parte Dante numește slujnice ale zilei orele (Purg. XII, 81; XXII, 118) și niciodată aurora, cum observă Mattalia. Strălucita indică probabil prima oră, cea care se ridică odată cu soarele, iar această expresie vagă parcă răspîndește lumina pe tot cerul” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_3

«încet încet în vederea mea s-a stins; la care să mă-ntorc cu ochii spre Beatrice lipsa vederii și iubirea m-au silit. Dacă tot ce pînă aici despre ea se spune s-ar cuprinde într-o laudă, ar fi puțin la ce-i acum» (v. 13-18). În absența imaginii îngerilor, pelerinul și-a întors ochii spre călăuza sa. Toate elogiile aduse pînă acum Beatricei ar fi insuficiente pentru ceea ce a văzut Dante. “Lipsa vederii: aceste două cuvinte, extraordinare pentru Dante, au o deosebită importanță. Dispariția tuturor lucrurilor vizibile este motivul central, de la începutul cîntului: aici este lăsată în urmă lumea perceptibilă prin simțuri, pentru a se intra în cealaltă, de substanță pur spirituală (lumină a minții, v. 40), unde va fi o nouă vedere (v. 58), supranaturală. Această desprindere, această despărțire este adevărata semnificație a marii comparații inițiale, ce pare să golească treptat, în fața privirii, tot orizontul” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_inglese

Despre natura îngerilor (7)

Pd_XXIX_19

«Din asta se-ngrașă porcul Sfîntului Anton și mulți alții care-s încă mai mari porci, plătind cu bani fără valoare. Dar fiindcă ne-am depărtat destul, întoarce-ți de-acum ochii la calea cea dreaptă, încît drumul cu timpul să-l scurtăm» (v. 124-129). Unii călugări și diverși escroci ai cuvîntului își măresc averile pămîntești, prin intermediul demagogiei. După această invectivă, Beatrice își întoarce privirile asupra situației în care cei doi se află, spre finalul drumului și al timpului de care dispun. “Sfîntul Anton (pustnicul egiptean mort în 356), care în Evul Mediu era de obicei reprezentat cu un porc la picioare, pentru a-l simboliza pe diavolul ispititor pe care el l-a înfrînt, a fost apoi considerat protectorul animalelor. Călugării antonieni aveau obiceiul de-a crește porci, care erau venerați ca sfinți de către popor (umblau pe străzile orașelor și intrau chiar prin case) și erau hrăniți cu daruri primite de la credincioși. (…) Limbajul, în terțina 124, se prăbușește în zona plebee și grotescă, iar versurile respiră un aer de păcat, care-l readuce pe cititor la paginile intense de batjocură și depravare din Infern. Beatrice este aici, ca atîtea personaje din Comedie, un purtător de cuvînt fidel al lui Dante, al spiritului mînios și polemic al Poetului, dar n-a greșit Tommaseo cînd a scris că «trimiterea la porci nu este un lucru demn de Beatrice și de Paradis»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_20

«Această natură astfel tot sporește-n număr, că n-a fost în veci o vorbă sau minte muritoare s-o urmărească» (v. 130-132). Mintea omenească nu este în măsură să priceapă numărul mare de îngeri din Paradis. “Adică omul nu doar că nu izbutește să exprime în cuvinte, dar nici măcar să gîndească un asemenea număr. Problema pe care o înfruntă acum Beatrice, legată de îngeri, se năștea din contradicția dintre cele afirmate de mai multe ori în Biblie, despre numărul lor uriaș, și opinia lui Aristotel, care considera că este egal cu al cerurilor, iar fiecăruia dintre ei îi era încredințată o inteligență mișcătoare. Dante se oprise deja la asta în Convivio (II, IV-V), demonstrînd mai întîi pe calea rațiunii, și apoi afirmînd prin autoritatea Scripturii, cantitatea «aproape nemăsurabilă» a creaturilor îngerești. Aici, în Paradis, este oferită opinia deja consolidată în doctrina creștină, de la Dionisie Pseudo-Areopagitul la Sfîntul Toma (cfr. XXVIII, 93)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_21

«și dacă te uiți la ce se arată prin Daniel, vei vedea că-n miile lui numărul precis se ascunde. Prima lumină, ce toată o-nconjoară, în atîtea feluri în ea se strînge, cîte-s splendorile cu care se unește» (v. 133-138). Mulțimea de îngeri i s-a revelat deja lui Daniel, în Biblie. Lumina lui Dumnezeu cuprinde mulțimile de îngeri și se răsfrînge diferit asupra fiecăruia în parte. “Profetul Daniel, într-un pasaj din cartea sa (7, 10) scrie: «Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui»” (E.A. Panaitescu). “Acest număr așadar nu este nedeterminat, adică infinit, ci precis, dar de neconceput pentru mintea omenească. (Ar fi de fapt absurd ca numărul îngerilor să fie infinit, întrucît toată creația este prin definiție finită)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_22

«La care, cum actul de concepere e urmat de iubire, gingășia iubirii divers în ea-i fierbinte ori potolită. Vezi acum mărimea și lărgimea valorii eterne, de vreme ce-a făcut atîtea oglinzi, în care se răsfrînge, ea una rămînînd în sine ca-nainte’» (v. 139-145). După conceperea creaturilor, gradul lor de iubire este diferit la adresa creatorului lor. Tot astfel posibilitatea vederii lui Dumnezeu este condiționată de gradul de iubire la adresa lui. Creatorul unic își continuă viața prin creaturile sale, ce devin independente, îl iubesc mai mult sau mai puțin, iar el se reflectă asupra lor mai mult sau mai puțin, în funcție de sentimentele acestora. “Ajungem de fapt la punctul esențial: așadar (la care), dacă lumina e primită (ea se strînge), adică e concepută de mintea îngerilor într-un mod diferit pentru fiecare dintre ei, fiindcă (după cum s-a zis la XXVIII, 109-111) după actul ce vede urmează cel ce iubește, al doilea în strînsă proporție cu primul, ei vor resimți în mod diferit și gingășia iubirii, fierbinte sau călduță, în funcție de aptitudinea sau dispoziția lor de a primi lumina divină. Acele nenumărate creaturi inteligente și în măsură să iubească, pe care iubirea eternă le-a proiectat în afara ei, pentru ca propria sa ființă să-și dobîndească o viață autonomă prin ele, cum s-a spus la începutul cîntului (v. 13-18), iată că la sfîrșit apar în multipla și diversa lor activitate de iubire, plină de infinită gingășie” (Chiavacci Leonardi). “După îndepărtarea (așa o definește chiar Poetul în terțina 127) legată de falșii predicatori ai adevărurilor creștine, vocea Beatricei redobîndește, în ultima parte a cîntului, limpezimea accentelor și puritatea emoțiilor din prima parte a sa. După contemplarea unui univers infinit, în multiplicitatea sa, gîndirea se liniștește în apelul la unitatea divină. O adiere de infinit agită versurile 130-145 și toate sînt o singură «briză de lumină și iubire» (Getto), iar «într-o undă de infinit se dilată închiderea cîntului»” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_tedesca

Despre natura îngerilor (6)

Pd_XXIX_16

«N-a zis Cristos în prima sa adunare: “Duceți-vă în lume și predicați palavre”, ci le-a dăruit temei adevărat. Și doar acela a răsunat de pe buzele lor, că-n lupta spre a aprinde credința, din Evanghelie au făcut scut și lance» (v. 109-114). Răspîndirea de bazaconii contravine îndemnurilor lui Isus. Primii învățători ai creștinismului s-au bazat pe textul Evangheliei, nu pe propriile lor idei fanteziste. “Cuvintele adresate de Isus învățăceilor («Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură», Marcu 16, 15) sînt reluate de Beatrice, cu o aparent blasfematoare schimbare: în locul «Evangheliei», termenul palavre, în care parcă se concentrează toată indignarea Poetului. Avîntul nu se pierde în formule oratorice, ci se comprimă și se șlefuiește în acest cuvînt, în tensiunea, în greutatea sa” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_17

«Acuma se merge cu glumițe și fleacuri la predică, și doar spre a face lumea să rîdă se umflă sutana și mai mult nu se cere» (v. 115-117). Ceremonialul creștin de acum s-a redus la un eveniment monden și distractiv. “Indignarea – comentează Grabher – «dictează una din cele mai dense și concise reprezentări. Avem predica-spectacol, unde la simțul plebeu al călugărului nedemn, ce tîrăște lucrurile cele mai sfinte printre glumițe și fleacuri, răspunde satisfacția servilă și vulgară a mulțimii, acel ‘rîs grosolan’… iar figura diformă a călugărului e toată comprimată într-un detaliu – umflă sutana – care, cu o bizară genialitate, transferă și comprimă în îmbrăcăminte o trăsătură a persoanei: creînd un grotesc așa de amar, așa de mustos figurativ și îmbibat de reflexe spirituale. Și sub formă de contrapunct, lîngă imaginea călugărului vanitos și vulgar se strecoară surdă, îngrozitoare, prezența invizibilă a acelui demon ghemuit și rînjitor, care se cuibărește chiar în gluga umflată: dar asemenea pasăre-n glugă se cuibărește… (versul 118)»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_18

«Dar asemenea pasăre-n glugă se cuibărește, că dacă poporul ar vedea-o, ar pricepe iertarea în care se-ncrede; din asta a crescut așa o neghiobie pe pămînt că, fără nici o dovadă, toți ar da fuga după orice promisiune» (v. 118-123). Demonul pîndește din spatele predicatorului frivol și arogant, care prostește mulțimile de oameni. “Pasăre: diavolul este numit pasăre fiindcă are aripi, care i-au rămas din natura lui îngerească (cfr. Inf. XXII, 96 și XXXIV, 46-47)” (Chiavacci Leonardi). “Aici ne zboară gîndul la unele personaje din nuvelele de după Dante: Fra Cipolla al lui Boccaccio, neobosit distribuitor de indulgențe și relicve sfinte, sau figurile lui Sacchetti. Dante, denunțînd excesele anumitor manifestări, care totuși se nasc în interiorul manifestărilor religioase, în loc să vadă geneza fenomenului, se oprește să le combată, să le condamne cu putere și seriozitate, dar nu merge dincolo de asta: pare să considere că este un fenomen născut din două fapte negative, care se cumulează: pe de o parte credulitatea poporului, lipsit de capacitatea de-a descoperi cuibul diabolic și, pe de altă parte, neobrăzarea anumitor călugări, care se apropie de popor reluîndu-i și încurajîndu-i gustul grosolan, dar numai pentru a obține aplauze și avantaje inclusiv materiale” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo3

Despre natura îngerilor (5)

Pd_XXIX_13

«Voi jos nu mergeți pe o singură cale filosofînd; atîta vă distrage iubirea de aparențe și gîndirea ei! Și asta una, aici sus, e îndurată cu mai puțină durere decît ascunderea divinei scripturi, sau răstălmăcirea ei» (v. 85-90). Filosofii urmăresc diverse căi, în cercetările lor, care de multe ori se abat de la adevăr, în favoarea iluziilor și a vanității personale. Aceste păcate de gîndire sînt însă mai puțin grave, decît cele ce urmăresc deformarea sau falsificarea mesajului biblic. “Intelectualul medieval, cum rezultă din această critică, adesea este un vanitos, care caută cu orice preț originalitatea și popularitatea. Dante poate că se gîndea la unii dintre numeroșii pseudo-teologi care, chiar dispunînd de o bună cultură, erau prea sensibili la aplauze, la imaginea mulțimilor impunătoare, care la biserică mergeau ca la o sărbătoare mondenă, spre a-l asculta pe marele predicator, ce le gîdila superficialitatea: uneori predica devenea un eveniment social, de la care lumea cuviincioasă nu trebuia și nu putea să se sustragă. De aici atacul următor, așa de puternic timbrat, împotriva predicatorilor purtători de aparențe și vanități. Adevăratul intelectual este severul Sfînt Bernardo, pe care-l vom întîlni curînd, sau Sfîntul Petru Damian, absorbit de construirea unei credințe riguroase, trăite cu fermitate eroică înăuntrul mănăstirilor uneori îndepărtate de centrele locuite, sau locuind în singurătatea unei case umile în oraș și gata de-a dovedi acolo adevăruri invidiate, ca Siger din Brabant (Parad. X, 139)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_14

«Lumea nu se gîndește cît sînge costă s-o semeni pe pămînt și cît e îndrăgit cel ce smerit se-apropie de ea. Doar spre a părea, oricare se străduiește și născocește; și astea-s tratate de predicatori, iar Evanghelia e omisă. Unul zice că luna s-a întors, la patimile lui Cristos, și s-a pus în drum fiindcă lumina soarelui jos n-a ajuns» (v. 91-99). Răspîndirea învățăturii lui Isus a presupus mari sacrificii (inclusiv de vieți omenești), care au fost uitate de cei care o răstălmăcesc. De cuvîntul Bibliei trebuie să ne apropiem cu smerenie. Însă predicatorii își expun doar propria aroganță și ascund mesajul sfînt, prin lansarea unor teorii fanteziste. “Amintirea supărătoare a disputelor filosofice inutile în jurul naturii îngerilor a tulburat (versurile 70-75) contemplarea senină a adevărului obținut cu greu, amestecînd, în sfera speculativă, tonul reproșului sever. Atunci cînd cercetarea Beatricei se deplasează, de la teologi și exegeți biblici, la predicatorii cărora le-a fost încredințată datoria de-a răspîndi cuvîntul adevărat al lui Dumnezeu, dojana se transformă în invectivă, iar invectiva se colorează în sarcasm amar, cum se întîmplă mereu la Dante, cînd polemica, din cîmpul cultural și filosofic, se transferă în cel moral-religios” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_15

«și minte, căci lumina s-a ascuns de la sine; de aceea în Spania și-n India, ca printre iudei, această eclipsă s-a văzut. N-are Florența atîția Lapi și Bindi cîte asemenea basme-n tot anul de la amvon sînt strigate încoace și-ncolo; iar mielușeii, care nu știu, se-ntorc de la pășune umflați de vînt și nu-i iartă necunoașterea pagubei» (v. 100-108). O ipoteză fictivă pune miracolul cosmic, produs la moartea lui Isus, pe seama unui fenomen astronomic neverosimil. Sînt pline bisericile de predici fanteziste, care prostesc mulțimea de credincioși, iar aceștia n-au nici o scuză pentru devierea de la calea cea dreaptă. “Beatrice precizează motivele invectivei sale, printr-un exemplu din discuțiile complicate ale predicatorilor. Întunericul care s-a întins pe neașteptate peste Pămînt, în clipa morții lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44), ar fi fost provocat de Luna care, părăsindu-și traseul obișnuit, s-ar fi întors din drum, plasîndu-se între Pămînt și Soare. Dacă ar fi fost așa, o asemenea eclipsă ar fi fost doar parțială, însă mărturiile din Evanghelii afirmă la unison că întunericul s-a răspîndit nu doar peste Palestina, ci peste tot Apusul (Spania) și Răsăritul (India). Să observăm că opinia împotriva căreia Dante polemizează cu atîta asprime este a Sfîntului Toma (Summa Theologica III, XLIX, 2)” (E.A. Panaitescu). “Lapi și Bindi: nume foarte răspîndite, în onomastica florentină de atunci, cum ar fi azi Rossi și Bianchi. Dar apropierea lui Lapi și Bindi de poveștile predicatorilor poate că vrea să indice că cele două nume, pe lîngă marea lor răspîndire, probabil că erau purtate de oameni nu tocmai respectabili, de plebei, oameni din popor, gata de-a se lăsa duși de nas și de-a da fuga plini de entuziasm la predicile unor bufoni urcați la amvon” (T. Di Salvo). “Sînt strigate: nu sînt pronunțate, ci sînt strigate. Verbul ne permite să zărim un predicator, care urlă și se agită, iar cu gesturile însoțește și subliniază bazaconiile pe care le zbiară, pentru a le face mai credibile” (T. Di Salvo).

Miniatura_romanica

Despre natura îngerilor (4)

Pd_XXIX_10

«Și nu vreau să te-ndoiești, ci să fii sigur că primirea harului este un merit, după cum iubirea ți-e deschisă. De-acuma roată-n acest sobor poți contempla destule, dacă vorbele mele au fost primite, fără vreun alt ajutor» (v. 64-69). Harul divin primit în Paradis depinde de intensitatea dorinței de a-l primi. După aceste explicații, Dante poate să înțeleagă prin contemplare cum stau lucrurile în Empireu. “Îndoiala, pe care Beatrice i-o atribuie lui Dante și de care vrea să-l scape, se referă la o dispută a teologilor, legată de prezența sau absența harului sfînt la îngeri, atunci cînd fidelitatea lor a fost pusă la încercare de către divinitate. Unii, ca Sfîntul Toma, îl acceptau; dar nu și Sfîntul Bonaventura (aici urmat de Dante). Care afirmă că dobîndirea harului, sau dăruirea harului, oferit de Dumnezeu în mod gratuit, este un merit, presupune una sau mai multe acțiuni meritorii, mereu în funcție de iubire, de dorința pe care o avem de a-l dobîndi” (T. Di Salvo). “Aici Beatrice ar putea să-și încheie discursul de angelologie. Continuă totuși, pentru a înfrunta subiectul memoriei îngerilor, iar sprijin i se oferă din unele interpretări neconvingătoare, pe care le dădeau anumiți teologi, care pe vremea lui Dante au stîrnit polemici. Se trece astfel la o altă parte a discursului despre îngeri și deja nu în tonuri de expunere, ci polemice, aproape ca un ecou al unei înfruntări, la care poetul se simțea obligat și care-l împingea să mediteze la erorile unor teologi, datorate interpretărilor greșite, informației și meditației insuficiente. Tema, care pare să aibă dimensiuni strict teologice, de data aceasta se apropie însă foarte mult de interesele omenești ale poetului și ale societății, inclusiv intelectuale, a vremii. Din om care observă și explică, Dante se face predicator sever, moralist afirmator de principii serioase și responsabilități intelectuale” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_11

«Dar cum pe pămînt în școlile voastre se citește că natura angelică pricepe și-și amintește și vrea, voi spune mai departe, ca să vezi adevăr curat ce-acolo jos se confundă, făcîndu-l echivoc în asemenea lectură» (v. 70-75). Totuși călăuza își continuă explicațiile: în școlile teologice și filosofice ale muritorilor se afirmă că îngerii sînt înzestrați cu inteligență, memorie și voință. Aceste lucruri trebuie lămurite. “Cu două expresii (în școlile voastre… făcîndu-l echivoc), unde este deja vizibil disprețul pentru disputele inutile sau înșelătoare (cf. invectiva din partea finală a cîntului), Beatrice se pregătește să demonteze cîteva poziții teologice ale vremii. Ele le atribuiau îngerilor toate însușirile sufletului omenesc, folosind în sens impropriu termenii de inteligență, memorie, voință” (E.A. Panaitescu). “Cu școlile voastre devine limpede trimiterea la școlile unde gustul subtilităților prevalează asupra esențialității: asemenea școli sînt departe de școala ideală, pe care și-o dorește Beatrice; de aici voastre, care presupune distanța, ironia și condamnarea, cum i se cuvine celui care, în loc să se întemeieze pe substanța religiei, se lasă pe seama afirmațiilor cu atît mai greșite, cu cît sînt pronunțate cu multă siguranță arogantă. Cuvîntul poetului parcă vrea să-i izbească și să-i stigmatizeze pe unii profesori încrezuți, pe care i-a cunoscut și i-a observat. Opoziția este acum între două tipuri de școli, sau două feluri de-a fi profesor; tema angelologică se îmbogățește pe cale polemică, printr-o aderență concretă la oameni care erau maeștri ai acestor subiecte teologice. «De aici tonul cîntului… devine mai colorat și viu: din rarefiat, corpolent; din sublim, pămîntesc; din calm și doctrinar, iritat și caricatural» (Chimenz)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_12

«Aceste substanțe, după ce s-au bucurat de chipul lui Dumnezeu, nu și-au întors fața de la el, de care nimic nu se-ascunde: de aceea n-au vederea împiedicată de alt obiect și de aceea nu trebuie să-și readucă în minte un concept uitat; acolo jos, fără a dormi, lumea visează, crezînd și necrezînd că spune adevărul; dar la una e mai multă vină și mai mare rușine» (v. 76-84). Îngerii, cunoscînd fericirea viziunii lui Dumnezeu, nu și-au mai desprins privirile de la el. Pe chipul lui Dumnezeu toate apar într-un prezent etern, ce poate fi contemplat de către îngeri. Așadar ei n-au nevoie de memorie, pentru a-și aminti lucruri ce le stau la îndemînă. Situația lor e diferită de a oamenilor, care vorbesc din amintiri (lumea visează). Unii învățători își expun cunoștințele cu bune intenții, însă alții o fac cu rea-credință (mai multă vină și mai mare rușine). “Dintre cele trei capacități atribuite în mod greșit îngerilor, Dante o analizează complet doar pe cea a memoriei: îngerii, contemplîndu-l pe Dumnezeu, în care se află și trecutul, nu au nevoie să-și amintească: vederea lor, ațintită în lumina eternă, este fixă, nu se poate schimba, e fără nevoia de-a trece de la un concept la altul (versurile 79-81), cum li se întîmplă în schimb oamenilor. Nardi amintește, în legătură cu asta, că Dante se îndepărtează aici nu doar de doctrina Sfîntului Albert cel Mare și a altor scolastici, dar și de a Sfîntului Toma” (E.A. Panaitescu). “Afirmația lui Dante că îngerii n-au memorie – întrucît pentru ei orice timp este simultan prezent și așadar ei nu resimt îndepărtarea în timp, care le este proprie oamenilor (aceștia pe bună dreptate vorbesc de trecut și istorie, de viitor și profeție) și nu pot deosebi trecutul de prezent și prezentul de viitor – pare să nu fi existat la nici un alt filosof sau teolog medieval. Dar tot pasajul parcă duce nu atît la ideea lipsei de memorie a îngerilor, aici prezentată ca un fapt evident, cît la polemica împotriva profesorilor superficiali, narcisiști, complăcuți cu ei înșiși, pe care nu-i interesează neapărat subiectul dezbaterii, ci etalarea propriei subtilități. Ceea ce condamnă Dante este zădărnicia anumitor discuții și buna credință mai mare sau mai mică, pe care o dovedesc unii ‘crezînd și necrezînd a spune adevărul’; asemenea discuții și înverșunări, pe care le arată spiritele gregare din diverse școli, nu sînt stimulate de iubirea pentru adevăr, ci de ‘iubirea pentru aparențe și propria gîndire’» (B. Nardi)” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Despre natura îngerilor (3)

Pd_XXIX_7

«chiar și rațiunea o vede cumva, care n-ar accepta ca inteligențele mișcătoare fără perfecțiunea ei să stea atîta. Acuma știi unde și cînd aceste iubiri au fost create și cum; încît s-au stins deja trei flăcări din dorința ta» (v. 43-48). Eroarea Sfîntului Ieronim poate fi dovedită și cu ajutorul rațiunii: îngerii nu puteau rămîne atîta timp lipsiți de perfecțiune. “Fără perfecțiunea ei: cerurile constituie completarea obligatorie a perfecțiunii îngerilor, care își realizează virtutea imprimînd și reglementînd mișcarea sferelor cerești: în această datorie constă perfecțiunea ființei lor” (E.A. Panaitescu). “Unde și cînd… și cum: în afara spațiului, în afara timpului, din pură iubire, în mod instantaneu și simultan cu celelalte două specii de substanțe (materia primă și cerurile). Astfel s-a realizat deci crearea îngerilor. S-au stins, adică s-au împlinit cele trei dorințe ce ardeau ca flăcări în mintea lui Dante. Însă rămîne o mare problemă, legată de creaturile cerești: căderea unora și înălțarea altora la viziunea fericită. Cînd și cum s-au întîmplat? Acesta e subiectul celei de-a doua părți din discursul Beatricei” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_8

«Nu s-ar ajunge, numărînd, la douăzeci așa de iute, cum o parte a îngerilor a tulburat orînduirea elementelor voastre. Cealaltă a rămas, și a-nceput această artă pe care o vezi, cu atîta drag, că-n veci de rotire nu se desparte» (v. 49-54). Pînă să numărăm la 20, o parte a îngerilor s-a răzvrătit împotriva Creatorului. Îngerii rămași fideli și-au început rotirea contemplativă, ca o artă, în jurul lui Dumnezeu. “Se trece acum la un alt moment din angelologie. Cît timp a trecut de la creația lor pînă la răzvrătirea lor, în ce răgaz au fost supuși de Dumnezeu la proba fidelității? Aceasta este întrebarea dantescă implicită, la care acum răspunde Beatrice. Subiectul fusese tratat de teologi și, în general, se considera că timpul respectiv nu era îndelungat. Dante îl face foarte scurt” (T. Di Salvo). “O perioadă scurtă s-a scurs între momentul creării îngerilor și răzvrătirea unei părți a lor (Convivio II, V, 12; Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXII, 5; LXIII, 6). Simultan cu răzvrătirea și căderea îngerilor, a fost cataclismul ce-a zgîlțîit Pămîntul, străbătut de Lucifer, care s-a înfipt în centrul adîncimilor (cf. Infern XXXIV, 121 sqq.). Orînduirea elementelor voastre: Pămîntul, după principiile fizicii aristotelice și scolastice, ocupă, față de aer, foc și apă, locul cel mai de jos. Datoria încredințată corurilor de îngeri este de-a gravita în jurul lui Dumnezeu, răpiți în contemplarea sa (cîntul XXVIII, versurile 25-39) și de-a îndruma cerul încredințat fiecăruia dintre ei” (E.A. Panaitescu). “În versul 54 se lămurește fără posibilitate de-a greși că arta, activitatea principală desfășurată de îngeri și în care ei se realizează pe deplin nu este cea de a le imprima cerurilor mișcare și de a le transmite propriile lor înclinații, ci aceea de-a se roti în jurul lui Dumnezeu și de a-l contempla. Nu au cum să dorească încheierea sau încetinirea acestei misiuni” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_9

«Cauza căderii a fost blestemata trufie a celui ce l-ai văzut sub toată povara lumii apăsat. Cei pe care-i vezi aici au fost smeriți în a se recunoaște din bunătatea care i-a făcut gata de-a pricepe atîtea; drept care vederea le-a fost ascuțită, de harul care luminează și de meritul lor, așa că au fermă și deplină voință» (v. 55-63). Pierzania îngerilor rebeli a fost provocată de trufia lui Lucifer, care acum stă în străfundul Infernului. Îngerii rămași fideli au rost răsplătiți pentru smerenia lor, văzul li s-a intensificat, cu ajutorul harului divin, iar puterea virtuoasă li s-a întărit. “Pentru păcatul său de trufie (n-a vrut să recunoască suveranitatea divină), Lucifer a fost înfipt în centrul Pămîntului, care e totodată, după sistemul ptolomeic, centrul universului, punctul unde se atrag din toate părțile greutățile (Infern XXXIV, 110-111). Capacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu a fost, printre îngerii credincioși, întărită pe baza harului ce luminează și a meritului lor (pe care și l-au dobîndit cînd s-au împărtășit din har), așadar se bucură acum de viziunea directă a lui Dumnezeu. De ea depinde ferma și deplina voință de bine a îngerilor, deoarece Dumnezeu fiind Binele suprem, ei nu pot decît să tindă inevitabil spre bine (Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXII, 8)” (E.A. Panaitescu). “Procedura demonstrației e tipică pentru discursul silogistic: au fost smeriți și de aceea au fost răsplătiți; de aici sporirea capacităților și a voinței lor; dacă, prin urmare, vor doar binele, nu pot în consecință să-l iubească decît pe Dumnezeu. Și întrucît Dumnezeu este binele absolut, îngerii sînt complet și inevitabil dispuși să-l iubească pe Dumnezeu și numai pe Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Această terțină descrie trecerea îngerului de la starea naturală la cea supranaturală, cum este aceea a viziunii fericite. Intelectul și voința se transformă: primul devine capabil de a-l vedea pe Dumnezeu, cealaltă, în consecința acestei viziuni, nu mai poate păcătui. Același salt calitativ, de la o stare la alta, îl realizează omul cînd se ridică la Paradis. Vedeți ce i se întîmplă lui Dante însuși, în ultimul cînt (XXXIII, 100-105)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo1

Despre natura îngerilor (2)

Pd_XXIX_4

«Și cum prin sticlă, ambră sau cristal așa străluce raza, că-ntre sosire și deplină ființă nu are interval, astfel triforma zămislire a domnului său, în ființa sa a radiat laolaltă, fără deosebire, la ivire» (v. 25-30). De la Dumnezeu, din gîndirea sa, au țîșnit ca o undă și s-au creat îngerii, cerurile și materia (triforma zămislire), instantaneu, așa cum prin materialele transparente trece fulgerător raza de lumină. “Este o reafirmare a principiului atemporalității și eternității lui Dumnezeu, care acționează nu de-a lungul unei linii constituite din numeroase puncte, adică divizibilă temporal și secționabilă și măsurabilă, ci în interiorul unui punct indivizivil și totodată simultan” (T. Di Salvo). “Sticlă, ambră sau cristal: corpurile transparente aduse ca exemplu sînt nu întîmplător în număr de trei: ele îi corespund triformei zămisliri a arcului cu trei coarde, adică reflectării universului în imaginea Treimii creatoare” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_5

«Laolaltă au fost create rîndul și rostul substanțelor; iar acelea, produse-n act pur, au fost în vîrful lumii; puterea pură a ocupat partea de jos; la mijloc a strîns puterea asemenea nod, ce-n veci nu se deznoadă» (v. 31-36). Totodată s-a stabilit și locul pe care-l vor ocupa cele trei tipuri de creație divină: îngerii sus în Empireu, materia în partea de jos, cerurile la mijloc, cu valoare de legătură indestructibilă. “Să observăm rara putere de sinteză prin care Dante își prezintă cosmogonia: au ieșit din mintea lui Dumnezeu, în aceeași clipă, materia și forma; materia și forma, unite laolaltă, se dispun îndată în locul ce le-a fost atribuit, după o ordine și un scop limpede determinate: sus Empireul, jos pămîntul, în mijloc cerurile. Nu putem să nu recunoaștem că toate aceste versuri apar străbătute de o «nedefinită emoție teologică», «legate în ritmul unei amețitoare vieți afective», purtate de «o respirație foarte amplă, în care se află neliniștea certitudinilor transcendentale» (Getto). Poezia creației, cîntul formei și al materiei își au limbajul propriu, rar, prețios, bogat în latinisme și cuvinte noi, ce reușește să dea un sens concret acelei lumi teologice, fără a-i pierde înălțimea și conotația. Cuvintele fie latinizante (ubi, subsisto, torpente, ima, vime), fie făurite de Dante (concreato, si divima) repetă – cum observă cu obișnuita sa eficiență Getto – «o condiție destul de frecventă în Paradis, unde Poetul, în fața experienței excepționale, pe care se vede obligat s-o descrie, parcă cere ajutorul unui limbaj care să iasă, în fizionomia sa lexicală, din formele obișnuite și cotidiene», recurgînd la cuvinte de o noutate absolută și neînchipuită, sau la cuvinte docte și înalte, din limba oficială a culturii și a Summae-lor. La aceste două soluții, în plus, Poetul este obligat să recurgă dintr-un alt motiv: inevitabila sărăcie lexicală a unei limbi, ca vulgara medievală, aflată încă la originile sale” (E.A. Panaitescu). “Așadar nu numai că aceste substanțe au fost create toate împreună și într-o clipă, dar în același timp le-au fost date ordinea și organizarea, constituindu-se astfel, dintr-odată, structura unitară a cosmosului” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_6

«Ieronim a scris de îngerii creați cu lung șir de secole înainte ca lumea să fie făcută; dar acest adevăr e scris în multe părți de scribii Sfîntului Duh; și îți vei da seama, de bine iei aminte» (v. 37-42). Sfîntul Ieronim, care a susținut că îngerii au fost creați cu multe secole mai devreme decît lumea, a fost dezmințit, pe bună dreptate, de Sfînta Scriptură. “Opinia pe care Sfîntul Ieronim, marele doctor al Bisericii, care a trăit în secolul al V-lea, a exprimat-o în comentariul Super Epistulam ad Titum (I, 2), în legătură cu crearea îngerilor, este respinsă de Sfîntul Toma (Summa Theologica I, LXI, 3). Paginile din Sfînta Scriptură, la care se referă Dante în versurile 40-41, sînt cele din Geneză (1, 1), Psalmi (102, 26) și Ecleziast (18, 1)” (E.A. Panaitescu). “O civilizație ca aceea medievală, unde religiozitatea pătrundea peste tot și cu mare intensitate de participare, uneori cu intervenții excesive, care împingeau la intoleranță, a avut gustul neacademic al disputelor, al dezbaterilor: trebuia să i se confere unei religii, mai curînd acceptată din credință, decît pe deplin lămurită în nodurile ei conceptuale, o înfățișare filosofică. Un exemplu de dispută religioasă este această polemică, purtată în tonalități totuși respectuoase, a lui Dante în jurul unei opinii considerate de el greșite a Sfîntului Ieronim. Acesta, într-un comentariu al său din Epistolă către Titus, afirmase că îngerii au fost creați de Dumnezeu cu multe secole înainte de lumea sensibilă. Dante reia opinia Sfîntului Toma și reafirmă că n-a existat nici o prioritate în opera de creație, ci că a fost o simultaneitate. Stau dovadă la aceasta atît textele sfinte, cît și concluziile oferite de rațiune, care nu poate admite că îngerii au rămas timp de secole inactivi și așadar departe de perfecțiunea lor, ca orice putere care nu trece la acțiune spre a-și realiza propriul destin, pentru care a fost creată. Așadar rămîne adevărat ceea ce spune Biblia (Dumnezeu mai întîi de toate a creat cerul și pămîntul) și ceea ce ne asigură rațiunea, anume că îngerii și cerurile (ultimele perfecționîndu-i pe primii) au apărut împreună” (T. Di Salvo).

Miniatura_Pavia1

Despre natura îngerilor (1)

Miniatura_fiorentina

Al nouălea cer, sau Primul Mobil. Explicații de angelologie. Crearea îngerilor. Răzvrătirea unor îngeri. Despre calitățile îngerilor. Spre deosebire de ei, lumea pămîntească s-a îndepărtat de la adevărul divin. Numărul îngerilor.

Pd_XXIX_1

«Cînd ambii copii ai Latonei, acoperiți de Cumpănă și Berbec, se înfășoară-n zona orizontului, cît durează că zenitul îi cumpănește, pînă ce unul și altul, schimbînd emisfera, din cingătoare se liberează, atît, cu chipul pictat în zîmbet, a tăcut Beatrice, privind țintă la punctul ce m-a copleșit» (v. 1-9). Intervine o clipă de tăcere, între explicațiile precedente și cele următoare oferite de Beatrice – nu mai lungă decît momentul de cumpănă în care se află Soarele și Luna pe cer. “Soarele și Luna sînt reprezentați, în mitologia clasică, de Apolo și Diana, copiii Latonei (Purgatoriu XX, 130-132; Paradis X, 67). În echinoxul de primăvară, Soarele, în zodia Berbecului, și Luna, în zodia Balanței, ating linia orizontului în două puncte ale cerului, diametral opuse și echidistante ale zenitului. Perioada care trece între acest moment și următorul, cînd Soarele trece în emisfera australă, iar Luna în cea boreală (schimbînd emisfera) e foarte scurtă” (E.A. Panaitescu). “După ce a vorbit despre ordinea ierarhiilor de îngeri, Beatrice se pregătește acum să vorbească despre originea lor: între cele două momente se întinde o foarte scurtă pauză de tăcere. Acest fapt, în viziunea lui Dante, avînd în vedere importanța pe care i-o atribuie femeii, dobîndește o dimensiune profundă, ce dă imaginea comparației astronomice. Cosmică e mișcarea Soarelui și a Lunii, cosmică e și tăcerea Beatricei. Care, oricum, a fost foarte scurtă, aproape scăpînd de sub o măsurătoare realistă. Comparația are, pe plan artistic, rolul de a sluji ca un prag între situația cu care se închide cîntul precedent și cel care se deschide cu un nou subiect: are de fapt o valoare muzicală și poetică” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_2

«Apoi a început: ‘Eu spun, fără să-ntreb, ce vrei să auzi, căci am văzut-o acolo unde se-adună orice loc și orice timp. Nu spre a-și dobîndi un bine, ce nu-i cu putință, ci pentru ca splendoarea sa să poată zice, sclipind, “Exist”» (v. 10-15). Călăuza răspunde la curiozitatea neformulată în cuvinte de călător: Dumnezeu a creat lumea și ființele nu pentru a-și mări perfecțiunea, un lucru imposibil, ci pentru ca toate creaturile desprinse din el să se poată bucura, strălucind, de existență. “Beatrice, răspunzînd la întrebarea neexprimată de Dante (cînd, unde, cum i-a creat Dumnezeu pe îngeri: cf. versurile 46-48), ne introduce imediat în taina creației, evocînd momentul, dincolo de timp și spațiu, al primei generări a lucrurilor. Dumnezeu, Binele absolut și infinit, a creat nu din necesitate, ci printr-un act gratuit de iubire. El a vrut ca strălucirea sa – iradierea vieții sale intime – să aibă o consistență proprie, desfășurîndu-se în «alte» ființe, distincte de El, înzestrate cu proprietăți și funcții specifice, conștiente de existența lor. Aceste noi consistențe, înflorite din iubirea sa, trăiesc la rîndul lor doar întrucît iubesc (noi iubiri). Doctrina expusă de Beatrice ține de cel mai riguros tomism (cf. Summa Theologica I, L, 1; Contra Gentiles II, 46; De potentia III, 17, ad 4)” (E.A. Panaitescu). “Întrebarea lui Dante este precizată doar în versurile 46-48, cînd Beatrice, în concluzie, spune: acum știi unde și cînd și cum au fost creați acești îngeri. Însă Dante n-a exprimat verbal întrebarea; printr-un proces deja cunoscut, Beatrice răspunde la ceea ce a intuit și a văzut în sentimentele lui Dante. Îndreptîndu-se spre demonstrarea creației, Beatrice simte nevoia să insiste pe două concepte fundamentale, care erau prezente în toată filosofia și teologia medievală: 1. actul de creație răspunde unui proces interior de bucurie, care se determină printr-un proces de făurire sau de emanare, printr-un modul de lumină, care se extinde și se dilată și cuprinde în sine noi obiecte, cărora le dă viață cu puterea sa; 2. Dumnezeu creează nu pentru a se mări pe el însuși, puterea sa și raza stăpînirii sale: gratuit, spontan, împins de vitalitatea sa, de spiritul său de iubire și generozitate, Dumnezeu creează «și la producerea de noi creaturi nimic altceva nu-l împinge pe Dumnezeu, decît bunătatea sa, pe care el vrea s-o comunice oricărui lucru, printr-un proces de asimilare cu sine însuși a oricărei creaturi ale sale» (Sf. Toma, Contra gentiles II, 46)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_3

«în veșnicia sa, fără de timp, în afara înțelegerii, după placul său, s-a deschis în noi iubiri eterna iubire. Nici înainte n-a zăcut toropit; căci nici devreme, nici tîrziu n-a plutit cuvîntul Domnului peste aceste ape. Forma și materia, lipite și curate, au ieșit la existență fără greșeală, ca trei săgeți din arcul cu trei coarde» (v. 16-24). Geneza lumii nu poate fi legată de un moment precis și este imposibil rațional să ne închipuim ce anume a făcut Dumnezeu înainte de aceasta. Îngerii și materia au apărut simultan, în urma acțiunii Domnului trinitar. “Creația s-a petrecut în afara timpului, în eternitatea unde nu există mai întîi și mai apoi: timpul este ritmul vieții ființelor și așadar nu există fără ele (cf. Convivio IV, II, 6). Cuvîntul Domnului peste aceste ape: versul este traducerea unei expresii din Geneză (1, 2) și, făcînd aluzie la apele create de Dumnezeu și situate «deasupra cerurilor», Dante le identifică prin a noua sferă, Primul Mobil, cerul plin de apă, a cărui materie incoruptibilă e transparentă ca apa. Nardi, care a propus această explicație, citează și sursele doctrinei dantești: Sfîntul Albert cel Mare și Sfîntul Toma” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu a adus pe lume prima dată, simultan și prin același act de creație, forma pură (îngerii, inteligențe pure, lipsite de materie), materia pură (materia primă și încă amestecată a elementelor) și compoziția de materie și formă (cerurile). Dacă duhurile înzestrate cu inteligență și voință și, singure printre toate, în stare de a spune «Exist» (adică să aibă conștiința și certitudinea existenței lor), au fost – cum observă Nardi – «scopul principal al creației (versurile 13-18), Dumnezeu s-a gîndit să le asigure încăperea unde să-și desfășoare activitatea și să-și exercite stăpînirea: această încăpere este lumea sensibilă. Astfel încît lumea inteligibilă și lumea sensibilă sînt două realități strîns legate între ele, cum s-a văzut deja în cîntul precedent, unde se vorbea tocmai despre corespondența dintre corurile îngerești și virtuțile cercurilor pămîntești»” (E.A. Panaitescu). “Arcul cu trei coarde: «este foarte potrivită această comparație… arcul reprezintă Divinitatea; cele trei coarde, cele trei persoane» (Buti). Cele trei săgeți care pleacă împreună și își produc efectele concomitent fac aluzie la contemporaneitatea și simultaneitatea acțiunii Dumnezeului unic și trinitar. Că existau asemenea arcuri este confirmat de Lana: «se fac arcuri care au trei coarde și ele slobod laolaltă trei săgeți»” (T. Di Salvo).

Basilica_San_Marco

Ierarhia îngerilor (8)

Pd_XXVIII_23

«Apoi în penultimele două cercuri voioase Principii și Arhanghelii se rotesc; ultimul e tot din Îngeri în sărbătoare» (v. 124-126). A treia triadă include de asemeni trei categorii diferite de îngeri plini de bucurie pentru poziția privilegiată în care se află. “Ultimul așadar, cum reiese și din expresia Îngeri în sărbătoare, este al îngerilor propriu-ziși, avînd în vedere că se numesc în general îngeri toate creaturile angelice care formează cele nouă coruri, ce se împart în trei grupuri, fiecare cu cîte trei coruri” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_24

«Aceste cete în sus toate admiră și-n jos înving astfel că spre Dumnezeu sînt toate atrase și toate atrag. Iar Dionisie cu atîta dor s-a pus să contemple aceste cete că le-a numit și le-a deosebit ca mine» (v. 127-132). Îngerii împărțiți în nouă grupuri, de trei ori cîte trei, contemplă extaziați înălțimea lui Dumnezeu. Totodată ei își exercită în jos influența, asupra restului universului, pe care-l atrag spre viziunea Domnului. A existat un cercetător devotat al acestei tensiuni divine, Dionisie, care a descris deja ierarhiile divine. “Există o tensiune, ce caracterizează corurile îngerești și le face să se îndrepte de jos în sus, ca printr-o serie de atracții, spre contemplarea extatică a lui Dumnezeu. Și astfel, dacă sînt distincte, iar corurile îngerești de pe treptele mai înalte le atrag mai puternic pe cele de pe treptele mai joase, toate se reunesc în finalitatea identică spre care tind” (T. Di Salvo). “Evul Mediu îi atribuia lui Dionisie Areopagitul opera De coelesti hierarchia, în care este prezentată dispunerea corurilor îngerești, urmată de Grigore cel Mare în Homelia XXXIV și expusă acum de Dante. Ulterior în Convivio (II, V, 6), Dante și-a însușit dispunerea fixată de Sfîntul Grigore cel Mare (Moralia in Job XXXII, 48): serafimi, heruvimi, puteri; principi, virtuți, domnii; tronuri, arhangheli, îngeri” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVIII_25

«Dar Grigore apoi de el s-a desprins; așa că, îndată ce ochii și i-a deschis în acest cer, de sine însuși a rîs. Și dacă așa tainic adevăr l-a rostit muritorul pe pămînt, nu vreau să te miri; că cine l-a văzut aici sus i l-a descoperit, cu multe altele din adevărurile acestor cercuri’» (v. 133-139). Sfîntul Grigore cel Mare s-a îndepărtat de perspectiva lui Dionisie, dar apoi, ajungînd el însuși în Paradis, a zîmbit văzînd eroarea pe care a comis-o. Superioritatea perspectivei lui Dionisie i se datorează inspirației divine dăruite Sfîntului Pavel, care fiind încă viu, a putut să viziteze Paradisul și să-i comunice învățăcelului său tot adevărul despre dispunerea îngerilor. “În spatele surîsului schițat de Sfîntul Grigore se află și cel al lui Dante, care zîmbește de sine însuși și de greșeala sa, care l-a împins să accepte în Convivio (II, VI, 6) aceeași opinie a sfîntului” (T. Di Salvo). “Dionisie, în capitolul De coelesti hierarchia, declară că ordinea corurilor îngerești i-a fost revelată de Sfîntul Pavel, după ce acesta a fost răpit în contemplația mistică pînă în al treilea cer (cf. Infern II, 28-30)” (E.A. Panaitescu).

Coppo_di_Marcovaldo