Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Despre Paradisul lui Dante (3)

Dante-Santa_Croce

Cu aceasta ieșim din cele nouă ceruri și intrăm în Paradisul propriu-zis, care se află în Empireu. Aminteam de cifra 3, care structurează întreaga expediție. În al treilea volum al poemului dantesc avem cele trei spații de mîntuire: cerurile, Empireul și sălașul lui Dumnezeu. Sînt trei momente succesive ale viziunii. Ca să înțelegem asta, trebuie să insistăm pe un lucru fundamental: Dante nu stă pe loc! El merge înainte. Astfel încît totul este văzut din mișcare, e impregnat de dinamism, iar unul și același lucru are aspecte diferite, în momente succesive. La fel se întîmplă și cu Empireul. Apar trei forme ale sale. Mai întîi călătorul zărește o lumină vie, care îl orbește. Apoi se ivește în fața ochilor săi un rîu cu flăcări de aur, din care trebuie să soarbă, ca să se purifice. Și apoi vede un amfiteatru, pe care îl contemplă minuțios.

Cum descrie Beatrice, într-un grup de terține celebre, ansamblul Empireului, de care cei doi se apropie?

37.“Con atto e voce di spedito duce
ricominciò: «Noi siamo usciti fore
del maggior corpo al ciel ch’è pura luce:

40. luce intellettual, piena d’amore;
amor di vero ben, pien di letizia;
letizia che trascende ogni dolzore».” [5]

Iată o minunată prezentare poetică a acestui spațiu divin, deja lipsit de coordonate materiale. Observați și figura stilistică predominantă, anadiploza, cu care finalul versului se leagă prin repetiție de începutul celui următor (pura luce / luce intellettual; piena d’amore / amor…; pien di letizia; / letizia…), pentru a marca, inclusiv la suprafață, formal, omogenitatea și puritatea ce învelesc Empireul în cele trei trăsături spirituale: lumina, iubirea și bucuria.

Am spus că asistăm la trei viziuni succesive ale Empireului. Mai întîi îi apare călătorului o strălucire orbitoare:

46. “Come subito lampo che discetti
li spiriti visivi, sì che priva
dall’atto l’occhio di più forti obietti,

49. così mi circunfulse luce viva
e lasciommi fasciato di tal velo
del suo fulgor, che nulla m’appariva.” [6]

Dante își pierde brusc vederea, ca după lovitura unui fulger. La apariția viziunii divine, bietele noastre simțuri pămîntești sînt copleșite, devin neputincioase. În al doilea moment, totuși, ființele privilegiate, cărora li se îngăduie hierofania, se bucură de limpezirea contururilor.

61. “E vidi lume in forma di rivera
fulvido di fulgore, intra due rive
dipinte di mirabil primavera.

64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
quasi rubin che oro circunscrive.” [7]

Probabil că acestea sînt printre cele mai melodioase versuri scrise vreodată în limba italiană. Se recunoaște un admirabil joc de aliterații în “f” și “r”, prin care forma de la suprafață transpune perfecțiunea conținutului luminos, pe care poetul o are de comunicat.

Așadar lumina orbitoare se preschimbă într-un rîu de flăcări și aur. Putem să ne închipuim curgînd o apă strălucitoare, fierbinte, cu limbile de foc sărind afară ca peștii zburdalnici și așezîndu-se peste florile de pe țărm, la fel cum e cuprinsă o montură de giuvaer într-un inel de aur. O viziune extraordinară. De acolo, printr-o înfrîngere a legilor geometriei, imaginea în lungime, a apei curgătoare, se metamorfozează, devine o figură rotundă, atunci cînd Dante își continuă ascensiunea. Unul și același concept, Empireul, este văzut în al treilea mod, ca un imens amfiteatru, la candida Rosa, ce se desfășoară pe înălțime și cuprinde mii de jilțuri, pe care stau duhurile fericite. Abia aici, pentru prima dată, călătorului i se dă harul de-a le vedea trupește, ca-n ziua Judecății de Apoi. Pînă acum el a zărit doar contururi și lumini, dar virtutea i-a sporit, după ce-a sorbit din rîul de foc, puterea vederii i s-a întărit și, pe îndelete, îi poate admira pe toți cei aflați acolo. 

Deasupra miraculosului trandafir zboară numeroase grupuri de îngeri, pentru a menține legătura cu Dumnezeu, ca roiuri de albine harnice, care se scufundă febril în petalele florii și apoi se înalță din nou în văzduh, către izvorul iubirii eterne.

1. “In forma dunque di candida rosa
mi si mostrava la milizia santa
che nel suo sangue Cristo fece sposa;

4. ma l’altra, che volando vede e canta
la gloria di colui che la ‘nnamora
e la bontà che la fece cotanta,

7. sì come schiera d’ape, che s’infiora
una fiata e una si ritorna
là dove suo laboro s’insapora,

10. nel gran fior discendeva che s’adorna
di tante foglie, e quindi risaliva
là dove ‘l suo amor sempre soggiorna.” [8]

Îngerii ce pendulează între Bunul Dumnezeu și Roza albă au chipul roșu (simbolul iubirii divine), aripile de aur (simbolul perfecțiunii) și înfățișarea mai albă decît zăpada (simbolul purității). Atunci cînd coboară între petalele florii, îngerii transmit pe rînd, de la un nivel la celălalt, sentimente de pace și smerenie, pe care le-au dobîndit în zborul spre Demiurg.

La o foarte mare distanță, în vîrf, stă Sfînta Fecioară. Sub ea sînt dispuși mii de îngeri și duhuri fericite. În realitatea fizică, Dante n-ar fi putut răzbate cu privirea pînă la ea, dar în Paradis nu există atmosferă și nu există obstacole, totul îi stă în fața ochilor, deși el pricepe înălțimea și depărtarea amețitoare la care se află cu toții: imaginea divină, fără să fie de nimic împiedicată, străbate universul și ajunge pînă la fiecare om, după cum este el demn sau nu s-o primească.

Structura amfiteatrului este împărțită în două jumătăți: credincioșii în Cristos care va veni și credincioșii în Cristos care a venit. Și, printre aceștia, de-o parte se află bărbații, de altă parte stau femeile. Comentatorii au arătat că situația reia ceremonialul ebraic și pe acela de la începuturile Bisericii creștine, cînd femeile stăteau separat de bărbați, în interiorul locașului de cult.

Jacobello_del_Fiore

Într-o parte îi avem așadar pe Adam și Moise, respectiv pe Sfînta Fecioară cu mama ei, Sfînta Ana. Dincolo, printre credincioșii în Cristos care a venit, se află Sfînta Lucia, respectiv Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan Evanghelistul, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfîntul Francisc, Sfîntul Benedict, Sfîntul Augustin. Sigur că poemul nu-și propune să epuizeze lista miilor de duhuri fericite, înregistrează doar numele cele mai reprezentative, prezențele exemplare.

Dar locurile de beatitudine, în această imensă “sală a tronului” sînt distribuite, în funcție de Cristos, nu doar la stînga și la dreapta, ci și pe înălțime: la picioarele duhurilor mîntuite, într-o altă zonă și despărțiți după aceleași criterii, stau copiii inocenți din Vechiul Testament, care au murit înainte de instituirea obligației botezului, respectiv copiii botezați din Noul Testament. Rigoarea teologiei se împletește cu structura poeziei.

Cum continuă călătoria? Am ajuns, împreună cu protagonistul, în anticamera misterului divinității. Văzul lui Dante se acutizează:

55. “Da quinci innanzi il mio veder fu maggio
che ‘l parlar mostra, ch’a tal vista cede,
e cede la memoria a tanto oltraggio.

58. Qual è colui che sognando vede,
che dopo ‘l sogno la passione impressa
rimane, e l’altro a la mente non riede”. [9]

Așa rămîne el, cu vederea hipertrofiată și cu vorbirea retezată, după ce i-a perceput, în toată magnificența lor, pe sfinții din Empireu. Memoria nu rezistă, solicitată cu asemenea intensitate. Ființa reține doar sentimentul omului trezit din vis, care mai resimte zbuciumul emoției. Știe că se apropie momentul de cumpănă, țelul întregii sale expediții, vederea lui Dumnezeu, înțelegerea tainei finale a universului. Sigur că el nu poate urca trupește pînă acolo. Între timp Sfîntul Bernard i-a luat locul Beatricei, pe neobservate, în postura de călăuză, iar aceasta și-a ocupat jilțul triumfal din Empireu. Iar noul îndrumător îl îndeamnă să-și ridice privirile spre Sfînta Fecioară, să o implore pentru dobîndirea harului de-a vedea taina ultimă. Ceea ce Dante face. Și, din acest moment, expediția lui devine o aventură a privirii. De acolo, de la picioarele amfiteatrului, despre care afirmă că avea circumferința mai mare decît diametrul Soarelui – și atunci închipuiți-vă cît era tot Empireul, în desfășurarea sa! – de acolo, de jos, Dante urcă din priviri spre Fecioara Maria.

Iar Sfîntul Bernard, în prima jumătate a cîntului final din Paradis, declamă o impresionantă rugăciune către Maria, una dintre cele mai răsunătoare din întreaga poezie italiană, îi imploră ajutorul pentru ca Dante să-și poată împlini țelul călătoriei. Sfînta Fecioară privește în jos, spre cel care exclamă înflăcărat:

37. “Vinca tua guardia i movimenti umani:
vedi Beatrice con quanti beati
per li miei prieghi ti chiudon le mani!”. [10]

Toți cei de aici, din Empireu, o imploră cu mîinile unite și înălțate pe Maria să-l ajute pe drumeț în finalizarea ascensiunii spre cunoaștere și mîntuire. Putem percepe situația și în mod simbolic. S-a subliniat că intercesiunea Sfintei Fecioare, spre mila și iubirea lui Cristos, este fundamentală. De aici și marea importanță a cultului marian în cadrul Bisericii.

Se profilează atunci o imagine uluitoare, în cadrul poemului: Sfînta Fecioară privește în jos, doar din ochi îl ascultă pe Sfîntul Bernard, dă de înțeles că îi acceptă rugămintea și apoi își întoarce din nou privirile spre înălțimi, către Dumnezeu. Iar Dante călătorește, pe raza privirilor Sfintei Fecioare, în sus, pentru a-l cunoaște pe Demiurg. Și ce vede el? La început observă doar un punct. Vă spuneam că Dante se află mereu în mișcare, iar acest lucru îi modifică perspectiva asupra celor din Paradis. În cadrul triplei revelații, succesive (iarăși cifra trei!), mai întîi Dumnezeu este doar un punct în cosmos. El este principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, din întregul univers:

85.“Nel suo profondo vidi che s’interna,
legato con amore in un volume,
ciò che per l’universo si squaderna:

88. sustanze e accidenti e lor costume
quasi conflati insieme, per tal modo
che ciò ch’i’ dico è un semplice lume.” [11]

Sinteza universului. Dar Dante își încordează privirile, pentru a-și continua drumul, ca să înțeleagă mai bine. Și atunci vede trei cercuri, în trei culori diferite și avînd aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. Găsim astfel exprimarea poetică, desigur alegorică, a misterului Sfintei Treimi.

115. “Nella profonda e chiara sussistenza
dell’alto lume parvermi tre giri
di tre colori e d’una contenenza;

118. e l’un dall’altro come iri da iri
parea reflesso, e ‘l terzo parea foco
che quinci e quindi igualmente si spiri.” [12]

Totuși Dante intuiește că n-a ajuns pînă la capăt. El vrea să vadă mai mult, să știe mai mult. Observați un alt lucru straniu: revelația se slujește de rațiune! De obicei revelația se hrănea din sentimentul de consternare al omului luminat de epifanie. La Dante, nu. El insistă să meargă înainte în descoperirile sale. Și atunci îl vede pe Isus, în cercul din mijloc și observă un chip uman. Pentru că așa cum omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dacă parcurgem drumul invers, înseamnă că însuși Dumnezeu are o imagine omenească, acolo, în străfundurile sale cele mai ascunse. Și Dante aproximează, în versurile sale, misterul Întrupării, care este una din marile taine ale credinței creștine.

127. “Quella circulazion che sì concetta
pareva in te come lume reflesso,
dalli occhi miei alquanto circunspetta,

130. dentro da sé, del suo colore stesso,
mi parve pinta della nostra effige;
per che ‘l mio viso in lei tutto era messo.” [13]

A ajuns călătorul în miezul misterului universal, filosofic, teologic. Ce-i mai rămîne? O lumină fulgerătoare îi blochează posibilitatea de vorbire. El nu încetează să înțeleagă. Vin informațiile – dacă se poate spune așa –, imaginile revelației continuă să se acumuleze în el, dar nu ni le mai poate comunica. Puterea lui Dumnezeu – aceea care iubește și care din iubire a creat lumea și o învîrte – îl antrenează pe însuși privitor, iar Dante intră în rotația întregului univers, îndată ce-a dobîndit revelația, pe care nu ne-o mai poate descrie:

142. “All’alta fantasia qui mancò possa;
ma già volgeva il mio disio e ‘l velle,
sì come rota ch’igualmente è mossa,

145. l’amor che move il sole e l’altre stelle.” [14]

Este momentul final, este ultimul vers din întregul poem. Călătorul și-a atins țelul, dar nu ni-l mai poate exprima. Vederea divinității depășește cuvintele, pentru că vorbele noastre transmit idei, concepte, însă Dumnezeu este mult dincolo de o asemenea concretețe, nu poate fi închis în vorbe, transmis prin explicații. El poate fi eventual intuit, simțit. Prin urmare aici poezia încetează și Divina Comedie se încheie.

S-a observat, pe bună dreptate, că “toată mistica medievală oferă o amplă documentare a acestui itinerar gnoseologic ideal, a acestei atitudini a sufletului și a intelectului, în care se vorbește despre Dumnezeu, pe cale indirectă, prin intermediul mărturisirii imposibilității de a vorbi despre el” (G. Getto). Marea tensiune artistică a finalului sublim, a punctului de destinație al purificării spirituale, e potențată de incertitudinea descrierii concrete, de ambiguitatea portretizării precise. “Izvorul poeziei stă pe deplin în acea minunată serie de aproximări: «Cum e acela care visînd vede…», «Astfel neaua la soare se topește…», « Doar o clipă mi-e de mai mare uitare…», «Vai, ce scurtă e zisa și ce slabă…», «Cum geometrul se adîncește…». Minunate comparații ale adevărului ce ne transcende, ale infinitului ce ne atinge și ne lasă rătăciți și fără amintiri” (G. Getto). Cititorul primește astfel, după o lungă expediție, nu descrierea imaginii lui Dumnezeu, ci aproximarea sentimentelor trăite de peregrinul ajuns la capătul traseului spiritual, confruntat cu epifania primei cauze și a ultimei finalități. Punctul suprem al existenței se întîlnește cu punctul suprem al poeziei.

Note:

[5] “Cu ținuta și vocea de călăuză grăbită a reînceput: «Noi am ieșit din trupul mai mare la cerul ce-i pură lumină: lumină a minții, plină de iubire; iubire de adevăratul bine, plin de bucurie; bucurie ce întrece orice duioșie»” (Cîntul XXX).

[6] “Ca fulger brusc ce spulberă putințele vederii, încît lipsește ochiul de obiectele mai mari, astfel mi-a scăpărat în jur lumină vie și m-a lăsat cuprins în atare văl cu scînteierea sa, că nimic nu mai zăream” (Cîntul XXX).

[7] “Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde” (Cîntul XXX).

[8] “În formă de albă roză așadar mi se-arăta armata sfîntă, pe care cu sîngele său Cristos și-a făcut-o mireasă; dar cealaltă, care zburînd vede și cîntă slava celui ce-o îndrăgostește și bunătatea ce-a făcut-o astfel, ca roiul de albine, cînd una pogoară-n flori și alta se-ntoarce acolo unde munca și-o îndulcește, în floarea mare cobora, ce se-mpodobește cu multe foi, și-apoi urca la loc unde iubirea sa mereu sălășluiește” (Cîntul XXXI).

[9] “De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată pasiunea imprimată, iar altceva în minte nu-i revine” (Cîntul XXXIII).

[10] “Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!” (Cîntul XXXIII).

[11] “În adîncul ei am văzut că se includ, legate cu iubire într-un volum, cele ce prin univers sînt despărțite; substanțe și accidente și-nsușirile lor, aproape topite laolaltă, astfel că tot ce spun eu e doar o palidă lumină” (Cîntul XXXIII). 

[12] “În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră” (Cîntul XXXIII).

[13] “Acea rotire, ce părea concepută în tine ca lumina reflectată, de ochii mei cîtva-mprejur privită, înăuntrul ei, cu însăși culoarea sa, mi s-a părut pictată cu efigia noastră; așa că vederea mea în ea era toată adîncită” (Cîntul XXXIII).

[14] “Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele” (Cîntul XXXIII).

bolta

Despre Paradisul lui Dante (2)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ce reguli există în Paradis? Toate duhurile fericite sînt mîntuite. Dante este curios să afle de ce unii sînt în cerul Lunii, iar alții, de pildă, în cerul lui Venus sau al lui Saturn. Sînt unii mai neîmpliniți decît ceilalți? Nu, nu sînt mai urgisiți, cu toții sînt deja mîntuiți, au depășit orice chinuri posibile, din Infern sau Purgatoriu. Ce diferă la ei? Gradul de fericire. Cei care stau mai aproape de Dumnezeu, fiindcă l-au iubit mai mult, fiindcă Dumnezeu le-a permis să-l iubească mai mult, sînt mai fericiți. Relația, pînă la urmă, este biunivocă. Îl poți iubi pe Dumnezeu, în măsura în care el ți-o permite, îți dă harul de a-l iubi. Dacă nu ai acest har, ochiul tău se închide. După cum o spune și evanghelistul: “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6, 22). Acel ochi poate percepe lumina, care reflectă virtutea purtătorului. Cu cît ești mai virtuos, cu atît ochiul tău este mai pătrunzător și îți însușești mai deplin lumina divină, care ți se înfățișează. De fapt duhurile fericite, care îi apar lui Dante în Paradis, reflectă lumina orbitoare a lui Dumnezeu însuși. Ele sînt purtătoare ale iubirii și ale luminii, cele două concepte sînt aproape sinonime aici. Cei care sînt mai iubiți și îl iubesc mai mult pe Dumnezeu sînt mai luminoși. Și peregrinul nu-i poate vedea, în trăsăturile lor adevărate. Nu le percepe decît conturul, în primul cer, al Lunii. Apoi pînă și aceste vagi sugestii trupești dispar. Duhurile fericite i se prezintă și își spun povestea, dar rămîn formal de nedeslușit. Să subliniem un detaliu important: ele nu-și au locul efectiv aici. Aceste ceruri, pe care Dante le traversează, sînt ca o prefigurare a ceea ce urmează. Toate duhurile, pe care le-am înșirat pînă acum, stau de fapt pe diverse trepte din Empireu. Îi ies în întîmpinare călătorului să-l salute, să-i spună povestea lor și să-l îndemne implicit să persevereze pe calea virtuții. După cum o consemnează cu acuitate un comentator, Dante era “un poet prea înalt și rafinat pentru a-și închipui că se reprezintă pe sine și pe Beatrice învîrtindu-se roată pe treptele Paradisului și intrînd în vorbă ba cu un duh fericit, ba cu altul, întrerupîndu-l o vreme din contemplarea lui Dumnezeu și întrerupîndu-se chiar pe sine însuși. Pe de altă parte, asta însemna să renunțe la simetria față de celelalte două cantice, nu doar formală, ci și de substanță; fiindcă ar fi fost o renunțare substanțială să priveze a treia cantică de caracterul său de tratat teologic. Remediul l-a constituit umplerea cu duhuri fericite, sub un pretext oarecare, a planetelor care trebuiau traversate în ascensiunea spre Empireu. Și, după ce-a stabilit să umple cerurile cu personaje, probabil că i s-a părut oportun poetului să-și închipuie că, în fiecare, coboară acele duhuri fericite care au fost influențate de respectivele planete și să ofere astfel și o mică încercare de clasificare astrologică” (M. Porena).

Așadar toate duhurile sînt mîntuite, dar se bucură în mod diferit de vederea lui Dumnezeu. În funcție de asta, sînt mai mult sau mai puțin fericite. Interesant este că noi, în viața de toate zilele, ne dorim mereu ceva, invidiem pe cineva, vrem să-i ocupăm locul, să-l gonim, să ne facem culcușul acolo. În Paradis nu există invidie, nu există dorință de ameliorare, pentru că toți au atins deja perfecțiunea. Nimeni nu-și dorește un loc mai bun, cu toții sînt mulțumiți de decizia Domnului. Sînt acolo, pe anumite poziții, nu fiindcă au optat prin voința lor pentru acelea, ci fiindcă le-a trasat Dumnezeu locul respectiv. Și atunci nu rîvnesc la altceva. Sînt mulțumiți, sînt fericiți, fiindcă voința Lui este voința lor.

70. “Frate, la nostra volontà quieta
virtù di carità, che fa volerne
sol quel ch’avemo, e d’altro non ci asseta.

73. Se disiassimo esser più superne,
foran discordi li nostri disiri
dal voler di colui che qui ne cerne.”[1]

Intenţia de promovare într-o poziție mai bună ar intra în contradicţie cu judecata Creatorului, care fiecăruia i-a atribuit, cu înţelepciune, locul care i se cuvine.

85. “«E ‘n la sua volontade è nostra pace:
ell’ è quel mare al qual tutto si move
ciò ch’ella cria e che natura face».

88. Chiaro mi fu allor come ogni dove
in cielo è paradiso, etsi la grazia
del sommo ben d’un modo non vi piove.”[2]

În voinţa lui Dumnezeu stă pacea sufletelor mîntuite, care îşi ating astfel fericirea. Acolo se adună, ca într-o mare, toate lucrurile create de El, direct sau prin intermediul naturii. Dante a înţeles fulgerător că toate locurile din Paradis asigură fericirea, deşi harul divin acţionează diferit asupra lor. Contopirea universală a dorințelor și găsirea locului hărăzit – mai ales aceste sentimente stau la baza împlinirii, a echilibrului, a armoniei și a triumfului ce răzbat din întreaga expediție în Paradis. Spre deosebire de spiritele infernale, caracterizate de voință individuală feroce, insistență în proclamarea propriilor intenții și adevăruri, pentru care au militat și de-a lungul vieții, duhurile mîntuite sînt parte dintr-un grup sau o colectivitate eterică, plutitoare în lumină și fericite că își pot însuși voința atotputernică a Creatorului. Ele au permanent o predispoziție de seninătate vioaie. În Infern, Dante trebuia să se certe cu diavolii, unii i-au trîntit poarta în nas, nu l-au lăsat să treacă, alții aproape că au sărit să-l bată. Aici, îndată ce ele apar, duhurile fericite se bucură să-i vină în ajutor, să-i ofere toate explicațiile, pe care mintea lui nesățioasă le rîvnește. De unde știe peregrinul că ele se bucură, dacă nu le vede efectiv? În clipa cînd încep să-i vorbească și să-i dea răspunsurile pe care le așteaptă, ele se luminează. Cînd devin mai fericite că pot să-i fie de folos, se fac mai sclipitoare.

Cum dialoghează Dante cu cei care îi ies în întîmpinare? De fapt nu trebuie să le spună nimic. Duhurile fericite se uită la el, dar îl văd permanent pe Bunul Dumnezeu. Pe chipul Lui se reflectă gîndurile și intențiile călătorului. “Cum adică?” se miră Dante stupefiat, auzind că păgînii Traian și Rifeu se află în Paradis, în pofida dogmelor, care stabilesc botezul ca primă condiție a mîntuirii. Dar nu mai trebuie să-și ducă pînă la capăt întrebarea. Acvila îi oferă toate explicațiile necesare. Așadar asistăm la un ideal de comunicare, unde nu numai că nu există polemică sau disensiune, între călător și amfitrionii săi, dar aparentele contradicții irezolvabile se soluționează ca de la sine, fără a mai fi formulate explicit. Cel din fața lui a citit pe chipul lui Dumnezeu ce anume vrea Dante să știe și a coborît din înălțimi pentru a-i da răspunsul. Este un artificiu artistic extraordinar.

Paradoxul cel mai semnificativ din lumea Paradisului dantesc este că, în ciuda desprinderii virtuoase de frămîntările lumești, problemele telurice continuă să se manifeste cu acuitate în gîndul tuturor. “Atitudini pămîntești persistă nu doar în sufletul poetului, ci chiar la duhurile fericite; care, în ciuda nealteratei lor fericiri cerești, de atîtea ori proclamate și a neîntreruptei bucurii în fața viziunii înălțătoare a lui Dumnezeu, de fapt nu-și desprind ochii de pe tristele întîmplări de pe pămînt și fiecare, în sfera intereselor pe care le-a avut în viață, dojenește, este îndurerat, se indignează: dintr-un zel sfînt, se înțelege, dar nu altfel decît al lui Dante, pînă și în asprimea termenilor cu care se exprimă: Sfîntul Petru spune cloaca e puzza (cloacă și putoare), iar Beatrice porci (porci), la fel ca Dante puttaneggiare (preacurvind). Ultimele cuvinte pronunțate de Beatrice – chiar în Empireu – sînt un elogiu emoționat la adresa lui Henric al VII-lea și o condamnare disprețuitoare a lui Clement al V-lea și a lui Bonifaciu al VIII-lea. Nimic mai limpede, decît această paradoxală supraviețuire a umanului și a vremelniciei în cer și în eternitate, n-ar putea dovedi ce departe erau de sufletul lui Dante misticismul și ascetismul și care e de fapt spiritul ce animă Comedia” (S.A. Chimenz).

Spuneam că Dante nu vede în cele nouă ceruri cu cine stă de vorbă, el zărește doar lumini, care sînt mai intense sau mai palide. Pe măsură ce urcă, lumina devine mai plină, mai orbitoare, mai greu de suportat. Dar el însuși se schimbă. Ochiul lui devine mai răzbătător, sufletul lui se purifică. Intrînd în comunicare cu aceste duhuri fericite, auzind explicațiile primite de la Beatrice, luptînd să depășească cele trei examene, de credință, de speranță și de iubire, el crește. Devine mai puternic, mai virtuos. Această virtute se canalizează în ascensiune și-l propulsează. Puritatea îl împinge în sus și ajunge în cerul următor și-n cerul următor. E interesant că el nici nu-și prea dă seama că urcă. De unde pricepe totuși asta? O privește pe Beatrice, iar ea devine mai frumoasă. Cu cît urcă mai mult împreună, cu atît Beatrice se face mai fascinantă, cu atît ochii ei sînt mai sclipitori, iar Dante înțelege că a ajuns pe o nouă treaptă de puritate, o fază superioară a perfecționării morale. “Dante nu urcă spre Empireu în virtutea unei forțe fizice, ci în virtutea instinctului, ce împinge toate creaturile spre Dumnezeu. Urcarea lui Dante dintr-o stea în alta îl implică pe poet nu ca o depășire a legilor fizice normale, ci ca o vagă travestire fantezistă a unei înălțări spirituale, a apropierii treptate a sufletului de Dumnezeu” (A. Momigliano).

Această ascensiune, pe măsură ce continuă, se deplasează ușor dinspre zona concretului – la început poate că ne imaginam doar un om care zboară –, spre zona abstractului, a spiritualului. Mesajul e tot mai liric, mai lipsit de contururi concrete, mai înfășurat în lumina orbitoare. Se transformă într-o simfonie de fericire și slavă la adresa lui Dumnezeu. Iată componentele de neșters ale Paradisului: lumina și cîntecele de glorificare, pe care îngerii și duhurile fericite le închină în elogierea Domnului.

Sînt cîteva personaje proeminente în Paradis, dar a treia cantică nu mizează pe personaje. Iată încă o trăsătură estetică semnificativă a Divinei Comedii: pornim din epica și dramatismul Infernului, trecem prin scolastica Purgatoriului și ajungem în lirismul Paradisului. Aici nu personalitățile sînt importante, ci stările sufletești, construcțiile de muzicalitate ale poeziei, jocurile de lumini, explozia de sclipiri. Marea bucurie și vocație a tuturor este de-a se lepăda de individualitate și a deveni parte a unei comunități adînc simbolice. Astfel se explică proiectarea pe cer a inscripțiilor pline de învățăminte, unde “literele” sînt formate din luminițele duhurilor mîntuite, sau a figurilor sugestive: scara strălucitoare, ce deschide calea spre Demiurg, acvila, cu trimitere la autoritatea pămîntească a Imperiului, crucea, ca model al autorității cristice.

Cîteva personaje există totuși în a treia cantică. Beatrice, călăuza lui Dante, este o prezență surprinzător de polimorfă. Ne amintim că apăruse mai întîi în Cîntul II din Infern. Virgiliu îi povestește că a venit la el o doamnă, trimisă din ceruri. Cu ochi strălucitori și îndemnuri fierbinți, plină de grație, l-a convins pe marele poet să-l ajute pe Dante, care s-a rătăcit. Apoi o regăsim la sfîrșitul Purgatoriului, cînd apare triumfal, maiestuos, pe un car alegoric, cu o diversitate barocă de construcție și cu o simbolistică debordantă, în cadrul unei defilări care ne impresionează, de-a lungul unui cînt întreg. Beatrice este acolo foarte nemiloasă. Îl ceartă cu asprime pe Dante cel penitent, care izbucnește în plîns și își regretă sincer rătăcirile. Este momentul de umilință, obligatoriu pentru ștergerea greșelii, un pasaj inevitabil: nu poți să fii iertat, dacă nu îți ceri iertare, dacă nu ai remușcări. Iar căința trebuie să fie sinceră, nu cum s-a întîmplat cu Guido da Montefeltro, celebrul sfătuitor de înșelăciune din Infern, care și-a regretat în mod ipocrit ticăloșiile și le-a comis apoi mai departe. 

118. “Ch’assolver non si può chi non si pente,
né pentere e volere insieme puossi
per la contradizion che nol consente”.[3]

Așadar căința trebuie să fie autentică. Iar Dante regretă sincer, plînge. Beatrice îl umilește îngrozitor, ca apoi să-l ridice din disperarea în care l-a prăbușit. Îl trimite să se spele în cele două rîuri tămăduitoare, Lete și Eunoe, ce șterg amintirea păcatului iertat.

Beatrice este “împărăteasa” care l-a pedepsit, l-a înjosit, l-a zdrobit sub reproșuri. Dar tot ea este și călăuza care apoi îl înalță, îl transportă în zbor, îi citește gîndurile și-i dă explicații în legătură cu Paradisul. Ea este cea care îl iubește, în timp ce el o iubește și i-o spune de nenumărate ori și îi declară că este doamna mai presus de toate a vieții sale. Acest personaj complex îl părăsește pe Dante, spre finalul ascensiunii, pentru a-și ocupa din nou locul de slavă, pe unul din jilțurile sfinte, din Roza albă a Empireului. Și, dincolo de momentele sale de prezență efectivă, comentatorii au identificat în ea, pe bună dreptate, simbolul grației divine. Mîntuirea este posibilă doar dacă intervine harul sacru, să compenseze și să însoțească forța rațiunii, încarnate în poem de Virgiliu. Numai rațiunea, singură, nu este suficientă pentru mîntuire, avem nevoie de har, întruchipat de Beatrice.

Cacciaguida este unul dintre personajele faimoase din Divina Comedie, este un strămoș al lui Dante, bunicul tatălui său. Doar Sfîntul Toma din Aquino mai apare, asemeni lui, pe parcursul a trei cînturi, ceea ce este o raritate în “poemul sacru”. Este plasat chiar la jumătatea Paradisului, în cînturile XV, XVI și XVII, iar asemenea indicii nu sînt deloc întîmplătoare, marchează o importanță subcutanată. Cacciaguida are mai multe tipuri de discurs. În primul rînd, se prezintă cu multă demnitate: tu ești “sîngele meu” (“o sanguis meus”), i-o spune direct, în limba latină, pentru a marca momentul ceremonios al întîlnirii. Apoi face o recapitulare a trecutului Florenței, cetatea dinainte de nașterea lui Dante cu trei generații, care era un tîrg mic, dar virtuos. Oamenii se cunoșteau între ei și se ajutau. Locurile de frunte erau ocupate pe merit, de cei cu adevărat virtuoși, care îmbinau valorile sufletești cu cele civice și militare. Oamenii luptau pentru credință și bună-cuviință. Toate lumea trăia armonios și liniștit. Ce se întîmplă acum, pe vremea lui Dante? Aici se dezlănțuie o filipică, o invectivă prelungită asupra Florenței contemporane, care nu întîmplător l-a trimis abuziv pe poet în exil. Este un loc de perfidie și moravuri dubioase, un bîrlog unde nemernicii s-au instalat în fruntea bucatelor, iar virtuoșii sînt exilați sau chiar uciși. În al treilea cînt al discursului susținut de Cacciaguida apare un episod adînc semnificativ. Dante, personajul, înțelege toate lucrurile prezentate de strămoșul său glorios și le cunoaște. Dar îi cere sfatul în legătură cu o problemă foarte delicată. Pe vremea cînd se desfășura expediția sa în lumea de apoi, care l-a îmbogățit cu o imensă cunoaștere asupra orînduielilor lumii, poetul trebuia să îndure de fapt, în viață fiind, condiția de exilat. El depindea de puternicii zilei, care oricînd puteau să-l omoare. Oare nu era mai bine să tacă din gură? Să nu dezvăluie în poemul său toate învățăturile de virtute și demnitate pe care le descoperise? Să fie prudent. Să nu-și riște pielea. Iar străbunul Cacciaguida, foarte impunător, îi răspunde. Tu ai datoria de-a spune adevărul, cu orice risc. Hrana pe care o dai poate să fie amară la început, dar va fi apoi fertilă. Dacă oamenii vor ști să accepte asprimea cuvintelor tale, pentru a le extrage adevărul, vor pricepe că exprimi o critică justă, chiar dacă este extrem de dură, și vor învăța să regăsească drumul virtuții. Ai această obligație și nu poți să dezertezi de la ea. 

124. “Indi rispuose: «Coscienza fusca
o della propria o dell’altrui vergogna
pur sentirà la tua parola brusca.

127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
tutta tua vision fa manifesta;
e lascia pur grattar dov’ è la rogna.

130. Ché se la voce tua sarà molesta
nel primo gusto, vital nutrimento
lascerà poi, quando sarà digesta.»”[4]

Este ca un îndemn general, către artistul și omul vizionar, de-a le vorbi celor din jurul său cu toată franchețea și de-a le atrage atenția, atunci cînd ei greșesc. Arma scriitorului responsabil rămîne una singură: vorba deschisă, sinceră. Cei vinovați n-au decît să se perpelească în propriile lor remușcări. Adevărul deranjează la început; acceptarea lui ajută mai apoi.

Un alt personaj important e Sfîntul Toma. Trebuie să ne amintim că viața creștină era frămîntată și pe vremea lui Dante. În interiorul Bisericii existau neînțelegeri, diverse facțiuni. Conflicte apăreau bunăoară între franciscani și dominicani. Adepții Sfîntului Francisc reprezintă și azi un ordin călugăresc ce insistă pe umilință, sărăcie, devotament, deschidere față de nevoile aproapelui, empatie. De cealaltă parte, de la personalitatea Sfîntului Dominic, un mare luptător, se revendicau urmașii săi, avînd reputația unui ordin creștin combativ. Ei au dat mari inchizitori, călugări militari care, cu forța pumnului și a sabiei, impuneau cuvîntul Domnului. Unii dintre ei totuși erau mai moderați și au insistat pe linia studiilor, au dat mari oameni de litere, teologie și filosofie. Așadar existau mari diferențe între franciscani și dominicani. Dante nu poate să-i ia pe unii, să-i lase pe alții. Sînt cu toții creștini, slujitori ai lui Dumnezeu, fiecare în felul lui. Iar poetul vrea să îmbrățișeze totalitatea. Astfel încît Sfîntul Toma, un călugăr dominican, face elogiul Sfîntului Francisc, personalitatea de referință a “adversarilor” săi. Iar apoi Bonaventura da Bagnoreggio, un franciscan, îi închină o laudă fierbinte Sfîntului Dominic. Iată cum, prin aceste hagiografii încrucișate, se recompune sinteza credinței în spațiul Paradisului.

Note:

[1] “Frate, voinţa noastră-i potolită de virtutea harului, care ne face să vrem doar ce-avem şi de altele nu ne însetează. De-am dori să fim mai sus, nu ni s-ar potrivi dorinţa cu voia celui ce aici ne deosebeşte” (Cîntul III).

[2] “«Şi-n voia lui stă pacea noastră: ea-i marea în care toate curg, cele pe care el le creează şi pe care natura le face». Limpede mi-a fost atunci că totul în cer e Paradis, etsi (deși) harul binelui suprem nu picură la fel” (Cîntul III).

[3] “Căci nu te poţi mîntui dacă nu te căieşti, dar nici nu poţi să te căieşti şi totodată să păcătuieşti, din cauza contradicţiei ce nu ţi-o permite” (Infern, cîntul XXVII).

[4] “Apoi a răspuns: «Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată. Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită»” (Cîntul XVII).

Dante-statua

Despre Paradisul lui Dante (1)

Divina_commedia

“Ochiul este lumina trupului.
Dacă ochiul tău este sănătos,
tot trupul tău va fi plin de lumină.”
(Matei, 6, 22)

Lucrul paradoxal în capodopera lui Dante este această împletire dintre concret și abstract. Este o abstracțiune să descrii Infernul, Purgatoriul sau Paradisul. Nimeni n-a mers acolo, să vină înapoi și să ne spună despre ce este vorba. Sînt ținuturi ale imaginarului, ale mitologiei, ale credinței. Sînt cele trei zone unde ajung sufletele după moarte. Dumnezeu, care stă sus, ține cumpăna, ne cunoaște pe toți în profunzime, știe ce gîndim, ce facem și ia deciziile, ne trimite acolo unde merităm. Are autoritatea de-a face asta, fiindcă El ne-a creat. Fiecare suflet a fost plăsmuit, pe rînd, unul cîte unul, de către Dumnezeu. De ce? Din iubire.

Constatăm că lumea de azi suferă foarte mult dacă nu are parte de iubire. Sînt oameni care se sinucid pentru că au fost părăsiți și au făcut o depresie. Nu se simt iubiți, se consideră trădați. Iar asta poate fi cea mai mare nenorocire. A rămîne fără persoana iubită poate fi o traumă extraordinară, de neșters. O constatăm mereu, dar poate că nu pricepem motivul. Explicația lui Dante este că Bunul Dumnezeu, atunci cînd a alcătuit și a modelat fiecare suflet, i-a transmis iubirea sa. Din dragoste a făcut El acest lucru. Ne-a trimis pe pămînt și noi, căutînd iubirea de toate zilele, de fapt căutăm afecțiunea divină. De aici dorința de a găsi o persoană, un om, un muritor, cu ajutorul căruia să refacem o fărîmă din dragostea care ne-a creat. Așadar universul este plăsmuit, închegat și condus de acest sentiment înălțător, al iubirii lui Dumnezeu pentru toate creaturile sale.

Însă la Dante avem o împletire foarte originală de concepte abstracte, aspecte imaginare, fanteziste, filosofice, teologice și, pe de altă parte, fapte concrete. A merge pe lumea cealaltă, pentru călătorul Dante, impune o traiectorie precisă. Protagonistul se confruntă cu lucruri reale, cu obstacole, cu diavoli din Infern care îl fugăresc, cu monștri care-l împiedică. El sau Virgiliu, călăuza sa, trebuie să se certe cu ei, să-i convingă. Apoi urcă în Purgatoriu, unde conflictualitatea se mai atenuează, dar peregrinului tot nu-i este ușor. Trebuie să se cațere pe un munte, să sufere spiritual la vederea torturilor groaznice la care sînt supuși penitenții. Dante avansează spre Eden și își pierde treptat greutatea trupească. Nu trebuie să ne mire că, după ce și-a încheiat penitența, i s-au iertat păcatele și a ieșit din Purgatoriu, în urma unor procese de abluțiune (se scaldă în două rîuri, Lete și Eunoe, care-i spală păcatele, din care chiar soarbe, pentru a-și uita greșelile) devine ușor ca o pană și începe să zboare.

Explicația se leagă de cele stabilite anterior. Noi sîntem creaturi ale lui Dumnezeu. El ne-a creat din iubire și tendința noastră principală este să regăsim acel sentiment originar. Și atunci afecțiunea divină acționează asupra oamenilor puri, curați, ca un fel de magnet și îi atrage în zbor. Nu putem să ne apropiem de El, așa cum sîntem, fiindcă ne căutăm diverse mărunțișuri pe pămînt, ne împiedicăm în diverse păcate, infracțiuni jalnice. Dar dacă avem puterea de-a ne purifica, trupurile noastre își pierd greutatea, nu mai tindem spre Pămînt, ci spre Paradis, către Demiurg.

Al treilea ținut e traversat, prin urmare, în zbor de călătorul Dante, care e preluat și însoțit de Beatrice, femeia iubită. Există două mari călăuze în Divina Comedie. Virgiliu, simbolul rațiunii omenești, al spiritului artist și creator, îl conduce pe Dante prin Infern și Purgatoriu. În Eden, pe vîrful muntelui, îl preia Beatrice, reprezentanta grației divine. Pe ansamblu, simbolistica celor două mari călăuze a fost interpretată prin faptul că omul, prin intermediul rațiunii, al talentului artistic, poate să limiteze păcatul sau să-l evite. Prin puterile proprii, încercînd să fim mai buni, izbutim să ne diminuăm greșelile. Dar, pentru a ne mîntui, pentru a ajunge în Paradis, avem nevoie de harul divin, care ni se dăruiește (sau nu), ca răspuns la credință. Rațiunea singură nu ne ajută. Trufia omului modern, foarte răspîndită, este legată de forța rațiunii. Însă ea, lipsită de suflet, lipsită de credință, nu oferă mîntuirea. Pe ultimul pasaj al traseului paradisiac, începînd cu cîntul XXXI, apare cu valoare episodică a treia călăuză, în care comentatorii au recunoscut profunde semnificații simbolice. Sfîntul Bernard de Chiaravalle o înlocuiește pe Beatrice, la fel cum, pentru intuirea înfățișării lui Dumnezeu, teologia contemplativă trebuie să ia locul teologiei raționale, întrucît stăpînul suprem al universului stă mai presus de orice învățătură sau raționament.

schema_paradis

Cum arată așadar Paradisul? La început sînt nouă ceruri succesive, pe care le străbate Dante, în zbor, condus de Beatrice. Călătorul are de depășit nouă sfere concentrice, care nu reprezintă Paradisul propriu-zis, ci sînt doar o prefigurare a sa, au o consistență ceva mai precisă. Beatrice îi explică lui Dante că l-a purtat prin aceste ceruri, în zbor, ca să poată înțelege ceea ce urmează. Oamenii au o gîndire concretă, nu pricep abstracțiunile. De aceea Beatrice îi prefigurează, printr-o construcție mai rațională, a acestor nouă ceruri, esența teritoriului slăvit. Paradisul propriu-zis se află de fapt în Empireu, “la candida Rosa”, Roza albă, unde stau două categorii de “locuitori”: pe de o parte sînt îngerii, care au fost creați de Dumnezeu la începutul vremurilor și îl slujesc (cu mențiunea că cei răzvrătiți au fost deja izgoniți, în frunte cu Lucifer, au rămas doar cei fideli), iar pe de altă parte sînt duhurile fericite, oamenii virtuoși, sfinții, care s-au ilustrat prin iubire, umilință și devotament pentru cauza credinței și au fost mîntuiți. Aceste două categorii de creaturi pot fi văzute acolo, stînd efectiv în Empireu, în Roza albă. Și unde se află ea? Autorul o spune atît în Divina Comedie, cît și în Convivio. Este un loc abstract, în mintea lui Dumnezeu, care nu poate fi perceput cu simțurile noastre. Se întinde peste tot. În această reprezentare grafică Empireul e schițat deasupra, dar de fapt el învelește toate cerurile, le “încinge” ca o “cingătoare”.

Mai presus de toate stă Dumnezeu, creatorul întregului univers, înconjurat de nouă sfere de îngeri, și aceia dispuși ierarhic. Cel mai aproape de El, cum vedeți în desen, stau Serafimii, ce păstoresc sau conduc Primul Mobil. Apoi vin Heruvimi, Tronuri, Domnii, Virtuți, Puteri, Principate, Arhangheli și Îngeri. Aceste ierarhii angelice stăpînesc, fiecare, un anumit cer. Cei mai îndrăgiți de Dumnezeu sînt Serafimii, aflați în sfera cea mai mică. Au în grija lor Primul Mobil, așadar cea mai mică sferă de acolo își răsfrînge harul, sau puterea pe care o primește direct de la Creator, în Primul Mobil, cerul cel mai îndepărtat de Pămînt, care se învîrte cel mai repede, conține cea mai mare doză de puritate divină. Iar principiul de repartizare a influențelor angelice continuă tot așa. Heruvimii “administrează” Stelele fixe, Tronurile – cerul lui Saturn, Domnii – cerul lui Jupiter, Virtuțile – cerul lui Marte, Puterile – cerul Soarelui, Principatele – cerul lui Venus, Arhanghelii – cerul lui Mercur, Îngerii (fără un nume precizat) – cerul Lunii.

 

*

 

În ce constă latura concretă a viziunii? Dante a fost și un fel de matematician, cînd și-a gîndit construcția. S-au publicat cercetări interesante despre numerele din Divina Comedie. Cifra 3 este predominantă și trimite firește la simbolul Sfintei Treimi, numărul perfect. Nu se putea ca poemul să nu fie structurat în jurul său. Volumele poemului sînt în număr de trei. Fiecare conține 33 de cînturi (capitole), plus cel dintîi, introductiv. Versurile sînt dispuse cîte trei și se cheamă terține. Rimele se împletesc tot cîte trei, după modelul numit “la terza rima”. În Infern avem un prolog (rătăcirea prin pădure, cele trei animale, întîlnirea cu Virgiliu) și trei zone distincte, pe măsură ce se coboară: prima îi pedepsește pe incontinenții care au păcătuit prin exagerare, a doua îi sancționează pe violenții care nu și-au stăpînit instinctele, iar a treia, cea mai profundă, îi torturează pe înșelătorii care și-au folosit inteligența pentru a încălca voința lui Dumnezeu. Purgatoriul include un prolog (plaja unde ajung spiritele care urmează să-și expieze păcatele), Antipurgatoriul cu Valea Principilor și zona de așteptare, apoi muntele cu cele șapte cornișe, iar în vîrf se află Edenul. La fel se întîmplă în Paradis. Dante trebuie să depășească în zbor sfera focului, ca un prolog. Vin apoi cele nouă ceruri (care sînt un multiplu al lui trei), Empireul și sălașul lui Dumnezeu. Este mereu o structură de 3 x 3, precedată de o introducere.

Despre cele nouă ceruri “concrete” din jurul Pămîntului s-a spus că reprezintă un model astronomic, în dispunerea lor, și totodată unul astrologic, prin influența pe care ele o transmit asupra spiritelor. Pînă în ziua de azi constatăm procese concrete, de flux și reflux al apelor, legate de Luna plină, sau evenimente geografice, meteorologice, influențate de situații astronomice. Implicarea unor corpuri cerești în fenomenele pămîntești este demonstrată științific. Dar interpretarea influențelor astrale, care se răsfrîng asupra caracterului oamenilor și a evoluției destinului lor ține de astrologie. În Paradis avem așadar o combinație de astronomie și astrologie. Luna îndeamnă la nestatornicie. Găsim în primul cer duhuri care și-au încălcat jurămîntul monahal, constrînse de ostilitățile istorice: Piccarda și Costanza. Mercur îndeamnă la implicare: sînt duhuri active, care au acționat pentru cauza binelui public; ne întîlnim cu Împăratul Iustinian, gloriosul legislator al Imperiului Roman, sau cu Romeo di Villanova, curteanul  medieval fidel și gestionarul priceput al bunurilor seniorului său, răsplătit cu calomnii și alungat la bătrînețe. Venus, al treilea cer, îndeamnă la iubire, sub zodia zeiței respective. Găsim aici duhuri afectuoase, iar Dante stă de vorbă cu Carlo Martello, principele îndrăgit de supușii săi, față de care s-a dovedit generos, o întîlnește pe Cunizza da Romano, aristocrata cu o zbuciumată viață intimă, pocăită la senectute, și îl ascultă pe Folco din Marsilia, poetul cîntăreț al iubirii curtenești, care s-a călugărit mai apoi, devenind episcop și feroce luptător pentru cauza creștină. Soarele îndeamnă la rațiune și vom găsi duhuri înțelepte, pe nimeni altul decît pe Sfîntul Toma din Aquino, cu elogiul său adus Sfîntului Francisc, sau pe Bonaventura da Bagnoreggio care face apologia Sfîntului Dominic. În cerul lui Marte, care era zeul păgîn al războiului, al acțiunii și îndemna la voință și energie, găsim duhuri luptătoare, iar printre ele stă un celebru personaj al întregului poem: Cacciaguida. Jupiter îndeamnă la justiție: avem duhuri drepte, iar sufletele se dispun în zbor, sub forma unei acvile, simbolul Imperiului, care conține mari personalități în căutarea dreptății din lumea antică și medievală: Traian, împăratul corect și cinstit, sau Rifeu, păgînul iubitor al dreptății divine în asemenea măsură, încît s-a făcut credincios înainte de creștinism. Saturn îndeamnă la meditație; avem duhuri contemplatoare, imperturbabile, cu figura Sfîntului Petru Damian, pustnicul adîncit în gînduri pioase și, apoi, în vituperări incendiare împotriva opulenței prelaților. Stelele fixe și Primul Mobil sînt ultimele, cele mai ample ceruri. Ele practic nu au anumite suflete fericite, care să fie prezentate acolo. În Stelele fixe apar Cristos și Sfînta Fecioară, care vin pe rînd în întîmpinarea călătorului Dante, iar duhurile sărbătoresc triumful familiei divine. Aici mai intervine un lucru foarte semnificativ: Dante trebuie să dea un șir de examene. La fel ca în turnirurile medievale, unde cavalerul era obligat să-și dovedească meritele, pentru a cîștiga mîna domniței, cel care aspiră la fericirea lui Dumnezeu trebuie să demonstreze că o merită. Peregrinul are de trecut prin trei probe de virtute. Îl supun unei examinări – legate de credință, de speranță și de iubire –, cele trei mari personalități ale lumii creștine, care întruchipează tocmai aceste virtuți, adică Sfîntul Petru, Sfîntul Iacob și Sfîntul Ioan. Să subliniem că iubirea creștină, la carità, este un concept mai complex decît simplul amore. Amore este o reacție sentimentală, instinctivă. Carità este un ansamblu de atitudini, care, da, țin și de gestul reflex, dar mai curînd implică rațiunea, credința și smerenia. Atunci cînd ești caritabil și ajuți pe cineva, pe un om nevoiaș, o faci pentru că înțelegi, cu mintea ta, suferința lui, și îi ești alături, cu sufletul. Așadar la carità, iubirea creștină a călătorului Dante, este examinată de Sfîntul Ioan. Apoi Primul Mobil conține sinteza virtuții lui Dumnezeu, este cerul cel mai mare și rapid; acolo se dau numeroase explicații despre îngeri și despre ordinea universului și este prefigurat Empireul.

Despre Infernul lui Dante (2)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Scopul principal urmărit de Dante Alighieri a fost nu de-a crea neapărat o operă de artă, care să fie admirată pur şi simplu. El a vrut să construiască, întîi de toate, un instrument de învăţătură, prin care să ne ajute să ne gîndim la noi înşine, să ne transpunem cu imaginația acolo unde am considera că ni se cuvine. Plasîndu-ne în acele împrejurări, ne îngrozim și încercăm să ne corectăm viaţa, pentru a evita suferințele oribile. Înainte de-a fi o operă de artă, care să ne impresioneze, este o operă de învăţătură, care să ne îndrume paşii. Este important de subliniat acest aspect.

Pentru a obţine un impact mai puternic, dar și pentru a fi mai convingător, Dante s-a plasat pe sine însuşi în centrul acţiunii. El e nu numai scriitorul care proiectează întreaga structură, ci e totodată personajul principal, care parcurge Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Merge acolo deoarece, la un moment dat, s-a rătăcit. Ne putem identifica lesne cu el, pentru că şi noi, cîndva, poate că am pierdut calea cea dreaptă. Nu e greu să ne transpunem în situația sa psihologică și morală. Căutînd să iasă de-acolo, îi vine în întîmpinare Virgiliu, marele poet din lumea antică, maestrul său în ale iscusinţei artistice, acel Virgiliu care murise deja şi, sub formă spirituală, era condamnat la Infern. Dante, surprins într-un moment de rătăcire – nu ştim dacă visează, nu ştim dacă fabulează, nu ştim dacă este într-un voiaj real, avînd în vedere elementele geografice, foarte concrete, cu care avem de-a face, găsim aici o acumulare, o suprapunere de sensuri – se lasă preluat şi condus de Virgiliu. Parcurge în spirală, în jos, tot Infernul, fiind spectator – şi chiar actor – în toate aventurile ce vor urma.

Ce poate fi mai convingător, pentru cititor, decît să vină autorul şi să-i spună: “stai să-ţi explic ce-am văzut!”? Dacă-i relatează ce-a observat cu ochii săi, cînd a umblat pe-acolo, forţa de impact a mesajului este incontestabilă şi de neevitat. Dante coboară în spirală, mereu spre stînga, în prăpastia infernală. (E o simbolistică importantă şi aici: mîna stîngă e simbolul păcatului. Mîna dreaptă, partea dreaptă – simbolul mîntuirii, al purificării. De aceea în Purgatoriu se va urca pe partea dreaptă. Purgatoriul va fi un munte, iar Paradisul, o succesiune de ceruri. Metodele de locomoţie prin cele trei tărîmuri sînt diferite: în ținutul suferinței se coboară, în lumea expierii se urcă, în regatul fericirii se zboară.) Dante, călăuzit de Virgiliu, descinde pe rînd în aceste cercuri, în spirală, şi asistă la diverse aventuri, întîlniri existenţiale şi revelaţii personale. Ceremonialul este cam acelaşi peste tot: se intră în zona respectivă, cei doi constată ce anume se întîmplă, ce păcate sînt pedepsite, care e tortura aplicată şi întîlnesc unul-două personaje reprezentative, din lumea antică sau cea contemporană lui Dante, din realitatea medievală, florentină, italiană. De pildă cînd ajunge printre mîncăi, va găsi un mare mîncău, care-i va povesti de ce se află acolo şi cine mai e pe lîngă el. Atunci cînd ajunge printre simoniaci, va găsi un mare simoniac, care-i va povesti pe cine mai aşteaptă alături de el. Şi tot aşa mai departe. “Martorul” principal, protagonistul-narator, întîlneşte succesiv o întreagă serie de “martori” secundari, care ne relatează la persoana întîi, cu maximă credibilitate, ce se petrece efectiv.

Principiul după care se conduce “viaţa” din Infern ține de regula echivalenţei (în italiană s-a numit la legge del contrapasso). Fiecare tip de păcat este sancţionat într-un mod echivalent. De pildă desfrînaţii, care au înşelat în iubire, şi-au trădat perechea, vor zbura sub formă de păsări şi vor fi izbiţi de stînci, fără nici o secundă de repaos. Vina lor, în timpul vieţii, a fost că nu i-au rămas fideli partenerului destinat, ci au cutreierat în căutarea altor aventuri amoroase, s-au zbătut să-şi găsească noi plăceri carnale. Acum nu li se permite nici un moment de oprire, de odihnă, nu au nici o posibilitate de atenuare a suferinţei ori de scăpare. Sau, de exemplu, ghicitorii au greşit prin faptul că și-au aruncat privirile în viitor, încercînd să prevadă desfășurarea ulterioară a faptelor și întîmplărilor. Aceasta îl jigneşte pe Dumnezeu, pentru că El e cel care ţine cheile timpului. Doar El are voie să ştie ce ni se va întîmpla. Aceia, însă, fiindcă au sfidat voinţa şi legea lui Dumnezeu, sînt pedepsiţi, conform regulii echivalenţei, prin faptul că se învîrt plîngînd, bîntuie în cerc, pentru eternitate, cu capetele răsucite diametral încît – spune plastic şi izbitor Dante – lacrimile de durere le curg pe umeri şi le şiroiesc pe fese.

Aşadar legea echivalenţei guvernează în Infern. Fiecare este pedepsit în funcție de ce anume a păcătuit. Întregul univers de tortură se află sub spectrul cunoscutului pasaj din Biblie: “Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, veţi fi măsuraţi” (Matei, VII, 2). Acest criteriu constituie punctul de sprijin etic, pilastrul pe care s-a bazat Dante, atunci cînd şi-a construit imperiul imaginar, dar atît de raţional: nevoia de a nu fi nici excesiv, dar nici prea blînd în judecată.

Infernul dantesc e conceput în mod extrem de logic, pe ierarhii de păcate. La un moment dat, în cîntul XI, după ce personajul principal a parcurs deja o parte din drum şi a intrat în cetatea Dite, îi semnalează dezgustat călăuzei sale că a început să crească duhoarea infernală. Nu s-ar putea opri puţin, pentru a-şi mai obişnui nasul cu mirosul? Virgiliu e de acord să încetinească ritmul și să mai stea de vorbă, spre a diminua efectele olfactive dezagreabile. Şi atunci, pentru a-i distrage atenţia, despre ce să povestească? Îi descrie (şi ne descrie) structura Infernului. Ce-au văzut pînă atunci şi ce urmează să mai vadă. Ce aflăm de la Virgiliu? Există trei mari zone în Infern, în funcţie de cele trei categorii generice de păcat. Pînă la zidurile cetăţii Dite găsim incontinenţii, adică cei care nu se pot stăpîni și păcătuiesc prin exagerare. Mîncăii mănîncă prea mult. Desfrînaţii duc păcatul carnal în exces. Zgîrciţii şi risipitorii ţin prea mult, sau dau prea mult. Totuşi incontinenţa creează o categorie de păcate încă mici. De la cercul VI în jos, după eretici, găsim violenţii, împărţiţi la rîndul lor în trei categorii succesive: violenţii faţă de alţii (faptă mai puţin gravă), violenţii faţă de ei înşişi (sinucigaşii) şi violenţii faţă de Dumnezeu (aceia care îl defăimează sau îl jignesc). Dar, comentează Virgiliu, violente sînt şi animalele, aşadar aceste tipuri de păcat se pot înțelege, fiindcă ţin de instinct. Vine apoi categoria cea mai gravă de infractori: înşelătorii. De multe ori ei comit înşelăciunea inclusiv cu ajutorul violenţei, aşadar o fac deja cu toată deliberarea. Atunci cînd înşeli, păcatul respectiv trece prin raţiune. Ca să delapidezi, ca să furi nu poţi acţiona din instinct. Îţi faci planuri, te gîndeşti cum să-ţi urmezi paşii. Falsificatorii de aur din Evul Mediu nu operau datorită faptului că nu se puteau stăpîni. Nu, ei îşi calculau gesturile și faptele. Atunci cînd fărădelegea e comisă din nestăpînire, e mai puțin gravă; cînd infracţiunea e instinctivă, violentă, e ceva mai mare. Dar atunci cînd nemernicia se realizează prin intermediul raţiunii, al creierului – aici stă păcatul cel mai greu. Manifestarea sa șocantă e trădarea, cînd ticălosul nu doar că își face rău sie însuși, ci provoacă înfrîngerea propriei cetăţi, moartea concetăţenilor tăi. Este mișelia cea mai scandaloasă care se poate închipui. De ce? Raţiunea ne este dată ca să ne urmărim binele, nu răul. Iar binele suprem e Dumnezeu. Înșelătorii au fost atît de perverşi, încît au deturnat scopul final al raţiunii. În loc ca, prin intermediul ei, să-l caute pe Dumnezeu, şi-au pus mintea la contribuţie, tocmai pe dos, pentru a-l jigni, pentru a încălca voinţa divină. Iată cele trei mari categorii de păcat, pedepsite în ordine amplificată. Cu cît coborîm în Infern și ne apropiem de Lucifer, ele ne ies în cale: incontinenţa (lipsa de măsură), violenţa (instinctul) şi înşelăciunea (raţiunea deturnată).

Sistemul justițiar dantesc se menține ca atare, stă în picioare de cîteva secole şi n-a fost contestat credibil, în legitimitatea sa de ansamblu, tocmai fiindcă teologic, filosofic şi existenţial este extrem de solid, se întemeiază pe marii gînditori ai epocii, precum şi pe convingerile estetice şi experienţa personală ale poetului italian. Este o proiecţie morală pe care Dante Alighieri o respectă şi o descrie cu extraordinară vivacitate, cu bogăţie artistică şi chiar, s-o spunem direct, cu geniu.

 

Dante-statua

Despre Infernul lui Dante (1)

divina_commedia

“Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi;
şi cu ce măsură măsuraţi, veţi fi măsuraţi.”

(Matei, VII, 2)

Există trei paliere distincte, contopite de Dante în edificarea universului său fictiv. Cînd vorbim despre Infern, Purgatoriu sau Paradis, ştim că ele sînt spaţii imaginare, ce aparțin credinţei. Religia este cea care statuează existenţa acestor zone de după moarte, unde vor merge sufletele. Este locul unde sîntem răsplătiţi sau pedepsiţi pentru felul în care ne-am trăit viaţa. Dar e vorba de universuri ale imaginarului, mai degrabă abstracte, cu o consistenţă generală şi variată. Imaginaţia diferă de la om la om, de la popor la popor, de la o perioadă istorică la alta. Aşadar şi imaginea Infernului sau a Paradisului a fost foarte diferită. Autorul italian vine spre aceste tărîmuri ale fanteziei cu raţiunea: iată paradoxul său specific. Infernul, Purgatoriul sau Paradisul erau ţinuturi ale credinţei şi ale imaginaţiei. Dante le configurează cu ajutorul minţii. Ele se constituie la intersecţia a trei zone, a trei discipline, a trei ştiinţe: mitologia, geografia şi morala. Cum anume mitologia (adică ştiinţa despre zei şi închipuirea începuturilor lumii)? A fost revalorificat momentul mitologic de după Geneză, cînd un grup de îngeri, sub conducerea lui Lucifer, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Ce soartă au avut ei, în viziunea lui Dante? Au fost izgoniţi, tocmai pentru că nu i se mai supuneau lui Dumnezeu, îi contestau autoritatea. Lucifer, căzut pe Pămînt, s-a scufundat şi a săpat în prăbuşire un fel de pîlnie. A sfîrşit prin a se înţepeni în centrul Terrei. Infernul s-a constituit efectiv în spațiul dislocat prin căderea lui Lucifer. Iată cum un mit apocrif, al genezei, a fost refolosit şi transpus în context geografic.

Dar autorul italian a adăugat la mitologie și geografie încă un aspect, al treilea, cel moral. Spaţiul infernal nu numai că apare sub ochii noștri în mod concret, modelat ca atare, ci cuprinde o ierarhie a păcatelor. Infernul fusese perceput confuz, ca un epicentru de tortură: gălăgie, suferinţă, durere, fum, foc, lacrimi. Dante, cu spiritul său foarte lucid, a luat toate acestea şi a construit cu ele o structură precisă, a clasificat păcatele (aşa cum se poate observa din schema alăturată).

schema_Infern

După ce intrăm în Infern, întîlnim o succesiune de cercuri, unde sînt pedepsite  diverse categorii de păcate: laşii, nebotezaţii, desfrînaţii, mîncăii, zgîrciţii şi risipitorii, furioşii, ereticii, ucigaşii, sinucigaşii, pustiitorii, defăimătorii, sodomiţii, cămătarii, intervine o prăpastie, apoi sînt proxeneţii şi seducătorii, linguşitorii, simoniacii, ghicitorii, delapidatorii, ipocriţii, hoţii, sfătuitorii de înşelăciune, semănătorii de vrajbă, falsificatorii, alchimiştii, apare un alt obstacol: puţul giganţilor, şi pe urmă sînt trădătorii, dispuşi ierarhic, în funcţie de gravitatea faptelor: trădătorii de rude în zona Caina, trădătorii de patrie în zona Antenora, trădătorii de oaspeţi în zona Tolomea şi trădătorii de binefăcători în zona Giudecca.

Nu numai că Dante nu i-a aruncat pe toţi de-a valma, claie peste grămadă, dar dispunerea lor reflectă o ierarhie a păcatelor. Cu cît sufletul coboară mai mult şi se apropie de Lucifer, e mai păcătos. Cu cît stă mai departe de Lucifer, fapta comisă e considerată mai puţin gravă. Există mulţi păcătoşi, dar greşelile lor nu sînt identice şi nu sînt la fel condamnabile. Plasarea în Infern adaugă și o judecată valorică a păcatului. Putem descifra aşadar schema Infernului şi ca pe o reflectare a mentalului medieval. Ce anume era considerat un lucru grav, în Evul Mediu, şi ce anume era pe-atunci mai ușor de tolerat.

Să ne mai apropiem cu un pas de acest univers înfricoșător. Laşii Aleargă în pielea goală, înţepaţi de muşte şi viespi; sîngele lor e devorat pe jos de viermi oribili. Pentru păcatul lor dezgustător, nu merită nici măcar să fie numiți, identificați. Nebotezaţii – Suferă de durerea spirituală a tînjirii inutile după chipul lui Dumnezeu. Avem deja cîteva personaje, pe care le întîlneşte Dante în călătoria sa, sînt marii poeţi ai Antichităţii: Homer, Horaţiu, Ovidiu, Lucanus şi Virgiliu însuşi, care îi va fi călăuză. Locul lui Virgiliu este în Infern, pentru că a fost necredincios, în sensul că a fost nebotezat. El, de-aici, din cercul său, a urcat pentru a-l întîmpina pe Dante, pentru a-i sări în ajutor, şi împreună cu el parcurge apoi tot traseul infernal, pînă în profunzimi. Cum suferă nebotezaţii, printre care îi găsim pe marii artişti, marii filosofi ai Antichităţii? Ei nu sînt  chinuiţi de o tortură fizică. Suferinţa lor e de natură spirituală: stau nostalgici şi tînjesc după chipul lui Dumnezeu. Păcatul lor a fost comis cu intelectul, anume că în meditaţiile lor, de-a lungul vieţii, nu au luat în considerare adevărata credinţă creştină. Dumnezeu este binele absolut. Acest bine ei nu-l vor vedea niciodată, nu se vor întîlni cu el, pentru că l-au ignorat pe cînd trăiau, aşadar nu-l merită nici după moarte. E o tortură spirituală, nu fizică: se manifestă prin imensa nostalgie după binele inaccesibil lor în eternitate. Desfrînaţii – Furtuna izbeşte spiritele păcătoase de stînci, fără posibilitatea vreunei odihne. Apariţii definitorii sînt aici Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta. Mîncăii Stau culcaţi în ploaie, sfîşiaţi de Cerber (cîinele oribil cu trei capete) şi urlă de durere. Personajul emblematic pentru acest cînt şi pentru acest păcat este Ciacco. Zgîrciţii şi risipitorii – Două şiruri de păcătoşi împing bolovani uriaşi din direcţii contrare, se întîlnesc cap în cap şi se izbesc unii de alţii la infinit. În timp ce se ciocnesc, se insultă reciproc. Se întorc, parcurg traseul în sens invers, se întîlnesc din nou, la capătul opus, şi se insultă iarăşi. Unii le strigă celorlalţi: “De ce risipeşti?”. Ceilalţi le răspund: “De ce eşti zgîrcit?”. Asistăm astfel la o tortură reciprocă, ei se întretorturează, o variantă foarte ingenioasă găsită de autor. Furioşii – Zac în noroi, se lovesc cu mîinile şi picioarele, se muşcă, se sfîşie în bucăţi. Păcătosul caracteristic este Filippo Argenti. Au fost extrem de mînioşi, de-a lungul existenţei, nu poţi să stai de vorbă cu ei, te insultă, sînt lipsiţi de răbdare să te asculte, par mereu supăraţi. La fel li se va întîmpla, potenţat suplimentar, pe lumea cealaltă. Se vor devora, se vor muşca, se vor sfîşia. Ereticii – Sînt îngropaţi în morminte de foc. Figura tutelară: Farinata degli Uberti. Este unul dintre personajele de impact şi rezonanţă, eroul militar semnificativ al istoriei florentine, în mod indirect unul dintre adversarii politici ai protagonistului. Cu toate că Dante îl regăseşte pe Farinata în Infern, îl tratează cu respect, pentru că este un om de o mare statură politică, de o mare valoare personală.

Iată o situaţie notabilă din Divina Comedie. Reacţiile personajului principal sînt extrem de diferite şi surprinzătoare pentru noi, cititorii. Ne-am plictisi dacă protagonistul s-ar duce la fiecare păcătos şi i-ar ţine o predică, l-ar certa. Dar nu asta e situaţia lui Dante. El este un om în carne şi oase, care suferă şi compătimeşte, este de acord cu cele aflate sau ar vrea eventual să sporească tortura, atunci cînd i se pare că vreun osîndit merită o pedeapsă mai aspră. Uneori, cum e la întîlnirea cu Francesca, damnată pentru iubire ilegitimă, el leşină de durere, de milă, văzîndu-i pe cei doi cumnaţi, condamnaţi în eternitate la chinuri. În altă parte, cum se întîmplă cu Farinata, îl respectă pe cel care-i stă în față, vorbeşte demn cu el, rămîne impresionat. În alte părţi, confruntat cu trădătorii, îi dispreţuieşte şi îi “torturează” suplimentar. Într-un moment culminant al Infernului, călătorul îl înhață de păr pe Bocca degli Abati şi îl izbeşte cu capul, îl brutalizează. Sînt reacţii foarte diverse ale lui Dante, ca personaj şi protagonist. Inclusiv prin aceasta, el reuşeşte să ne implice în desfășurarea acțiunii.

Ucigaşii – Sînt scufundaţi într-un fluviu de sînge încins, fiind vînaţi de centauri, animale mitologice, jumătate cal, jumătate om, care au aici rolul de gardieni. Personaj de referinţă: Nesso, centaurul călăuză. Să observăm că Infernul este înţesat cu numeroase călăuze, paznici, gardieni, demoni etc. Avem o gamă amplă de “slujbaşi”. Dante a preluat din mitologia păgînă, greacă şi latină, multe figuri celebre. De pildă îi întîlnim pe Minos, pe luntraşul Caron, pe centauri, pe Uriaşi, pe Anteu care îi ia în braţe pe Dante şi Virgiliu, la puţul giganţilor, şi îi mută pe malul celălalt etc. E plin de personaje antice, recuperate şi reutilizate. Divina Comedie reprezintă o sinteză inclusiv din punct de vedere mitologic. Poetul foloseşte mai mult decît Biblia pentru a-şi construi universul, el realizează o sinteză a mitologiilor antice, greacă şi latină, pe care le cunoaşte foarte bine şi le amalgamează cu mitologia biblică, transplantînd totul în imaginarul medieval. Sinucigaşii – Sufletele lor sînt transformate în plante şi sfîşiate de Harpii (alţi torţionari de provenienţă antică). Figură de referinţă: Pier delle Vigne. Pustiitorii – Sînt goniţi de o haită de căţele înfometate care, îndată ce îi prind, îi sfîşie în bucăţi. Ce este cu aceşti “pustiitori”? Întîlnim aici o problemă a dantologiei româneşti, pe care se cuvine s-o clarificăm pe scurt. Risipitorii (i prodighi) sînt cei care îşi aruncă banul cu indolenţă. Pustiitorii (gli scialacquatori) sînt cei care îşi distrug bunurile în mod violent. Pe vremea lui Dante a existat un padovan, pe numele său Giacomo da Sant’Andrea, care şi-a invitat oaspeţii la cină şi, pentru a le alunga plictiseala, i-a invitat afară şi a dat foc propriului castel, spre a admira laolaltă cu ceilalţi un incendiu pe cinste. Acela desigur că se va regăsi aici, printre pustiitori, pentru că a risipit în mod violent. Din păcate, traducerile româneşti anterioare ale Divinei Comedii stabileau o echivalenţă între prodighi şi scialacquatori, numiţi, în ambele ipostaze, “risipitori”. Defăimătorii – Stau culcaţi şi se răsucesc sub o ploaie de foc, ce aprinde şi nisipul de sub ei. Personaj de referinţă: Capaneo. Sodomiţii – Aleargă fără oprire sub grindina de flăcări. Apare figura memorabilă a lui Brunetto Latini, fostul magistru al lui Dante. Cămătarii Stau ghemuiţi sub grindina de foc, iar la gît le atîrnă punga de bani cu însemnele propriei familii. Personajul de contact este aici Reginaldo degli Scrovegni, unul dintre păcătoşii proeminenţi ai vremii. Proxeneţii şi seducătorii – Defilează goi, biciuiţi de diavoli, pe două şiruri opuse. Proxeneţii (care au sedus în contul altora) într-o parte, ceilalţi (seducătorii pe cont propriu) în alta. Întîlnim figura reprezentativă a lui Venedico Caccianemico. Linguşitorii Stau scufundaţi în scîrna provenită din toate haznalele lumii. Călătorul stă de vorbă aici cu Alessio Interminei da Lucca. Simoniacii – Sînt preoţii, dar mai ales episcopii şi papii care, pe vremea lui Dante, refuzau să absolve de păcat, în timpul spovedaniei, dacă erau plătiți. Nu-şi făceau datoria “profesională” decît contra cost. Ei stau înfipţi cu capul în jos, în gropi minuscule, iar picioarele li se agită pe sus, pîrjolite de flăcări. Călătorul află de soarta acestor păcătoși de la Papa Niccolò al III-lea degli Orsini. După cum vedeţi, Dante îi plasează fără probleme pe unii papi şi înaltele fețe bisericeşti în Infern. El se ghidează după principiile creştine autentice, nu după ceremonialul ipocrit de comportament, aplicat de slujbașii Bisericii în viața cotidiană. Ghicitorii – I-am pomenit deja. Umblă plîngînd, cu capul răsucit la spate, încît lacrimile le scaldă fesele. Delapidatorii – Aduşi în cîrcă de diavoli, sînt azvîrliţi în smoala încinsă; dacă ies la suprafaţă, sînt împinşi înapoi cu căngile. Protagonistul unei scenete caraghioase și duplicitare e Ciampolo di Navarra. Ipocriţii – Umblă cu greu, purtînd în spinare mantii de plumb, aurite pe dinafară. Ne atrag atenția călugării Gaudenţi. Întins pe jos, răstignit, stă marele preot Caiafa. Cînd a fost întrebat de farisei dacă Isus trebuie omorît sau nu, el i-a îndemnat să-l răstignească, susţinînd că e mai bine să piară unul singur, decît întregul popor. Ipocrizia celui ce s-a pronunțat împotriva dreptății, deși ştia prea bine că Isus e nevinovat, este pedepsită groaznic: toţi făţarnicii, purtînd pe umeri mantii de plumb şi mişcîndu-se anevoie din cauza greutăţii, îl calcă pe piept, la infinit, şi îl strivesc în picioare. Hoţii Sînt fugăriţi de şerpi, care îi leagă de mîini, îi muşcă de gît, îi transformă în flăcări şi cenuşă; apoi păcătoșii îşi reiau înfăţişarea; cînd termină de ocolit cercul, ajung în acelaşi loc şi sînt din nou muşcaţi de şerpi, îşi schimbă iar înfăţişarea. Personajul memorabil pentru această infracțiune este Vanni Fucci. Printre hoţi întîlnim şi una din cele mai oribile pedepse, de metamorfoză reciprocă. Omul şi şarpele se întîlnesc, se privesc. Şarpele sare pe om, se încolăceşte în jurul lui şi îl muşcă, după care se retrage. Iese un fum ciudat din amîndoi. Şarpele se preschimbă treptat în om, omul se transformă încet în şarpe. Sfătuitorii de înşelăciune Se învîrt pe fundul bolgiei ca nişte licurici, înfăşuraţi în flăcările care îi ascund, dar îi şi ard. Întîlnim aici două dintre personajele cele mai pregnante din Infern: Ulise (în cîntul XXVI) şi Guido da Montefeltro (în cîntul XXVII). Semănătorii de vrajbă Unii umblă cu maţele pe jos, despicaţi şi sfîşiaţi de un diavol cu spadă; rănile li se vindecă, dar diavolul îi taie din nou. Îl vedem aici pe Mahomed (care a dezbinat creştinismul) şi pe ginerele său Ali (de pe urma căruia s-au despărțit sunniţii şi şiiţii, cele două facţiuni musulmane rivale). Altul bîntuie decapitat, ţinîndu-şi căpăţîna în braţe ca pe o lanternă, spre a lumina prin întuneric: e Bertram de Born, trubadurul francez care a băgat zîzanie între tată şi fiu, între regii Henric al II-lea şi Henric al III-lea ai Angliei. Falsificatorii – Zac claie peste grămadă, acoperiţi de bube şi puroi; se scarpină frenetic, smulgîndu-şi pielea. Printre ei îi aflăm pe Griffolino d’Arezzo şi Gianni Schicchi. Alchimiştii – Sînt umflaţi de hidropizie, imobilizaţi în eternitate. Meșterul Adam este aici o figură complexă, cînd visătoare, cînd arțăgoasă. Asistăm la o dispută antologică între păcătoşii înţepeniţi “în gelatină”, care sfîrşesc prin a se insulta şi a-şi căra pumni. Este o scenă care nu trebuie neapărat să ne amuze, în sarcasmul şi satira ei feroce, după cum ne atrage atenția rațiunea, prin vocea lui Virgiliu. Trădătorii de rude şi de patrie Ne apropiem de capătul Infernului, în zonele mai apropiate de Lucifer, unde e sancţionată culpa cea mai gravă. Trădătorii stau cu trupul sub gheaţă. Aici este Bocca degli Abati, ticălosul de a cărui identitate se interesează cu atîta insistenţă călătorul. În timpul bătăliei de la Montaperti, el a dat semnalul trădării, a trecut primul de partea duşmanilor sienezi şi a tăiat cu o lovitură de spadă mîna stegarului. Drapelul florentin s-a prăbuşit, conspiratorul l-a sfîşiat în bucăţi şi a scuipat pe el. Armata dezorganizată a intrat în panică, facţiunea trădătoare a întors armele şi a prins să-i ucidă pe florentini chiar pe cîmpul de luptă, în timp ce duşmanul dezlănţuit dădea asaltul. Bătălia s-a încheiat dezastruos. Pentru nemernicia sa premeditată cu sînge rece, Bocca degli Abati dîrdîie aici în eternitate. Trădătorii de oaspeţi şi de binefăcători – Stau scufundaţi sub gheaţă; doi sînt chiar lipiți, iar dinții unuia, ai Contelui Ugolino, rod căpăţîna celuilalt, a Arhiepiscopului Ruggieri. Ugolino, el însuşi trădător al Pisei, pentru că a trecut în partidul advers, a fost la rîndul său trădat de Arhiepiscopul Ruggieri, care l-a capturat împreună cu doi fii şi doi nepoţi, l-a încuiat într-un turn şi l-a lăsat să piară în chinuri, alături de cei patru copii. Moartea de foame se pedepseşte prin devorarea în eternitate a ţestei arhiepiscopului, de către conte. Scene sadice, scene groaznice.

Sîntem de-acum în centrul Pămîntului. Am ajuns la Lucifer, monstrul cu un cap şi trei chipuri, unul roşu (simbolizînd neputinţa), altul gălbui (simbol al prostiei) şi al treilea negru (în semn de ură). Gurile lui Lucifer îi molfăie, îi sfîşie la infinit pe cei trei mari trădători din istoria omenirii: Iuda, Brutus şi Casius. Ce greșeală comună îi leagă? Iuda l-a trădat pe Isus (adică Biserica), Brutus şi Casius l-au trădat pe Cezar (adică Statul). Pilonii fundamentali ai existenţei umane din Evul Mediu, Biserica şi Statul, sînt periclitați tocmai de nemernicia trădătorilor, astfel încît ei sînt sfîşiaţi în eternitate de Satana. Şeful diavolilor are nişte aripi enorme de liliac, pe care le flutură la infinit şi stîrneşte cu ele un vînt îngheţat, ce congelează lacul Cocit, unde stau scufundaţi trădătorii.

Să nu uităm că există trei ape curgătoare în Infern: Aheronul, Stixul şi Flegetonul, care se varsă toate în jos (logic, conform legilor fizicii), în Cocit, lacul ce îngheaţă sub aripile supremului demon. Pentru a depăși centrul Terrei şi a ieşi în emisfera australă, cei doi călători, Dante şi Virgiliu, trebuie să coboare de-a lungul trupului păros al lui Lucifer. Cînd ajung la brîul demonului, ei ajung tocmai la centrul de greutate al Pămîntului, planurile fizice se inversează, cei doi se răsucesc şi încep să urce. Ies pe partea opusă şi, exact la antipod, găsesc muntele Purgatoriului, unde îşi vor continua călătoria iniţiatică.

“Divina Comedie” ca sinteză (4)

Prin complexitatea ei, Divina Comedie este o operă unică în istoria culturii şi, în consecință, ea trebuie savurată altfel decît oricare alta. În subiectul abordat și intențiile autorului, recunoaștem o lucrare cu înalte mize spirituale. Pentru a pricepe gîndirea lui Dante, cititorul ar trebui să fie înzestrat cu lecturi și cunoștințe din cele mai diverse domenii ale cunoașterii, dar el este de asemeni obligat să se înarmeze cu ambiție și tenacitate. Pregătirea filologică, informațiile de istorie medievală, cunoașterea politicii italiene din Trecento, buna stăpînire a datelor esențiale din biografia dantescă îi vor fi indispensabile. “Obscuritatea lui Dante este mai curînd o dificultate ce provine din caracterul foarte bogat al limbii pe care el a folosit-o, pe alocuri învechită, și din referințele istorice multiple și nu evidente, din terminologia filosofică aparținînd unei culturi depășite și familiare doar specialiștilor; de aceea respectiva obscuritate se limpezește cu un pic de informare corectă, fără să mai spunem că ține, de obicei, de unele pasaje specifice și secundare”[34].

Dante-Luca_Signorelli

Prezentînd o expediție de autocunoaștere și purificare spirituală, lectura poemului a fost gîndită, după toate evidențele, nu ca o agreabilă și dezabuzată petrecere a timpului liber. Cititorul este solicitat și, în repetate rînduri, încurajat să se mobilizeze într-un efort intelectual susținut. “Commedia este recomandată expres de către poet lecturii și studiului. Trebuie studiată ca o lezione (Inf. XX, 20), ca un text de învățătură, de către cititorul stînd «în banca sa» (Par. X, 22), să-i ofere acestuia «fructe spirituale» (Inf. XX, 19) și «hrană spirituală» (Par. X, 25)”[35]. Efortul în studiu al cititorului trebuie să meargă în paralel cu efortul de înălțare sufletească, la care îl însoțește pe protagonistul poemului. “«Eroul» din Divina Commedia este un învățăcel. Dascălii săi sînt Virgiliu și Beatrice: rațiunea și harul, știința și dragostea, Roma imperială și Roma creștină. Cele mai înalte funcții și experiențe ale spiritului sînt legate, pentru Dante, de învățătură, de lectură, de asimilarea livrescă a unui adevăr preexistent. Din această cauză, scrisul și cartea pot deveni la el agenții expresivi ai celor mai înalte momente poetice și umane”[36].

Strădania de cunoaștere trebuie să pornească de la lucrurile cele mai banale, de la însuși felul cum citim Divina Comedie. Ne-am obișnuit să parcurgem o carte de la stînga la dreapta, un rînd după altul; cînd terminăm, întoarcem pagina; cînd terminăm paginile, am încheiat volumul. Ei bine, cu cartea lui Dante nu aşa trebuie să procedăm. Toată încrengătura de semnificații istorice, politice, teologice sau morale este greu de sesizat pe cont propriu, în singurătatea omului ce se scufundă între paginile cărţii. Să nu uităm că poemul e structurat pe terţine (grupuri de trei versuri). După ce citim o terţină, cînd trecem la a doua, ne cuprind ameţelile, din cauza limbajului încifrat, metaforic, a aluziilor cultural-istorice, a strategiilor poetice. La a treia terțină ne-am rătăcit. De la a patra ne chinuim degeaba, fiindcă nu mai înţelegem nimic. Dacă încercăm să citim Divina Comedie în mod tradiţional, de la stînga la dreapta, ca orice altă carte banală, nu avem nici o şansă. Ne descurajăm repede, ne pierdem răbdarea și renunţăm. Dar atunci cum trebuie să procedăm? Parcurgem primele trei versuri. Ne desprindem ochii de pe ele și mergem la subsolul ediţiei, pentru a vedea explicaţiile. Apoi ne întoarcem şi reluăm, prin prisma lămuririlor primite, terţina abia parcursă. La această a doua lectură, începem să pricepem liniile generale de semnificație.

Pentru detaliile suplimentare, reorganizăm topica din interiorul pasajului citit. O trăsătură a Divinei Comedii este că autorul se delectează cu un “joc” intelectual răspîndit pe vremea sa. Şi anume în lirica medievală se întîlnește structura de tip puzzle. Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica “firească”. Atît în limba română, cît şi în italiană, construcţia sintactică este, de obicei, de tipul: Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De exemplu: “Copilul vine la şcoală fericit cu autobuzul în fiecare dimineaţă împreună cu fratele său”. Şi atunci am înţeles despre ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El ar zice: “Cu fratele fericit autobuzul copilul la şcoală vine dimineaţă în fiecare”. De ce? Pentru că una din mizele poeziei sale este nu să exprime realitatea ca atare, în mod tranzitiv, ci să se joace cu materia primă, cuvintele. Artistul trebuie să împace tensiunea dintre conţinutul pe care îl are de redat şi forma estetică a edificiului.

Iată de exemplu a doua terţină a Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că pădurea sălbatică (în care s-a rătăcit personajul principal) e aşa de aspră şi groaznică, încît reînnoieşte spaima în amintire. Cum se exprimă poetul?

4. Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Adică, respectînd topica de puzzle a originalului: “Vai, cît să spun cum era e lucru greu / această pădure sălbatică şi aspră şi groaznică / ce în gînd reînnoieşte teama!”. O impresionantă exclamaţie de groază e descompusă într-o sintaxă întortocheată. Dacă urmărim toate meandrele frazei, fără să ridicăm privirea, fără să mergem cu mintea la nucleul sensului, riscăm să pierdem esenţialul. Prin urmare, dacă luăm terţina, o citim de la stînga la dreapta şi încercăm să ne descurcăm singuri, ne va fi aproape imposibil. Vom zice: nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o pricepem mai bine. Dar următoarea e şi mai încifrată, şi mai încurcată. De la a treia ne apucă disperarea. De la a patra ne pierdem speranţele şi renunţăm la lectură. Ce avem așadar de făcut? Citim mai întîi, în ordinea sintactică propusă de Dante, mergem la subsolul ediției, acolo găsim decriptarea și explicația semnificațiilor, apoi revenim şi ne bucurăm privirea cu jocul de puzzle edificat de autor, care a amestecat deliberat cuvintele în terţină.

Datorită specificului construcţiei sale sintactice, Divina Comedie nu încurajează o lectură lineară, ca în toate celelalte cărţi cu care ne-am obişnuit. Ea impune o lectură circulară: parcurgem terţina, ne oprim, coborîm cu privirea la explicaţii, recompunem sensurile principale, revenim asupra versurilor, regăsim ipoteza noastră în cuvintele poetului, îi admirăm piruetele stilistice.

Pentru a face asta, trebuie să luptăm cu un obicei deprins în zeci de ani. Cititorul e grăbit. El fotografiază pagina de-a curmezişul, răsfoieşte febril. Alte şi alte cărţi, reviste, site-uri, bloguri şi mesaje îi captivează atenţia. Trăieşte sub presiunea vitezei şi a acumulării cantitative. Însă lectura Divinei Comedii ne obligă la răbdarea oenologului şi la tenacitatea de-a degusta literatura cu încetinitorul.

Din acest motiv toate ediţiile rezonabile ale poemului sînt însoţite de explicaţii la subsolul paginii. Nimeni nu poate cuprinde cu mintea mesajul versurilor – nu în întregimea lor, dar nici măcar pe linia lor principală. A-l citi pe Dante este un exerciţiu de superbă umilinţă. Trebuie să ne recunoaştem la tot pasul ignoranţa, şovăirea, tatonările. Să ne ştim bucura de o nouă descoperire intelectuală. Însă, pentru a ajunge acolo, trebuie să ne modificăm o gamă largă de deprinderi: să ne ucidem graba de-a avansa în pagină, să cucerim răbdarea de-a reveni circular asupra aceloraşi terţine, după ce le-am priceput la nivel literal, pentru a le admira şi în aspectul lor estetic.

Iată o altă trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum obişnuit îl parcurgem o singură dată. Aflăm diverse lucruri, care ne plac sau nu. Îl terminăm. Poate îl mai recitim peste cinci ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că faptele ne sînt deja cunoscute. Peste şapte ani, cînd îl citim a treia oară, plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge în descreştere, de obicei, în privinţa unei opere literare. În privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură nu ne place, e groaznic de greu, avem nevoie de-un specialist care să ne ajute, trebuie să ne oprim la fiecare terţină, să coborîm la subsol, să ne-ntoarcem, să reluăm aceeaşi terţină, să trecem la următoarea, apoi să revenim la primele două: tot timpul se produce această mişcare circulară, nu se merge de la stînga la dreapta, lectura nu înaintează linear. Şi nu putem avansa mai mult de cîteva pagini, datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară accesul nostru e ceva mai uşor. A treia oară nu mai trebuie să coborîm la subsol, multe sensuri ne sînt deja cunoscute. A patra şi a cincea oară depăşim problema sensurilor şi începem să gustăm latura lirică, frumuseţea efectivă de la suprafaţă. Fiindcă nu putem aprecia ceva în necunoştinţă de cauză. Mai întîi trebuie să înţelegem pentru ca, abia după aceea, să savurăm.

Dante-Verona

Din cauza numeroaselor dificultăți, inerente poemului, precum și datorită specificului cultural din perioada elaborării sale, a apărut un alt fenomen caracteristic: Divina Comedie trebuie citită, întîi de toate, în public. Spre deosebire de celelalte volume scrise în civilizaţia omenească, parcurse în intimitatea propriului intelect, care vine în contact cu gîndirea celui ce-a aşternut cuvintele pe hîrtie, Divina Comedie trebuie gustată în public, propusă de un cititor avizat, care le deschide ochii şi mintea celor care îl ascultă. Acest fenomen cultural a primit numele de Lectura Dantis. Se practică începînd cu Boccaccio, din Trecento, pînă în zilele noastre, peste tot unde sînt catedre de limba-literatura italiană, unde sînt oameni doritori să priceapă mai bine învățăturile capodoperei universale. În ultima jumătate de veac s-au ilustrat nume de răsunet în acest domeniu, prin recitările sobre, elevate, propuse de actorul Vittorio Gassman, prin spectacolele comentate cu acribie filologică, timp de cîteva decenii, de Vittorio Sermonti, prin întrunirile pedagogic-moralizatoare coordonate de Franco Nembrini, prin recitările de pe străzi și din piețe, puse în scenă de regizorul Franco Palmieri și culminînd cu celebrele spectacole de satiră și bufonadă, propuse pe scene improvizate, în școli, săli sportive, închisori sau stadioane, de celebrul Roberto Benigni[37].

Prin acest ceremonial de răspîndire a textului literar în comunitatea vie, a spectatorilor implicați, Divina Comedie se transformă într-o replică a Bibliei. Tot aşa cum Evanghelia este citită cu voce tare, de preot, în biserică, iar apoi este însoţită de predica sa explicativă, poemul lui Dante e astăzi un fel de Biblie laică. Este acea scriere care, la şcoală, la Universitate, în baruri și biblioteci, în locuri neconvenționale, este citită, recitată, explicată în faţa publicului, căruia i se deschid ochii asupra sensurilor ascunse, în funcţie de competenţele persoanei care conduce acest curs, această sărbătoare culturală.

*

Pentru a veni în întîmpinarea cititorului român și a-i pune la dispoziție, într-o formulă înlesnită, înțelegerea Divinei Comedii, propun aici o nouă abordare. Știu că filtrul explicațiilor științifice, contextuale, este absolut obligatoriu pentru priceperea poemului și înaintarea în lectură. Prin urmare am decis să “rup” fluența versurilor originale, prin traducerea lor fidelă, în proză, și includerea unor grupaje cu rezumate și explicații (ale mele și ale altor cunoscători, reluate prin intermediul citatului). Lectorul nu va fi lăsat să bîjbîie de unul singur, pe potecile încurcate ale terținelor tenebroase; el va fi ajutat să încrucișeze cărarea poeziei cu luminișul explicațiilor critice, să împletească traseul artistic și cel pedagogic-explicativ. Mesajul literar se savurează în paralel cu descifrarea și înțelegerea lui.

Un asemenea demers nu urmărește furnizarea vreunei traduceri artistice, perfecte, ci încearcă readucerea cititorului spre poemul original. Reconstruirea contextelor slujește la înțelegerea semnificațiilor și perceperea mizelor estetice. Versurile medievale, transpuse într-o limbă română fluentă, dublate de perifraze lămuritoare și de explicațiile specializate, care au fost deja formulate de-a lungul secolelor, vor putea reconstrui – după toate probabilitățile – dialogul dintre Evul Mediu, aflat în căutarea mîntuirii, și Postmodernitatea computerizată, rătăcită adesea pe urmele falșilor idoli.

Note:

[34] Benedetto Croce, op. cit., p. 24-25, trad. rom. a citatului: L.A.
[35] E.R. Curtius, op. cit., p. 374.
[36] E.R. Curtius, ibid.
[37] Vezi Laszlo Alexandru, Roberto Benigni și trubadurii de azi ai lui Dante, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 12/decembrie 2013.

Dante-Domenico_di_Michelino

“Divina Comedie” ca sinteză (3)

Firul roșu, care străbate acest univers global, este judecata etică, prin care se urmărește educarea publicului și influențarea acțiunilor sale într-o direcție virtuoasă.  Sînt pedepsiți, în cele mai ingenioase moduri, cei ce nu și-au stăpînit instinctele, devenind desfrînați, hulpavi, zgîrciți sau risipitori, furioși etc. Sancțiuni încă mai aspre capătă cei ce și-au premeditat nemerniciile, și-au folosit așadar mintea – bun specific uman, primit în dar de la Dumnezeu – pentru a comite fărădelegi: proxeneții, lingușitorii, hoții, trădătorii etc. Chinurile lor sînt cu atît mai groaznice, cu cît sînt lipsite de sfîrșit, durează în eternitate. Diverse tipuri de păcat, dacă au fost regretate de cei ce le-au comis, oferă posibilitatea expierii într-un orizont de timp finit, în Purgatoriu. În schimb duhurile care s-au condus în viață după preceptele credinței, ale umilinței, ale speranței și ale iubirii creștine (caritas) sînt răsplătite cu spectacolul etern al gloriei lui Dumnezeu, în Paradis.

“Ceea ce leagă lumea transcendentă și cea imanentă este prezența oamenilor, pe pămînt în carne și oase, dincolo lipsiți de trup (cel puțin pînă la Judecata de Apoi), distribuiți în cele trei ținuturi și plasați diferit, în cadrul fiecărui ținut, în funcție de ceea ce au făcut sau n-au făcut pe pămînt; dar fiecare fapt era apreciat și judecat în funcție de supunerea și fidelitatea față de anumite norme morale, derivate mereu din învățătura religioasă: de aici nevoia ca poetul să aibă un set de reguli de judecată care, ca un cod, făcut din norme juridice, dar mai ales etico-religioase, să stabilească binele și răul, să determine răsplata și pedeapsa, înălțarea sau degradarea”[19]. Nu refugiul în lumi ideale i-a stat în intenții autorului, ci implicarea hotărîtă în existența reală, prin intermediul pildelor și învățăturilor oferite de expediția dincolo. Dante o mărturisește răspicat, în celebra sa scrisoare către Cangrande della Scala: “Trebuie spus pe scurt că scopul, atît al întregului, cît și al părții este să-i îndepărteze pe cei vii, în viața aceasta, din starea de suferință și să-i călăuzească la starea de fericire. Genul filosofic folosit aici, și în întreg, și în parte este morala sau etica. Fiindcă atît întregul, cît și partea au fost create nu în vederea speculației, ci în vederea acțiunii. Iar dacă în vreun loc sau pasaj se tratează în formă speculativă, nu este făcut de dragul speculației, ci de acela al acțiunii”[20].

Sutele de întîmplări, evenimente și personaje care se perindă pe sub ochii noștri ne transmit o uriașă înlănțuire de sfaturi și învățăminte, ca să ne redobîndim și să ne păstrăm umanitatea în comportament. Arta nu are pentru Dante un scop în sine, ci reprezintă instrumentul cel mai eficient pentru modelarea omului și a societății, cu ajutorul forței sale de impact. “În ansamblul operei lirice a lui Alighieri, arta rămîne un mijloc și nu devine niciodată o finalitate: accentul intim al poeziei insistă pe un sentiment mai imediat și fervent și vast decît complăcerea în fața propriului său intelect subtil și ascuțit”[21].

dante-dreher2

Însă preocuparea autorului nu se referă doar la indivizi, ci mai cu seamă la instituțiile și sistemele vremii, care trebuie să fie corect constituite și funcționale, să nu se abată de la scopul pentru care au fost create. Dante este un partizan al echilibrului între puterile politice și al corectei funcționări a justiției, pe care o proclamă cu orice preț, atît în biografia sa, unde a plătit cu două decenii de exil și două abuzive condamnări la moarte, cît și în poemul său, unde adresează virulente invective împotriva înalților prelați corupți și nedrepți, împotriva regilor și împăraților nedemni și nevolnici.

Dante știe prea bine că, prin insistentele sale îndemnuri la verticalitate, riscă să se facă detestat de contemporani, de puternicii zilei și, un moment, pare să ezite. Dar strămoșul său venerat, Cacciaguida, îl îndeamnă să nu cedeze, să persevereze pe această cale aspră:

124. …indi rispuose: «Coscienza fusca
o della propria o dell’altrui vergogna
pur sentirà la tua parola brusca.

127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
tutta tua vision fa manifesta;
e lascia pur grattar dov’ è la rogna.

130. Ché se la voce tua sarà molesta
nel primo gusto, vital nutrimento
lascerà poi, quando sarà digesta.

133. Questo tuo grido farà come vento,
che le più alte cime più percuote;
e ciò non fa d’onor poco argomento.
(Parad. XVII)

«…apoi a răspuns: ‘Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată. Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită. Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste.» Adevărul – oricît de incomod – trebuie plasat la temelia operei poetice.

Lepădarea de păcat și redescoperirea virtuții echivalează, pentru poetul italian, cu expediția anevoioasă spre libertate. “Am putea vorbi despre drumul spre libertate, care se celebrează ca un continuu ritual prin cercurile Purgatoriului, pentru eliberarea sufletului de condiționarea patimilor și însușirea problemelor fundamentale, pentru a-l scăpa de necunoașterea care ne face sclavi. (…) În vîrful Purgatoriului, Dante și-a cucerit libertatea interioară. Virgiliu, care deja și-a îndeplinit misiunea, îi spune «libero, dritto e sano è tuo arbitrio» (liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul), prin urmare îl proclamă rege peste sine însuși: «per ch’io te sovra te corono e mitrio» (deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu, Purg. XXV, 140-142)”[22].

În pasaje răsunătoare de meditație, de dialog cu personaje influente sau direct cu cititorul, Dante își mărturisește convingerea că, scriindu-și poemul despre lumea de apoi, el îndeplinește de fapt o misiune fundamentală, de provocare a unui examen de conștiință pentru întreaga omenire, ce trebuie recuperată de pe calea pierzaniei. Nu doar călătoria sa Dincolo, în carne și oase, a fost decisă de sus, ci însăși redactarea capodoperei pe care o citim.

1. Se mai continga che ‘l poema sacro
al quale ha posto mano e cielo e terra,
sì che m’ha fatto per molti anni macro…
(Parad. XXV)

«De se-ntîmplă cumva ca poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul, și-atîția ani m-a stors de vlagă…». Fatalitatea expediției și a exprimării ei artistice stau la temelia forței profetice a cuvîntului dantesc. “Cercetătorii au demonstrat că toate imaginile din primele versuri ale Divinei Comedii derivă din tradiția biblică. Aceste lucruri deja cunoscute de toată lumea dezvăluie intenția lui Dante de a-i da Poemului său o autentică forță profetică de convingere, alimentată de posibilitățile persuasive ale poeziei care, dincolo de orice summa cu scop educativ, știe să se adreseze sentimentelor omenești, mai mult decît rațiunii”[23].

Poate cel mai mare paradox pe care ni-l oferă poemul lui Dante este că, deși povestește despre cele trei lumi imaginare, de după moarte, discursul său e îmbibat de raționalism, este exact și atent cumpănit. Amănuntul luxuriant nu dislocă echilibrul întregului, iar detaliile migăloase vin în scopul confirmării, la tot pasul, a temeiniciei inexorabile a sistemului. “Cosmologia dantescă, după cum se vede, cu gustul său pentru corespondențe, paralelisme, simetrii, proporții, pentru distribuirea ierarhică de pedepse și recompense, pentru faptul că protagonistul ansamblului, pe lîngă Dumnezeu, este omul (viu pe pămînt, damnat în Infern, ispășitor în Purgatoriu, fericit în Paradis), răspunde unei legi puternice și precise de raționalitate. Dante în anumite episoade va putea să se lase pe seama unor motivații afective, a confruntărilor, a sublimărilor mistice, dar, în ansamblu, lumea lui de dincolo este o capodoperă de raționalitate, ordine și măsură pe alocuri chiar geometrizantă”[24].

Pagini percutante de analiză a acestei trăsături fundamentale a artei dantești a scris Erich Auerbach. Cercetătorul german scoate excelent în evidență caracterul lapidar al diegezei, care este dublat de concizia stilistică. “Evenimentul e reprezentat scurt și concis, rareori devine narațiune, niciodată legendă divagantă și ocupă, printre altele asemănătoare, locul ferm și limitele sever trasate pentru ceva ce trebuie să slujească unui principiu mai înalt; astfel, chiar și sentimentul cel mai puternic este circumscris într-un anumit spațiu, exact și aproape măsurat; în versurile care-l exprimă, el este cuprins pe de-a-ntregul și e înlocuit atît de rapid și definitiv, încît zăbava și ecoul liric sînt retezate și făcute imposibile”[25]. Chiar într-un context predispus la exuberanța sadică și fabuloasă, cum e cel infernal, Dante controlează ferm, prin raționalismul său, desfășurarea evenimentelor. Torturile din Malebolge “nu sînt produse arbitrare ale unei fantezii dezlănțuite, ce caută să acumuleze scene oribile, ci opera unui examen sever al intelectului, care a ales pentru fiecare păcat ceea ce i se cuvine și care, din conștiința justiției opțiunilor sale, precum și din conformarea în fața ordinii divine, își trage forța de a le conferi cuvintelor și imaginilor o evidență grandioasă și uimitoare”[26].

Dante-statua

Acestui raționalism, asumat cu bună știință, i se supune și forma expresivă. Pentru Dante, stilul poetic trebuie să fie slujitorul cît mai fidel al conținutului. Atunci cînd ne confruntăm cu vuietele dizgrațioase ale Infernului, populat cu monștri oribili, întunericul, violența și spaima sînt însoțite de cuvinte hidoase, poate chiar lipsite de sens, în stîlceala lor. «Papé Satàn, papé Satàn aleppe!» – urlă demonul Pluto (Inf. VII) și specialiștii se tot întreabă, de-atunci, ce-o fi vrut să spună. «Raphèl maì amèch zabì almì» – zbiară spre cei doi călători, la fel de neinteligibil, uriașul Nimrod (Inf. XXXI), încercînd să-i înspăimînte. Alți drăcușori, mai zburdalnici în ticăloșia lor de torționari, imită grotesc obiceiurile militare:

136. Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

139. ed elli avea del cul fatto trombetta. (Inf. XXI)

«Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.» Nu există limite de pudoare sau decență, atunci cînd trebuie trasată monstruozitatea.

Forța artistică impresionantă a lui Dante iese în evidență mai ales prin alăturarea celor două extreme ale mesajului, cînd sărim din abjecția infernală în sublimul paradisiac. Lumina aurie, orbitoare și imnurile de slavă, intonate de îngeri și duhuri fericite, transportă mintea călătorului, fermecat de zîmbetul femeii iubite, în pragul extazului:

103. Ma ella, che vedea ‘l mio disire,
incominciò, ridendo tanto lieta,
che Dio parea nel suo volto gioire.
(Parad. XXVII)

«Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei». Empireul este întîi de toate un fluviu auriu, într-o dezlănțuire stupefiantă de strălucire, prin intermediul versurilor de cea mai desăvîrșită muzicalitate din limba italiană, prin înlănțuirea de aliterații bazate pe consoane lichide și fricative (“l”, “r”, “f”, “v”), cu vocale închise și semiînchise (“i”, “u”, “e”):

61. E vidi lume in forma di rivera
fulvido di fulgore, intra due rive
dipinte di mirabil primavera.

64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
quasi rubin che oro circunscrive.

67. Poi, come inebriate dalli odori,
riprofondavan sé nel miro gurge,
e s’una intrava, un’altra n’uscìa fori.
(Parad. XXX)

«Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde. Apoi, ca-mbătate de parfumuri, se scufundau iar în frumosul șipot; și cînd una intra, alta ieșea.» Nimic nu este inexprimabil, pînă în clipa cînd peregrinul ajunge la ultimul prag, în fața lui Dumnezeu și, cu un efort supraomenesc, intuiește esența tainei, dar este incapabil s-o închidă în concepte, s-o exprime în cuvinte: All’alta fantasia qui mancò possa (Parad. XXXIII, 142) – «Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea».

Dante-Luca_Signorelli

În varietatea sa, care pendulează între antipozi, pentru a acoperi realitatea cea mai contrastantă, de la străfundurile infernale pînă în tăriile paradisiace, limbajul lui Dante se definește prin precizie și minuțiozitate. “Faptul că fantezia cea mai bogată este subordonată și aproape prizonieră a relatării didascalice îi dă limbii caracterul său deosebit, de forță comprimată, ce constituie specificul Comediei. Prima exigență, pe care viziunea adevărului i-o impune celui ce-o comunică, este a exactității. Ea este exact așa cum este, ferm circumscrisă în forma și limitele sale, și tot astfel pretinde să fie reprezentarea sa; trebuie să fie precisă și clară, să se străduiască mereu, în loc de-a divaga în lirism ori de-a abuza de mijloace retorice de expresie, să reproducă exact lucrul contemplat sau auzit, în adevăratele sale proporții”[27].

Precizia uimitoare a expresiei poetice și perfecta sa adecvare la intențiile artistice sînt însoțite de amploarea și diversitatea ei fără seamăn. “Dacă pornim în considerațiile noastre de la predecesori, limba lui Dante ne apare de-a dreptul o minune de neînțeles. Față de toți predecesorii, printre care au existat desigur și poeți mari, expresia sa este incomparabil mai bogată, mai actuală, mai puternică și mai elastică, el cunoaște și utilizează incomparabil mai multe forme, printre cele mai variate fenomene și conținuturi, în trăsături incomparabil mai sigure și mai trainice, încît ajungem la convingerea că acest om a descoperit din nou lumea prin limba sa”[28]. Varietatea extraordinară a strategiilor expresive dantești, care stîrnesc uimirea, avînd în vedere etapa istorică de apariție a marelui poem – în contextul eforturilor de formare și impunere culturală a italienei, limba “vulgară”, adică vorbită de vulg, de popor, alături de prestigioasa latină, scrisă în cancelarii – a rămas nedepășită, de-a lungul întregii istorii literare a peninsulei. “Limba Comediei are la bază vorbirea florentină de la sfîrșitul secolului al XIII-lea, dar cu o anumită inflexiune arhaică, ce-i conferă solemnitate și noblețe. Florentina este însă exploatată în toate variantele ei diacronice și diastratice, adică utilizată la timpuri diferite, chiar și în interiorul unei fraze restrînse, sau de către diverse grupuri sau clase sociale. Dante surprinde alternanțe între formele populare și cele docte, între arhaisme și formule mai moderne, alte variante toscane și chiar cîteva forme dialectale nordice. În orice caz, elementele străine florentinei sînt mai ales îmbrățișate de poet dacă au un sprijin literar, adică opțiunea urmează criterii de natură stilistică. Mai evident literară este originea termenilor latinizanți, sicilieni și francezi. În fine, Dante este prolific în formarea de noi cuvinte”[29].

Ampla diversitate stilistică și tematică a fost decisivă pentru titlul capodoperei. În precizările lui Dante, din amintita scrisoare adresată lui Cangrande della Scala, pe vremea sa existau două mari direcții poetice. Tragedia vorbea într-un stil elevat, sublim, despre realitățile lumii înconjurătoare și se încheia în mod nefericit. Comedia, pe de altă parte, era un “cîntec sătesc” al întîmplărilor care, cu ajutorul stilului amestecat, eteroclit, cînd mai vulgar, cînd mai nobil, se termina în mod fericit. Autorul a considerat că a doua categorie este mai potrivită pentru ceea ce avea de spus: “Titlul cărții este «Începe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin naștere, dar nu prin moravuri»”[30]. După două secole, cînd poemul a început să circule și sub formă tipărită, pentru mai buna sa identificare, în ediția venețiană din 1555, titlul a fost completat[31] și s-a impus astfel în istoria literaturii mondiale: Divina Comedie.

Ingredientele estetice, tocmai trecute în revistă, vin să sprijine simțul religios autentic și fierbinte al lui Dante. Într-un complex joc de roluri între autor și protagonist – care n-a fost limpezit pînă la capăt de critica literară –, personajul călător își proclamă cu hotărîre, în Paradis, în fața Sfîntului Petru, credința fermă:

85.  «…ma dimmi se tu l’hai nella tua borsa».
Ond’ io: «Sì, ho, sì lucida e sì tonda,
che nel suo conio nulla mi s’inforsa».
(Parad. XXIV)

«…dar spune-mi de-o ai în pungă’. Iar eu: ‘Da, am, așa lucioasă și rotundă că marcarea ei deloc nu-i știrbită’». Se poate discuta, împreună cu Papini și alți comentatori, în ce măsură credința lui Dante e mai degrabă trufașă și intelectualistă – sau prea puțin umilă și spiritualistă. În ce măsură autorul Divinei Comedii este mai aproape, în atitudinea sa creștină, de Sfîntul Toma decît de Sfîntul Francisc. În orice caz, fideismul dantesc, în privința cunoașterii ultimelor taine, se împacă uimitor cu raționalismul său ferm, atunci cînd e vorba de descoperirea secretelor universului natural și uman creat de divinitate. “Toată Comedia dovedește că religiozitatea lui Dante n-a fost niciodată abandonare, extaz, beție contemplativă, ca la mistici, ci o cucerire intelectuală și rațională, cu toate consecințele pe care o asemenea poziție le presupune în sfera speculativă; și, totodată, ea n-a sufocat la el, ca la asceți, ci dimpotrivă a întărit simțul valorilor vieții pămîntești și, în consecință, al datoriei și al responsabilității, individuale și colective, de aplicat pe cont propriu și în societate. (…) Niciodată în poem, pînă la momentul extrem al călătoriei, el nu renunță la cercetarea rațională, pentru a se abandona pe seama intuiției mistice. (…) Poetul înțelege să se aplece cu argumente ale rațiunii asupra tainei celei mai profunde a credinței creștine, Întruparea, ca un matematician care tutto s’affige («se adîncește») pentru a se strădui să rezolve problema ce i se prezintă în mod științific de nerezolvat, din lipsa principiului exact pe care să se întemeieze”[32]. Împreună cu comentatorul, putem conchide asupra “caracterului eminamente intelectualist al credinței”[33] lui Dante.

Note:

[19] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XI, trad. citat: L.A.
[20] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, trad. Petru Creția, în vol. Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 748.
[21] N. Sapegno, La lirica e la conquista dello stile, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 157, trad. citat: L.A.
[22] Italo Borzi, Introduzione, în ed. cit., p. 29, trad. citat: L.A.
[23] Ibid., p. 22, trad. citat: L.A.
[24] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XV, trad. citat: L.A.
[25] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. citat: L.A.
[26] Ibid., p. 149, trad. citat: L.A.
[27] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. citat: L.A.
[28] Erich Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 164.
[29] Saverio Bellomo, Premessa, în vol. Dante Alighieri, Inferno, Torino, Giulio Einaudi Editore, 2013, p. LV, trad. citat: L.A.
[30] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, ed. cit., p. 746.
[31] Vezi E.R. Curtius, op. cit., p. 416.
[32] S.A. Chimenz, Carattere della religiosità dantesca, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, ed. cit., p. 76-77, trad. citat: L.A.
[33] Id., ibid.

Dante-Santa_Croce

“Divina Comedie” ca sinteză (2)

Dante, condus de Virgiliu, pătrunde așadar în Infern, închipuit ca o peșteră imensă. După momentul genezei, cînd Dumnezeu a creat îngerii, universul și ființele omenești, Lucifer s-a răzvrătit împotriva bunului demiurg și a fost alungat din Paradis, împreună cu toți adepții săi. El s-a prăbușit pe Pămînt, a săpat în cădere o groapă uriașă, sub formă de pîlnie și a rămas înțepenit în centrul planetei noastre, agitîndu-și zadarnic aripile. Tot spațiul acesta mitologic, imaginar, dobîndește în paginile poetului italian reprezentarea cea mai concretă (în așa măsură încît unii savanți, printre care Galilei, au stat să calculeze suprafața Infernului dantesc și circumferința peșterii păcătoase[9]). Cei doi poeți au de înfruntat multe dificultăți și obstacole, se ciocnesc de cele mai monstruoase personaje, trec prin numeroase peripeții, pînă vor ajunge în străfundurile Infernului, în fața diavolului suprem. Pe o potecă ascunsă, ei urcă pe partea cealaltă a globului pămîntesc și ajung pe țărmul oceanului. Acolo se găsește muntele Purgatoriului, format din pămîntul ce s-a retras îngrozit, dinaintea trupului păcătos al lui Lucifer, și a ieșit pe lîngă el, înălțîndu-se interminabil spre cer. Dante împreună cu Virgiliu încep ascensiunea, ei străbat mai întîi Antipurgatoriul (unde păcătoșii așteaptă vreme îndelungată să depășească poarta păzită de un înger cu spadă) și apoi se regăsesc pe cornișele care trasează coastele muntelui, pe șapte niveluri, corespondente celor șapte păcate capitale. În vîrful Purgatoriului se află Paradisul Pămîntesc, unde protagonistul trebuie să treacă printr-o serie de ceremonii de penitență, înainte de-a se despărți de Virgiliu, învățătorul și prietenul său, care nefiind mîntuit, din cauza neaderării sale la creștinism, este obligat să meargă înapoi în Infern. Rolul de călăuză este acum preluat de Beatrice, femeia iubită și modelul de virtute al lui Dante, care a coborît să-l întîlnească și să-l conducă mai departe. Păcatele călătorului s-au șters, de-a lungul dificilei ascensiuni expiatoare, trupul său a devenit tot mai ușor, imponderabil și, atras de iubirea divină ca de un magnet uriaș, Dante începe să zboare, străbătînd cele nouă ceruri ale Paradisului. Aici este obligat să depășească, printre altele, un triplu examen (de credință, de speranță și de iubire creștină). După ce trece cu succes și de acestea, peregrinul ajunge în Empireu, ținutul misterios unde stau Sfînta Fecioară, oștile de îngeri și grupurile de duhuri mîntuite, dispuse într-o imensă roză albă, sub formă de amfiteatru. Toți aceștia îl admiră cu venerație pe Bunul Dumnezeu, a cărui taină sfîntă se străduiește călătorul s-o priceapă, cu un efort suprem al privirii și al gîndirii, înainte de ultimul vers al poemului.

S-a vorbit mult despre importanța celor două călăuze principale, care îl ajută pe Dante în călătoria sa existențială. Autorul italian îl respectă și îl iubește pe marele poet latin, a cărui figură o folosește ca pilon de bază în construcția poemului. “Acela care pe deplin îl înlocuieşte, în sufletul lui Dante, pe tatăl pierdut şi poate prea puţin iubit, este Virgiliu. Îl numeşte, în Divina Comedie şi nu doar acolo, în multe feluri, însă titlul care vine cu cea mai mare bucurie sub pana lui e acela de «tată». Şi nu-i spune doar «tată», ci trăirea intensă a afecţiunii îl determină să adauge alte cuvinte, care fac şi mai suav acel nume atît de frumos în pronunţare: «tată dulce» (dolce padre), «tată drag şi dulce» (dolce padre caro), «mai mult decît tată» (più che padre), «tată adevărat» (padre verace), «prea dulce tată» (dolcissimo padre). Le va atribui şi altora acest nume; dar nimănui cu atîta insistenţă şi gingăşie”[10]. Pe lîngă importanța afectivă de care se bucură, călăuza lui Dante prin Infern și Purgatoriu dobîndește incontestabile valențe alegorice. “Virgiliu a fost considerat de aproape toți vechii comentatori ca alegorie a rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce spre ordinea pămîntească dreaptă sau, conform ideilor lui Dante, spre monarhia universală. Vechii comentatori nu găseau nici o dificultate într-o interpretare strict alegorică, fiindcă ei nu simțeau, ca noi, un contrast între alegorie și adevărata poezie. Comentatorii moderni s-au opus adesea acestei interpretări și au pus în lumină aspectul poetic, omenesc, personal, al figurii lui Virgiliu, fără a-i putea nega totuși «semnificația» și a o plasa în perfectă concordanță cu aspectul său omenesc. (…) Dar aici nu e vreun aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt”[11].

Personajul Beatrice a fost citit nu doar ca o trimitere la tînăra florentină din viața reală, care a fost iubită platonic, cu mare emoție, de adolescentul Dante, ci totodată ca o alegorie a harului divin, care îl ajută pe om să se înalțe deasupra contingenței. În vederea mîntuirii, oamenii au nevoie de acțiunea conjugată a rațiunii (Virgiliu) și a credinței (Beatrice). Complexitatea simbolică a femeii iubite a fost subliniată de E. Auerbach: “După ce în sec. al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. (…) Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă”[12].

Faptul că Beatrice nu este o simplă interpretă, în acțiunea complexă a poemului, ci este efectiv înnobilată cu virtuți transcendente, a fost deja scos în evidență. Un prestigios comentator nu și-a reținut uimirea, constatînd că femeia îndrăgită de poetul ce scrutează ținuturile de dincolo a dobîndit valențe sacrale, în ordinea teologică generală. “Ridicarea iubitei la rangul de înger paradisiac devenise, datorită lui Guido Guinizzelli (mort în 1276), un topos al liricii italiene. Alegerea iubitei astfel glorificate drept călăuză într-o viziune poetică a lumii de dincolo nu depășește domeniul gîndirii și credinței creștine. Însă Dante trece mult mai departe. El o introduce pe Beatrice în procesul obiectiv al mîntuirii. Funcția ei nu este concepută numai pentru el însuși, ci pentru totalitatea credincioșilor. El introduce deci cu de la sine putere în revelație un element care sparge sistemul doctrinal bisericesc. Aceasta este o erezie – ori un mit”[13].

bolta

O tematică atît de amplă și o varietate atît de extinsă a personajelor și situațiilor prezentate, pentru a nu se spulbera într-o infinitate de fragmente, avea nevoie de viziunea limpede a constructorului și de mîna fermă a artistului. Judecata divină, care a conceput universul în mod armonios și al cărei plan perfect de construcție se simte obligat artistul să-l înțeleagă și să ni-l transmită, se află la temelia tuturor. “Unitatea poemului este convingătoare. Ea se bazează pe subiectul general, status animarum post mortem [starea sufletelor după moarte]; iar ca judecată definitivă a lui Dumnezeu trebuie să fie o unitate pe deplin ordonată, atît ca sistem teoretic, cît și ca realitate practică și deci și ca operă artistică; poemul trebuie să reprezinte unitatea orînduirii divine, chiar într-o formă mai pură și mai actuală decît lumea pămîntească și orice se petrece într-însa, deoarece lumea de dincolo, chiar dacă este încă nedesăvîrșită pînă la Judecata de Apoi, nu ne arată nici pe departe în aceeași măsură ca lumea pămîntească evoluția, potența și provizoratul, ci actul îndeplinit al planului divin”[14].

Firește că nu exista posibilitatea de a trasa biografia amănunțită, în evoluția și modificările ei, pentru cele peste cinci sute de personaje despre care vine vorba în poemul dantesc. Prin urmare autorul se mulțumește să le menționeze pe cele mai multe, ca o străfulgerare, în contexte edificatoare, cu replici memorabile, pe spații restrînse (un vers, o terțină, un nume într-o înșiruire). Îi revine cititorului – dacă vrea să priceapă mai limpede gîndul artistului (și intențiile Creatorului) – să continue, pe cont propriu, lecturile și cercetarea, pe marginea vreunui personaj abia numit. Astfel se deschid, din versurile Divinei Comedii, o infinitate de poteci șerpuitoare, ce conduc spre extinderea ulterioară a cunoașterii fiecăruia dintre noi. “Faptul că a păstrat și a fixat definitiv unitatea figurii omenești în lumea de dincolo este ceea ce deosebește fundamental Comedia de toate celelalte viziuni precedente asupra tărîmului de după moarte. (…) Oamenii din ținutul său trebuiau să ofere, cu condiția și atitudinea lor, sinteza asupra lor înșile; erau obligați să arate, printr-un singur act, esența și destinul răstimpului scurt al vieții lor; entelehia lor pămîntească li se contopea cu ființa; iar pentru a da o formă acestui lucru, nici o imagine, oricît de aspră, nici o expresie, oricît de puternică, nu putea fi excesivă”[15].

*

Divina Comedie este un roman de aventuri, în care asistăm la un șir de apariții neașteptate, de revelații, de întîlniri întîmplătoare, cu persoane banale sau personaje celebre, care își relatează experiențele extreme și învățăturile existențiale. Protagonistul e blocat de diavolii răzvrătiți, în poarta cetății Dite, e amenințat de harpii că va fi schimbat în stană de piatră, e obligat să încalece pe un monstru periculos, Gerion, pe spinarea căruia trece spre fundul prăpastiei infernale, aproape că mănîncă bătaie de la un pluton de draci turbulenți și puși pe harță, e atacat de un damnat furios, Filippo Argenti, care încearcă să-l tragă alături de el în mlaștină. Protagonistul are nevoie de multă stăpînire de sine și de numeroase încurajări, din partea călăuzelor sale, pentru a-și duce mai departe pașii. Dar expediția lui Dante pe lumea cealaltă este și expediția cititorului, care trebuie să-l urmeze, cu răsuflarea tăiată și atenția mereu trează. Atunci cînd poetul îl bănuiește că nu pricepe, nu crede, se înspăimîntă, se descurajează sau obosește, i se adresează direct, într-un dialog neîntrerupt, care durează din Evul Mediu pînă azi[16]:

94. Pensa, lettor, se io mi sconfortai
nel suon delle parole maladette,
ché non credetti ritornarci mai.
(Inf. VIII)

«Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată».

19. Se Dio ti lasci, lettor, prender frutto
di tua lezione, or pensa per te stesso
com’ io potea tener lo viso asciutto,

22. quando la nostra imagine di presso
vidi sì torta, che ‘l pianto delli occhi
le natiche bagnava per lo fesso.
(Inf. XX)

«Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci».

46. Se tu se’ or, lettore, a creder lento
ciò ch’io dirò, non sarà maraviglia,
ché io che ‘l vidi, a pena il mi consento.
(Inf. XXV)

«Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred».

22. Com’ io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.

25. Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.
(Inf. XXXIV)

«Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta».

19. Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero.
(Purg. VIII)

«Ascute bine aici, cititorule, ochii la adevăr, căci vălul e acum aşa subţire încît e uşor de trecut dincolo».

61. O voi ch’avete li ‘ntelletti sani,
mirate la dottrina che s’asconde
sotto ‘l velame delli versi strani.
(Inf. IX)

«O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi învățătura ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate».

Dialogul scriitorului cu cititorul și comparațiile frecvente dintre lumea reală și cea imaginară sînt destinate să doboare barierele, să omogenizeze percepția, să dinamizeze comunicarea. “Dante reafirmă unitatea substanțială a lumii atît fizice, cît și etico-religioase: și dacă uneori raportul dintre lumea fizică și lumea teologică era de contrast (Infern – Paradis), pe planul principiilor, în realitate, era de corespondențe, relații, antiteze ce implicau recunoașterea unei forțe care supunea totul în fața ei și în fața unei judecăți care avea pentru toți o singură tablă de valori identică”[17]. Lumea în care trăim acum își găsește, dincolo, proiecția în oglindă. Pentru a o descoperi în profunzime, sîntem datori cu un efort al minților noastre și al răbdării de-a lungul expediției. “El nu vede numai evoluția terestră, ca sistem de fapte pe pămînt, ci conexiunea permanentă cu un plan divin, ținta spre care se îndreaptă pururi tot ce se petrece pe pămînt. Ceea ce nu trebuie înțeles doar în sensul că societatea omenească se îndreaptă în totalitatea ei și în mod progresiv spre sfîrșitul lumii și venirea împărăției lui Dumnezeu, toate evenimentele fiind orientate deci orizontal spre viitor, ci și în sensul unei legături neîntrerupte, independentă de orice progresie, a fiecărui fapt și a fiecărui fenomen de pe pămînt cu planul divin; așadar, fiecare fenomen de pe pămînt atîrnă nemijlocit, printr-o multitudine de legături verticale, de planul de mîntuire al providenței”[18].

Note:

[9] Laszlo Alexandru, Infernul văzut de un astronom: Galileo Galilei, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 2/februarie 2014.
[10] Giovanni Papini, Dante viu, trad. şi pref. Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009, p. 75-76.
[11] Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 220, trad. citat: L.A.
[12] Erich Auerbach, op. cit., p. 224-226, trad. citat: L.A.
[13] E.R. Curtius, op. cit., p. 433.
[14] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 170.
[15] E. Auerbach, Dante e la rappresentazione del mondo terreno-storico, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 199-200, trad. citat: L.A.
[16] Vezi E. Auerbach, Gli appelli di Dante al lettore, în Studi su Dante, ed. cit., p. 309-323.
[17] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, prefață la vol. Dante, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993, vol. 1, Inferno, p. XI, trad. citat: L.A.
[18] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 174.

“Divina Comedie” ca sinteză (1)

Cititorul, cînd deschide o carte, vrea să afle mai întîi ce conține. Despre poemul lui Dante Alighieri publicul larg știe, probabil, că este o capodoperă, fără să aibă prea multe detalii suplimentare. Așa că e bine să pornim în călătoria noastră de la cea mai precisă definire a paginilor pe care le ținem în mîini: “Comedia este, printre altele, un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică și istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sînt reprezentate toate domeniile imaginabile ale realității: trecutul și prezentul, măreția sublimă și josnicia vrednică de dispreț, istoria și legenda, tragicul și comicul, omul și peisajul; ea este, în sfîrșit, istoria devenirii și mîntuirii unui singur om, a lui Dante, și ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mîntuirii omenirii în genere”[1].

Este vorba de un poem uriaș, cu 14.230 de versuri, care se împart pe trei volume, în funcție de cele trei teritorii unde, conform credinței, ajunge sufletul omenesc după moarte: Infern, Purgatoriu și Paradis. Fiecare volum se compune din 33 de cînturi și, împreună cu cel introductiv, dau 100 în total. Un cînt (un capitol) are cam 130-160 de versuri, dispuse în terține, adică în grupuri de cîte trei. Versurile conțin 11 silabe. Iată-le, spre exemplu, pe primele două, celebre: Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta. 11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra. 11 silabe. Orice vers, din orice pagină a cărții, se cuprinde în limita endecasilabului.

Pe lîngă ritmul constant, poemul se remarcă prin structura originală a rimei, care parcă ne oferă o împletire a poeziei la infinit. Să o examinăm împreună. În pasajul următor, am scos în evidenţă finalul de vers, ca să urmărim mai uşor ce înseamnă “terza rima”:

 Nel mezzo del cammin di nostra vita  (1)
mi ritrovai per una selva
oscura,   (2)
ché la diritta via era
smarrita. (3)

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura  (4)
esta selva selvaggia e aspra e
forte  (5)
che nel pensier rinova la
paura! (6)

Tant’è amara che poco è più morte  (7)
ma per trattar del ben ch’i’ vi
trovai(8)
dirò dell’altre cose ch’i’ v’ho
scorte. (9)

Io non so ben ridir com’i’ v’entrai, (10)
tant’era pien di sonno a quel
punto (11)
che la verace via
abbandonai  (12)

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto(13)
là dove terminava quella
valle  (14)
che m’avea di paura il cor
compunto(15)

guardai in alto e vidi le sue spalle  (16)
vestite già de’ raggi del
pianeta  (17)
che mena dritto altrui per ogni
calle(18)

Allor fu la paura un poco queta, (19)
che nel lago del cor m’era
durata  (20)
la notte ch’i’ passai con tanta
pieta(21)

Cîntul debutează cu rima din versurile 1 și 3: vita smarrita. Luăm din versul precedent rima pentru 2, 4, 6: oscura – dura – paura. Luăm din versul precedent rima pentru 5, 7, 9: forte – morte – scorte. Luăm din versul precedent rima pentru 8, 10, 12: trovai – entrai – abbandonai. Luăm din versul precedent rima pentru 11, 13, 15: punto – giunto – compunto. Luăm din versul precedent rima pentru 14, 16, 18: valle – spalle – calle. Luăm din versul precedent rima pentru 17, 19, 21: pianeta – queta – pieta. Şi tot aşa mai departe, de-a lungul tuturor versurilor, pînă la finalul Divinei Comedii

Povestea principală este aparent simplă. La jumătatea drumului “vieții noastre” (adică la 35 de ani), Dante se rătăcește de la drumul drept și se pomenește într-o pădure îngrozitoare. Pe cînd se străduiește să iasă de-acolo, e atacat de trei fiare groaznice: un leopard, un leu și o lupoaică. Acestea îi opresc ascensiunea spre lumina soarelui. Dar îi vine în ajutor cineva, care se dovedește a fi duhul poetului latin Virgiliu, model artistic și autor de căpătîi al lui Dante. Condus de Virgiliu – care îi propune să străbată ținuturile de după moarte, pentru a le cunoaște pe ele și pentru a se cunoaște pe sine, în vederea cîștigării vieții virtuoase și a mîntuirii – protagonistul pătrunde în Infern. Încă de la început, planul concret al acțiunii se împletește cu cele simbolice, alegorice. “E lucru neobișnuit ca acela care face experiența pe lumea cealaltă să fie însuși autorul poemului, care vorbește la persoana întîi, ca eroii «viziunilor» medievale. Nu există precedente în poemele antice. Derivă de aici că toate aspectele atinse de autorii din trecut dobîndesc, prin această participare directă la acțiune, un mai mare dramatism. Observația este valabilă aproape totdeauna și pentru Virgiliu: episoadele coborîrii lui Enea în Infern sînt mai descriptive în detalii și narate, cele paralele ale lui Dante sînt mai esențializate și mai suferite, fiindcă sînt văzute din perspectiva interioară a celui ce povestește. Sigur că trebuie să ținem seama și de temperamentul și stilul celor doi mari poeți, precum și de modul diferit în care civilizația romană și cea creștină percepeau lumea de dincolo. Este clar că realismul «trăit» al lui Dante are o trăsătură nouă, față de care nu există precedente, iar stilul său este mai expresiv decît oricare altul, pînă la a invoca și a căuta «rime aspre și răgușite», atunci cînd trebuie să descrie ultimul cerc al Infernului (XXXII, 1-3), pînă la a cuceri tonuri foarte delicate, mai ales în Purgatoriu, adaptat la starea de nostalgie a sufletelor penitente și pînă la a exprima cu o solemnitate luminoasă gloria din Paradis”[2].

Nimic nu este întîmplător la Dante, cel mai important poet al Evului Mediu, într-o perioadă cînd simbolistica era relevantă. Aventura exterioară, efectivă, a străbaterii celor trei ținuturi populate de duhuri, torturate sau răsplătite în funcție de ticăloșia sau omenia demonstrate în timpul vieții, este dublată de învățăturile simbolice, pe care cititorul poate să le extragă pentru sporirea propriei cunoașteri sau virtuți. Străbatem în permanență o grădină a potecilor ce se bifurcă. “Omul medieval vede simboluri peste tot. Pentru el existența nu e făcută din elemente, energii și legi, ci din forme. Formele se exprimă pe ele înseși, dar mai ales indică altceva, mai înalt, și pînă la urmă însăși înălțimea, pe Dumnezeu și lucrurile eterne. De aceea orice formă devine un simbol și îndreaptă privirile spre ceea ce o depășește. S-ar putea spune, mai precis, că ea provine din ceva superior, situat dincolo”[3]. Universul întreg e plasat sub îmbrățișarea lui Dumnezeu, cu cele trei persoane ale sale: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. Trinitatea dogmatică deschide calea către o amplă explorare a simbolisticii ascunse în cifre, care la rîndul lor vin să se repercuteze asupra bogăției gravate în structura poeziei. “Simbolismul ontic al numerelor s-a contopit cu cel creștin. Datorită vîrstei lui Isus, numărul 33 a dobîndit o semnificație mistică. Cu ajutorul interpretării alegorice au fost aprofundate numerele «mistice» ale Bibliei. Augustin a meditat mult asupra lor. Petru a prins 153 de pești (Ioan 21, 11). Ce înseamnă acest număr? El rezultă din adunarea numerelor de la 1 pînă la 17. Numărul 17 = 10 (cele zece porunci) + 7 (Sfîntul Duh). Cei 153 de pești sînt deci credincioșii care îndeplinesc poruncile din dragoste și nu din frică. Numărul 153 poate fi considerat însă și ca 3 ori 50, la care se adună 3 ca multiplicator. Și ce e 50? Răspuns: 40 + 10. 10 este plenitudo sapientiae, întrucît 7 înseamnă Creațiunea și 3 Sfînta Treime. 4 este numărul lucrurilor trecătoare (anotimpurile, vînturile, părțile lumii). 40 reprezintă deci biserica temporală, iar 10 numărul răsplătirii. Ca atare, 50 înseamnă biserica viitoare… etc.”[4].

Constituția imaginară a lumilor dantești sintetizează această simbolistică sacră. Infernul se compune dintr-o zonă preliminară, Antiinfernul, și cele nouă cercuri succesive, unde se coboară spre cele mai diverse păcate. Purgatoriul cuprinde Plaja (pe care debarcă duhurile după moarte), Antipurgatoriul (un spațiu de așteptare, în vederea admiterii către expiere), cele șapte cornișe ale muntelui (unde se urcă printre personaje care ilustrează cele șapte păcate capitale) și Edenul. Paradisul include nouă ceruri (în care se zboară printre duhuri fericite) și Empireul, unde se află sălașul lui Dumnezeu. Numărul perfect, al Sfintei Treimi, este repetat de trei ori și i se adaugă numărul unu, efigie a divinității, pentru a se obține cifra rotundă, simbol al perfecțiunii (1 + 3 + 3 + 3 = 10). Numerologia se regăsește de asemeni în structura formală a capodoperei: există trei lumi de dincolo, descrise în trei cărți diferite, fiecare cu cîte 33 de cînturi (vîrsta lui Cristos), la care se adaugă cel introductiv, încît se ajunge la o sută, care este 10 înmulțit cu sine însuși (1 + 33 + 33 + 33 = 100). Versurile sînt dispuse în terține, care se configurează în terza rima.

Dorința globalizatoare a lui Dante, de cuprindere a totalității, se reflectă și în strategia sa artistică. Operele literare, pentru a fi mai ușor pricepute, se împart pe genuri. Ne uităm dacă o scriere este epică, sau lirică, sau dramatică. Să ne amintim, foarte succint, accepţia acestor categorii. Opera epică are personaje şi acţiune (un roman, de pildă). Într-o operă lirică sentimentele se transmit direct, prin figuri de stil, iar în poezie avem de obicei versuri, strofe, rimă (sau ea poate lipsi în lirica modernă). Opera dramatică are personaje pe scenă, într-un spectacol public, schimb de replici, dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, consacrate. Capodopera lui Dante nu ţine seama însă de asemenea tipare! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni. Autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei și al Europei centrale, precum şi la nenumărate întîmplări şi aventuri, la eroi, nobili, oameni simpli, militari, autori, filosofi, episcopi, papi și regi, care au trăit cu adevărat în Antichitate sau Evul Mediu, dar şi la personaje imaginare, din operele artistice sau din mitologie. “Sînt mai bine de cinci sute de personaje. Nici o altă operă medievală nu cunoaște, măcar de departe, o bogăție asemănătoare”[5]. Statutul ontologic încăpător al ficțiunii permite întîlnirea, în lumea de apoi, a unui poet celebru din Antichitate sau a unui scriitor ucenic din Evul Mediu cu vreun personaj literar inventat, vreun rege glorios sau vreun papă penitent, iar dialogurile născute între ei sînt destinate să ofere explicații despre trecuta lor existență, ori despre orînduirea social-politică mai bună a lumii de toate zilele. Rezultă de aici o strînsă împletire a lumii reale cu cea fictivă, după cum o semnalează Benedetto Croce: “Am putea în mod potrivit să numim această lucrare a lui Dante un «roman teologic», sau «etico-politico-teologic», prin analogie cu romanele «științifice» sau «sociale», care s-au scris în vremuri mai apropiate de noi și se mai scriu încă”[6].

Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri. Ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, în celebra terza rima, după modelul tocmai examinat. Terținele sînt incluse în 100 de cînturi, care constituie cel mai extins poem al culturii europene. Găsim foarte numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care autorul își exprimă sensibilitatea și intră în dialog cu cele mai variate sentimente pe care i le stîrnește cititorului. Bijuteriile stilistice se întind de la aliterații și simetrii, la nivelul cuvîntului și al versului (“Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul), la metafore și comparații, la nivelul terținei, sau spectaculoase recitaluri de iscusință, întinse pe suprafața cîtorva zeci de terține[7].

Divina Comedie este dramatică: pe scena improvizată a poemului asistăm la confruntări violente între personaje, sîntem spectatorii unor dialoguri extrem de virulente. De pildă, în cîntul XXIII din Infern, Dante și Virgiliu abia scapă de urmărirea amenințătoare a dracilor, alergînd din răsputeri și aruncîndu-se pe jgheabul prăpastiei, pînă în cercul următor. În cînturile III și V din Infern, personajul Dante leşină, fiindcă nu mai suportă formidabila tensiune dramatică. În cîntul XXVII din Paradis, toți sfinții și duhurile fericite se înroșesc de rușine, auzind invectivele grele cu care Sfîntul Petru pedepsește corupția și nelegiuirea Papalității medievale. Iată, așadar, că poemul dantesc este epic, liric și dramatic – e totul.

Complexitatea semnificativă a Divinei Comedii nu e deloc întîmplătoare. Dante ne atrage atenția asupra ei încă dintr-o lucrare de estetică, intitulată Convivio (Ospăţul). Pe urmele Sfîntului Toma din Aquino, poetul ne arată cum putem citi în mod literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, mesajul scris ne va dezvălui aspecte deosebite. “E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt”[8].

După ce Dante a stabilit, în mod teoretic, supraetajarea de semnificații, a aplicat-o practic în versurile Divinei Comedii. Putem constata acest lucru încă din prima terțină a poemului:

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.

“La jumătatea drumului vieţii noastre / m-am pomenit într-o pădure întunecată / fiindcă drumul drept era rătăcit.” Despre ce vorbește aici poetul? Cum adică la jumătatea drumului vieţii noastre? Să observăm că Dante nu zice la jumătatea vieţii “mele”, ci a vieţii “noastre”. Cu puțină perspicacitate, am putea găsi în Biblie un pasaj după care “Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani” (Psalmi, 89, 10). Dacă autorul italian se referă la viaţa generică a unui om, iar jumătatea lui 70 este 35, știind că Dante s-a născut în 1265, înseamnă că ni se indică, printr-o aluzie biblică, anul 1300 ca dată pentru rătăcirea sa în pădure și expediția fabuloasă. Însă, ca să pricepem lucrurile, trebuie să trecem dincolo de cuvintele de la suprafață: să mergem la Biblie, să decriptăm analogia, să ne documentăm în proble de biografie dantescă etc. Dar trebuie să cunoaștem și elemente de natură istorică: în 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate pentru toţi cei ce vor merge la Roma, spre a se căi și a regăsi dreapta credinţă. Unii au pornit la drum către Roma geografică, alţii, ca Dante, au plecat în pelerinaj căre Roma simbolică, a tărîmului de dincolo. Călătoria spre cucerirea Paradisului echivalează cu fuga de păcat și redescoperirea virtuții (lectură morală), o regăsire a harului dăruit de Dumnezeu (lectură anagogică). Expediţia debutează “la jumătatea drumului vieţii”, adică la punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică). În versul al doilea – “m-am pomenit într-o pădure întunecată” – se face deja trecerea de la persoana I plural (viaţa noastră) la persoana I singular (m-am pomenit). Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratorul? Autorul? Ambiguitate. Ce înseamnă “m-am pomenit”? Protagonistul se află cu adevărat într-o pădure (nivel literal)? Protagonistul îşi închipuie că se află într-o pădure (nivel imaginar)? Protagonistul visează că se află într-o pădure (nivel oniric)? Nu ştim. Dar ce este “pădurea întunecată”? Un teren întins, acoperit de copaci? Citim totul în mod literal, adică vedem cu ochii minții un om care umblă prin codru? Sau este vorba de pădurea nelegiuirilor? Autorul ne comunică oare şovăielile sale etice? Sau ne gîndim la pădurea păcatelor? Şi atunci Dante ne spune că, la treizeci și cinci de ani, a fost copleșit de groază, fiindcă a rătăcit calea virtuții (“la diritta via era smarrita”)? Se referă cumva la pierderea temporară a credinţei religioase? Toate aceste lecturi paralele, fără depășirea coordonatelor textuale obiective, sînt posibile – în limitele perspicacității, ale inteligenței și ale culturii cititorului. Semnificațiile diferite ale Divinei Comedii se completează și se îmbogățesc una pe cealaltă, nu se concurează și nu se elimină reciproc.

Note:

[1] Erich Auerbach, Farinata şi Cavalcante, în vol. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, Iaşi, Ed. Polirom, Colecţia Collegium, 2000, p. 169.
[2] Italo Borzi, Introduzione, în Dante Alighieri, Tutte le opere: Divina Commedia, Vita Nuova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, Monarchia, Egloghe, Epistole, Quaestio de aqua et de terra, commenti a cura di Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Economici Newton, I Mammut, 1993, p. 28, trad. citat: L.A.
[3] R. Guardini, Sentimento dell’esistenza e rappresentazione del mondo nel medioevo, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 59, trad. citat: L.A.
[4] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, trad. Adolf Armbruster, introd. Alexandru Duţu, Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 578. Vezi de asemeni Manfred Hardt, I numeri nella “Divina Commedia”, trad. Beniamino Lazzarin, Roma, Salerno Editrice, 2014.
[5] E.R. Curtius, op. cit., p. 424.
[6] Benedetto Croce, La poesia di Dante, Bari, Gius. Laterza & Figli, 1921, p. 60, trad. citat: L.A.
[7] Vezi Laszlo Alexandru, Un exemplu de simetrie la Dante, în vol. A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, ediția a doua, adăugită, Cluj-Napoca, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 206-210; Idem, Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore, în vol. cit., p. 211-217; Idem, Un joc de cuvinte la Dante, în vol. cit., p. 54-58; Idem, Măiestrie artistică la Dante: hipotipoză cu hendiade, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 11/noiembrie 2013 etc.
[8] Ospăţul, trad. Oana Busuioceanu, în vol. Dante, Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 243-245.

 

Iubirea mișcă soarele și stelele (8)

Pd_XXXIII_22

«Oh, lumină eternă, ce singură în tine ești, singură te-nțelegi și de tine înțeleasă și-nțelegîndu-te, iubești și zîmbești!» (v. 124-126). Lumina divină stă singură în sine însăși, doar ea se înțelege pe sine și astfel pricepîndu-se deplin, se bucură și iubește. “Dumnezeu – lumina (Epistola Ioan 1, 5 și 7) ce poartă în sine rațiunea sa de-a fi – se cunoaște pe deplin doar prin sine însuși (Convivio II, V, 11). Această lumină se «înțelege» pe sine, întrucît e Tată, este de sine «înțeleasă», întrucît e Fiu, «iubește» și «zîmbește», întrucît e Duh Sfînt (cf. Matei 11, 27; Ioan 10, 15). Paradisul, care s-a deschis cu subiectul ordinii universale, impuse de Dumnezeu lucrurilor, se închide cu viziunea Sfintei Treimi, în care ordinea este așa desăvîrșită, încît cele trei persoane sînt o singură substanță, neînchisă în staticitatea ei, străbătută în substanța sa de circulația infinită a vieții” (E.A. Panaitescu). “O exclamație este urmată de alta, în excepționalul țesut stilistic din punctul culminant al cîntului. În această admirabilă terțină, Dante încearcă să exprime, pe o cale exclamativă, acel puțin pe care l-a surprins din esența Sfintei Treimi. Cele trei cercuri erau o singură figură, al cărei înțeles intelectual ni-l spune acum, ce anume poate pricepe mintea omenească din acea taină. Și nici o definiție teologică nu poate avea atîta farmec și intensitate ca aceasta, care totuși nu e, în nici un punct al său, mai puțin precisă decît acelea. Ritmul circular, care adună într-o unitate cele trei versuri prin repetițiile verbale (singură singură; te-nțelegi înțeleasă înțelegîndu-te) și se închide cu cele două verbe (iubești zîmbești), este el însuși o figură a acelei eterne, triple și unice realități create de iubire” (Chiavacci Leonardi).

Nardo_Orcagna

Pd_XXXIII_23

«Acea rotire, ce părea concepută în tine ca lumina reflectată, de ochii mei cîtva-mprejur privită, înăuntrul ei, cu însăși culoarea sa, mi s-a părut pictată cu efigia noastră; așa că vederea mea în ea era toată adîncită» (v. 127-132). Cercul din mijloc, al Fiului, ce părea să se reflecte din primul, al Tatălui, a fost privit cu atenție de călător. În interiorul său, părea zugrăvită o înfățișare omenească. Ochii poetului s-au scufundat în acele trăsături. “În al doilea cerc apare, în privirea lui Dante, taina întrupării, prin care Cuvîntul, fără a-și pierde nimic din calitatea sa divină (cu însăși culoarea sa), a dobîndit natură omenească (pictată cu efigia noastră). Cu cît viziunea dobîndește aici un caracter mai simbolic, cu atît aspectul inevitabil material din aceste imagini este complet absorbit de muzica poeziei, este materializat în atmosfera inexprimabilă, pe care partea precedentă a cîntului a știut s-o determine” (E.A. Panaitescu). “Taina în fața căreia se află acum Dante și pe care încearcă să și-o explice este cea a întrupării, a dublei naturi a lui Cristos, umană și divină: cum coexistă ele?” (T. Di Salvo). “În partea internă, la percepția căreia ochiul poetului ajunge succesiv, printr-o potențare treptată, cercul, simbolul divinității, prezintă și imaginea, înfățișarea omenească. Iar prin această coexistență, în cadrul cercului, se manifesta o asemenea taină, încît Dante, în încercarea de-a o pricepe, a părut să se blocheze, concentrîndu-se pe deplin și exclusiv asupra ei, cu obișnuita voință agresivă de-a pune stăpînire pe o realitate necunoscută și de-a o cunoaște în toate aspectele ei. Avem o coexistență a celor două exigențe medievale: de scufundare mistică în abisul viziunii și de cunoaștere, de raționalizare a oricărei informații oferite atenției” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_24

«Cum geometrul se adîncește să măsoare cercul și nu găsește, meditînd, principiul de care are trebuință, astfel eram eu la acea nouă viziune: voiam să văd cum s-a unit imaginea cu cercul și cum loc își găsește; dar n-aveam eu aripi pentru asta: ci mintea mi-a fost străpunsă de-un fulger, în care voia i s-a făcut» (v. 133-141). Așa cum geometrul nu găsește cvadratura cercului, la fel nu reușea călătorul să priceapă noua revelație. El voia să înțeleagă felul în care coexistă chipul omenesc și cercul sfînt, adică dubla natură, umană și divină, a lui Cristos. Dar peregrinului îi lipsea puterea de gîndire pentru a pricepe una ca asta. Însă mintea i-a fost străfulgerată de o revelație mistică, prin intermediul căreia și-a împlinit voința de cunoaștere. “Dante face aluzie, prin această comparație, la problema insolubilă a cvadraturii cercului, adică la problema raportului exact dintre măsura diametrului și cea a circumferinței. Incapabil de-a pricepe cu mintea sa taina întrupării (cea mai înaltă taină, alături de cea a Sfintei Treimi), mintea omenească este luminată direct de Dumnezeu, care transmite și intuiția unirii celor două naturi ale lui Cristos” (E.A. Panaitescu). “Disproporția dintre infinitul divin și finitul uman rămîne confirmată, chiar dacă vorbele se opresc mai mult decît pe obiectul viziunii, pe resimțirea dramaticei tensiuni a poetului, implicat în reprezentarea momentelor de subtilă psihologie: o tentativă însoțită de căutarea cuvintelor extrem de sintetice și puternic expresive pentru o situație unitară, sintetică (s’interna, conflati, nodo, s’indova etc.). Însă agățarea, fixarea completă, cu propriile puteri intelectuale și de voință – în încercarea de a-și însuși, prin cunoaștere, dificila și misterioasa realitate care-l atrage, îl fascinează, dar pare să fugă de posibilitățile raționale ale omului – dau tonul acestei ultime părți a cîntului, care se concentrează pe tema viziunii divinității, unică și trinitară. Și dacă apoi va spune că mintea i-a fost străpunsă de-un fulger, de o lumină ca o străfulgerare mistică și l-a condus pe poet la viziunea absolutului, dacă așadar momentul concluziv este cel al viziunii mistice, în realitate situația poetică bazată pe tensiune și concentrare, în vederea cunoașterii, insistă pe întîlnirea cu Dumnezeu, ca rezultat al efortului personal de a ajunge la viziune cu propriile aripi, limitate, desigur, dar nu umile și neputincioase și privite cu dispreț, ca nerelevante și ridicole: așa ar fi făcut un adevărat mistic, dar nu și Dante, care rămîne poetul viziunii intelectuale, în locul celei care, încheindu-se în caracterul inefabil al misticilor, n-ar trebui să producă, la o adică, nici o poezie, tocmai din cauza declaratei incapacități a cuvîntului, mereu finit, de-a exprima infinitul” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_25

«Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele» (v. 142-145). Imaginația lui Dante – care făcea legătura dintre ochi și gîndire – și-a atins limitele și și-a pierdut puterile. Dar Dumnezeu, care este iubire, deja îi rotea dorința de a-L vedea și voința de a-L iubi, în ritmul cu care învîrte pe boltă soarele și stelele. “Orice punct al unei roți este mișcat în mod egal, astfel încît să se rotească într-o mișcare uniformă, în jurul axei invariabile (…). Comparația, în simplitatea ei, este dintre cele mai profunde pe care le-a găsit vreodată Poetul; și este, în mod miraculos, destinată să exprime acordul perfect dintre dorință și voință, dintre inimă și rațiune” (G. Antonelli). “Odată cu fantezia care, fiind o virtute «organică» (Convivio III, IV, 9), nu poate urma gîndirea în intuirea transcendentului, dispare și orice posibilitate de reprezentare poetică, în clipa cînd Dante își atinge ultimul țel al călătoriei, țelul pentru care a fost omul creat: fericirea eternă. În acest moment, Dumnezeu călăuzește inteligența (disio: neliniștea cunoașterii) și iubirea creaturii, imprimîndu-i mișcarea uniformă a unei roți, care se învîrte în jurul axei sale: «inteligența creată și voința liberă, care este centrul personalității, nu sînt anihilate, ci dimpotrivă, sînt sublimate într-un act perpetuu… de viziune și iubire» (Nardi), printr-o «mișcare circulară și uniformă, care exprimă împăcarea deplină a voinței omenești cu voința divină»” (E.A. Panaitescu).

[Explicit tertia pars Comedie Dantis Alagherii
in qua tractatum est de Paradiso
]

 

stelle