Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

“Divina Comedie” ca sinteză (4)

Prin complexitatea ei, Divina Comedie este o operă unică în istoria culturii şi, în consecință, ea trebuie savurată altfel decît oricare alta. În subiectul abordat și intențiile autorului, recunoaștem o lucrare cu înalte mize spirituale. Pentru a pricepe gîndirea lui Dante, cititorul ar trebui să fie înzestrat cu lecturi și cunoștințe din cele mai diverse domenii ale cunoașterii, dar el este de asemeni obligat să se înarmeze cu ambiție și tenacitate. Pregătirea filologică, informațiile de istorie medievală, cunoașterea politicii italiene din Trecento, buna stăpînire a datelor esențiale din biografia dantescă îi vor fi indispensabile. “Obscuritatea lui Dante este mai curînd o dificultate ce provine din caracterul foarte bogat al limbii pe care el a folosit-o, pe alocuri învechită, și din referințele istorice multiple și nu evidente, din terminologia filosofică aparținînd unei culturi depășite și familiare doar specialiștilor; de aceea respectiva obscuritate se limpezește cu un pic de informare corectă, fără să mai spunem că ține, de obicei, de unele pasaje specifice și secundare”[33].

Dante-Luca_Signorelli

Prezentînd o expediție de autocunoaștere și purificare spirituală, lectura poemului a fost gîndită, după toate evidențele, nu ca o agreabilă și dezabuzată petrecere a timpului liber. Cititorul este solicitat și, în repetate rînduri, încurajat să se mobilizeze într-un efort intelectual susținut. “Commedia este recomandată expres de către poet lecturii și studiului. Trebuie studiată ca o lezione (Inf. 20, 20), ca un text de învățătură, de către cititorul stînd «în banca sa» (Par. 10, 22), să-i ofere acestuia «fructe spirituale» (Inf. 20, 19) și «hrană spirituală» (Par. 10, 25)”[34]. Demersul studios al cititorului trebuie să meargă în paralel cu efortul de înălțare sufletească, pe care protagonistul poemului îl depune, sub privirile noastre. “«Eroul» din Divina Commedia este un învățăcel. Dascălii săi sînt Virgiliu și Beatrice: rațiunea și harul, știința și dragostea, Roma imperială și Roma creștină. Cele mai înalte funcții și experiențe ale spiritului sînt legate, pentru Dante, de învățătură, de lectură, de asimilarea livrescă a unui adevăr preexistent. Din această cauză, scrisul și cartea pot deveni la el agenții expresivi ai celor mai înalte momente poetice și umane”[35].

Strădania noastră de cunoaștere trebuie să pornească de la lucrurile cele mai banale, de la însuși felul cum citim Divina Comedie. Ne-am obișnuit să parcurgem o carte de la stînga la dreapta, un rînd după altul; cînd terminăm, întoarcem pagina; cînd terminăm paginile, am încheiat volumul. Ei bine, cu cartea lui Dante nu aşa trebuie să procedăm. Toată încrengătura de semnificații istorice, politice, teologice sau morale este greu de sesizat pe cont propriu, în singurătatea omului ce se scufundă între paginile cărţii. Să nu uităm că poemul e structurat pe terţine (grupuri de trei versuri). După ce citim o terţină, cînd trecem la a doua, ne cuprind ameţelile, din cauza limbajului încifrat, metaforic, a aluziilor cultural-istorice, a strategiilor poetice. La a treia terțină ne-am rătăcit. De la a patra ne chinuim degeaba, fiindcă nu mai înţelegem nimic. Dacă încercăm să citim Divina Comedie în mod tradiţional, de la stînga la dreapta, ca orice altă carte banală, nu avem nici o şansă. Ne descurajăm repede, ne pierdem răbdarea și renunţăm. Dar atunci cum trebuie să procedăm? Parcurgem primele trei versuri. Ne desprindem ochii de pe ele și mergem la subsolul ediţiei, pentru a vedea explicaţiile. Apoi ne întoarcem şi reluăm, prin prisma lămuririlor primite, terţina abia parcursă. La această a doua lectură, începem să pricepem liniile generale de semnificație.

Pentru detaliile suplimentare, reorganizăm topica din interiorul pasajului citit. O trăsătură a Divinei Comedii este că autorul se delectează cu un “joc” intelectual răspîndit pe vremea sa. Şi anume în lirica medievală se întîlnește structura de tip puzzle. Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica “firească”. Atît în limba română cît şi în italiană, construcţia sintactică este, de obicei, de tipul: Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De exemplu: “Copilul vine la şcoală fericit cu autobuzul în fiecare dimineaţă împreună cu fratele său”. Şi atunci am înţeles despre ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El ar zice: “Cu fratele fericit autobuzul copilul la şcoală vine dimineaţă în fiecare”. De ce? Pentru că una din mizele poeziei sale este nu să exprime realitatea ca atare, în mod tranzitiv, ci să se joace cu materia primă, cuvintele. Artistul trebuie să împace tensiunea dintre conţinutul pe care îl are de redat şi forma estetică a edificiului.

Iată de exemplu a doua terţină a Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că pădurea sălbatică (în care s-a rătăcit personajul principal) e aşa de aspră şi groaznică, încît reînnoieşte spaima în amintire. Cum se exprimă poetul?

4. Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Adică, respectînd topica de puzzle a originalului: “Vai, cît să spun cum era e lucru greu / această pădure sălbatică şi aspră şi groaznică / ce în gînd reînnoieşte teama!”. O impresionantă exclamaţie de groază e descompusă într-o sintaxă întortocheată. Dacă urmărim toate meandrele frazei, fără să ridicăm privirea, fără să mergem cu mintea la nucleul sensului, riscăm să pierdem esenţialul. Prin urmare, dacă luăm terţina, o citim de la stînga la dreapta şi încercăm să ne descurcăm singuri, ne va fi aproape imposibil. Vom zice: nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o pricepem mai bine. Dar următoarea e şi mai încifrată, şi mai încurcată. De la a treia ne apucă disperarea. De la a patra ne pierdem speranţele şi renunţăm la lectură. Ce avem așadar de făcut? Citim mai întîi, în ordinea sintactică propusă de Dante, mergem la subsolul ediției, acolo găsim decriptarea și explicația semnificațiilor, apoi revenim şi ne bucurăm privirea cu jocul de puzzle edificat de autor, care a amestecat deliberat cuvintele în terţină.

Datorită specificului construcţiei sale sintactice, Divina Comedie nu permite o lectură lineară, ca în toate celelalte cărţi cu care ne-am obişnuit. Ea impune o lectură circulară: parcurgem terţina, ne oprim, coborîm cu privirea la explicaţii, recompunem sensurile principale, revenim asupra versurilor, regăsim ipoteza noastră în cuvintele poetului, îi admirăm piruetele stilistice.

Pentru a face asta, trebuie să luptăm cu un obicei deprins în zeci de ani. Cititorul e grăbit. El fotografiază pagina de-a curmezişul, răsfoieşte febril. Alte şi alte cărţi, reviste, site-uri, bloguri şi mesaje îi captivează atenţia. Trăieşte sub presiunea vitezei şi a acumulării cantitative. Însă lectura Divinei Comedii ne obligă la răbdarea oenologului şi la tenacitatea de-a degusta literatura cu încetinitorul.

Din acest motiv toate ediţiile rezonabile ale poemului sînt însoţite de explicaţii la subsolul paginii. Nimeni nu poate cuprinde cu mintea mesajul versurilor – nu în întregimea lor, dar nici măcar pe linia lor principală. A-l citi pe Dante este un exerciţiu de superbă umilinţă. Trebuie să ne recunoaştem la tot pasul ignoranţa, şovăirea, tatonările. Să ne ştim bucura de o nouă descoperire intelectuală. Însă, pentru a ajunge acolo, trebuie să ne modificăm o gamă largă de deprinderi: să ne ucidem graba de-a avansa în pagină, să cucerim răbdarea de-a reveni circular asupra aceloraşi terţine, după ce le-am priceput la nivel literal, pentru a le admira şi în aspectul lor estetic.

Iată o altă trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum obişnuit îl parcurgem o singură dată. Aflăm diverse lucruri, care ne plac sau nu. Îl terminăm. Poate îl mai recitim peste cinci ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că faptele ne sînt deja cunoscute. Peste şapte ani, cînd îl citim a treia oară, plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge în descreştere, de obicei, în privinţa unei opere literare. În privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură nu ne place, e groaznic de greu, avem nevoie de-un specialist care să ne ajute, trebuie să ne oprim la fiecare terţină, să coborîm la subsol, să ne-ntoarcem, să reluăm aceeaşi terţină, să trecem la următoarea, apoi să revenim la primele două: tot timpul se produce această mişcare circulară, nu se merge de la stînga la dreapta, lectura nu înaintează linear. Şi nu putem avansa mai mult de cîteva pagini, datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară accesul nostru e ceva mai uşor. A treia oară nu mai trebuie să coborîm la subsol, multe sensuri ne sînt deja cunoscute. A patra şi a cincea oară depăşim problema sensurilor şi începem să gustăm latura lirică, frumuseţea efectivă de la suprafaţă. Fiindcă nu putem aprecia ceva în necunoştinţă de cauză. Mai întîi trebuie să înţelegem pentru ca, abia după aceea, să savurăm.

Dante-Verona

Din cauza numeroaselor dificultăți, inerente poemului, precum și datorită specificului cultural din perioada elaborării sale, a apărut un alt fenomen caracteristic: Divina Comedie trebuie citită, întîi de toate, în public. Spre deosebire de celelalte volume scrise în civilizaţia omenească, parcurse în intimitatea propriului intelect, care vine în contact cu gîndirea celui ce-a aşternut cuvintele pe hîrtie, Divina Comedie trebuie gustată în public, propusă de un cititor avizat, care le deschide ochii şi mintea celor care îl ascultă. Acest fenomen cultural a primit numele de Lectura Dantis. Se practică începînd cu Boccaccio, din Trecento, pînă în zilele noastre, peste tot unde sînt catedre de limba-literatura italiană, unde sînt oameni doritori să priceapă mai bine învățăturile acestei capodopere universale. Printr-o tradiţie deja consolidată, de-a lungul săptămînii, ziua de vineri e de obicei dedicată acestei lecturi cu voce tare, în faţa unui public oarecum avizat, care doreşte să cunoască în detaliu, să se bucure de textul literar. În ultima jumătate de veac s-au ilustrat nume de răsunet în acest domeniu, prin recitările sobre, elevate, propuse de actorul Vittorio Gassman, prin spectacolele comentate cu acribie filologică, timp de cîteva decenii, de Vittorio Sermonti, prin întrunirile pedagogic-moralizatoare coordonate de Franco Nembrini, prin recitările de pe străzi și din piețe, puse în scenă de regizorul Franco Palmieri și culminînd cu celebrele spectacole de satiră și bufonadă, propuse pe scene improvizate, în școli, săli sportive, închisori sau stadioane, de celebrul Roberto Benigni[36].

Prin acest ceremonial de răspîndire a textului literar în comunitatea vie, a spectatorilor implicați, Divina Comedie se transformă într-o replică a Bibliei. Tot aşa cum Evanghelia este citită cu voce tare, de preot, în biserică, iar apoi este însoţită de predica sa explicativă, poemul lui Dante e astăzi un fel de Biblie laică. Este acea scriere care, la şcoală, la Universitate, în baruri și biblioteci, în locuri neconvenționale, este citită, recitată, explicată, în faţa publicului, căruia i se deschid ochii asupra sensurilor ascunse, în funcţie de competenţele persoanei care conduce acest curs, această sărbătoare culturală.

*

Pentru a veni în întîmpinarea cititorului român și a-i pune la dispoziție, într-o formulă înlesnită, înțelegerea Divinei Comedii, propun aici o nouă abordare. Știu că filtrul explicațiilor științifice, contextuale, este absolut obligatoriu pentru priceperea poemului și înaintarea în lectură. Dar am decis să “rup” fluența versurilor originale, prin traducerea lor fidelă, în proză, și includerea unor grupaje cu rezumate și explicații (ale mele și ale altor cunoscători, reluate prin intermediul citatului). Lectorul nu va fi lăsat să bîjbîie de unul singur, pe potecile încurcate ale terținelor tenebroase; el va fi ajutat să încrucișeze cărarea poeziei cu luminișul explicațiilor critice, să împletească traseul artistic și cel pedagogic-explicativ. Mesajul literar se savurează în paralel cu descifrarea și înțelegerea lui.

Un asemenea demers nu urmărește furnizarea vreunei traduceri artistice, perfecte, ci încearcă readucerea cititorului spre poemul original. Reconstruirea contextelor slujește la înțelegerea semnificațiilor și perceperea mizelor estetice. Versurile medievale, transpuse într-o limbă română fluentă, dublate de perifraze lămuritoare și de explicațiile specializate, care au fost deja formulate de-a lungul secolelor, vor putea reconstrui – după toate probabilitățile – dialogul dintre Evul Mediu, aflat în căutarea mîntuirii, și Postmodernitatea computerizată, rătăcită adesea pe urmele falșilor idoli.

Note:

[33] Benedetto Croce, op. cit., p. 24-25, trad. rom. a citatului: L.A.
[34] E.R. Curtius, op. cit., p. 374.
[35] E.R. Curtius, ibid.
[36] Vezi Laszlo Alexandru, Roberto Benigni și trubadurii de azi ai lui Dante, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 12/decembrie 2013.

Dante-Domenico_di_Michelino

Advertisements

“Divina Comedie” ca sinteză (3)

Firul roșu, care străbate acest univers global, este judecata etică, prin care se urmărește educarea publicului și influențarea acțiunilor sale într-o direcție virtuoasă.  Sînt pedepsiți în cele mai ingenioase moduri cei ce nu și-au stăpînit instinctele, devenind desfrînați, hulpavi, zgîrciți sau risipitori, furioși etc. Sancțiuni încă mai aspre capătă cei ce și-au premeditat nemerniciile, și-au folosit așadar mintea – bun specific uman, primit în dar de la Dumnezeu – pentru a comite fărădelegi: proxeneții, lingușitorii, hoții, trădătorii etc. Chinurile lor sînt cu atît mai groaznice, cu cît sînt lipsite de sfîrșit, durează în eternitate. Diverse tipuri de păcat, dacă au fost regretate de cei ce le-au comis, oferă posibilitatea expierii într-un orizont de timp finit, în Purgatoriu. În schimb duhurile care s-au condus în viață după preceptele credinței, ale umilinței, ale speranței și ale iubirii creștine (caritas) sînt răsplătite cu spectacolul etern al gloriei lui Dumnezeu, în Paradis.

“Ceea ce leagă lumea transcendentă și cea imanentă este prezența oamenilor, pe pămînt în carne și oase, dincolo lipsiți de trup (cel puțin pînă la Judecata de Apoi), distribuiți în cele trei ținuturi și plasați diferit, în cadrul fiecărui ținut, în funcție de ceea ce au făcut sau n-au făcut pe pămînt; dar fiecare fapt era apreciat și judecat în funcție de supunerea și fidelitatea față de anumite norme morale, derivate mereu din învățătura religioasă: de aici nevoia ca poetul să aibă un set de reguli de judecată care, ca un cod, făcut din norme juridice, dar mai ales etico-religioase, să stabilească binele și răul, să determine răsplata și pedeapsa, înălțarea sau degradarea”[19]. Nu refugiul în lumi ideale i-a stat în intenții autorului, ci implicarea hotărîtă în existența reală, prin intermediul pildelor și învățăturilor oferite de expediția dincolo. Dante o mărturisește răspicat, în celebra sa scrisoare către Cangrande della Scala: “Trebuie spus pe scurt că scopul, atît al întregului, cît și al părții este să-i îndepărteze pe cei vii, în viața aceasta, din starea de suferință și să-i călăuzească la starea de fericire. Genul filosofic folosit aici, și în întreg, și în parte este morala sau etica. Fiindcă atît întregul, cît și partea au fost create nu în vederea speculației, ci în vederea acțiunii. Iar dacă în vreun loc sau pasaj se tratează în formă speculativă, nu este făcut de dragul speculației, ci de acela al acțiunii”[20].

Sutele de întîmplări, evenimente și personaje care se perindă pe sub ochii noștri ne transmit o uriașă înlănțuire de sfaturi și învățăminte, ca să ne redobîndim și să ne păstrăm umanitatea în comportament. Arta nu are pentru Dante un scop în sine, ci reprezintă instrumentul cel mai eficient pentru modelarea omului și a societății, cu ajutorul forței sale de impact. “În ansamblul operei lirice a lui Alighieri, arta rămîne un mijloc și nu devine niciodată o finalitate: accentul intim al poeziei insistă pe un sentiment mai imediat și fervent și vast decît complăcerea în fața propriului său intelect subtil și ascuțit”[21].

dante-dreher2

Însă preocuparea autorului nu se referă doar la indivizi, ci mai cu seamă la instituțiile și sistemele vremii, care trebuie să fie corect constituite și funcționale, să nu se abată de la scopul pentru care au fost create. Dante este un partizan al echilibrului între puterile politice și al corectei funcționări a justiției, pe care o proclamă cu orice preț, atît în biografia sa, unde a plătit cu două decenii de exil și două abuzive condamnări la moarte, cît și în poemul său, unde adresează virulente invective împotriva înalților prelați corupți și nedrepți, împotriva regilor și împăraților nedemni și nevolnici.

Dante știe prea bine că, prin insistentele sale îndemnuri la verticalitate, riscă să se facă detestat de contemporani, de puternicii zilei și, un moment, pare să ezite. Dar strămoșul său venerat, Cacciaguida, îl îndeamnă să nu cedeze, să persevereze pe această cale aspră:

124. …indi rispuose: «Coscienza fusca
o della propria o dell’altrui vergogna
pur sentirà la tua parola brusca.

127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
tutta tua vision fa manifesta;
e lascia pur grattar dov’ è la rogna.

130. Ché se la voce tua sarà molesta
nel primo gusto, vital nutrimento
lascerà poi, quando sarà digesta.

133. Questo tuo grido farà come vento,
che le più alte cime più percuote;
e ciò non fa d’onor poco argomento.
(Parad. XVII)

«…apoi a răspuns: ‘Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată. Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită. Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste.» Adevărul – oricît de incomod – trebuie plasat la temelia operei poetice.

Lepădarea de păcat și redescoperirea virtuții echivalează, pentru poetul italian, cu expediția anevoioasă spre libertate. “Am putea vorbi despre drumul spre libertate, care se celebrează ca un continuu ritual prin cercurile Purgatoriului, pentru eliberarea sufletului de condiționarea patimilor și însușirea problemelor fundamentale, pentru a-l scăpa de necunoașterea care ne face sclavi. (…) În vîrful Purgatoriului, Dante și-a cucerit libertatea interioară. Virgiliu, care deja și-a îndeplinit misiunea, îi spune «libero, dritto e sano è tuo arbitrio» (liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul), prin urmare îl proclamă rege peste sine însuși: «per ch’io te sovra te corono e mitrio» (deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu, Purg. XXV, 140-142)”[22].

În pasaje răsunătoare de meditație, de dialog cu personaje influente sau direct cu cititorul, Dante își mărturisește convingerea că, scriindu-și poemul despre lumea de apoi, el îndeplinește de fapt o misiune fundamentală, de provocare a unui examen de conștiință pentru întreaga omenire, ce trebuie recuperată de pe calea pierzaniei. Nu doar călătoria sa dincolo, în carne și oase, a fost decisă de sus, ci însăși redactarea capodoperei pe care o citim.

1. Se mai continga che ‘l poema sacro
al quale ha posto mano e cielo e terra,
sì che m’ha fatto per molti anni macro…
(Parad. XXV)

«De se-ntîmplă cumva ca poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul, și-atîția ani m-a stors de vlagă…». Fatalitatea expediției și a exprimării ei artistice stau la temelia forței profetice a cuvîntului dantesc. “Cercetătorii au demonstrat că toate imaginile din primele versuri ale Divinei Comedii derivă din tradiția biblică. Aceste lucruri deja cunoscute de toată lumea dezvăluie intenția lui Dante de a-i da Poemului său o autentică forță profetică de convingere, alimentată de posibilitățile persuasive ale poeziei care, dincolo de orice summa cu scop educativ, știe să se adreseze sentimentelor omenești, mai mult decît rațiunii”[23].

Poate cel mai mare paradox pe care ni-l oferă poemul lui Dante este că, deși povestește despre cele trei lumi imaginare, de după moarte, discursul său e îmbibat de raționalism, este exact și atent cumpănit. Amănuntul luxuriant nu dislocă echilibrul întregului, iar detaliile migăloase vin în scopul confirmării, la tot pasul, a temeiniciei inexorabile a sistemului. “Cosmologia dantescă, după cum se vede, cu gustul său pentru corespondențe, paralelisme, simetrii, proporții, pentru distribuirea ierarhică de pedepse și recompense, pentru faptul că protagonistul ansamblului, pe lîngă Dumnezeu, este omul (viu pe pămînt, damnat în Infern, ispășitor în Purgatoriu, fericit în Paradis), răspunde unei legi puternice și precise de raționalitate. Dante în anumite episoade va putea să se lase pe seama unor motivații afective, a confruntărilor, a sublimărilor mistice, dar, în ansamblu, lumea lui de dincolo este o capodoperă de raționalitate, ordine și măsură pe alocuri chiar geometrizantă”[24].

Pagini percutante de analiză a acestei trăsături fundamentale a artei dantești a scris Erich Auerbach. Cercetătorul german scoate excelent în evidență caracterul lapidar al diegezei, care este dublat de concizia stilistică. “Evenimentul e reprezentat scurt și concis, rareori devine narațiune, niciodată legendă divagantă și ocupă, printre altele asemănătoare, locul ferm și limitele sever trasate pentru ceva ce trebuie să slujească unui principiu mai înalt; astfel, chiar și sentimentul cel mai puternic este circumscris într-un anumit spațiu, exact și aproape măsurat; în versurile care-l exprimă, el este cuprins pe de-a-ntregul și e înlocuit atît de rapid și definitiv, încît zăbava și ecoul liric sînt retezate și făcute imposibile”[25]. Chiar într-un context predispus la exuberanța sadică și fabuloasă, cum e cel infernal, Dante controlează ferm, prin raționalismul său, desfășurarea evenimentelor. Torturile din Malebolge “nu sînt produse arbitrare ale unei fantezii dezlănțuite, ce caută să acumuleze scene oribile, ci opera unui examen sever al intelectului, care a ales pentru fiecare păcat ceea ce i se cuvine și care, din conștiința justiției opțiunilor sale, precum și din conformarea în fața ordinii divine, își trage forța de a le conferi cuvintelor și imaginilor o evidență grandioasă și uimitoare”[26].

Dante-statua

Acestui raționalism, asumat cu bună știință, i se supune și forma expresivă. Pentru Dante, stilul poetic trebuie să fie slujitorul cît mai fidel al conținutului. Atunci cînd ne confruntăm cu vuietele dizgrațioase ale Infernului, populat cu monștri oribili, întunericul, violența și spaima sînt însoțite de cuvinte hidoase, poate chiar lipsite de sens, în stîlceala lor. «Papé Satàn, papé Satàn aleppe!» – urlă demonul Pluto (Inf. VII) și specialiștii se tot întreabă, de-atunci, ce-o fi vrut să spună. «Raphèl maì amèch zabì almì» – zbiară spre cei doi călători, la fel de neinteligibil, uriașul Nimrod (Inf. XXXI), încercînd să-i înspăimînte. Alți drăcușori, mai zburdalnici în ticăloșia lor de torționari, imită grotesc obiceiurile militare:

136. Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

139. ed elli avea del cul fatto trombetta. (Inf. XXI)

«Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.» Nu există limite de pudoare sau decență, atunci cînd trebuie trasată monstruozitatea.

Forța artistică impresionantă a lui Dante iese în evidență mai ales prin alăturarea celor două extreme ale mesajului, cînd sărim din abjecția infernală în sublimul paradisiac. Lumina aurie, orbitoare și imnurile de slavă, intonate de îngeri și duhuri fericite, transportă mintea călătorului, fermecat de zîmbetul femeii iubite, în pragul extazului:

103. Ma ella, che vedea ‘l mio disire,
incominciò, ridendo tanto lieta,
che Dio parea nel suo volto gioire.
(Parad. XXVII)

«Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei». Empireul este întîi de toate un fluviu auriu, într-o dezlănțuire stupefiantă de strălucire, prin intermediul versurilor de cea mai desăvîrșită muzicalitate din limba italiană, prin înlănțuirea de aliterații bazate pe consoane lichide și fricative (“l”, “r”, “f”, “v”), cu vocale închise și semiînchise (“i”, “u”, “e”):

61. E vidi lume in forma di rivera
fulvido di fulgore, intra due rive
dipinte di mirabil primavera.

64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
quasi rubin che oro circunscrive.

67. Poi, come inebriate dalli odori,
riprofondavan sé nel miro gurge,
e s’una intrava, un’altra n’uscìa fori.
(Parad. XXX)

«Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde. Apoi, ca-mbătate de parfumuri, se scufundau iar în frumosul șipot; și cînd una intra, alta ieșea.» Nimic nu este inexprimabil, pînă în clipa cînd peregrinul ajunge la ultimul prag, în fața lui Dumnezeu și, cu un efort supraomenesc, intuiește esența tainei, dar este incapabil s-o închidă în concepte, s-o exprime în cuvinte: All’alta fantasia qui mancò possa (Parad. XXXIII, 142) – «Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea».

Dante-Luca_Signorelli

În varietatea sa care pendulează între antipozi, pentru a acoperi realitatea cea mai contrastantă, de la străfundurile infernale pînă în tăriile paradisiace, limbajul lui Dante se definește prin precizie și minuțiozitate. “Faptul că fantezia cea mai bogată este subordonată și aproape prizonieră a relatării didascalice îi dă limbii caracterul său deosebit, de forță comprimată, ce constituie specificul Comediei. Prima exigență, pe care viziunea adevărului i-o impune celui ce-o comunică, este a exactității. Ea este exact așa cum este, ferm circumscrisă în forma și limitele sale, și tot astfel pretinde să fie reprezentarea sa; trebuie să fie precisă și clară, să se străduiască mereu, în loc de-a divaga în lirism ori de-a abuza de mijloace retorice de expresie, să reproducă exact lucrul contemplat sau auzit, în adevăratele sale proporții”[27].

Precizia uimitoare a expresiei poetice și perfecta sa adecvare la intențiile artistice sînt însoțite de amploarea și diversitatea ei fără seamăn. “Dacă pornim în considerațiile noastre de la predecesori, limba lui Dante ne apare de-a dreptul o minune de neînțeles. Față de toți predecesorii, printre care au existat desigur și poeți mari, expresia sa este incomparabil mai bogată, mai actuală, mai puternică și mai elastică, el cunoaște și utilizează incomparabil mai multe forme, printre cele mai variate fenomene și conținuturi, în trăsături incomparabil mai sigure și mai trainice, încît ajungem la convingerea că acest om a descoperit din nou lumea prin limba sa”[28].

Ampla diversitate stilistică și tematică a fost decisivă pentru titlul capodoperei. În precizările lui Dante, din amintita scrisoare adresată lui Cangrande della Scala, pe vremea sa existau două mari direcții poetice. Tragedia vorbea într-un stil elevat, sublim, despre realitățile lumii înconjurătoare și se încheia în mod nefericit. Comedia, pe de altă parte, era un “cîntec sătesc” al întîmplărilor care, cu ajutorul stilului amestecat, eteroclit, cînd mai vulgar, cînd mai nobil, se termina în mod fericit. Autorul a considerat că a doua categorie este mai potrivită pentru ceea ce avea de spus: “Titlul cărții este «Începe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin naștere, dar nu prin moravuri»”[29]. După două secole, cînd poemul a început să circule și sub formă tipărită, pentru mai buna sa identificare, în ediția venețiană din 1555, titlul a fost completat[30] și s-a impus astfel în istoria literaturii mondiale: Divina Comedie.

Ingredientele estetice, tocmai trecute în revistă, vin să sprijine simțul religios autentic și fierbinte al lui Dante. Într-un complex joc de roluri între autor și protagonist – care n-a fost niciodată limpezit pînă la capăt de critica literară – personajul călător își proclamă cu hotărîre, în Paradis, în fața Sfîntului Petru, credința fermă:

85.  «…ma dimmi se tu l’hai nella tua borsa».
Ond’ io: «Sì, ho, sì lucida e sì tonda,
che nel suo conio nulla mi s’inforsa».
(Parad. XXIV)

«…dar spune-mi de-o ai în pungă’. Iar eu: ‘Da, am, așa lucioasă și rotundă că marcarea ei deloc nu-i știrbită’». Se poate discuta, împreună cu Papini și alți comentatori, în ce măsură credința lui Dante e mai degrabă trufașă și intelectualistă – sau prea puțin umilă și spiritualistă. În ce măsură autorul Divinei Comedii este mai aproape, în atitudinea sa creștină, de Sfîntul Toma decît de Sfîntul Francisc. În orice caz, fideismul dantesc, în privința cunoașterii ultimelor taine divine, se împacă uimitor cu raționalismul său ferm, atunci cînd e vorba de cunoașterea tainelor universului natural și uman creat de divinitate. “Toată Comedia dovedește că religiozitatea lui Dante n-a fost niciodată abandonare, extaz, beție contemplativă, ca la mistici, ci o cucerire intelectuală și rațională, cu toate consecințele pe care o asemenea poziție le presupune în sfera speculativă; și, totodată, ea n-a sufocat la el, ca la asceți, ci dimpotrivă a întărit simțul valorilor vieții pămîntești și, în consecință, al datoriei și al responsabilității, individuale și colective, de aplicat pe cont propriu și în societate. (…) Niciodată în poem, pînă la momentul extrem al călătoriei, el nu renunță la cercetarea rațională, pentru a se abandona pe seama intuiției mistice. (…) Poetul înțelege să se aplece cu argumente ale rațiunii asupra tainei celei mai profunde a credinței creștine, Întruparea, ca un matematician care tutto s’affige («se adîncește») pentru a se strădui să rezolve problema ce i se prezintă în mod științific de nerezolvat, din lipsa principiului exact pe care să se întemeieze”[31]. Împreună cu comentatorul, putem conchide asupra “caracterului eminamente intelectualist al credinței”[32] lui Dante.

Note:

[19] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[20] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, trad. Petru Creția, în vol. Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 748.
[21] N. Sapegno, La lirica e la conquista dello stile, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 157, trad. rom. a citatului: L.A.
[22] Italo Borzi, Introduzione, în ed. cit., p. 29, trad. rom. a citatului: L.A.
[23] Ibid., p. 22, trad. rom. a citatului: L.A.
[24] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XV, trad. rom. a citatului: L.A.
[25] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. rom. a citatului: L.A.
[26] Ibid., p. 149, trad. rom. a citatului: L.A.
[27] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. rom. a citatului: L.A.
[28] Erich Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 164.
[29] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, ed. cit., p. 746.
[30] Vezi E.R. Curtius, op. cit., p. 416.
[31] S.A. Chimenz, Carattere della religiosità dantesca, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, ed. cit., p. 76-77, trad. rom. a citatului: L.A.
[32] Id, ibid.

 

Dante-Santa_Croce

“Divina Comedie” ca sinteză (2)

Dante, condus de Virgiliu, pătrunde așadar în Infern, închipuit ca o peșteră imensă. După momentul genezei, cînd Dumnezeu a creat îngerii, universul și ființele omenești, Lucifer s-a răzvrătit împotriva bunului demiurg și a fost alungat din Paradis, împreună cu toți adepții săi. El s-a prăbușit pe Pămînt, a săpat în cădere o groapă uriașă, sub formă de pîlnie și a rămas înțepenit în centrul planetei noastre, agitîndu-și zadarnic aripile. Tot spațiul acesta mitologic, imaginar, dobîndește în paginile poetului italian reprezentarea cea mai concretă (în așa măsură încît unii savanți, printre care Galilei, au stat să calculeze suprafața Infernului dantesc și circumferința peșterii păcătoase[9]). Cei doi poeți au de înfruntat multe dificultăți și obstacole, se ciocnesc de cele mai monstruoase personaje, trec prin numeroase peripeții, pînă vor ajunge în străfundurile Infernului, în fața diavolului suprem. Pe o potecă ascunsă, ei urcă pe partea cealaltă a globului pămîntesc și ajung pe țărmul oceanului. Acolo se găsește muntele Purgatoriului, format din pămîntul ce s-a retras îngrozit, dinaintea trupului păcătos al lui Lucifer, și a ieșit dincolo, înălțîndu-se interminabil spre cer. Dante împreună cu Virgiliu încep ascensiunea, ei străbat mai întîi Antipurgatoriul (unde păcătoșii așteaptă vreme îndelungată să depășească poarta păzită de un înger cu spadă) și apoi se regăsesc pe cornișele care trasează coastele muntelui, pe șapte niveluri, corespondente celor șapte păcate capitale. În vîrful Purgatoriului se află Paradisul Pămîntesc, unde protagonistul trebuie să treacă printr-o serie de ceremonii de penitență, înainte de-a se despărți de Virgiliu, învățătorul și prietenul său, care nefiind mîntuit, din cauza necredinței sale, este obligat să meargă înapoi în Infern. Rolul de călăuză este acum preluat de Beatrice, femeia iubită și modelul de virtute al lui Dante, care a coborît să-l întîlnească și să-l conducă mai departe. Păcatele călătorului s-au șters, de-a lungul ascensiunii expiatoare, trupul său a devenit tot mai ușor, imponderabil și, atras de iubirea divină ca de un magnet uriaș, Dante începe să zboare, străbătînd cele nouă ceruri ale Paradisului. Aici este obligat să depășească un triplu examen (de credință, de speranță și de iubire creștină). După ce trece cu succes și de acestea, peregrinul ajunge în Empireu, ținutul misterios unde stau Sfînta Fecioară, oștile de îngeri și grupurile de duhuri mîntuite, dispuse într-o imensă roză albă, sub formă de amfiteatru. Toți aceștia îl admiră cu venerație pe Bunul Dumnezeu, a cărui taină sfîntă se străduiește călătorul s-o priceapă, cu un efort suprem al privirii și al gîndirii, înainte de ultimul vers al poemului.

S-a vorbit mult despre importanța celor două călăuze principale, care îl ajută pe Dante în călătoria sa existențială. Autorul italian îl respectă și îl iubește pe marele poet latin, a cărui figură o folosește ca pilon de bază în construcția poemului. “Acela care pe deplin îl înlocuieşte, în sufletul lui Dante, pe tatăl pierdut şi poate prea puţin iubit, este Virgiliu. Îl numeşte, în Divina Comedie şi nu doar acolo, în multe feluri, însă titlul care vine cu cea mai mare bucurie sub pana lui e acela de «tată». Şi nu-i spune doar «tată», ci trăirea intensă a afecţiunii îl determină să adauge alte cuvinte, care fac şi mai suav acel nume atît de frumos în pronunţare: «tată dulce» (dolce padre), «tată drag şi dulce» (dolce padre caro), «mai mult decît tată» (più che padre), «tată adevărat» (padre verace), «prea dulce tată» (dolcissimo padre). Le va atribui şi altora acest nume; dar nimănui cu atîta insistenţă şi gingăşie”[10]. Pe lîngă importanța afectivă de care se bucură, călăuza lui Dante prin Infern și Purgatoriu dobîndește incontestabile valențe alegorice. “Virgiliu a fost considerat de aproape toți vechii comentatori ca alegorie a rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce spre ordinea pămîntească dreaptă sau, conform ideilor lui Dante, spre monarhia universală. Vechii comentatori nu găseau nici o dificultate într-o interpretare strict alegorică, fiindcă ei nu simțeau, ca noi, un contrast între alegorie și adevărata poezie. Comentatorii moderni s-au opus adesea acestei interpretări și au pus în lumină aspectul poetic, omenesc, personal, al figurii lui Virgiliu, fără a-i putea nega totuși «semnificația» și a o plasa în perfectă concordanță cu aspectul său omenesc. (…) Dar aici nu e vreun aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt”[11].

Personajul Beatrice a fost citit nu doar ca o trimitere la tînăra florentină din viața reală, care a fost iubită platonic, cu mare emoție, de adolescentul Dante, ci totodată ca o alegorie a harului divin, care îl ajută pe om să se înalțe deasupra contingenței. În vederea mîntuirii, oamenii au nevoie de acțiunea conjugată a rațiunii (Virgiliu) și a credinței (Beatrice). Complexitatea simbolică a femeii iubite a fost subliniată de E. Auerbach: “După ce în sec. al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. (…) Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă”[12].

Faptul că Beatrice nu este o simplă interpretă, în acțiunea complexă a poemului, ci este efectiv înnobilată cu virtuți transcendente, a fost deja scos în evidență. “Ridicarea iubitei la rangul de înger paradisiac devenise, datorită lui Guido Guinizzelli (mort în 1276), un topos al liricii italiene. Alegerea iubitei astfel glorificate drept călăuză într-o viziune poetică a lumii de dincolo nu depășește domeniul gîndirii și credinței creștine. Însă Dante trece mult mai departe. El o introduce pe Beatrice în procesul obiectiv al mîntuirii. Funcția ei nu este concepută numai pentru el însuși, ci pentru totalitatea credincioșilor. El introduce deci cu de la sine putere în revelație un element care sparge sistemul doctrinal bisericesc. Aceasta este o erezie – ori un mit”[13].

bolta

O tematică atît de amplă și o varietate atît de extinsă a personajelor și situațiilor prezentate, pentru a nu se spulbera într-o infinitate de fragmente, avea nevoie de viziunea limpede a constructorului și de mîna fermă a artistului. “Unitatea poemului este convingătoare. Ea se bazează pe subiectul general, status animarum post mortem [starea sufletelor după moarte]; iar ca judecată definitivă a lui Dumnezeu trebuie să fie o unitate pe deplin ordonată, atît ca sistem teoretic, cît și ca realitate practică și deci și ca operă artistică; poemul trebuie să reprezinte unitatea orînduirii divine, chiar într-o formă mai pură și mai actuală decît lumea pămîntească și orice se petrece într-însa, deoarece lumea de dincolo, chiar dacă este încă nedesăvîrșită pînă la Judecata de Apoi, nu ne arată nici pe departe în aceeași măsură ca lumea pămîntească evoluția, potența și provizoratul, ci actul îndeplinit al planului divin”[14]. Dar firește că nu exista posibilitatea concretă de a trasa biografia amănunțită, în evoluția și modificările ei, pentru cele peste cinci sute de personaje despre care vine vorba în poemul dantesc. Prin urmare autorul se mulțumește să le menționeze pe cele mai multe, în contexte edificatoare, cu replici memorabile, pe spații restrînse (un vers, o terțină, un nume într-o înșiruire). Îi revine cititorului – dacă vrea să priceapă mai limpede gîndul artistului – să continue, pe cont propriu, lecturile și cercetarea, pe marginea vreunui personaj acolo abia evocat. Astfel se deschid, din versurile Divinei Comedii, o infinitate de poteci șerpuitoare, ce conduc spre extinderea ulterioară a cunoașterii fiecăruia dintre noi. “Faptul că a păstrat și a fixat definitiv unitatea figurii omenești în lumea de dincolo este ceea ce deosebește fundamental Comedia de toate celelalte viziuni precedente asupra tărîmului de după moarte. (…) Oamenii din ținutul său trebuiau să ofere, cu condiția și atitudinea lor, sinteza asupra lor înșile; erau obligați să arate, printr-un singur act, esența și destinul răstimpului scurt al vieții lor; entelehia lor pămîntească li se contopea cu ființa; iar pentru a da o formă acestui lucru, nici o imagine, oricît de aspră, nici o expresie, oricît de puternică, nu putea fi excesivă”[15].

Dificultatea pe care oricine ar putea s-o aibă în reprezentarea spațiului transcendent este atenuată de poet, prin intermediul unor strategii de natură retorică și structurală. Sînt celebre și au fost atent studiate comparațiile dantești din Divina Comedie. Una dintre cele mai extinse își propune, de pildă, să ne familiarizeze, în Malebolge, cu groapa încinsă unde fierb în noroi corupții (i barattieri) și, în acest scop, ne readuce sub ochi șantierele navale venețiene din Evul Mediu:

7. Quale nell’arzanà de’ Viniziani
bolle l’inverno la tenace pece
a rimpalmare i legni lor non sani,

10. ché navicar non ponno — in quella vece
chi fa suo legno novo e chi ristoppa
le coste a quel che più viaggi fece;

13. chi ribatte da proda e chi da poppa;
altri fa remi e altri volge sarte;
chi terzeruolo e artimon rintoppa — 

16. tal, non per foco ma per divin’ arte,
bollìa là giuso una pegola spessa,
che ‘nviscava la ripa d’ogni parte.
(Inf. XXI)

«Aşa cum în arsenalele veneţienilor fierbe iarna smoala groasă, pentru ca ei să-şi repare corăbiile stricate, fiindcă nu pot naviga – încît unul construieşte barcă nouă şi altul astupă coastele celei ce-a făcut multe călătorii; unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; unul face vîsle şi altul împleteşte odgoane; altul peticeşte vela mică şi vela mare – astfel, nu de la foc, ci prin lucrarea divină fierbea acolo jos o păcură groasă, care se lipea de toate părţile rîpei.» Sau iată groapa sfătuitorilor de înșelăciune, unde păcătoșii se frămîntă în interiorul flăcărilor care-i ascund și, totodată, îi torturează:

25. Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,
nel tempo che colui che ‘l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

28. come la mosca cede alla zanzara,
vede lucciole giù per la vallea,
forse colà dov’ e’ vendemmia e ara:

31. di tante fiamme tutta risplendea
l’ottava bolgia, sì com’ io m’accorsi
tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea.
(Inf. XXVI)

«Cîţi licurici vede jos în vale ţăranul, care pe deal se odihneşte, poate chiar acolo unde el lucrează via şi ară, pe vremea cînd cel ce lumea o luminează spre noi îşi ţine faţa mai puţin ascunsă, cînd musca cedează ţînţarului: de atîtea flăcări toată strălucea a opta bolgie, după cum mi-am dat seama îndată ce-am fost acolo unde străfundul îi apărea.» Cititorul își poate închipui munca dezlănțuită dintr-un șantier naval, sau imaginea unei văi pline de licurici, la momentul asfințitului – astfel prin analogie va înțelege și decorul supranatural de dincolo.

Divina Comedie este expediția lui Dante pe lumea cealaltă, dar este și expediția cititorului, care trebuie să-i urmeze pașii. Cînd poetul îl bănuiește că nu pricepe, nu crede, se înspăimîntă, se descurajează sau obosește, i se adresează direct, într-un dialog neîntrerupt, care durează din Evul Mediu pînă azi[16]:

94. Pensa, lettor, se io mi sconfortai
nel suon delle parole maladette,
ché non credetti ritornarci mai.
(Inf. VIII)

«Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată».

19. Se Dio ti lasci, lettor, prender frutto
di tua lezione, or pensa per te stesso
com’ io potea tener lo viso asciutto,

22. quando la nostra imagine di presso
vidi sì torta, che ‘l pianto delli occhi
le natiche bagnava per lo fesso.
(Inf. XX)

«Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci».

46. Se tu se’ or, lettore, a creder lento
ciò ch’io dirò, non sarà maraviglia,
ché io che ‘l vidi, a pena il mi consento.
(Inf. XXV)

«Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred».

22. Com’ io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.

25. Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.
(Inf. XXXIV)

«Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta».

19. Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero.
(Purg. VIII)

«Ascute bine aici, cititorule, ochii la adevăr, căci vălul e acum aşa subţire încît e uşor de trecut dincolo».

61. O voi ch’avete li ‘ntelletti sani,
mirate la dottrina che s’asconde
sotto ‘l velame delli versi strani.
(Inf. IX)

«O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi învățătura ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate».

Dialogul scriitorului cu cititorul și comparațiile frecvente dintre lumea reală și cea imaginară sînt destinate să doboare barierele, să omogenizeze percepția. “Dante reafirmă unitatea substanțială a lumii atît fizice, cît și etico-religioase: și dacă uneori raportul dintre lumea fizică și lumea teologică era de contrast (Infern – Paradis), pe planul principiilor, în realitate, era de corespondențe, relații, antiteze ce implicau recunoașterea unei forțe care supunea totul în fața ei și în fața unei judecăți care avea pentru toți o singură tablă de valori identică”[17]. Lumea în care trăim acum își găsește, dincolo, proiecția în oglindă. “El nu vede numai evoluția terestră, ca sistem de fapte pe pămînt, ci conexiunea permanentă cu un plan divin, ținta spre care se îndreaptă pururi tot ce se petrece pe pămînt. Ceea ce nu trebuie înțeles doar în sensul că societatea omenească se îndreaptă în totalitatea ei și în mod progresiv spre sfîrșitul lumii și venirea împărăției lui Dumnezeu, toate evenimentele fiind orientate deci orizontal spre viitor, ci și în sensul unei legături neîntrerupte, independentă de orice progresie, a fiecărui fapt și a fiecărui fenomen de pe pămînt cu planul divin; așadar, fiecare fenomen de pe pămînt atîrnă nemijlocit, printr-o multitudine de legături verticale, de planul de mîntuire al providenței”[18].

Note:

[9] Laszlo Alexandru, Infernul văzut de un astronom: Galileo Galilei, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 2/februarie 2014.
[10] Giovanni Papini, Dante viu, traducere şi prefaţă de Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009, p. 75-76.
[11] Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 220, trad. rom. a citatului: L.A.
[12] Erich Auerbach, op. cit., p. 224-226, trad. rom. a citatului: L.A.
[13] E.R. Curtius, op. cit., p. 433.
[14] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 170.
[15] E. Auerbach, Dante e la rappresentazione del mondo terreno-storico, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 199-200, trad. rom. a citatului: L.A.
[16] Vezi E. Auerbach, Gli appelli di Dante al lettore, în Studi su Dante, ed. cit., p. 309-323.
[17] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, prefață la vol. Dante, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993, vol. 1, Inferno, p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[18] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 174.

“Divina Comedie” ca sinteză (1)

Cititorul, cînd deschide o carte, vrea să afle mai întîi ce conține. Despre poemul lui Dante Alighieri lumea știe, probabil, că este o capodoperă, fără să aibă prea multe detalii. Așa că e bine să pornim în călătoria noastră de la cea mai cuprinzătoare definire: “Comedia este, printre altele, un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică și istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sînt reprezentate toate domeniile imaginabile ale realității: trecutul și prezentul, măreția sublimă și josnicia vrednică de dispreț, istoria și legenda, tragicul și comicul, omul și peisajul; ea este, în sfîrșit, istoria devenirii și mîntuirii unui singur om, a lui Dante, și ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mîntuirii omenirii în genere”[1].

Vorbim despre un poem uriaș, cu 14.230 de versuri, care se împart pe trei volume, în funcție de cele trei teritorii unde, conform credinței, ajunge sufletul omenesc după moarte: Infern, Purgatoriu și Paradis. Fiecare volum se compune din 33 de cînturi și, împreună cu cel introductiv, dau 100 în total. Un cînt (un capitol) are cam 130-160 de versuri, dispuse în terține, adică în grupuri de cîte trei. Versurile conțin 11 silabe. Iată-le, spre exemplu, pe primele două, celebre: Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta. 11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra. 11 silabe. Orice vers, din orice pagină a cărții, se cuprinde în limita endecasilabului.

Pe lîngă ritmul constant, poemul se remarcă prin structura originală a rimei, care parcă ne oferă o împletire a poeziei la infinit. Să o examinăm împreună. În pasajul de la început, am scos în evidenţă finalul de vers, ca să urmărim mai uşor ce înseamnă “terza rima”:

 Nel mezzo del cammin di nostra vita  (1)
mi ritrovai per una selva
oscura,   (2)
ché la diritta via era
smarrita. (3)

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura  (4)
esta selva selvaggia e aspra e
forte  (5)
che nel pensier rinova la
paura! (6)

Tant’è amara che poco è più morte  (7)
ma per trattar del ben ch’i’ vi
trovai(8)
dirò dell’altre cose ch’i’ v’ho
scorte. (9)

Io non so ben ridir com’i’ v’entrai, (10)
tant’era pien di sonno a quel
punto (11)
che la verace via
abbandonai  (12)

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto(13)
là dove terminava quella
valle  (14)
che m’avea di paura il cor
compunto(15)

guardai in alto e vidi le sue spalle  (16)
vestite già de’ raggi del
pianeta  (17)
che mena dritto altrui per ogni
calle(18)

Allor fu la paura un poco queta, (19)
che nel lago del cor m’era
durata  (20)
la notte ch’i’ passai con tanta
pieta(21)

Cîntul debutează cu rima din versurile 1 și 3: vita smarrita. Luăm din versul precedent rima pentru 2, 4, 6: oscura – dura – paura. Luăm din versul precedent rima pentru 5, 7, 9: forte – morte – scorte. Luăm din versul precedent rima pentru 8, 10, 12: trovai – entrai – abbandonai. Luăm din versul precedent rima pentru 11, 13, 15: punto – giunto – compunto. Luăm din versul precedent rima pentru 14, 16, 18: valle – spalle – calle. Luăm din versul precedent rima pentru 17, 19, 21: pianeta – queta – pieta. Şi tot aşa mai departe, de-a lungul tuturor versurilor, pînă la finalul Divinei Comedii

Povestea principală este aparent simplă. La jumătatea drumului “vieții noastre” (adică la 35 de ani), Dante se rătăcește de la drumul drept și se pomenește într-o pădure îngrozitoare. Pe cînd se străduiește să iasă de-acolo, e atacat de trei fiare oribile: un leopard, un leu și o lupoaică. Acestea îi opresc ascensiunea spre lumina soarelui. Dar îi vine în ajutor cineva, care se dovedește a fi duhul poetului latin Virgiliu, model artistic și autor de căpătîi al lui Dante. Condus de Virgiliu – care îi propune să străbată ținuturile de după moarte, pentru a le cunoaște pe ele și pentru a se cunoaște pe sine, în vederea cîștigării vieții virtuoase și a mîntuirii – protagonistul pătrunde în Infern. Încă de la început, planul concret al acțiunii se împletește cu cele simbolice, alegorice. “E lucru neobișnuit ca acela care face experiența pe lumea cealaltă să fie însuși autorul poemului, care vorbește la persoana întîi, ca eroii «viziunilor» medievale. Nu există precedente în poemele antice. Derivă de aici că toate aspectele atinse de autorii din trecut dobîndesc, prin această participare directă la acțiune, un mai mare dramatism. Observația este valabilă aproape totdeauna și pentru Virgiliu: episoadele coborîrii lui Enea în Infern sînt mai descriptive în detalii și narate, cele paralele ale lui Dante sînt mai esențializate și mai suferite, fiindcă sînt văzute din perspectiva interioară a celui ce povestește. Sigur că trebuie să ținem seama și de temperamentul și stilul celor doi mari poeți, precum și de modul diferit în care civilizația romană și cea creștină percepeau lumea de dincolo. Este clar că realismul «trăit» al lui Dante are o trăsătură nouă, față de care nu există precedente, iar stilul său este mai expresiv decît oricare altul, pînă la a invoca și a căuta «rime aspre și răgușite», atunci cînd trebuie să descrie ultimul cerc al Infernului (XXXII, 1-3), pînă la a cuceri tonuri foarte delicate, mai ales în Purgatoriu, adaptat la starea de nostalgie a sufletelor penitente și pînă la a exprima cu o solemnitate luminoasă gloria din Paradis”[2].

Nimic nu este întîmplător la Dante, cel mai important poet al Evului Mediu, într-o perioadă cînd simbolistica era relevantă. “Omul medieval vede simboluri peste tot. Pentru el existența nu e făcută din elemente, energii și legi, ci din forme. Formele se exprimă pe ele înseși, dar mai ales indică altceva, mai înalt, și pînă la urmă însăși înălțimea, pe Dumnezeu și lucrurile eterne. De aceea orice formă devine un simbol și îndreaptă privirile spre ceea ce o depășește. S-ar putea spune, mai precis, că ea provine din ceva superior, situat dincolo”[3]. Universul întreg era plasat sub îmbrățișarea lui Dumnezeu, cu cele trei persoane ale sale: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. “Simbolismul ontic al numerelor s-a contopit cu cel creștin. Datorită vîrstei lui Isus, numărul 33 a dobîndit o semnificație mistică. Cu ajutorul interpretării alegorice au fost aprofundate numerele «mistice» ale Bibliei. Augustin a meditat mult asupra lor. Petru a prins 153 de pești (Ioan 21, 11). Ce înseamnă acest număr? El rezultă din adunarea numerelor de la 1 pînă la 17. Numărul 17 = 10 (cele zece porunci) + 7 (Sfîntul Duh). Cei 153 de pești sînt deci credincioșii care îndeplinesc poruncile din dragoste și nu din frică. Numărul 153 poate fi considerat însă și ca 3 ori 50, la care se adună 3 ca multiplicator. Și ce e 50? Răspuns: 40 + 10. 10 este plenitudo sapientiae, întrucît 7 înseamnă Creațiunea și 3 Sfînta Treime. 4 este numărul lucrurilor trecătoare (anotimpurile, vînturile, părțile lumii). 40 reprezintă deci biserica temporală, iar 10 numărul răsplătirii. Ca atare, 50 înseamnă biserica viitoare… etc.”[4].

Constituția imaginară a lumilor dantești sintetizează această simbolistică sacră. Infernul se compune dintr-o zonă preliminară, Antiinfernul, și cele nouă cercuri succesive, unde se coboară spre cele mai diverse păcate. Purgatoriul cuprinde Plaja (pe care debarcă duhurile după moarte), Antipurgatoriul (un spațiu de așteptare, în vederea admiterii către expiere), cele șapte cornișe ale muntelui (unde se urcă printre personaje care ilustrează cele șapte păcate capitale) și Edenul. Paradisul include nouă ceruri (în care se zboară printre duhuri fericite) și Empireul, unde se află Dumnezeu. Numărul perfect, al Sfintei Treimi, este repetat de trei ori și i se adaugă numărul unu, efigie a divinității, pentru a se obține cifra rotundă, simbol al perfecțiunii (1 + 3 + 3 + 3 = 10). Numerologia se regăsește de asemeni în structura formală a capodoperei: există trei lumi de dincolo, descrise în trei cărți diferite, fiecare cu cîte 33 de cînturi (vîrsta lui Cristos), la care se adaugă cel introductiv, încît se ajunge la o sută, care este 10 înmulțit cu sine însuși (1 + 33 + 33 + 33 = 100). Versurile sînt dispuse în terține, care se configurează în terza rima.

Dorința globalizatoare a lui Dante, de cuprindere a totalității, se reflectă și în strategia sa artistică. Operele literare, pentru a fi mai ușor pricepute, se împart pe genuri. Ne uităm dacă o scriere este epică, sau lirică, sau dramatică. Să ne amintim, foarte succint, accepţia acestor categorii. Opera epică are personaje şi acţiune (un roman, de pildă). Într-o operă lirică sentimentele se transmit direct, prin figuri de stil, iar în poezie avem de obicei versuri, strofe, rimă (sau ea poate lipsi în lirica modernă). Opera dramatică are personaje pe scenă, într-un spectacol public, schimb de replici, dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, consacrate. Capodopera lui Dante nu ţine seama însă de asemenea tipare! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni. Autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei și al Europei centrale, precum şi la nenumărate întîmplări şi aventuri, la eroi, nobili, oameni simpli, militari, autori, filosofi, episcopi, papi și regi, care au trăit cu adevărat în Antichitate sau Evul Mediu, dar şi la personaje imaginare, din operele artistice sau din mitologie. “Sînt mai bine de cinci sute de personaje. Nici o altă operă medievală nu cunoaște, măcar de departe, o bogăție asemănătoare”[5]. Statutul ontologic încăpător al ficțiunii permite întîlnirea, în lumea de apoi, a unui poet celebru din Antichitate sau a unui scriitor ucenic din Evul Mediu cu vreun personaj literar inventat, vreun rege glorios sau vreun papă penitent, iar dialogurile născute între ei sînt destinate să ofere explicații despre trecuta lor existență, ori despre orînduirea social-politică mai bună a lumii de toate zilele. O crede și Benedetto Croce: “Am putea în mod potrivit să numim această lucrare a lui Dante un «roman teologic», sau «etico-politico-teologic», prin analogie cu romanele «științifice» sau «sociale», care s-au scris în vremuri mai apropiate de noi și se mai scriu încă”[6].

Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri. Ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, în celebra terza rima, după modelul tocmai examinat. Terținele sînt incluse în 100 de cînturi, care constituie cel mai extins poem al culturii europene. Găsim foarte numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care autorul își exprimă sensibilitatea și intră în dialog cu cele mai variate sentimente pe care i le stîrnește cititorului. Bijuteriile stilistice se întind de la aliterații și simetrii, la nivelul cuvîntului și al versului (“Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul), la metafore și comparații, la nivelul terținei, sau spectaculoase recitaluri de iscusință, întinse pe suprafața cîtorva zeci de terține[7].

Divina Comedie este dramatică: pe scena improvizată a poemului asistăm la confruntări violente între personaje, sîntem spectatorii unor dialoguri extrem de virulente. De pildă, în cîntul XXIII din Infern, Dante și Virgiliu abia scapă de urmărirea amenințătoare a dracilor, alergînd din răsputeri și aruncîndu-se pe jgheabul prăpastiei, pînă în cercul următor. În cînturile III și V din Infern, personajul Dante leşină, fiindcă nu mai suportă formidabila tensiune dramatică. În cîntul XXVII din Paradis, toți sfinții și duhurile fericite se înroșesc de rușine, auzind invectivele grele cu care Sfîntul Petru pedepsește corupția și nelegiuirea Papalității medievale. Iată, așadar, că poemul dantesc este epic, liric și dramatic – e totul.

Complexitatea semnificativă a Divinei Comedii nu e deloc întîmplătoare. Dante ne atrage atenția asupra ei deja într-o lucrare de estetică, intitulată Convivio (Ospăţul). Pe urmele Sfîntului Toma din Aquino, poetul ne arată cum putem citi în mod literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, textul ne va dezvălui aspecte deosebite. “E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt”[8].

După ce Dante a stabilit, în mod teoretic, supraetajarea de semnificații, a aplicat-o practic în versurile Divinei Comedii. Să-i examinăm prima terțină:

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.

“La jumătatea drumului vieţii noastre / m-am pomenit într-o pădure întunecată / fiindcă drumul drept era rătăcit.” Despre ce vorbește aici poetul? Cum adică la jumătatea drumului vieţii noastre? Să observăm că Dante nu zice la jumătatea vieţii “mele”, ci a vieţii “noastre”. Am putea regăsi în Biblie pasajul după care “Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani” (Psalmi, 89, 10). Dacă autorul italian se referă la viaţa generică a unui om, iar jumătatea lui 70 este 35, știind că Dante s-a născut în 1265, înseamnă că ni se indică, printr-o aluzie biblică, anul 1300 ca dată pentru rătăcirea sa în pădure și expediția fabuloasă. Însă, ca să pricepem lucrurile, trebuie să trecem dincolo de vorbele de la suprafață: să mergem la Biblie, să decriptăm analogia, să ne documentăm în probleme de biografie dantescă etc. Dar trebuie să cunoaștem și elemente de natură istorică: în 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate pentru toţi cei ce vor merge la Roma, spre a se căi și a regăsi dreapta credinţă. Unii au pornit la drum către Roma geografică, alţii, ca Dante, au plecat în pelerinaj căre Roma simbolică, a tărîmului de dincolo. Călătoria spre descoperirea Paradisului echivalează cu fuga de păcat și redescoperirea virtuții (lectură morală), o regăsire a harului dăruit de Dumnezeu (lectură anagogică). Expediţia debutează “la jumătatea drumului vieţii”, adică la punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică). În versul al doilea – “m-am pomenit într-o pădure întunecată” – se face deja trecerea de la persoana I plural (viaţa noastră) la persoana I singular (m-am pomenit). Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratorul? Autorul? Ambiguitate. Ce înseamnă “m-am pomenit”? Protagonistul se află cu adevărat într-o pădure (nivel literal)? Protagonistul îşi închipuie că se află într-o pădure (nivel imaginar)? Protagonistul visează că se află într-o pădure (nivel oniric)? Nu ştim. Dar ce este “pădurea întunecată”? Un teren întins, acoperit de copaci? Citim totul în mod literal, adică vedem cu ochii minții un om care umblă printr-un codru? Sau este vorba de pădurea nelegiuirilor? Autorul ne comunică oare şovăielile sale etice? Sau ne gîndim la pădurea păcatelor? Şi atunci Dante ne spune că, la treizeci și cinci de ani, a fost copleșit de groază, fiindcă a rătăcit calea virtuții (“la diritta via era smarrita”)? Se referă cumva la pierderea temporară a credinţei religioase? Toate aceste lecturi paralele, fără depășirea coordonatelor textuale obiective, sînt posibile – în limitele perspicacității, inteligenței și culturii cititorului. Semnificațiile diferite ale Divinei Comedii se completează și se îmbogățesc una pe cealaltă, nu se concurează și nu se elimină reciproc.

Note:

[1] Erich Auerbach, Farinata şi Cavalcante, în vol. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, Iaşi, Ed. Polirom, Colecţia Collegium, 2000, p. 169.
[2] Italo Borzi, Introduzione, în Dante Alighieri, Tutte le opere: Divina Commedia, Vita Nuova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, Monarchia, Egloghe, Epistole, Quaestio de aqua et de terra, commenti a cura di Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Economici Newton, I Mammut, 1993, p. 28, trad. rom. a citatului: L.A.
[3] R. Guardini, Sentimento dell’esistenza e rappresentazione del mondo nel medioevo, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 59, trad. rom. a citatului: L.A.
[4] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 578.
[5] E.R. Curtius, op. cit., p. 424.
[6] Benedetto Croce, La poesia di Dante, Bari, Gius. Laterza & Figli, 1921, p. 60, trad. rom. a citatului: L.A.
[7] Vezi Laszlo Alexandru, Un exemplu de simetrie la Dante, în vol. A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013, p. 151-154; id., Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore, în vol. cit., p. 155-160; id., Un joc de cuvinte la Dante, în vol. cit., p. 45-48; id., Măiestrie artistică la Dante: hipotipoză cu hendiade, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 11/noiembrie 2013 etc.
[8] Ospăţul, trad. Oana Busuioceanu, în vol. Dante, Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 243-245.

 

Iubirea mișcă soarele și stelele (8)

Pd_XXXIII_22

«Oh, lumină eternă, ce singură în tine ești, singură te-nțelegi și de tine înțeleasă și-nțelegîndu-te, iubești și zîmbești!» (v. 124-126). Lumina divină stă singură în sine însăși, doar ea se înțelege pe sine și astfel pricepîndu-se deplin, se bucură și iubește. “Dumnezeu – lumina (Epistola Ioan 1, 5 și 7) ce poartă în sine rațiunea sa de-a fi – se cunoaște pe deplin doar prin sine însuși (Convivio II, V, 11). Această lumină se «înțelege» pe sine, întrucît e Tată, este de sine «înțeleasă», întrucît e Fiu, «iubește» și «zîmbește», întrucît e Duh Sfînt (cf. Matei 11, 27; Ioan 10, 15). Paradisul, care s-a deschis cu subiectul ordinii universale, impuse de Dumnezeu lucrurilor, se închide cu viziunea Sfintei Treimi, în care ordinea este așa desăvîrșită, încît cele trei persoane sînt o singură substanță, neînchisă în staticitatea ei, străbătută în substanța sa de circulația infinită a vieții” (E.A. Panaitescu). “O exclamație este urmată de alta, în excepționalul țesut stilistic din punctul culminant al cîntului. În această admirabilă terțină, Dante încearcă să exprime, pe o cale exclamativă, acel puțin pe care l-a surprins din esența Sfintei Treimi. Cele trei cercuri erau o singură figură, al cărei înțeles intelectual ni-l spune acum, ce anume poate pricepe mintea omenească din acea taină. Și nici o definiție teologică nu poate avea atîta farmec și intensitate ca aceasta, care totuși nu e, în nici un punct al său, mai puțin precisă decît acelea. Ritmul circular, care adună într-o unitate cele trei versuri prin repetițiile verbale (singură singură; te-nțelegi înțeleasă înțelegîndu-te) și se închide cu cele două verbe (iubești zîmbești), este el însuși o figură a acelei eterne, triple și unice realități create de iubire” (Chiavacci Leonardi).

Nardo_Orcagna

Pd_XXXIII_23

«Acea rotire, ce părea concepută în tine ca lumina reflectată, de ochii mei cîtva-mprejur privită, înăuntrul ei, cu însăși culoarea sa, mi s-a părut pictată cu efigia noastră; așa că vederea mea în ea era toată adîncită» (v. 127-132). Cercul din mijloc, al Fiului, ce părea să se reflecte din primul, al Tatălui, a fost privit cu atenție de călător. În interiorul său, părea zugrăvită o înfățișare omenească. Ochii poetului s-au scufundat în acele trăsături. “În al doilea cerc apare, în privirea lui Dante, taina întrupării, prin care Cuvîntul, fără a-și pierde nimic din calitatea sa divină (cu însăși culoarea sa), a dobîndit natură omenească (pictată cu efigia noastră). Cu cît viziunea dobîndește aici un caracter mai simbolic, cu atît aspectul inevitabil material din aceste imagini este complet absorbit de muzica poeziei, este materializat în atmosfera inexprimabilă, pe care partea precedentă a cîntului a știut s-o determine” (E.A. Panaitescu). “Taina în fața căreia se află acum Dante și pe care încearcă să și-o explice este cea a întrupării, a dublei naturi a lui Cristos, umană și divină: cum coexistă ele?” (T. Di Salvo). “În partea internă, la percepția căreia ochiul poetului ajunge succesiv, printr-o potențare treptată, cercul, simbolul divinității, prezintă și imaginea, înfățișarea omenească. Iar prin această coexistență, în cadrul cercului, se manifesta o asemenea taină, încît Dante, în încercarea de-a o pricepe, a părut să se blocheze, concentrîndu-se pe deplin și exclusiv asupra ei, cu obișnuita voință agresivă de-a pune stăpînire pe o realitate necunoscută și de-a o cunoaște în toate aspectele ei. Avem o coexistență a celor două exigențe medievale: de scufundare mistică în abisul viziunii și de cunoaștere, de raționalizare a oricărei informații oferite atenției” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_24

«Cum geometrul se adîncește să măsoare cercul și nu găsește, meditînd, principiul de care are trebuință, astfel eram eu la acea nouă viziune: voiam să văd cum s-a unit imaginea cu cercul și cum loc își găsește; dar n-aveam eu aripi pentru asta: ci mintea mi-a fost străpunsă de-un fulger, în care voia i s-a făcut» (v. 133-141). Așa cum geometrul nu găsește cvadratura cercului, la fel nu reușea călătorul să priceapă noua revelație. El voia să înțeleagă felul în care coexistă chipul omenesc și cercul sfînt, adică dubla natură, umană și divină, a lui Cristos. Dar poetului îi lipsea puterea de gîndire pentru a pricepe una ca asta. Însă mintea i-a fost străfulgerată de o revelație mistică, prin intermediul căreia și-a împlinit voința de cunoaștere. “Dante face aluzie, prin această comparație, la problema insolubilă a cvadraturii cercului, adică la problema raportului exact dintre măsura diametrului și cea a circumferinței. Incapabil de-a pricepe cu mintea sa taina întrupării (cea mai înaltă taină, alături de cea a Sfintei Treimi), mintea omenească este luminată direct de Dumnezeu, care transmite și intuiția unirii celor două naturi ale lui Cristos” (E.A. Panaitescu). “Disproporția dintre infinitul divin și finitul uman rămîne confirmată, chiar dacă vorbele se opresc mai mult decît pe obiectul viziunii, pe resimțirea dramaticei tensiuni a poetului, implicat în reprezentarea momentelor de subtilă psihologie: o tentativă însoțită de căutarea cuvintelor extrem de sintetice și puternic expresive pentru o situație unitară, sintetică (s’interna, conflati, nodo, s’indova etc.). Însă agățarea, fixarea completă, cu propriile puteri intelectuale și de voință – în încercarea de a-și însuși, prin cunoaștere, dificila și misterioasa realitate care-l atrage, îl fascinează, dar pare să fugă de posibilitățile raționale ale omului – dau tonul acestei ultime părți a cîntului, care se concentrează pe tema viziunii divinității, unică și trinitară. Și dacă apoi va spune că mintea i-a fost străpunsă de-un fulger, de o lumină ca o străfulgerare mistică și l-a condus pe poet la viziunea absolutului, dacă așadar momentul concluziv este cel al viziunii mistice, în realitate situația poetică bazată pe tensiune și concentrare, în vederea cunoașterii, insistă pe întîlnirea cu Dumnezeu, ca rezultat al efortului personal de a ajunge la viziune cu propriile aripi, limitate, desigur, dar nu umile și neputincioase și privite cu dispreț, ca nerelevante și ridicole: așa ar fi făcut un adevărat mistic, dar nu și Dante, care rămîne poetul viziunii intelectuale, în locul celei care, încheindu-se în caracterul inefabil al misticilor, n-ar trebui să producă, la o adică, nici o poezie, tocmai din cauza declaratei incapacități a cuvîntului, mereu finit, de-a exprima infinitul” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_25

«Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele» (v. 142-145). Imaginația lui Dante – care făcea legătura dintre ochi și gîndire – și-a atins limitele și și-a pierdut puterile. Dar Dumnezeu, care este iubire, deja îi rotea dorința de a-L vedea și voința de a-L iubi, în ritmul cu care învîrte pe boltă soarele și stelele. “Orice punct al unei roți este mișcat în mod egal, astfel încît să se rotească într-o mișcare uniformă, în jurul axei invariabile (…). Comparația, în simplitatea ei, este dintre cele mai profunde pe care le-a găsit vreodată Poetul; și este, în mod miraculos, destinată să exprime acordul perfect dintre dorință și voință, dintre inimă și rațiune” (G. Antonelli). “Odată cu fantezia care, fiind o virtute «organică» (Convivio III, IV, 9), nu poate urma gîndirea în intuirea transcendentului, dispare și orice posibilitate de reprezentare poetică, în clipa cînd Dante își atinge ultimul țel al călătoriei, țelul pentru care a fost omul creat: fericirea eternă. În acest moment, Dumnezeu călăuzește inteligența (disio: neliniștea cunoașterii) și iubirea creaturii, imprimîndu-i mișcarea uniformă a unei roți, care se învîrte în jurul axei sale: «inteligența creată și voința liberă, care este centrul personalității, nu sînt anihilate, ci dimpotrivă, sînt sublimate într-un act perpetuu… de viziune și iubire» (Nardi), printr-o «mișcare circulară și uniformă, care exprimă împăcarea deplină a voinței omenești cu voința divină»” (E.A. Panaitescu).

[Explicit tertia pars Comedie Dantis Alagherii
in qua tractatum est de Paradiso
]

 

stelle

Iubirea mișcă soarele și stelele (7)

D4

(Ilustrație din “Liber figurarum”,
atribuită lui Gioachino da Fiore)

 

Pd_XXXIII_19

«Nu fiindcă era mai mult de-o singură vedenie în lumina vie unde mă uitam, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte; ci pentru vederea ce-n mine creștea privind, o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica» (v. 109-114). Dante privea cu mare atenție, fiindcă imaginea se modifica în fața lui. Nu pentru că Dumnezeu devenea altfel – întrucît El este mereu identic –, ci fiindcă peregrinul își ascuțea vederea. “După patru terține (versurile 97-108), în care Poetul pare să caute cuvintele potrivite pentru a exprima tensiunea supraomenească a activităților sale spirituale, începe, cu terțina 109, reprezentarea celui de-al doilea episod, bazat pe o acțiune exterioară, care se rezolvă într-un proces interior. Dumnezeu este unul și neschimbat, dar omul îl poate contempla doar pătrunzînd încet încet spre el, distingîndu-i, într-o succesiune temporală, diversele aspecte. În această transpunere a vederii omenești, în fața esenței neschimbate a lui Dumnezeu, se putea insinua pericolul creării unei clime de metamorfoze magice, dar puterea și severitatea reprezentării dramatice, la același nivel cu măreția și complexitatea conceptului, creează un moment poetic de solemnă religiozitate, ce pregătește pentru contemplarea misterului trinitar” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu nu se schimbă: se schimbă vederea lui Dante care, întărindu-se tot mai mult, pătrunde treptat în lumina divină și descoperă ceea ce mai înainte n-a perceput. Este grandios și solemn, în descărnarea lui, versul care celebrează perpetua identitate a lui Dumnezeu, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte. Dar motivul dramatic constă în aparenta schimbare a neschimbării lui Dumnezeu care este, însă, schimbarea vederii lui Dante: acțiunea exterioară devine un proces interior. Acest dublu aspect trebuia redat pe un înalt ton religios, evitîndu-se insinuarea unor metamorfoze de magie; și Dante l-a redat cu forța și asprimea reprezentării dramatice, egale cu înălțimea și complexitatea conceptului: o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica. Sugestia complexă a expresiei de mine se modifica derivă tocmai din dubla valoare pe care o dobîndește, de a exprima totodată modificarea obiectului și oboseala, efortul minții lui Dante de-a urmări revelarea progresivă a tainei Sfintei Treimi” (Chimenz).

D2

(Diagrama Sfintei Treimi dintr-un manuscris
francez din secolul al XIII-lea)

Pd_XXXIII_20

«În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră» (v. 115-120). În profunzimea limpede a luminii divine s-au văzut trei cercuri, în trei culori diferite și cu aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. “Cele trei cercuri reprezintă cele trei persoane ale Sfintei Treimi, egale între ele (cele trei cercuri au o singură măsură) și cu atribuții diferite (cercurile au trei culori). Primul cerc este al Tatălui, al doilea, reflectat din primul, al Fiului, zămislit de Tată, al treilea este Sfîntul Duh, care este iubire și se inspiră din Tată și Fiu. Dacă vrem să oferim o reprezentare grafică și să dăm o singură măsură de semnificație suprafeței, am putea gîndi cele trei cercuri ca suprafețe concentrice, dintre care două pe margini și al treilea (în centru) cu discul plin, sau ca trei cercuri înscrise, ca trei meridiane, în aceeași sferă. În ambele cazuri, viziunea este greu de înțeles, în termeni omenești, fiindcă cele trei cercuri sînt absolut egale, ocupă același spațiu, și totuși sînt deosebite în mod limpede. În imaginea redusă la esențial, limbajul este cel abstract din matematică, dar emoția sufletească este provocată nu de proiecția respectivă, ci de sentimentul de uluire, în fața acelei revelații de neînțeles, a acelei admirabile taine de lumini irizate și înflăcărate” (E.A. Panaitescu).

D3

Pd_XXXIII_21

«Vai, ce scurtă e zisa și ce slabă pentru gîndul meu! și acesta, din toate cîte le-am văzut, e atîta că n-ajunge a spune ‘puțin’» (v. 121-123). Vorba omenească e șubredă și neputincioasă, pentru tainele văzute atunci de călător. “În această ultimă viziune, și înainte de noua taină ce stă să apară, iată înălțîndu-se din nou – a treia oară – suspinul poetului, care măsoară nepotrivirea limbajului său (scurtă e zisa) pentru a exprima ceea ce i-a apărut sub ochi, și astfel vrea să le dea de înțeles cititorilor săi imensitatea și strălucirea” (Chiavacci Leonardi).

D1

(Ilustrații preluate din Arielle Saiber, Aba Mbirika,
“The Three Giri of Paradiso 33”)

Iubirea mișcă soarele și stelele (6)

Pd_XXXIII_16

«Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur. Doar o clipă mi-e de mai mare uitare decît douăzeci și cinci de veacuri de la isprava care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo» (v. 91-96). Dante crede că a zărit principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, fiindcă spunînd asta, îl cuprinde o bucurie mai mare. Clipa cînd l-a văzut pe Dumnezeu i-a stîrnit călătorului o mai mare uimire decît prima corabie zărită de zeul Neptun pe mare, cu două milenii și jumătate în urmă. “În această terțină, Poetul aplică cele deja afirmate în versurile 58-61: chiar dacă memoria nu-și amintește tot, siguranța viziunii se naște din sentimentul de bucurie care i s-a imprimat în suflet. În versurile 85-93, Dante încearcă, slujindu-se de terminologia scolastică, să exprime conceptul metafizic-teologic de unitate, în Dumnezeu, a infinitelor forme ale universului. Ceea ce este răspîndit în spațiu și în timp prin lume, ceea ce este diferit și limitat, este cu totul reunit în Dumnezeu. Lanțul, care leagă lucrurile de Dumnezeu și lucrurile între ele, este un lanț de iubire, bazat pe iubirea creativă a lui Dumnezeu, care a scos din nimic toate obiectele, pentru ca fiecare, tinzînd spre El, să-și găsească perfecțiunea. În esența divină, substanțele, întîmplările, proprietățile lor și legăturile dintre ele coexistă, fără să fie posibilă distingerea lor” (E.A. Panaitescu). “Care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo: Argo, care îi transporta pe Iason și tovarășii săi din Grecia spre Colchida, pentru a dobîndi Lîna de Aur, a fost prima navă care a traversat marea (în 1223 î.Cr., după cronologia medievală), stîrnind cu umbra sa uimirea lui Neptun, zeul mării. Viziunea lui Dumnezeu a durat o clipă, dar mintea Poetului s-a prăbușit în sine însăși, încît nu-și mai amintește nimic, de parcă s-ar fi scufundat în abisul vremii. Expediția lui Argo, la originile omenirii, mai ajunge încă la noi, după douăzeci și cinci de secole (observați cum Dante o evocă eficient, descriind nu nava, ci uimirea lui Neptun), pe cînd din viziunea sa nu-și amintește decît blîndețea emoției. Această fabuloasă evocare nu contravine, cum i s-a părut lui Casella, «limpezimii conceptului și clarității sentimentului», ci transpune povestirea sfintei viziuni în atmosfera miturilor foarte vechi, «da, poate cu o ușoară deviere de la sentimentul strict religios, dar cu o sugestivă potențare a sensului legendar al viziunii înseși» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_17

«Astfel mintea mea, toată oprită, privea fixă, nemișcată și atentă, și mereu de-a vedea era aprinsă. La acea lumină astfel devii, că nemaiprivirea ei de dragul altei vedenii e imposibil să fie primită» (v. 97-102). Mintea uimită a peregrinului examina cu încordare esența divină. Desprinderea privirii omenești de la strălucirea ei devine cu neputință. “Așa cum marea a admirat umbra navei care pentru prima dată a străbătut-o și pînă azi continuă s-o admire, după atîtea secole, la fel mintea mea rămînea înțepenită și hotărîtă să admire taina esenței divine” (N. Sapegno). “Fixă, nemișcată și atentă: cele trei adjective, deși se referă gramatical la cuvîntul mintea, de fapt îl zugrăvesc pe Dante: fix cu ochii, nemișcat cu trupul, atent cu mintea” (Porena).

Pd_XXXIII_18

«căci binele, care e ținta voinței, e tot cuprins în ea; și-n afara ei e incomplet ceea ce acolo-i perfect. De-acum îmi va fi mai scurtă vorba, din cîte-mi amintesc, decît a unui prunc ce-și udă încă limba de țîță» (v. 103-108). Voința omenească tinde spre binele care este pe deplin cuprins în esența divină. În afara divinității, orice perfecțiune se știrbește. Ultimele amintiri ale peregrinului vor fi de-acum redate mai succint decît gînguritul unui copilaș. “Dacă voința noastră tinde spre bine, și dacă binele absolut este Dumnezeu, nu putem să nu ne uităm spre El; care este perfecțiunea absolută și are în sine modelul perfect al tuturor lucrurilor. Tot ceea ce devine obiectul dorinței noastre, avînd în vedere imperfecțiunea lui mai mare sau mai mică, este o copie imperfectă și limitată a modelului cuprins în Dumnezeu. Dacă, așadar, fericirea sau beatitudinea stă în viziunea lui Dumnezeu (…), în afara acestei viziuni nu există o satisfacție deplină și mulțumitoare” (T. Di Salvo). “Îmi va fi mai scurtă vorba: după cel dintîi moment al viziunii, vine acum al doilea, de asemeni introdus de o declarație despre neputința de-a o exprima; la fel se va întîmpla în a treia repriză (v. 121-123), trecînd, ca în cadrul unui concurs, una în fața celeilalte, desăvîrșirea celor văzute și neputința limbii omenești de-a o exprima” (Chiavacci Leonardi).

isus_in_lume

Iubirea mișcă soarele și stelele (5)

Pd_XXXIII_13

«căci, întoarsă cumva în memoria mea și răsunînd puțin în aceste versuri, mai bine se va pricepe izbînda ta. Eu cred, de ascuțimea razei vii ce-am îndurat, că m-aș fi rătăcit, dacă ochii mei de pe ea s-ar fi dezlipit» (v. 73-78). Slava divină, readusă în amintirea poetului și exprimată în versuri, își va sublinia mai bine măreția asupra tuturor creaturilor. Lumina lui Dumnezeu era atît de intensă încît probabil că peregrinul ar fi orbit, dacă și-ar fi desprins de acolo privirile. “Fenomenul are doar puține asemănări cu ceea ce se produce cînd ochiul omului întîlnește lumina soarelui: ea îl orbește, însă cea divină, după ce credinciosul depășește primul moment de rătăcire, provocată de impactul dintre o putere finită și o forță infinită, face privirea mai puternică și mai pătrunzătoare. Crește, nu se atenuează și nu dispare, puterea vederii unui duh fericit (sau a celui care, ca Dante, trăiește aceeași condiție), dacă este străpunsă de lumina întăritoare a divinității. Sigur că Dante n-ar fi văzut nimic, și-ar fi pierdut vederea adevărată, aceea etică și religioasă, dacă și-ar fi smuls privirile de la Dumnezeu: în afara lui Dumnezeu se află orbirea, pe cînd în el simțurile, inclusiv acela al vederii, cel mai nobil dintre toate, se îmbogățesc, se întăresc și se ascut” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_14

«Și-mi amintesc c-am fost mai îndrăzneț de aceea s-o susțin, încît mi-am unit văzul cu valoarea infinită. Oh, har abundent prin care am cutezat să-mi înfig privirea în lumina eternă, încît vederea mi-am vlăguit-o!» (v. 79-84). Din acest motiv, a sporit îndrăzneala călătorului de a-și fixa ochii în lumina sclipitoare, pînă la identificarea totală cu puterea infinită a lui Dumnezeu, chiar cu riscul de a-și șubrezi vederea. “Toată ultima parte a cîntului se desfășoară în episoade dramatice, constituite din etape succesive ale viziunii și urmate de un acompaniament liric, care este chiar comentariul acelor episoade, unde, alături de înălțarea mulțumirii față de Dumnezeu, se exprimă sentimentul Poetului, «neliniștea de a spune și spaima de a nu putea și totuși îndrăzneala de a spune» (Del Lungo). Începutul dramatic este constituit de invazia luminii divine care, spre deosebire de lumina solară ce orbește, fortifică ochiul și-l face capabil de o mai bună contemplare (versurile 76-81). «Aici stă miza dramei: urmarea nu va fi decît dezvoltarea acestui moment. Simțiți suferința provocată de raza care pătrunde, perforează pupilele muritoare ale lui Dante; dar, în fața acestei invazii, Dante nu cedează, nu se îngrozește, nu se aneantizează (atitudinea lui este, așadar, opusă celei a misticului, care se abandonează pe seama tainei divine); printr-o fulgerătoare hotărîre de voință, el reacționează, îndrăznind să susțină, cu ochii deschiși, lumina orbitoare. Și la această îndrăzneală răspunde imediat răsplata: ochii săi, străbătînd prin lumină, văd esența divină» (Chimenz). După acest prolog al dramei sacre, vine comentariul liric din versurile 82-84 unde, la curajoasa și bucuroasa conștiință a primei victorii se adaugă sentimentul de recunoștință” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_15

«În adîncul ei am văzut că se includ, legate cu iubire într-un volum, cele ce prin univers sînt despărțite; substanțe și accidente și-nsușirile lor, aproape topite laolaltă, astfel că tot ce spun eu e doar o palidă lumină» (v. 85-90). În adîncimea strălucirii divine se regăsește sinteza universului, legată prin intermediul iubirii: toate conținuturile și toate elementele întîmplătoare, precum și raporturile dintre ele, cu felul lor de a acționa, sînt atît de armonios împletite în esența lui Dumnezeu, încît cuvintele poetice redau doar în mod palid un asemenea miracol. “De parcă ar spune: universul poate fi pe deplin înțeles numai în unitatea sa, unde ceea ce este substanțial și ceea ce este doar accidental, contingent, esențele lucrurilor și modalitățile lor de comportare se întrepătrund, devin un singur lucru” (U. Bosco). “Cu alte cuvinte: doar Dumnezeu este unitate și doar Dumnezeu este garanția de unitate pentru toate ființele care compun universul” (T. Di Salvo).

Battistero_Padova

Iubirea mișcă soarele și stelele (4)

Pd_XXXIII_10

«De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată patima imprimată, iar altceva în minte nu-i revine» (v. 55-60). Puterea privirii lui Dante a crescut mai mult decît poate să exprime prin cuvinte și nici memoria lui nu rezistă la o asemenea abundență. A avut sentimentul omului trezit din vis, care mai păstrează doar zbuciumul emoției, în lipsa faptelor. “După rugăciunea adresată Sfintei Fecioare, figura Sfîntului Bernard – la fel ca aceea cu care Poetul s-a pomenit alături, în clipa cînd Beatrice a dispărut, surîzătoare ca atunci cu un zîmbet patern, gata de-a înlătura din sufletul discipolului orice șovăială, orice rătăcire – rămîne doar o clipă alături de Dante, de-acum pregătit pentru contemplarea lui Dumnezeu. După ce și-a îndeplinit datoria, sfîntul dispare, iar dispariția lui marchează, totodată, momentul desprinderii lui Dante de tot ce nu este viziune a lui Dumnezeu. Începe aici partea a doua a cîntului, dominată de două motive: caracterul sublim al viziunii, care atrage asupra sa tot sufletul lui Dante, și neliniștea sufletului, care în clipa aceea se străduiește – zadarnic – să regăsească viziunea ce i-a fost oferită, neizbutind decît să fixeze sentimentul acelui exces, al acelei mărimi mai presus de orice capacitate omenească. Faptul că vorba și memoria au fost învinse de intensitatea viziunii Paradisului s-a exprimat încă de la începutul celei de-a treia cantice (senzația de inefabil fiind însăși temelia poeziei din Paradis), dar, uneori, a fost prezentă conștiința depășirii încă posibile, amintirea unei trăsături încă pămîntești: dorințe, patimi, polemică, doctrină etc. Aici ajungem deja la caracterul absolut al inefabilului. Sapegno, sintetizînd judecata multor critici, în legătură cu partea a doua a cîntului XXXIII, scrie astfel: «Tensiunea dramatică din aceste pagini finale ale poemului… se determină în contrastul dintre mîndra maiestate a temei și conștiința puterii insuficiente de-a o exprima prin cuvinte omenești. În această conștiință, care se reafirmă punctual, voința încordată de a vedea își resimte ultima limită, dar totodată regăsește îndemnul spre încă un efort, spre un elan mai mare. Poezia aici nu se află, și nu s-ar putea afla, în reprezentarea materială a unei realități, care se află dincolo de orice zugrăvire sensibilă și pe care Dante însuși nu încetează s-o declare inefabilă (…). Este limpede că imaginile sau definițiile de care Dante se slujește, pentru a da o idee despre obiectul viziunii sale, nu sînt mai mult decît sugestii și stimuli ai ilustrării acestei drame a inteligenței, valabile doar prin resturile emoționale, astfel că ea reușește să supraviețuiască, sub forma unei experiențe exaltante (versurile 58-66). Dar accentul poetic insistă, firește, nu pe aluziile vagi și provizorii privind reprezentarea, ci pe prezența îndîrjită a protagonistului, pe versurile care exprimă tema eroică a luptei sale și a triumfului său parțial (v. 52-54, 67-75, 79-84, 97-99, 133-138), într-un ritm de epopee solemnă, unde chiar și notele melancolice răsună măreț și inclusiv declarațiile de neputință artistică și de umilă renunțare se colorează într-o lumină mîndră de poveste antică (v. 94-96)»” (E.A. Panaitescu). “Poezia din ultima parte a cîntului se află în această dramatică voință de-a relata și a reprezenta, de-a da expresie pentru ceea ce, conform învățăturii religioase, este inexprimabil, de-a coborî infinitul divin în finitudinea cuvîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_11

«așa sînt eu, căci aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută. Astfel neaua la soare se topește; astfel în vînt, pe frunzele ușoare, se pierdea sentința de la Sibila» (v. 61-66). Conținutul viziunii i-a dispărut între timp, iar Dante a rămas cu fericirea infinită, care încă i se prelinge în suflet. La fel se destramă zăpada în razele soarelui, la fel se risipesc frunzele cu vorbele scrise de Sibila, în bătaia vîntului. “Pentru acea dispariție a viziunii sale din memorie, Dante formulează două comparații, una din lumea fizică și una din cea mitologică: natura și mintea omului oferă astfel imaginea acelui misterios eveniment” (Chiavacci Leonardi). “Sentința de la Sibila: Sibila își scria răspunsurile enigmatice pe frunze, risipite îndată de vîntul ce pătrundea în peștera ei (Virgiliu, Eneida III, 441-452), încît nu rămîneau decît cuvinte răzlețe, confuze, cu semnificații ascunse. Versurile 58-66 pot fi considerate nodul central al cîntului XXXIII, fiindcă Poetul încearcă să-și definească viziunea: nu conținutul ei, ci ceea ce a rămas din ea foarte viu, actual, etern, în inima sa: amintirea impresiei sau, cum spune el, a patimii, cu un latinism avînd o adîncime de semnificație și o valoare sentimentală pe care n-o redă nici un cuvînt modern. Această încercare își găsește justificarea într-un pasaj din Sfîntul Toma, pe cînd vorbea despre Sfîntul Pavel care, răpit fiind în al treilea cer, a văzut esența lui Dumnezeu. Toma afirmă că «după ce a încetat s-o vadă, și-a amintit acele lucruri, pe care în viziunea lui le-a găsit… rămase, după împlinirea faptei, în straiele gîndirii sale», deși «nu putea nici gîndi tot ce-a cunoscut, nici exprima cu vorbe» (Summa Theologica II, II, CLXXV, 4). La această uimitoare experiență psihologică – un extaz ce-a lăsat în urmă o candoare nedefinită, o uimire bucuroasă – se adaptează perfect stilul. Precizia observării unei fapte omenești (cum e acela care visînd vede) este imediat transfigurată în rarefierea cuvintelor (altceva în minte nu-i revine), caracterul concret al referințelor precise (așa sînt eu) se destramă și se pierde în încîntarea muzicală a unor expresii (încă-mi picură… dulceața din ea născută)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_12

«Oh, supremă lumină ce-așa te înalți peste gîndurile muritoare, minții mele redă-i o fărîmă din felul cum apăreai și fă-mi graiul așa viguros, ca măcar o scînteie din slava ta să pot lăsa pentru lumea viitoare» (v. 67-72). Lumina lui Dumnezeu, mai presus de toate mințile omenești, este implorată să restituie un fragment din aspectul în care i s-a înfățișat peregrinului și să dăruiască vorba înzestrată pentru a o exprima, în folosul posterității. “Nu din vanitate de poet care, primul și unicul, s-ar fi putut făli cu exprimarea inexprimabilului, cere Dante harul unui cuvînt excepțional de convingător și reprezentativ, ci pentru a face mai ușoară opera de reconstruire a conștiinței oamenilor, prin intermediul versurilor din care ar trebui să reiasă mai eficient puterea infinită și măreția lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Să pot lăsa pentru lumea viitoare: expresia aici folosită îl dezvăluie pe omul care știe că a ajuns la capătul vieții, conștient că aceste ultime versuri ale sale vor fi citite după moartea lui, timp de mai multe secole. Verbul respectiv – să pot lăsa – face din acest cînt aproape un testament, darul lui cel mai prețios, lăsat de Dante oamenilor” (Chiavacci Leonardi).

Maestro_spagnolo

Iubirea mișcă soarele și stelele (3)

Pd_XXXIII_7

«Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!’» (v. 37-39). Sfînta Fecioară este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți și Beatrice o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. “Harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului” (Chimenz). “Empireul, care fusese zărit, în timpul rugăminții preocupate, adresate Sfintei Fecioare, într-o imagine abia sugerată (versul 9), acum reapare într-o zugrăvire precisă, pe care un nume (și este, încă o dată, numele Beatricei) și un gest tăcut și unanim sînt suficiente pentru a ne-o fixa în priviri. În acest tablou atît de simplu și puternic (o «scenă de frescă a lui Giotto», ca să folosim expresia lui Croce), afecțiunea, inclusă și stăpînită în cadrul rugăciunii, se poate manifesta în deplinătatea ardorii ei. În acest moment «tăcerea este mai elocventă decît cîntarea; iar imensele cercuri de mîini, întinse și înălțate în rugăciune, readuc încă o dată în pagină, cu două versuri foarte simple, subliniate pe amplul fundal muzical al rugăciunii, întinderea acelei păci eterne» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_8

«Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite; apoi spre eterna lumină s-au îndreptat, în care să nu credem că e mînat ochiul vreunei creaturi așa de limpede. Și eu, care mă apropiam de sfîrșitul tuturor dorințelor, cum se cuvenea, flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi» (v. 40-48). Privirea Mariei s-a oprit asupra fericiților aflați în rugăciune, dîndu-le de înțeles că dorința le-a fost primită. Apoi ochii ei s-au înălțat spre Dumnezeu. Dante, care simțea că se apropie împlinirea aspirației sale supreme, și-a intensificat la culme dorința de întîlnire cu Atotputernicul. “Orice reprezentare, orice denumire, chiar cea mai înaltă și sfîntă, nu sînt potrivite pentru Sfînta Fecioară, căreia Poetul îi amintește doar privirea, ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, care dezvăluie taina ei mai bine decît orice cuvînt de slavă, orice reprezentare poetică de pînă acum. Nici o vorbă, nici un zîmbet, nici un semn de aprobare: «doar o privire supraomenească, prin care se împlinește dorința lui Dante. Dumnezeu a rămas și va rămîne ascuns… de-a lungul întregului cînt: nici nu avea Poetul nostru posibilitatea de-a reprezenta consimțămîntul divin printr-o imagine, dar acel consimțămînt l-a exprimat indirect prin această privire, care ne dă impresia că ne aflăm în fața tainei divinității» (Fubini). Nimic nu se poate potrivi cu «maiestatea elocventă a acelor ochi îndepărtați și milostivi… Beatrice, de pe jilțul ei prea înalt, zîmbește – și n-ar putea să nu zîmbească – la apelul credincios al lui Dante: este ultimul răspuns venit de la femeia iubită către bărbatul iubit. Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul» (Chimenz) și a readuce privirile peregrinului și ale tuturor duhurilor fericite spre lumina lui Dumnezeu, strălucind în nemișcarea sa eternă, în adîncimea sa inaccesibilă” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_9

«Bernard îmi făcea semn și zîmbea să privesc în sus; dar eu eram deja singur așa cum el voia; căci vederea mea, făcută curată, mai mult și mai mult intra în raza de înaltă lumină, care în sine e adevărată» (v. 49-54). Sfîntul Bernard l-a îndemnat zîmbind pe Dante să-l privească pe Dumnezeu. Dar călătorul deja era pregătit pentru ultima ascensiune, a privirilor. Vederea lui purificată avansa tot mai adînc în raza divină, ce conține în ea adevărul universal. “De-acum în jurul lui Dante nu mai există decît liniște și singurătate: nu doar toate amintirile de pe pămînt și din lumea de apoi străbătută, ci chiar vîrtejurile luminoase acolo prezente, însăși Beatrice, călăuza dragă și scumpă, însuși Sfîntul Bernard, susținătorul, și Maria, intermediara către har, totul a dispărut din mintea lui și totul a dispărut în jurul său: se termină zborurile de îngeri și cîntecele armonioase din Paradis: o tăcere infinită și nemișcată. În acea tăcere și în acea singurătate, Dante se pregătește de efortul suprem: un om în fața Divinității” (Chimenz). “Sfîntul Bernard, în clipa cînd zîmbește, se desprinde. Semnul pe care-l face este echivalent cu despărțirea. Pe plan teologic, întîlnirea cu divinitatea, suprema convorbire a sufletului cu Dumnezeu, rezolvă raportul asupra căruia s-a oprit îndelung meditația medievalilor, într-un dialog cu doi interlocutori: nu sînt excluse călăuzele (și prin urmare magisteriul Bisericii), dar ele devin instrumente limitate de acțiune. Credința, la urma urmelor, ca întîlnire cu divinitatea, este o activitate dialogică, implică în totală solitudine sufletul, în clipa cînd este plasat în fața țelului suprem. Orice alt actor devine neesențial și este dat la o parte” (T. Di Salvo).

Agnolo_Gaddi1