Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: ascensiune

Iubirea mișcă soarele și stelele (3)

Pd_XXXIII_7

«Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!’» (v. 37-39). Sfînta Fecioară este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți și Beatrice o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. “Harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului” (Chimenz). “Empireul, care fusese zărit, în timpul rugăminții preocupate, adresate Sfintei Fecioare, într-o imagine abia sugerată (versul 9), acum reapare într-o zugrăvire precisă, pe care un nume (și este, încă o dată, numele Beatricei) și un gest tăcut și unanim sînt suficiente pentru a ne-o fixa în priviri. În acest tablou atît de simplu și puternic (o «scenă de frescă a lui Giotto», ca să folosim expresia lui Croce), afecțiunea, inclusă și stăpînită în cadrul rugăciunii, se poate manifesta în deplinătatea ardorii ei. În acest moment «tăcerea este mai elocventă decît cîntarea; iar imensele cercuri de mîini, întinse și înălțate în rugăciune, readuc încă o dată în pagină, cu două versuri foarte simple, subliniate pe amplul fundal muzical al rugăciunii, întinderea acelei păci eterne» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_8

«Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite; apoi spre eterna lumină s-au îndreptat, în care să nu credem că e mînat ochiul vreunei creaturi așa de limpede. Și eu, care mă apropiam de sfîrșitul tuturor dorințelor, cum se cuvenea, flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi» (v. 40-48). Privirea Mariei s-a oprit asupra fericiților aflați în rugăciune, dîndu-le de înțeles că dorința le-a fost primită. Apoi ochii ei s-au înălțat spre Dumnezeu. Dante, care simțea că se apropie împlinirea aspirației sale supreme, și-a intensificat la culme dorința de întîlnire cu Atotputernicul. “Orice reprezentare, orice denumire, chiar cea mai înaltă și sfîntă, nu sînt potrivite pentru Sfînta Fecioară, căreia Poetul îi amintește doar privirea, ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, care dezvăluie taina ei mai bine decît orice cuvînt de slavă, orice reprezentare poetică de pînă acum. Nici o vorbă, nici un zîmbet, nici un semn de aprobare: «doar o privire supraomenească, prin care se împlinește dorința lui Dante. Dumnezeu a rămas și va rămîne ascuns… de-a lungul întregului cînt: nici nu avea Poetul nostru posibilitatea de-a reprezenta consimțămîntul divin printr-o imagine, dar acel consimțămînt l-a exprimat indirect prin această privire, care ne dă impresia că ne aflăm în fața tainei divinității» (Fubini). Nimic nu se poate potrivi cu «maiestatea elocventă a acelor ochi îndepărtați și milostivi… Beatrice, de pe jilțul ei prea înalt, zîmbește – și n-ar putea să nu zîmbească – la apelul credincios al lui Dante: este ultimul răspuns venit de la femeia iubită către bărbatul iubit. Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul» (Chimenz) și a readuce privirile peregrinului și ale tuturor duhurilor fericite spre lumina lui Dumnezeu, strălucind în nemișcarea sa eternă, în adîncimea sa inaccesibilă” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_9

«Bernard îmi făcea semn și zîmbea să privesc în sus; dar eu eram deja singur așa cum el voia; căci vederea mea, făcută curată, mai mult și mai mult intra în raza de înaltă lumină, care în sine e adevărată» (v. 49-54). Sfîntul Bernard l-a îndemnat zîmbind pe Dante să-l privească pe Dumnezeu. Dar călătorul deja era pregătit pentru ultima ascensiune, a privirilor. Vederea lui purificată avansa tot mai adînc în raza divină, ce conține în ea adevărul universal. “De-acum în jurul lui Dante nu mai există decît liniște și singurătate: nu doar toate amintirile de pe pămînt și din lumea de apoi străbătută, ci chiar vîrtejurile luminoase acolo prezente, însăși Beatrice, călăuza dragă și scumpă, însuși Sfîntul Bernard, susținătorul, și Maria, intermediara către har, totul a dispărut din mintea lui și totul a dispărut în jurul său: se termină zborurile de îngeri și cîntecele armonioase din Paradis: o tăcere infinită și nemișcată. În acea tăcere și în acea singurătate, Dante se pregătește de efortul suprem: un om în fața Divinității” (Chimenz). “Sfîntul Bernard, în clipa cînd zîmbește, se desprinde. Semnul pe care-l face este echivalent cu despărțirea. Pe plan teologic, întîlnirea cu divinitatea, suprema convorbire a sufletului cu Dumnezeu, rezolvă raportul asupra căruia s-a oprit îndelung meditația medievalilor, într-un dialog cu doi interlocutori: nu sînt excluse călăuzele (și prin urmare magisteriul Bisericii), dar ele devin instrumente limitate de acțiune. Credința, la urma urmelor, ca întîlnire cu divinitatea, este o activitate dialogică, implică în totală solitudine sufletul, în clipa cînd este plasat în fața țelului suprem. Orice alt actor devine neesențial și este dat la o parte” (T. Di Salvo).

Agnolo_Gaddi1

Advertisements

Rugăciunea către Beatrice (8)

Pd_XXXI_22

«Am văzut atunci că la jocurile și cîntările lor zîmbea o frumusețe, ce voioșie trezea în ochii tuturor sfinților. Și de-aș avea în vorbe atîta bogăție cîtă în închipuire, n-aș cuteza deloc să-ncerc deliciul ei» (v. 133-138). La bucuria îngerilor și a sufletelor mîntuite, Fecioara Maria răspunde cu zîmbetul și frumusețea ei, ce le desfătau privirile. Chiar avînd talentul expresiei la fel de dezvoltat ca puterea amintirii, poetul n-ar îndrăzni să expună cele văzute. “Jocurile, adică dansul în zbor, și cîntările, vag indicate, sînt formele prin care se exprimă bucuria îngerilor în fața Mariei. Acum Dante vede în sfîrșit chipul ei, dar acesta apare în cadrul versului doar ca o frumusețe zîmbitoare; la rîndul ei, frumusețea devine voioșie, aproape înmulțindu-se în ochii tuturor sfinților din jurul ei și care își ațintesc privirile asupra ei. Toată terțina este un miracol de indeterminare și ușurință expresivă, unde orice corporalitate parcă se dizolvă” (Chiavacci Leonardi). “Încă o admitere a situației inefabile: născută din recunoașterea disproporției dintre capacitatea văzului și capacitatea de a reproduce experiența contemplativă în cuvinte sau imagini” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_23

«Bernard, cum mi-a văzut ochii în dogoarea caldă drepți și atenți, pe ai săi cu atîta iubire i-a îndreptat spre ea, încît pe ai mei s-o privesc i-a făcut mai arzători» (v. 139-142). Sfîntul Bernard, după ce s-a încredințat că privirile lui Dante se îndreaptă spre ținta dorită, s-a adîncit în propria sa admirație extatică. Aceasta l-a determinat pe poet să-i urmeze exemplul. “Călăuza a văzut că și-a îndeplinit prima datorie, de a conduce privirea lui Dante pînă la Fecioara Maria. (…) Liber să revină la contemplarea sa iubitoare, sfîntul își îndreaptă din nou ochii spre Maria, cu o dragoste așa de intensă, încît îl face pe Dante încă mai avid de contemplație” (Chiavacci Leonardi).

isus_in_lume

Mînia Sfîntului Petru (6)

Giovanni_di_Paolo1

Pd_XXVII_16

«încît vedeam dincolo de Gade trecerea nebună a lui Ulise, și dincoace țărmul pe care Europa s-a făcut dulce povară. Și mai mult mi s-ar fi descoperit locul acestei brazde; dar soarele înainta pe sub picioarele mele, cu mai bine de-un semn» (v. 82-87). La un capăt al orizontului, Dante vedea Cadix; la celălalt capăt, zărea Fenicia. Ar fi văzut chiar o fîșie mai mare de pămînt, dacă soarele de sub picioarele lui n-ar fi fost intersectat de constelația Taurului. “Se deschide, sub ochii Poetului, viziunea întregului pămînt locuit de oameni; ochii săi pot înainta spre apus, dincolo de Cadix, adică dincolo de strîmtoarea Gibraltar, peste Oceanul care a văzut zborul nebun al lui Ulise (Infern XXVI, 106 sqq.) și, la răsărit, pînă în Fenicia, de unde Jupiter, sub înfățișarea unui taur, a răpit-o pe Europa, fiica regelui Agenor, ducînd-o pe continentul opus, care și-a luat numele de la ea (Ovidiu, Metamorfoze II, 832-875)” (E.A. Panaitescu). “Poetul vede oamenii și pămîntul foarte departe și lucrurile la distanță, dar nu după sensul modern de infinit sau de mers infinit al timpului și al istoriei, ci dintr-o perspectivă precisă, care este cea creștină: o distanță enormă, dar măsurabilă și care se transformă într-o măsură și un angajament moral, nu într-o rătăcire cosmică; o distanță observată în scopul purificării și al mîntuirii, nu ca o prăpastie a osîndirii, o măsură – pe cît e în stare mintea omenească – a lui Dumnezeu, nu o pierdere a lui” (M. Sansone). “Terțina solemnă, cu o mișcare ritmică amplă și sugestivă, amintește nu întîmplător – nu pentru o «doctă trimitere geografică», după cum notează Quaglio – cele două mari mituri (unul clasic, altul creat de însuși Dante și astfel egalîndu-l pe acela): primul amintește trufia gîndirii omenești (trecerea nebună este zborul nebun din Inf. XXVI, 125); al doilea, poftele trupești. Adică cele mai grave două ispite, ce par să închidă pămîntul ca într-un clește” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_17

«Mintea mea îndrăgostită, ce rîvnea la doamna mea mereu, de-a reveni cu ochii la dînsa mai mult ca niciodată ardea: și dacă natura sau arta au dat momeli de prins ochii, de cucerit mintea, în carne omenească sau pictură» (v. 88-93). După privirea spre pămînt, ochii lui Dante tînjesc s-o revadă pe Beatrice. Toate frumusețile din natură sau din artă, care ne cuceresc mințile, prin intermediul ochilor, sînt neglijabile, față de fericirea produsă în sufletul său de vederea chipului ei surîzător. “Între constelația Gemenilor, în care se află Dante, și constelația Berbecului, care este în conjuncție cu soarele, se interpune Taurul, prin urmare cele două constelații precedente sînt despărțite de peste 30 de grade (fiecare constelație zodiacală se întinde pe 30 de grade). Din cauza poziției soarelui, care precedă constelația Gemenilor cu peste 30 de grade în apus, întunericul se răspîndește deja în răsăritul îndepărtat, așadar Dante poate zări doar o parte din brazda pămîntului” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_18

«toate adunate ar părea nimic, față de plăcerea divină ce m-a străfulgerat, cînd m-am răsucit spre chipul ei zîmbitor. Și virtutea pe care privirea mi-a dăruit-o, din frumosul cuib al Ledei m-a smuls și-n năvalnicul cer m-a împins» (v. 94-99). Forța privirii pline de virtute a Beatricei îl smulge pe Dante din al optulea cer și-l îndreaptă spre înălțimi. “Poetul urcă în al nouălea cer, Primul Mobil, părăsind constelația Gemenilor, Castor și Polux, care, conform mitologiei clasice, s-au născut din oul Ledei fecundat de Jupiter, care se transformase în lebădă (Ovidiu, Heroides XVII, 55 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Mișcarea ascensională este cea obișnuită: din ochii doamnei, Dante își extrage o nouă forță religioasă, care se traduce în capacitatea de-a se apropia de divinitate: de aici zborul spre următorul cerc” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Mînia Sfîntului Petru (5)

Pd_XXVII_13

«Așa cum cu aburi înghețați fulguiește-n jos prin văzduhul nostru, cînd cornul caprei de pe cer cu soarele se-atinge, în sus am văzut eu astfel eterul împodobit și fulguind cu aburi triumfători, ce se opriseră cu noi aici» (v. 67-72). Luminile duhurilor se înalță plutind spre Empireu, la fel cum fulgii plutesc spre pămînt, atunci cînd constelația Capricornului intră în conjuncție cu soarele (între 21 decembrie și 21 ianuarie). “Duhurile fericite, după ce și-au îndeplinit misiunea, urcă împreună cu Sfîntul Petru în Empireu; cerul este punctat, pe măsura ascensiunii, de luminile lor; poetului spectacolul i se pare asemănător ninsorii. Între cele două fenomene Dante instituie, mai mult decît o comparație, un raport de afinitate. El «se uită nu la direcția, ci la calitatea mișcării, lente și solemne» (D’Ancona)” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_14

«Văzul meu le urmărea înfățișarea și-a urmărit pînă ce distanța mare l-a oprit de-a trece mai departe. La care doamna, ce m-a văzut liber de grija de-a privi în sus, mi-a zis: ‘Coboară-ți privirea și te uită cum te-ai întors’» (v. 73-78). Peregrinul a însoțit din ochi luminile ce se înălțau la Empireu, pînă la limita vederii sale. Însă Beatrice l-a îndemnat să privească pămîntul rămas jos, în depărtare. “Această invitație rostită de Beatrice, ca Dante să-și întoarcă ochii pentru a revedea drumul străbătut, nu are rolul de a sublinia distanța față de lucrurile pămîntești, ci e pregătirea finală pentru întîlnirea cu Dumnezeu: aproape o potențare a capacităților morale și religioase, care derivă din conștiința că, după toate cîte s-au realizat, se poate face pasul suprem” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_15

«Din ceasul cînd am privit întîi, m-am văzut mișcîndu-mă prin tot arcul ce merge de la jumătate la capătul primei clime» (v. 79-81). Față de precedenta examinare a Pămîntului (cf. Par. XXII, 127-154), Dante a străbătut o mare porțiune de drum. “Cosmografia din Evul Mediu, urmînd teoria lui Alfraganus, împărțea emisfera nordică, pornind de la Ecuator, în șapte zone sau fîșii paralele, în funcție de perioada diferită în care fiecare rămînea expusă la soare. Prima zonă, care își avea centrul la Ierusalim, se întindea pe 180 de grade, de la Gange la Cadix. Atunci cînd Dante, intrat în constelația Gemenilor, privise prima dată, din înălțimea cerului, Pămîntul (cf. cîntul XXII, versurile 133-153), se afla deasupra meridianului de la Ierusalim. Întrucît în versurile 80-81 afirmă că a ajuns din centru (Ierusalim) la capătul primei zone (Cadix), el a străbătut așadar un arc de 90 de grade într-un interval de șase ore” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_carolingia1

Virtutea fără de obstacol (8)

Lorenzo_Monaco2

Pd_XXIII_22

«Și ca pruncul care spre mamă-ntinde brațele, după ce-a supt lapte, de la focul inimii ce pînă afară se-ncinge; fiecare din sclipiri în sus și-a lungit flacăra, încît marea iubire ce-o purtau Mariei mi-a fost vădită» (v. 121-126). Toate duhurile fericite păreau că-și întind brațele, în semn de dragoste, către Sfînta Fecioară ce se îndepărtează. “Imaginea Mariei protectoare, a Mariei care alăptează, a fost repede preluată de iconografia creștină, încît a devenit o temă frecventă. Aici trebuie remarcată insistența pe scena domestică, adaptată la caracteristica Mariei, care cu timpul s-a impus: cea de mamă bună și iubitoare” (T. Di Salvo). “Ca la început, și la sfîrșit se cîntă raportul de iubire dintre mamă și copil: acesta, în ambele cazuri, mic, alăptat, cu totul dependent de mamă. Prima comparație o are în centrul ei pe mamă, a doua pe copil, aproape închizînd un cerc de tensiune afectivă. Și realismul atent cu care e zugrăvită scena – a se vedea brațele întinse ale pruncului spre mamă – sporește intensitatea profundei sale semnificații mistice. Dumnezeu și omul, mama și pruncul; raportul pămîntesc nu e decît o figură a celuilalt” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_23

«Apoi au rămas în fața mea, Regina coeli cîntînd așa dulce, că-n veci nu mi-a pierit desfătarea» (v. 127-129). După plecarea Sfintei Fecioare, duhurile fericite și-au continuat cîntecul de slavă în fața lui Dante. “După ce-a dispărut în urma lui Cristos și lumina Mariei, rămîn în scenă doar duhurile fericite și, ca pentru a încheia cu o pauză diafană marea reprezentare, intonează un cîntec, exprimîndu-și în el sentimentul de iubire. Scena amintește, prin smerenia și blîndețea sa, imnul Salve Regina, cîntat în vîlceaua principilor din Purgatoriu (VII, 82-84)” (Chiavacci Leonardi). “Regina coeli: acesta e începutul antifonului marian din perioada pascală: «Regina Coeli laetare, alleluja! / Quia quem meruisti portare / Resurrexit, sicut dixit, alleluja!» («Bucură-te, Regină a Cerului / fiindcă cel pe care ai binemeritat să-l porți în pîntece / a înviat, după cum a spus»). Alegerea imnului este pusă în acord cu triumful aici celebrat: imnul de glorie și înviere este singurul care poate fi cîntat în Paradis (a se vedea «‘Învie’ și ‘Învinge’» din cîntul XIV, v. 125 și «Slavă!» din cîntul XXVII, v. 1-3), așa cum Salve Regina, cîntec al exilului, ține de Purgatoriu” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_24

«Vai, cît e belșugul cuprins în grînarele pline, ce-au fost aici jos harnice semănături! Aici e trăită și gustată comoara ce s-a dobîndit plîngînd în robia din Babilon, unde s-a lăsat aurul» (v. 130-135). Vai, ce îmbelșugate de virtute sînt sufletele ce-au fost cuvioase în timpul vieții! Suferințele îndurate de-a lungul traiului pămîntesc sînt răsplătite în ceruri. “Terțina, în care sînt evidente accentele evanghelice (Matei 13, 3-23; Marcu 4, 3-30; Luca 8, 5-15) nu e ușor de interpretat. Buti, urmat de toți interpreții vechi, înțelege bobolce ca feminin plural pentru «bobolco» (din latinul bibulcus), care înseamnă «lucrător al pămîntului». Parodi susține că «bobolce înseamnă fără îndoială ‘cîmpuri’, bucăți de pămînt care trebuie arate și semănate și care au proprietatea de a fi pline de belșug», bazîndu-și afirmația pe faptul că termenul «bifolca» sau «biolca» se mai folosește încă prin Italia de nord pentru a indica o suprafață de pămînt” (E.A. Panaitescu). “Exilul evreilor din timpul robiei babiloniene (cf. 2 Regi 24, 10 sqq.; Ieremia 52, 3 sqq) este, în toată literatura patristică și medievală, imaginea vieții pămîntești care, pentru creștin, este o perioadă de exil înainte de ajungerea în patria adevărată, cerul” (E.A. Panaitescu). “Acest limbaj, așa plin de imagini care nu totdeauna ne par coerente (…), prin intermediul alegoriei și al puternicei sale încărcături imagistice, poate fi considerat tipic pentru civilizația gotică” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_25

«Aici triumfă, sub înaltul fiu al Domnului și al Mariei, cu izbînda sa, prin vechiul și noul sfat, cel ce ține cheile acestei glorii» (v. 136-139). În Paradis, aproape de Cristos și Sfînta Fecioară, alături de duhurile fericite din Vechiul și Noul Testament, stă glorios Sfîntul Petru. “Apare astfel, la încheierea cîntului, apostolul care va fi protagonistul celui următor. Dar prezența proclamată a lui Petru, conducător vizibil al Bisericii pămîntești, a acelui Petru care a pornit fără aur și-argint (cf. XXII, 88) are mai ales funcția de a sugera că înaltul sfat al duhurilor reunite în acest cer zugrăvește ansamblul istoric al credincioșilor, în vizibilitatea sa pămîntească (mai întîi reprezentat de poporul evreu, apoi de poporul creștin)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Virtutea fără de obstacol (7)

Pd_XXIII_19

«‘Eu sînt iubire îngerească și mă rotesc în jurul înaltei voioșii, venite din pîntecele ce ne-a adăpostit dorința; și mă voi roti, doamnă din cer, pînă-ți vei urma fiul și vei îndivina suprema sferă, fiindcă acolo intri’» (v. 103-108). Arhanghelul Gabriel se prezintă ca înger al iubirii care se învîrte în jurul Sfintei Fecioare, îndemnînd-o să se întoarcă în înălțimile cerului. “Arhanghelul, așadar, coboară din Empireu pentru a o invita pe Maria să-și urmeze fiul în călătoria de întoarcere în sfera cea mai înaltă de unde ambii au coborît: mama nu se poate despărți de fiu și Empireul nu poate rămîne lipsit de creatura sa cea mai desăvîrșită” (T. Di Salvo). “Referința la pîntecele Mariei nu e doar un ecou din Evanghelie (Luca 1, 42), ci o aluzie precisă la trupul real cu care Maria, singura dintre ființele omenești, a intrat în Paradis, încît și prin acest statut special al ei, voioșia, fericirea sa sînt mai presus de ale celorlalte duhuri mîntuite, ea este perfectă, avîndu-și sufletul unit cu trupul” (Chimenz).

Pd_XXIII_20

«Așa melodia încercuită se pecetluia, și toate celelalte lumini făceau să răsune numele Maria. Mantia regală a tuturor volumelor lumii, ce mai tare arde și mai tare se-nsuflețește în răsuflarea lui Dumnezeu și-n deprinderi» (v. 109-114). Astfel se încheia cîntecul arhanghelului, iar numele Sfintei Fecioare era repetat de toate celelalte duhuri fericite. “Imaginea cu mantia care acoperă și protejează sărmanii, bolnavii, neajutorații și e adesea semn de realitate, este pe deplin medievală: Dante poate că s-a gîndit la numeroasele imagini cu Sfînta Fecioară Milostivă, împodobită cu o foarte largă mantie, sub care se adăpostesc cei care îi solicită ajutorul. Aici mantia este al nouălea cer, care le pune în mișcare pe celelalte, dar care este în strînsă legătură cu imaginea următoare, a maicii milostive, căreia i se adresează copilul fără apărare” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_21

«avea deasupra noastră malul lăuntric așa departe, că aspectul său, de unde eram, încă nu apărea: de aceea n-au avut ochii mei puterea să urmeze flacăra-ncoronată, ce s-a-nălțat după sămînța ei» (v. 115-120). La rugămintea tuturor, Sfînta Fecioară se înalță pe urmele lui Cristos către Empireu, traversînd al nouălea cer, care primește direct de la Dumnezeu orice impuls și-l transmite celorlalte ceruri. Acest al nouălea cer acoperă ca o mantie cerurile de sub el și împiedică deocamdată privirile lui Dante. “Malul lăuntric al cerurilor este suprafața concavă pe care ele o prezintă celui care urcă și care se învecinează cu cerul imediat precedent, pe cînd suprafața convexă este în exterior” (E.A. Panaitescu).

madonna2

Virtutea fără de obstacol (1)

Giovanni_di_Paolo1

Al optulea cer, al stelelor fixe. Apariția lui Cristos. Stupefacția lui Dante. Imnul de slavă la adresa Sfintei Fecioare.

Pd_XXIII_1

«Ca pasărea între iubitele frunze, după ce s-a odihnit la cuibul dragilor ei puișori în noaptea ce ne-ascunde lucrurile, care spre a vedea făpturile dorite și a găsi cu ce să le hrănească, pe cînd truda-i pare plăcută, o ia-naintea vremii pe ramul deschis și cu dor încins așteaptă soarele, privind țintă ca zorii să se nască» (v. 1-9). După examinarea planetelor și a pămîntului rămas în urmă, Dante și-a întors din nou privirile spre Beatrice, la finalul cîntului precedent. Iar aceasta privește concentrată spre Empireu, la fel cum pasărea așteaptă plină de nerăbdare zorii zilei, pe o creangă, pentru a-și revedea în cuib puișorii îndrăgiți. “O amplă comparație deschide cîntul de triumf al lui Cristos și al duhurilor fericite, cîntul Bisericii glorioase, care se adună pentru a asista la consacrarea pelerinului Dante, prin triplul examen despre virtuțile teologale. Pe cît este de evident în aceste versuri țesutul cultural, ce alimentează tot limbajul dantesc (Virgiliu, Georgice I, 413-414; II, 523; III, 178; IV, 514; Eneida II, 138; IV, 33; VI, 271; Stațiu, Ahileida I, 215; Lactanțiu, De ave Phoenice 39-42), putem vorbi despre o «invenție» din partea lui Dante, fiindcă este nouă semnificația pe care i-o atribuie acestei comparații, este nouă forța poetică prin care o îmbogățește. Toată intensitatea așteptării și forța mistică a dorinței, care inspiră prima parte a cîntului, pînă la apariția lui Cristos, se concentrează pe arcul sintactic, lipsit de determinări complexe, în această descriere lipsită de mari ornamente, care își lasă întreaga forță de expresie pe seama unor adjective, pe care folosirea în limbajul comun ni le-a făcut familiare” (E.A. Panaitescu). “Comparația blîndă și răsunătoare ce deschide cîntul marchează ruptura dintre cerurile istoriei și cerurile eternității, care se petrece în acest loc al poemului. După privirea îndreptată în jos, la sfîrșitul cîntului precedent, această arzătoare privire în sus, unde răsar zorii, arată cu o tăcută evidență schimbarea de dimensiune. Cu profundă intuiție poetică și teologică, Dante încredințează această misiune unei figuri umile, care nu frapează, o pasăre mică pe ramurile copacului, care cu iubire maternă așteaptă soarele pentru a le da de mîncare puișorilor. Dar acea imagine cunoscută, afectuoasă, închide în lirismul său înalt o intensă semnificație mistică, justificată în fiecare detaliu al său” (Chiavacci Leonardi). “În timpul nopții, pasărea nu-și vede puișorii și de aceea rîvnește după zorii zilei, care îi vor descoperi din nou făpturile lor. (…) Toate gesturile micii păsări sînt sublimate, purtînd în sine intensitatea afectivă, tipică sufletului omenesc: făpturile dorite, dorul încins, privind țintă sînt expresii care evident depășesc realitatea la care se referă. În acea pasăre încordată în așteptare este reprezentat de fapt sufletul omului, care din noaptea lumii privește plin de speranță la lumina divină” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_2

«astfel doamna mea stătea dreaptă și atentă, întoarsă spre bolta sub care soarele se arată mai lent: încît văzînd-o eu încordată și-ngrijorată m-am făcut ca acela ce dorind, altceva ar vrea, și sperînd se potolește» (v. 10-15). Observînd așteptarea tensionată a Beatricei, Dante și-a potolit propria nerăbdare neliniștită. “Aceste prime versuri își au centrul liric în așteptarea încordată a Beatricei, în tensiunea ei îndreptată spre un punct de prea înaltă și tulburătoare frumusețe, pe care poetul încă nu-l vede, dar spre care se simte și el atras de atitudinea doamnei sale. (…) Comparația cu pasărea nu este aici un motiv marginal: pasărea trăiește aceeași tensiune ca a Beatricei și, în ambele, poetul exprimă o atitudine în care se întîlnesc spaima și așteptarea” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_3

«Dar puțin a trecut între una și-alta, între așteptarea mea, adică, și vederea cerului tot mai limpezit. Iar Beatrice a zis: ‘Iată oștile gloriei lui Cristos și tot rodul strîns din rotirea acestor sfere!’» (v. 16-21). În scurtă vreme, călăuza i-a atras atenția la duhurile mîntuite prin sacrificiul lui Cristos, la roadele culese de bunele influențe cerești asupra oamenilor. “E foarte potrivită următoarea observație a lui Buti, în legătură cu expresia oștile gloriei lui Cristos: «Așa cum romanii, cînd triumfă într-o bătălie, își aduc în fața carului prada luată de la dușmani, la fel se preface autorul că vine Cristos cu prada pe care i-a smuls-o demonului, cu sfinții părinți din Limb, cu sfinții creștini ce-au fost mîntuiți prin Patimi». În opera sa de mîntuire a seminției omenești, Cristos a fost ajutat de rotirea acestor sfere, care «îl ajută pe om, reglementînd cu mișcările lor generarea periodică a lucrurilor acolo jos, predispunînd cursul vieții, provocînd impulsurile sufletești, coordonînd cu diferite influențe varietatea talentelor și impulsurilor… Pe bună dreptate așadar Beatrice poate spune că cetele de duhuri fericite, care sărbătoresc gloria lui Cristos, sînt toate rodul obținut din rotirea sferelor cerești» (Nardi). Judecata lui Nardi susține explicația majorității vechilor și noilor comentatori ai lui Dante. Mai puțin convingătoare este explicația lui Porena, urmată de Chimenz, potrivit căruia oștile din al optulea cer sînt formate din duhurile celor care au fost influențați de stelele fixe. Interpretarea lui Daniello, urmată de Tommaseo (tot rodul ar fi cîștigul obținut de Poet prin străbaterea cerurilor) nu se potrivește cu faptul că doar viziunea finală a lui Dumnezeu va fi rodul călătoriei lui Dante” (E.A. Panaitescu).

Andrea_di_Bonaiuto1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (7)

Pd_XXII_19

«nici vreodată jos, unde se urcă și se coboară natural, n-a fost mișcare așa iute să se poată egala cu aripa mea. Așa să mă-ntorc eu, cititorule, în acel triumf pios, pentru care-mi plîng ades păcatele și pieptul mi-l izbesc» (v. 103-108). Zborul călătorului a fost mai rapid decît orice mișcare de acest fel, văzută vreodată pe pămînt. Pe cît de mult își dorește poetul să revină în Paradis, pe atît de ferm ne asigură de viteza cu care a zburat în sus. “Aici pe pămînt, unde se urcă și se coboară prin forțele naturii, n-a fost niciodată o mișcare așa de rapidă să se poată egala în viteză cu zborul meu. Acel zbor nu se realizează prin urmare natural, ci prin virtutea supranaturală. Acesta e singurul caz unde urcarea lui Dante de la un cer la altul, cu trupul său, este fie și în trecere descrisă. În alte părți, el își dă seama de trecere doar după frumusețea sporită a Beatricei, sau după aspectul diferit al noului cer. Acest pasaj vine să confirme prezența în trup a lui Dante, în timpul urcării sale din Paradis, tocmai în clipa cînd sînt depășite cerurile planetelor și se intră în ultima regiune, a celor două ceruri, Înstelat și Cristalin, care nu mai sînt locuite de duhurile omenești și unde scena se va schimba complet” (Chiavacci Leonardi). “Așa să mă-ntorc eu, cititorule: acest apel la cititor, ultimul dintre cele șaisprezece presărate în poem, demonstrează, la fel ca pasajul precedent, solemnitatea pe care Dante vrea s-o confere momentului” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_20

«tu nu scoteai și vîrai pe foc degetul, pe cînd am văzut eu semnul ce urmează Taurul și-am fost în el» (v. 109-111). Pelerinul ajunge instantaneu în spațiul următor al Paradisului. “Dante urcă în al optulea cer, al stelelor fixe, unde se află constelația Gemenilor, precedată în Zodiac de cea a Taurului” (E.A. Panaitescu). “Tu nu scoteai și vîrai: inversare a succesiunii logice a acțiunilor (figură numită hysteron proteron), care face să apară de parcă s-a întîmplat mai întîi, prin viteza mare cu care se realizează, actul care de fapt trebuie să urmeze (aceeași figură de stil, pentru aceeași trecere de la un cer la altul, în cîntul II, v. 23-24)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_21

«Oh, stele glorioase, oh, lumină plină de mare virtute, din care-mi recunosc, atîta cît este, talentul, cu voi se năștea și se-ascundea cu voi acela ce-i tatăl oricărei vieți muritoare, cînd am simțit mai întîi aerul toscan» (v. 112-117). Poetul înalță mulțumiri constelației Gemenilor, în care s-a născut el în Toscana și în care tocmai a ajuns, în zborul prin Paradis. “Dante s-a născut cîndva între 21 mai și 21 iunie, perioadă în care soarele este în conjuncție cu constelația Gemenilor care, după concepția astrologică a vremii, predispune la studiu și literatură (cf. despre aceasta Infern XV, 55-57; XXVI, 23-24; Purgatoriu XXX, 109-111)” (E.A. Panaitescu).

Spinello_Aretino1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (5)

Pd_XXII_13

«fiindcă nu e într-un loc și nu stă-ntre poli; iar scara noastră pînă la ea urcă și de aceea de sub ochi îți zboară. Pînă acolo sus a văzut-o patriarhul Iacob cum își dezvăluia creasta, cînd i-a apărut de îngeri așa-ncărcată» (v. 67-72). Empireul nu se află într-un loc fizic delimitat. Pînă acolo se întinde scara sfîntă pe care o zărește, parțial, călătorul. Aceeași scară a fost văzută și de Iacob, în Biblie. “Empireul este cerul păcii perfecte, fiind cu totul răsplătit prin viziunea lui Dumnezeu, care aici își are sălașul și unde toate celelalte ceruri își exprimă, printr-o mișcare mai mult sau mai puțin intensă, în funcție de distanță, dorința de a se contopi cu El (cf. Paradis I, 122; Convivio II, III, 8). Empireul, spre deosebire de celelalte ceruri, nu există în spațiu, ci doar în mintea divină, în care a fost «format» (Convivio II, III, 11). Scara noastră pînă la ea urcă: contemplarea mistică, al cărei simbol e scara lui Saturn, unește așadar în mod direct spiritele contemplative cu Dumnezeu, pe cînd cel ce n-a ajuns la gradul de spiritualitate propriu misticii va trebui să parcurgă întreaga asceză, înainte de-a se bucura de viziunea fericită a lui Dumnezeu. Doar atunci toate dorințele vor putea fi împlinite. Interpretarea pe care o oferă Montanari, în legătură cu solicitarea lui Dante și răspunsul Sfîntului Benedict, merită amintită: «Această dorință respinsă poate părea o divagație cam arbitrară, în ansamblul scenariului: dar nu-i așa din punct de vedere structural, fiindcă reprezintă concret nerăbdarea omenească de elevație ascetic-mistică (cf. Purgatoriu VI, 49 sqq.) și cu atît mai puțin poetic vorbind, fiindcă eliberează dialogul de orice schematism catehetic și se dezvoltă în jurul minunatelor versuri 55-57: încrederea cu care Dante i se adresează sfîntului, pentru o dorință neintelectuală, ci afectuos sensibilă (să-l vadă pe sfînt cu trăsăturile trupești pe care le-a avut pe pămînt) spune mai multe decît orice descriere explicită, despre felul cum sufletul lui Dante simte că se înalță și se deschide în fața iubirii»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_14

«Dar, ca să urce la ea, acum nimeni nu-și ridică talpa din țărînă, iar regula mea umple degeaba hîrtia. Zidurile ce obișnuiau să fie schit s-au făcut spelunci, iar sutanele-s saci plini de făină rea» (v. 73-78). Din păcate lumea credincioasă nu se mai dedică înălțării spirituale, iar regula benedictină e scrisă degeaba. Moravurile din mănăstiri au decăzut groaznic. “Pentru a înainta pe calea contemplației, după regula benedictină, este necesară desprinderea de bunurile pămîntești, pe care nici unul dintre urmașii moderni ai Sfîntului Benedict nu se străduiește s-o aplice” (E.A. Panaitescu). “Cum din făina rea iese pîine rea, la fel din voința rea, care stă în călugări, ies fapte rele” (Buti).

Pd_XXII_15

«Mîrșava uzură nu pătează pe-atîta plăcerea Domnului, cît fructul acela ce smintește inima de călugăr; fiindcă tot ce Biserica păzește este al lumii ce pe Domnul îl caută; nu al rubedeniilor, ori al altora mai sluți» (v. 79-84). Nici cămătăria nu jignește atît de mult dreptatea divină, cît lăcomia clerului după averile lumești. Biserica nu este proprietara bunurilor spirituale, pe care ar trebui să le dăruiască nevoiașilor. Dar ea le distribuie unor privilegiați. “Sfîntul Bonaventura afirmase că zeciuiala li se cuvine, de drept, celor sărmani (Paradis XII, 93), iar Sfîntul Benedict reafirmă cu tărie acest concept, amplificîndu-l: tot ce Biserica păzește este al lumii ce pe Domnul îl caută, fiindcă pontiful nu este cel care «posedă» bunurile Bisericii, ci acela care le «împarte» oamenilor săraci (Monarhia III, X, 17)” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo1

Scara spre cer (1)

Miniatura_fiorentina

Al șaptelea cer, al lui Saturn. Scara la ceruri, pe care forfotesc duhurile fericite. Dialogul cu Petru Damian despre iubirea providenței eterne, fericirea luminoasă a sufletelor mîntuite și abisul tainic al hotărîrilor divine. Meditație despre umilința sărăcăcioasă a primilor creștini și contrastul cu opulența arogantă a prelaților contemporani.

Pd_XXI_1

«Deja îmi erau ochii iar ațintiți la chipul doamnei mele și sufletul, cu ei, de orice alte gînduri s-a rupt. Iar ea nu zîmbea; dar ‘De-aș zîmbi’, a început spre mine, ‘te-ai face cum a fost Semele schimbată-n cenușă» (v. 1-6). Privirile călătorului se întorc, împreună cu toate gîndurile sale, de la acvilă spre Beatrice. Ea nu zîmbea, pentru a-i menaja sensibilitatea încă insuficient elevată. “Cîntul precedent s-a încheiat cu viziunea a două duhuri care își mișcă laolaltă flăcările; pe o altă viziune se deschide noul cînt, care pune în prim plan ochii pelerinului, acum concentrați pe deplin și intens asupra Beatricei. O mare parte din poezia Paradisului constă în fenomenologia viziunii, și nu doar a ochilor care văd, observă și remarcă, a ochilor în care parcă se concentrează viața spirituală a personajelor, ci și a tot ceea ce se leagă de lumea viziunii: lumini de diverse intensități, mișcarea lor, diferita dispunere a luminilor în figuri simbolice, lumini care se deosebesc de cele din ceruri. Toate acestea constituie lumea viziunii sensibile, care se traduce într-o alegere lexicală formată din verbe, substantive și adjective, precizînd dimensiunea diferită și variată, precum și definirea luminii: fulger, sclipire, sticlă transparentă, rază, lumini ascuțite, lună plină senină, zori de zi, pîlpîire” (T. Di Salvo). “Semele, fiica lui Cadmos, la sfatul înșelător al Iunonei, care era geloasă pe ea, a cerut să-l poată vedea pe Jupiter în splendoarea fulgerului său și a devenit cenușă (cf. Infern XXX, 1-3; Ovidiu, Metamorfoze III, 307-309; Stațiu, Tebaida III, 184-185)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_2

«căci frumusețea-mi, ce pe treptele palatului etern mai tare se-aprinde, cum ai văzut, cu cît mai mult urcăm, de nu s-ar domoli, așa sclipește încît puterea-ți muritoare, la fulgerul ei, ar fi frunză spartă de trăsnet» (v. 7-12). Frumusețea Beatricei sporește, pe măsura urcării treptelor din Paradis, și sensibilitatea omenească a lui Dante ar risca să fie orbită de ea. “Imaginea treptelor, obișnuită în cultura medievală, se leagă de următoarea, a palatului. Și ambele ne duc la civilizația ierarhică din perioada cavaleresc-curteană și insinuează subtil ideea de Paradis ca o Curte, în care supușii urcă pe trepte ce duc la împăratul aflat în vîrf. Dar treptele revin imediat, cînd vom vedea coborînd și urcînd de-a lungul lor spiritele contemplative. Imaginea scării se leagă de cea a fulgerului care, cu puterea sa înflăcărată, lovește și distruge; tot astfel putem obține darurile vieții contemplative doar dacă sîntem bine pregătiți. Contemplarea divinității este momentul cel mai înalt al vieții religioase, iar Dumnezeu se năpustește asupra duhurilor ce se apropie de el și le istovește, dacă nu sînt ajutate și înnobilate de Har. De aici nevoia ca Beatrice să nu zîmbească, să-și ascundă cumva strălucirea, la care Dante nu poate rezista” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_3

«Ne-am înălțat la a șaptea splendoare, ce sub pieptul Leului încins lucește-acum în jos amestecată cu puterea sa. Înfige-ți în urma ochilor tăi mintea și fă din ei oglinzi pentru icoana ce-n astă oglindă ți se va arăta’» (v. 13-18). Cei doi au ajuns în al șaptelea cer, al lui Saturn, care exercită o influență moderată. Poetul este îndemnat să privească atent, pentru a-și vîrî în minte imaginile ce-i vor apărea. “Dante și Beatrice urcă în al șaptelea cer, unde apar, dispuse pe o scară de aur ce se înalță spre Empireu, duhurile contemplative. În această sferă apare ultima planetă, Saturn, rece, uscată și lentă în mișcarea sa de rotație (Convivio II, XIII, 25 și 28). După afirmația lui Macrobius, acceptată de întregul Ev Mediu, influențele de la Saturn dispun la viața contemplativă, dar atunci cînd planeta este în conjuncție cu constelația Leului, «de natură caldă și uscată, asemeni focului» (Lana), virtuțile contemplative ale lui Saturn se unesc cu cele active ale Leului. Echilibrul minunat al acestor două influențe opuse stă la temelia vieții și a acțiunii Sfîntului Petru Damian, care va apărea în partea centrală a cîntului” (E.A. Panaitescu). “Observați că Beatrice afirmă că cei doi au urcat; dar nimic mai înainte nu s-a spus despre această ascensiune, despre această trecere la următorul cer, superior” (T. Di Salvo).

Miniatura_lombarda