Lecţia de modestie a Papei Adrian (7)

«Eu stăteam în genunchi şi voiam a zice; dar îndată ce-am început şi el a priceput, doar auzind, respectul meu, ‘Din ce motiv’, a zis, ‘în jos te-apleci?’. Şi eu lui: ‘Pentru înalta voastră demnitate, conştiinţa m-a îndemnat să nu stau drept’» (v. 127-132). Poetul a îngenuncheat alături de duhul papei pentru a i se adresa. Celălalt a înţeles, din sunetul vocii, noua poziţie a lui Dante şi l-a dojenit. Călătorul s-a justificat prin rangul înalt pe care Papa Adrian l-a avut şi care i-a impus în mod automat respect. “În întîlnirea cu Nicolae al III-lea, printre simoniaci (Infern XIX), Dante, cînd află că cel care vorbeşte este un papă, stă drept în picioare, cu atitudinea severă a unui profet biblic: acel papă care, ca şi acesta, stă răsturnat şi îşi ţine picioarele în sus nu merită nici un respect, întrucît şi-a bătut joc de autoritatea pontificală. Aici Dante se află în faţa unui papă păcătos, care deja s-a căit şi este plin de amărăciune pentru ceea ce a făcut, capabil să dea sfaturi înţelepte. Acest papă, care pronunţă cuvinte aspre împotriva zgîrceniei şi îi condamnă, cu propriul său exemplu, pe toţi cei care se lasă atraşi de lăcomie, îşi redobîndeşte pe deplin autoritatea religioasă. De aici îngenuncherea poetului, care prin acest gest nu doar că îşi reafirmă, chiar în momentul cînd condamnă un papă, dreapta credinţă, fidelitatea faţă de Biserică, dar declară mereu valabile, chiar prin exemplul papei, motivele de-a refuza bogăţia, care ne îmbolnăveşte şi ne orbeşte” (T. Di Salvo).

«‘Dezdoaie picioarele, ridică-te, frate!’, a răspuns. ‘Nu te înşela: slugă sînt şi eu cu tine şi cu ceilalţi în faţa unei singure puteri. De-ai priceput vreodată sfîntul sunet evanghelic ce zice ‘Neque nubent’, limpede poţi vedea de ce vorbesc aşa» (v. 133-138). Papa Adrian îl îndeamnă energic pe Dante să se ridice în picioare, să nu-i acorde un respect nemeritat, întrucît amîndoi sînt slujitori în faţa lui Dumnezeu. Încetarea contextelor sociale, de familie, de privilegii, după moarte este specificată şi în textul Bibliei, care precizează că duhurile nu se vor mai căsători (neque nubent). “Dezdoaie picioarele: aceste cuvinte sînt o parafrază după Apocalipsă, unde îngerul îi spune Sfîntului Ioan care a îngenuncheat în faţa lui: «Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sînt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, cari păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!» (19, 10). Pronunţate de un papă, cuvintele din versurile danteşti au o evidentă coerenţă: nu sînt ecoul unui text sacru, ci termenii unui dicţionar religios, deschis mereu şi recitit cu suflet simplu şi participare autentică” (T. Di Salvo). “Cuvintele cu care Adrian al V-lea îi impune lui Dante să se ridice în picioare au o cadenţă agitată şi imperativă (expresia dezdoaie picioarele este un ecou al energicului îndemn rostit de Virgiliu: Ajungă-ţi şi calcă ţărîna sub picioare, unde porunca Nu te înşela reia vigurosul Scias din versul 99), confirmînd astfel o scandare meditată, care a exprimat procesul de convertire interioară iniţiat încă din timpul vieţii de acest duh. Totuşi în cadrul aceleiaşi terţine prezenţa unor expresii ca frate şi slugă sînt şi eu cu tine repetă coexistenţa, în vorbele acestui papă penitent, a temei umilinţei, alături de cea a supremei demnităţi preoţeşti pe care a îndeplinit-o” (E.A. Panaitescu). “Saducheilor care îl întrebau a cui nevastă va fi, după învierea cărnii, o femeie care s-a măritat succesiv cu şapte fraţi, Isus le-a răspuns că «la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer» (Matei 22, 29-30), cu sensul că în lumea de apoi orice legătură sau obligaţie umană va fi anulată” (E.A. Panaitescu). “Adrian se slujeşte de pilda biblică pentru a reafirma că în lumea de apoi nu au cum să existe raporturi ierarhice, proprii societăţii lumeşti: un papă e doar un fost demnitar, redevine om cu calităţile şi defectele sale, evaluat în mod individual ca toţi ceilalţi. Cerul îi egalizează pe toţi şi elimină diferenţele şi inegalităţile sociale, de castă, de grup, de responsabilităţi” (T. Di Salvo).

«Acuma du-te: nu vreau să mai stai; căci popasul tău îmi opreşte plînsul, prin care se coace fructul de care-ai vorbit. Am o nepoată dincolo, pe nume Alagia, născută vrednică, de nu cumva neamul nostru o strică prin modelul său; şi doar ea dincolo mi-a rămas’» (v. 139-145). Interlocutorul se desparte acum de poetul pelerin, care printr-un dialog inutil prelungit îl distrage de la dorinţa sa de penitenţă. Prin ultimele cuvinte, i-o pomeneşte pe nepoata sa îndrăgită, singura rudă virtuoasă pe care o mai are în lumea celor vii. “Îndemnul papei către poet să-şi grăbească procesul de purificare şi să-şi reia drumul spre înălţimi are un ton cam brusc: parcă a revenit în el autoritatea de odinioară, care era obişnuită să poruncească, să indice ţinte, să cheme la datorie. Dar este adevărat şi faptul că, psihologic vorbind, Adrian pare să se adreseze nu atît pelerinului, cît sie însuşi, pentru ca de la o zăbavnică evocare a unui trecut deja terminat şi pierdut pe vecie să revină la meditaţia, la plînsul său; în acest proces, omul viu îl distrage deja de la datorie şi trebuie îndepărtat” (T. Di Salvo). “Alagia, fiica lui Niccolò, fratele lui Adrian, s-a măritat cu Moroello Malaspina. Dante a cunoscut-o în Lunigiana, cînd a fost oaspetele ei şi al soţului său în anul 1306” (E.A. Panaitescu). “Din tot acest tablou se iveşte şi se desprinde, prin sentimentul de milă, generozitate, bunătate naturală, singură între toţi, Alagia; iar tonul din vocea papei, la amintirea ei, se învăluie în tristeţe, care amestecată cu decepţia din versurile precedente, îi conferă episodului o cadenţă elegiacă, amară şi totodată blîndă” (T. Di Salvo).

Lecţia de modestie a Papei Adrian (6)

«Am văzut că acolo nu se potolea inima şi nici nu se putea urca mai mult în viaţa aceea; aşa faţă de aceasta s-a aprins în mine iubirea. Pînă atunci am fost suflet meschin şi rupt de Domnul, cu totul zgîrcit; acum, vezi bine, aici sînt pedepsit» (v. 109-114). Constatînd că nici în suprema demnitate lumească sufletul nu-şi găseşte liniştea, dar totodată nu mai exista posibilitatea unei promovări suplimentare în timpul vieţii, Papa Adrian a fost cuprins, prin contrast, de iubirea pentru viaţa eternă. Întrucît s-a căit pentru păcatele sale de zgîrcenie, acum şi-a găsit osînda în Purgatoriu. “Decepţia credinciosului se naşte în clipa cînd realizează contrastul dintre timp şi eternitate, dintre finit şi infinit, dintre lucrurile lumeşti, efemere, limitate, nemulţumitoare şi totuşi atît de exigente, şi lucrurile suprapămînteşti, perene, nelimitate, în măsură să garanteze obţinerea acelei înălţimi de unde ceea ce valorează şi ceea ce nu valorează se dezvăluie în limpezimea lor. De pe acea înălţime, dacă este cucerită, omul poate observa cu amărăciune sau melancolie, dar şi cu un simţ viril şi raţional frămîntările zadarnice, grijile bolnăvicioase, minciunile, tensiunile, patimile vieţii. Acestea sînt sentimentele care se subînţeleg din vorbele papei, uşor marcate de melancolie, sentiment al celui care de la distanţă observă scurgerea vieţii şi se îndreaptă spre un alt parametru, cu sufletul nu de tot eliberat de viziunea lumii care a fost obiectul unui interes fascinant şi al unei decepţii triste” (T. Di Salvo).

«Ceea ce zgîrcenia face, aici se arată, în ispăşirea sufletelor pocăite; şi nici o pedeapsă n-are muntele mai amară. Aşa cum ochiul nostru nu s-a dus spre înălţimi, lipit doar de lucruri pămînteşti, la fel dreptatea aici de pămînt l-a ţintuit» (v. 115-120). Pe cercul unde se află acum Dante se văd efectele nefaste ale zgîrceniei, care este pedepsită. Păcătoşii din această categorie nu şi-au orientat privirile spre valorile divine, ci au rămas cu ele aţintite pe bunurile lumeşti – tot astfel sînt aici lipiţi cu faţa în ţărînă. “Se deduce limpede motivul imensei amărăciuni a suferinţei lor; şi anume faptul că aceste suflete, care acum rîvnesc spre ceruri, legate fizic cu pieptul, cu ochii, cu tot trupul de pămînt, sînt ţintuite, pînă la sfîrşitul ispăşirii, în aceeaşi condiţie – acum de ei detestată – în care au trăit pe lume, pînă cînd s-au căit, de unde amărăciunea lor, dezgustul lor spiritual, mai rău decît durerea celor mai grave suferinţe trupeşti” (Chimenz).

«Cum zgîrcenia ne-a stins iubirea pentru orice bine, încît s-a pierdut voinţa noastră de a-l săvîrşi, la fel dreptatea aici legaţi ne ţine, cu mîinile şi picioarele înlănţuite; şi cît va fi pe placul dreptului Stăpîn, atît vom sta încleştaţi şi lungiţi’» (v. 121-126). Zgîrcenia le-a eliminat orice propensiune către bunurile sprituale şi le-a tăiat voinţa de-a face binele pe lume. După moarte, ei stau încătuşaţi pe jos, cîtă vreme va hotărî Bunul Dumnezeu că va fi necesară pedeapsa, pentru remedierea insultei comise la adresa lui. “Este evident aici raportul păcat-pedeapsă; legea echivalenţei impune o continuitate în limitele caracteristicilor negative care le-au aparţinut sufletelor în viaţa lumească. N-au ştiut privi în sus şi s-au legat cu ochii de pămînt, împinşi de o foame atotputernică, de o voinţă de prăbuşire degradantă, acum sînt condamnaţi să rămînă în poziţia lor de odinioară şi să-i resimtă umilinţa: ar vrea să se răsucească, dar nu sînt în stare” (T. Di Salvo).

Lecţia de modestie a Papei Adrian (5)

«După ce-am primit voie să fac după gîndul meu, m-am aplecat peste acea creatură, ale cărei vorbe mi-au atras atenţia, spunînd: ‘Spirit în care plînsul coace fructul, fără de care nu ne putem întoarce la Dumnezeu, opreşte-ţi o clipă de dragul meu marea străduinţă. Cine ai fost şi de ce staţi cu spinarea-n sus să-mi spui şi dacă vrei să-ţi obţin ceva dincolo, de unde trăind am venit’» (v. 88-96). Dante a primit de la Virgiliu permisiunea să stea de vorbă cu duhul penitent şi s-a aplecat asupra sa. L-a rugat să-şi oprească plînsul de căinţă, care pregăteşte rodul purificării, ce le îngăduie oamenilor mîntuirea. Poetul i-a cerut păcătosului să-şi dezvăluie identitatea şi motivul pentru care cei de-acolo sînt pedepsiţi astfel, propunînd în schimb să ducă veştile despre el în lumea celor vii. “Şi în Infern XIX Dante se apleacă peste un suflet ca aici şi, aici ca acolo, sufletul plasat în condiţie subalternă, printr-o răsturnare care ţine de conştiinţă, este un papă. Spre deosebire de Infern, această întîlnire cu un papă, păcătos dar pe calea de mîntuire, se desfăşoară cu tonuri măsurate şi conform exigenţelor curtenitoare şi înţelegătoare ce marchează discuţiile poetului cu sufletele penitente: în Infern, Dante era un judecător-profet, care intervenea cu asprime împotriva celui care a devastat Biserica; aici este omul împins de milă, care în sufletele pe care le întîlneşte vede mai curînd creaturi fragile decît nişte răzvrătiţi” (T. Di Salvo).

«Şi el mie: ‘De ce ne răsuceşte cerul spinarea spre el, vei şti; dar mai întîi scias quod ego fui successor Petri. Între Siestri şi Chiaveri coboară un rîu frumos şi de la numele său îşi ia sîngele meu cu mare fală titlul» (v. 97-102). Interlocutorul se prezintă ca fiind urmaş al Sfîntului Petru, adică a fost papă. Familia lui şi-a luat numele după o apă cristalină, Lavagna, ce curge între Sestri Levante şi Chiavari. “Duhul care vorbeşte este al genovezului Ottobuono, din conţii Fieschi di Lavagna, care a fost papă treizeci şi opt de zile, cu numele de Adrian al V-lea, între 11 iulie şi 18 august 1276. Pontificatul său a fost prea scurt pentru a lăsa vreo faimă deosebită, iar zgîrcenia lui nu e atestată istoric. Poate că Dante îl confundă pe Adrian al V-lea cu Adrian al IV-lea, în legătură cu care Giovanni di Salisbury (Policraticus VIII, 23) aminteşte fraze asemănătoare celor pe care Poetul i le atribuie lui Ottobuono dei Fieschi despre povara pontificatului şi deşertăciunea onorurilor (v. 103-105; 108-110). Însă fireşte că papatul recent şi foarte scurt al lui Adrian al V-lea era foarte potrivit pentru scopurile pe care le urmărea Poetul: să arate felul în care, pe vremurile acelea de lăcomie dezlănţuită, cînd la conducerea Bisericii ajungea un papă care nu mai era avid de bunuri pămînteşti, soarta lui dura mai puţin de un anotimp. (…) Acest pontif, înainte de a-şi evoca liric viaţa privată, apariţia chinuită în sufletul său a conştiinţei vanităţii bunurilor lumeşti, vrea să scoată în evidenţă demnitatea supremă (successor Petri) cu care a fost acoperit în viaţă. Forţa imperativului scias – a cărui plasare la începutul versului îi conferă un ton de comandă obligatorie – înalţă, încă de la primele sale cuvinte, figura lui Adrian al V-lea peste masa blîndă şi anonimă a tovarăşilor de suferinţă. Observă în legătură cu aceasta Marti că trimiterile la literatura sacră şi folosirea termenilor aulici, care înalţă graiul pontifului spre tonuri de demnitate premeditată, «contribuie la portretul unui personaj auster şi solemn, sacerdotal şi totodată umil şi binevoitor; întrucît aici solemnitatea (scias quod ego fui successor Petri) este şi o confesiune chinuitoare a păcatului cu atît mai grav, cu cît mai înalte erau autoritatea şi prestigiul moral şi spiritual ale păcătosului»” (E.A. Panaitescu).

«O lună şi ceva am simţit cît atîrnă marea mantie pe cel ce-o păzeşte de noroi, încît par pene toate celelalte poveri. Căinţa mea, vai!, a fost tîrzie; dar îndată ce-am ajuns păstorul Romei, am descoperit viaţa mincinoasă» (v. 103-108). Papa Adrian şi-a dat seama, în cele 38 de zile cît a fost pontif, cît e de grea exercitarea funcţiei supreme de către cel ce nu vrea s-o degradeze, tîrînd-o prin noroiul intereselor lumeşti. S-a convertit tîrziu de la avariţia de care suferise, iar după ce-a fost ales papă, a înţeles cît de iluzorii sînt bunurile materiale. “Pentru a sublinia substanţiala unitate poetică a cîntului, să notăm insistenţa dantescă pe tema răsturnării, a puterii deformatoare a păcatului: femeia bîlbîită printr-un eronat proces de transfigurare mitizantă apare ca o creatură frumoasă, fascinantă, lipsită de defecte; tronul pontifical, cu tot ceea ce-i aparţine ca putere şi prestigiu, îi pare celui care îl observă dintr-o poziţie subalternă, dintr-un unghi de observaţie limitat, un izvor de măreţie: se pierde în ambele situaţii capacitatea viziunii reale, a plasării lucrurilor în dimensiunea lor autentică. La temelia păcatului stă o eroare raţională, o întrebuinţare improprie şi greşită a gîndirii” (T. Di Salvo).

Lecţia de modestie a Papei Adrian (4)

«Ca şoimul, care-ntîi la picioare priveşte, apoi se întoarce spre ţipăt şi se-ntinde la pofta de hrană ce-acolo îl trage; aşa m-am făcut eu; şi astfel, pe cît se despică stînca pentru a face loc celui ce-n sus merge, am urcat pînă unde roată se umblă» (v. 64-69). La îndemnul călăuzei, Dante reacţionează ca şoimul care mai întîi îşi priveşte ghearele şi, la îndemnul vînătorului, se repede apoi la pradă în tăria cerului. Aşadar cei doi au urcat degrabă în cercul următor. “Imaginea ţipătului trebuie legată de cea a şoimului. Tonelli consideră că trinomul ţipăt – roţile măreţe – şoim, în ciuda forţei sale incontestabile, constituie o imagine «poate uşor barocă (sau, mai curînd, medievală, în enormitatea ei) şi adaugă: «mi se pare că dacă îl considerăm pe Dumnezeu ca vînător, pe Dante ca şoim, totul se clarifică destul de bine: fiindcă mai întîi Dumnezeu îl cheamă pe Dante cu ţipătul referitor la roţile măreţe; apoi îl invită cu oferta hranei spirituale»” (E.A. Panaitescu).

«Îndată ce-am ieşit în al cincilea cerc, am văzut lume ce plînge, zăcînd pe jos cu faţa-n ţărînă. ‘Adhaesit pavimento anima mea’ îi auzeam spunînd cu-aşa mari suspine, că vorba abia se pricepea. ‘Vai, aleşi ai Domnului, ale căror suferinţi le-nduplecă justiţia şi speranţa, îndreptaţi-ne spre înălţimi’» (v. 70-78). După ce-a ieşit din trecătoarea strîmtă dintre pereţi, eroul s-a confruntat cu imaginea unor păcătoşi care plîngeau culcaţi pe burtă şi recitau un pasaj de umilinţă din psalmi. Virgiliu li s-a adresat pentru a le cere lămuriri în legătură cu drumul de străbătut. “Versetul pe care-l recită duhurile este din Psalmul 119, 25 şi sună astfel: «Sufletul meu este lipit de ţărînă: înviorează-mă, după făgăduinţa Ta!». Rugăciunea este legată aici de condiţia de suferinţă a duhurilor: stau înlănţuite pe jos şi astfel ispăşesc legătura excesivă cu bunurile lumeşti şi aspiră mereu să se înalţe, să se ridice la ceruri, dar nu sînt în stare” (T. Di Salvo).

«‘De nu veniţi spre a zăcea şi vreţi să găsiţi mai iute calea, şoldul drept vă stea mereu în afară’. Astfel a întrebat poetul şi aşa răspuns din faţa noastră am avut; iar eu l-am zărit pe cel ascuns pe cînd vorbea; şi mi-am întors ochii spre stăpînul meu: iar el s-a învoit cu semn de acceptare la ce-i cerea imaginea dorinţei» (v. 79-87). Unul dintre penitenţi i-a asigurat că, dacă cei doi nu sînt pedepsiţi să zacă alături de ei, vor trebui să meargă mai departe ţinînd şoldul drept în afară, către prăpastie. Dante l-a remarcat pe cel care vorbea cu capul în pămînt şi i-a cerut lui Virgiliu, din priviri, permisiunea să i se adreseze. “Scena nu este neobişnuită: alteori Dante ezită să-şi întrebe călăuza, se teme să nu fie insistent sau inoportun şi aşadar, cu toate că pe chip i se citeşte intensitatea curiozităţii, se abţine de la a pune întrebări; îi revine lui Virgiliu obligaţia de-a intui şi de-a potoli acea curiozitate. Şi aici, ca şi în alte episoade ale poemului, convorbirea, pe lîngă o bază de referinţă la normele de comportament social, tipic civilizaţiei cavalereşti, are o delicateţe a sa şi este expresia politeţii şi a curteniei. Încrederea, îndelunga obişnuinţă, afecţiunea nu pot topi zidul care ierarhic îl desparte pe maestru de discipol, pe împărat de subaltern, pe tată de fiu: normele de politeţe trebuie mereu respectate şi indică la cel ce nu se abate de la ele un sentiment care cizelează şi înnobilează” (T. Di Salvo).

Lecţia de modestie a Papei Adrian (3)

«cînd am auzit: ‘Veniţi; pe-aici se trece’ spus pe ton suav şi blînd, cum nu se-aude prin ţinutul nostru muritor. Cu aripi deschise, ca de lebădă, ne-a îndreptat în sus cel ce aşa ne-a vorbit, printre doi pereţi ai pietrei aspre» (v. 43-48). Deodată s-a auzit îndemnul graţios al îngerului, care le arăta drumul spre cornişa următoare, printr-o deschizătură în stîncă. “Nu cu aripile lui desfăcute le indică îngerul trecătoarea: ci stînd şi păstrîndu-şi intactă poziţia de funcţionar al cultului, neclintit şi autoritar, folosind cuvinte puţine, pe tonul unor formule ritualice, îi îndrumă pe poeţi spre cercul superior” (T. Di Salvo).

«Şi-a mişcat apoi penele şi spre noi le-a adiat, ‘Qui lugent’ afirmînd că sînt fericiţi, fiindcă vor avea sufletele de mîngîiere hrănite. ‘Ce ai că tot spre pămînt te uiţi?’, a început să-mi spună călăuza, puţin după ce-am trecut ambii mai sus de înger» (v. 49-54). Prin atingerea uşoară a lui Dante cu aripile, mesagerul divin i-a şters încă un P de pe frunte şi l-a asigurat că cei ce plîng vor fi fericiţi, fiindcă sufletele lor vor fi consolate. Se stabileşte astfel o contrapunere între penitenţii îndureraţi şi păcătoşii leneşi. Cei doi poeţi au început să urce, trecînd de îngerul ce păzea trecerea spre cornişa următoare. Virgiliu l-a întrebat de ce umblă tot aplecat şi scufundat în gînduri. “Îngerul acesta, la fel ca şi ceilalţi care îl precedă, rosteşte una din fericirile evanghelice, cea care spune: «fericiţi cei ce plîng, fiindcă vor fi consolaţi». Nu există o consecvenţă perfectă între această fericire şi graba cu care, prin echivalenţă, trebuie să înainteze leneşii. Dar poate că dintre toate fericirile, aceasta i-a părut poetului cea mai apropiată de condiţia morală a leneşilor, fiindcă probabil s-a gîndit că «aceia ce plîng, izbiţi de răutăţile existenţei lumeşti, sînt cei care cu mai multă înfocare i se adresează Binelui suprem pentru a fi consolaţi, cei mai grăbiţi din punct de vedere spiritual: de aici corespondenţa de a-i lăuda pe cei necăjiţi, în comparaţie cu cei leneşi» (Chimenz)” (T. Di Salvo). “O altă mică problemă: îngerii pronunţă versetele de fericire în latină, cum face acesta, sau în italiană, cum apare în alte locuri? Dante, cu obişnuita sa libertate, cîteodată, în funcţie de situaţia concretă şi particulară, hotărăşte: aici cuvintele în latină se potrivesc mai bine pentru o ceremonie care e respectată ca un ritual şi de aceea exprimată printr-o formulă fixă şi nobilă” (T. Di Salvo).

«Şi eu: ‘Cu atîta nedumerire mă face să umblu o nouă viziune ce spre ea m-apleacă, încît nu pot să mut de-acolo gîndul’. ‘Ai văzut’, a zis ‘vechea vrăjitoare, care doar ea se deplînge mai sus de noi; ai văzut cum omul de ea se dezleagă. Ajungă-ţi şi calcă ţărîna sub picioare: ochii ţi-i îndreaptă spre momeala ce-o învîrte regele etern cu roţile măreţe’» (v. 55-63). Dante i-a mărturisit că a rămas obsedat de recenta viziune teribilă cu femeia bîlbîită. Călăuza îl lămureşte că a văzut vrăjitoarea ce întruchipează ultimele trei păcate care se mai ispăşesc deasupra lor în Purgatoriu: zgîrcenia, lăcomia şi desfrîul, precum şi felul în care se poate scăpa de ele, prin dezvăluirea esenţei lor scîrboase. De-acum Dante va trebui să-şi întoarcă ochii de la murdăriile din viaţa lumească şi să se concentreze pe miracolele cu care Bunul Dumnezeu îl atrage spre ţinutul său din sferele cereşti. “Nedumerirea, mai curînd decît în legătură cu semnificaţia viziunii, pare să provină din neîncrederea discipolului în propriile mijloace de mîntuire în prezenţa păcatelor, care, simbolizate de femeia bîlbîită, au fost alungate doar prin intervenţia unei doamne sfinte şi grăbite. Există oare (asta reprezintă uimirea lui Dante) într-adevăr o doamnă care de sus mă ajută şi mă asistă şi mă eliberează de păcat? De la Virgiliu el vrea să obţină certitudinea că va fi mereu ajutat” (T. Di Salvo). “Cu alte cuvinte: toate îţi arată ce trebuie să faci: obişnuieşte-te să vezi bunurile lumeşti aşa cum sînt, doar putere ce corupe, şi totodată obişnuieşte-te să întorci ochii spre lucrurile cereşti spre care Dumnezeu te cheamă în diverse moduri, dacă nu altfel, cu frumuseţea cerurilor” (T. Di Salvo).

Lecţia de modestie a Papei Adrian (2)

«N-a apucat să-şi închidă gura, c-a apărut o doamnă sfîntă şi grăbită lîngă mine, ca s-o facă de ruşine. ‘Oh, Virgiliu, oh, Virgiliu, cine-i asta?’, spunea cu mînie; şi el venea cu ochii ţintiţi mereu la cea neprihănită» (v. 25-30). În visul lui Dante a apărut imediat, alături de femeia bîlbîită, o doamnă virtuoasă, venită s-o demaşte. Aceasta s-a lamentat în faţa lui Virgiliu, simbol al raţiunii, pentru neglijenţa dovedită în apărarea învăţăcelului de asemenea arătări josnice. “Semnificaţia alegorică pentru doamna sfîntă şi grăbită, care se opune energic femeii din versul 7, are interpretări diferite în rîndul comentatorilor. Poate că nu reprezintă cumpătarea (Zingarelli), nici filosofia (Sapegno), ci pe Lucia-Harul iluminant (Mattalia) şi ar fi simbolul unui ajutor supranatural pentru Virgiliu-Raţiunea, care astfel izbuteşte să dezvăluie non-valoarea bunurilor lumeşti (duhoarea pîntecelui din versul 33). Marti sintetizează în mod inspirat fizionomia generală a acestei viziuni dinaintea zorilor, suspendată în irealitatea hipnozei. După ce a analizat cu atenţie valorile simbolice izolate şi sensul general al opoziţiei lor dramatice în acest coşmar paralizant, Marti scrie: «Dante a avut mîna fericită de-a crea atmosfera suspendată şi aproape halucinantă de vis, într-o reprezentare netedă şi limpede trasată, dar totodată lipsită de orice corporalitate realistă, adevărată şi neverosimilă totodată, concretă în culori şi imagini, dar totuşi imponderabilă, de-o impalpabilă uşurinţă aeriană; bogată în mişcare dramatică, dar totuşi aproape fixă şi nemişcată în abstracţiunea ei înnăscută»” (E.A. Panaitescu).

«Pe cealaltă o prindea şi-n faţă o descoperea, sfîşiindu-i straiele, şi-mi arăta pîntecul: acela m-a trezit cu duhoarea ce-o răspîndea. Mi-am rotit ochii şi bunul maestru ‘măcar de trei ori te-am strigat!’ zicea. ‘Ridică-te şi vino: să găsim deschizătura pe unde intri’» (v. 31-36). Virgiliu, din visul lui Dante, a înhăţat femeia bîlbîită şi i-a sfîrtecat hainele, dezvelindu-i burta urît mirositoare, ceea ce l-a şi trezit pe acesta din viziunea simbolică. Între timp Virgiliu, din planul călătoriei imaginare, îl certa pentru faptul că n-a răspuns la cele trei apeluri de-a se deştepta şi a-şi relua drumul. “Trezirea din vis se concretizează într-un şoc foarte brutal, o violentă şi repugnantă luare de contact cu realitatea. În versul 33 iese din nou la suprafaţă, în cadenţe evidenţiate pînă la extrem, realismul întunecat, accentuat de indignarea irepresibilă – expresie a unei furii polemice, pe care nici o limită nu reuşeşte s-o oprească, a unei intransigenţe apăsătoare şi dure – care e tipică pentru o anumită atmosferă infernală, cu deosebire sufocantă şi opresivă. Linguşelile din vis şi-au dezvăluit aspectul respingător. Femeia bîlbîită, pe care sufletul – în prada propriei sale tulburări – a metamorfozat-o în sirenă, în cîntec linguşitor, căruia însuşi Ulise a trebuit să i se supună, este obligată să-şi dezvăluie toată realitatea negativă, urîţenia obscenă” (E.A. Panaitescu). “Scena este, în esenţa ei, dramatică, bine închisă într-un ritm unde lucrurile se succedă cu mare repeziciune şi incisivitate (…). Se adaugă violenţa limbajului, caracterizată de prezenţa cuvintelor crud realiste (pîntecul, duhoarea), de verbe energice (prindea…, descoperea), de absenţa oricărei adjectivări pentru a încetini cadenţa narativă” (T. Di Salvo). “Limbajul devine mai solemn şi autoritar: preia cuvinte şi tonalităţi liturgice, după cum se constată din imperative şi latinisme (voci… messe… surgi) şi mai ales din expresia sacrală surgi e vieni, care parcă e preluată dintr-un text sacru (să ne amintim de Evanghelie: ridică-te şi umblă!)” (T. Di Salvo).

«M-am sculat şi toate cercurile muntelui sfînt erau deja scăldate de ziua înaltă, iar noi mergeam cu soarele nou în coaste. Urmîndu-l, îmi purtam fruntea ca omul plin de gînduri, care din sine face un semicerc de punte» (v. 37-42). Dante s-a ridicat şi, după ce a constatat că muntele era deja învăluit în lumina zilei, şi-a reluat călătoria. Protagonistul umbla îngîndurat, cu soarele care-i venea din spate. “Puntea care ar da imaginea omului ce umblă aplecat şi are formă de semicerc ar trebui să fie un arc gotic (mai rar în Evul Mediu); sau ar trebui să ne gîndim la Dante care seamănă, cînd e aplecat, cu o jumătate de arcadă dintr-un pod frînt. Această figură transmite mai bine imaginea omului cocîrjat sub greutatea gîndurilor, ce-l copleşesc şi-l apleacă fizic” (T. Di Salvo).

Lecţia de modestie a Papei Adrian (1)

Visul cu femeia bîlbîită. Urcarea în al cincilea cerc. Zgîrciţii zac nemişcaţi, cu faţa în ţărînă. Convorbirea cu Papa Adrian al V-lea.

«La ora cînd nu poate căldura zilei să mai dezgheţe răceala lunii, învinsă de pămînt şi uneori de Saturn; cînd geomanţii îşi văd Norocul cel Mare la orient, înaintea zorilor, apărînd pe calea ce se trezeşte din întuneric» (v. 1-6). Istovit de întîlnirea cu leneşii precum şi de ora tîrzie, după miezul nopţii, Dante a sfîrşit prin a adormi. Acest cînt se deschide cu visul lui Dante, care se produce înainte de zorii zilei, cînd pămîntul zace în frigul provocat de razele lunii şi ale lui Saturn, cînd geomanţii zăresc la răsărit figura magică numită de ei Fortuna Maggiore. “După ştiinţa vremii se atribuia răcirea treptată a pămîntului, pe timpul nopţii, razelor reci ale planetei Saturn (cfr. Convivio II, XIII, 25), cînd era la linia orizontului, şi lunii, care «nu este rece ca atare; dar emană răceală» (Buti)” (E.A. Panaitescu). “Geomanţii erau ghicitori care îşi scoteau predicţiile din studierea figurilor geometrice, obţinute desenînd pe nisip sau pe pămînt (geomanţi: ghicitori cu ajutorul pămîntului) unele puncte întîmplătoare şi legîndu-le cu linii între ele. Printre figurile foarte importante pentru geomanţi era cea numită «Fortuna maior» (Maggior Fortuna), formată din şase puncte în formă de cvadrilater cu coadă, asemănătoare cu figura creată de ultimele stele din Vărsător şi primele din Peşti, care precedă constelaţia Berbecului, în conjuncţie cu care, în echinocţiul de primăvară, răsare soarele (pe calea ce se trezeşte din întuneric)” (E.A. Panaitescu). “La ora…: Dante indică aici, cu amplă şi dublă perifrază, ultima oră a nopţii, înaintea zorilor, cînd cerul încă e întunecat (v. 6), ora la care are un vis prevestitor, la fel ca la sfîrşitul nopţii precedente petrecute în Purgatoriu, în vîlceaua principilor (IX, 13 sqq.) şi la fel cum se va întîmpla în următorii zori de zi, înainte de-a urca în Paradisul terestru (XXVII, 94 sqq.). Trei nopţi, trei zori de zi, plasaţi în punctele de trecere dintr-o zonă în alta a muntelui şi în cînturile marcate cu numărul 9. Şi de fiecare dată acelaşi debut: Ne l’ora…, care introduce mereu diverse perifraze. Aceasta se desfăşoară în doi timpi: prima terţină indică frigul orei de dimineaţă, a doua, apariţia pe cer a stelelor care marchează apropiatul răsărit al soarelui; şi o indicaţie, şi cealaltă sînt destinate să creeze o atmosferă de suspens şi mister” (Chiavacci Leonardi).

«mi-a apărut în vis o femeie bîlbîită, cu ochi saşii, cu glezne strîmbe, cu mîini ciunte şi faţă searbădă. Eu o priveam; şi cum soarele mîngîie membrele reci pe care noaptea le înţepeneşte, aşa vederea mea îi descîlcea vorba, şi-apoi toată se descovoia degrabă, iar faţa palidă, cum pretinde iubirea, aşa i se colora. După ce şi-a despletit graiul, începea să cînte astfel că anevoie mi-aş fi întors atenţia de la ea» (v. 7-18). În visul lui Dante s-a ivit pe neaşteptate o femeie diformă: la vorbire, la mîini, la picioare şi avînd chipul decolorat. Sub privirile călătorului, femeia oribilă din vis se transforma treptat într-o creatură încîntătoare. “Femeia bîlbîită şi deformată, cum va explica ulterior Virgiliu (v. 58-60) este simbolul celor trei vicii în care cade omul din iubire excesivă (din prea multă… vigoare) pentru bunurile pămînteşti, vicii care se pedepsesc în ultimele trei cercuri ale Purgatoriului: zgîrcenia, lăcomia, desfrîul (cf. cîntul XVII, v. 133-137). Monstruoasa apariţie feminină este emblema – în diformitatea aspectului exterior – a unui ansamblu de neputinţe: 1) neputinţa de a vorbi, de a formula aşadar o idee, de a comunica un adevăr; «distorsiunea» care îi defineşte aspectul fizic este deja anticipată (v. 7) în bîlbîiala care indică delirul minţii în meandrele unei erori iremediabile; cuvîntul fiind echivalentul – ca formă sensibilă – al gîndirii, bîlbîiala femeii (o conotaţie negativă se află deja în alegerea acestui termen) indică situarea ei ambiguă între minciună, involuţie dureros împiedicată de răul pe care îl poartă în ea, negare a oricărei lumini evidente; 2) neputinţa de-a zări adevărul, în legătură cu care izbuteşte să aibă o anume presimţire, dar distorsionată, incompletă, alterată. Poetul n-o defineşte ca oarbă, ci doar ca saşie: orbirea absolută – tocmai întrucît exprimă o condiţie definitivă, lipsită de ambiguitate – i-ar fi înnobilat cumva, în planul visului, figura, ar fi putut da impresia, în orbirea ochilor fizici, a unui dar de la Dumnezeu, a semnului tangibil al unei lumini interioare şi senine (…); 3) neputinţa nu doar de-a bănui adevărul – care coincide, în viziunea creştină, cu o sporită deplinătate a vieţii – ci şi de-a înainta pe calea ce duce spre adevăr (cu glezne strîmbe). Figura femeii bîlbîite este respingătoare tocmai în virtutea acestei înjumătăţiri a tuturor caracteristicilor omeneşti, care în ea se văd limpede: nu e lipsită de darul cuvîntului, dar se bîlbîie; mai are capacitatea de-a vedea, dar este o vedere parţială şi, prin urmare, inevitabil, falsificatoare (cu ochi saşii); e în stare să umble, dar în mod grotesc, ca o marionetă oribilă, prin deformarea care o stîlceşte şi îi împiedică mersul drept, ce conduce la adevăr (cu glezne strîmbe)” (E.A. Panaitescu). “Dante a căzut pradă unui vis mincinos. Privirea lui transformă apariţia monstruoasă de la început într-o fiinţă foarte seducătoare. Femeia bîlbîită dobîndeşte – în intervalul necesar unei hipnoze – formele pe care dorinţa le conferă obiectului (este un fapt al experienţei comune că realitatea se prezintă în mod diferit, în funcţie de modul în care o examinăm: găsim în ea ceea ce căutăm). Poetul exprimă această atracţie fatală, scoasă de sub stăpînirea voinţei conştiente, spunînd: cum pretinde iubirea, aşa se colora” (E.A. Panaitescu).

«‘Eu sînt’, cînta, ‘eu sînt dulce sirenă, ce marinarii în largul mării îi vrăjesc; aşa plină sînt de plăcere la ascultare! Eu l-am întors pe Ulise, dornic de-a merge pe calea sa, cu cîntul meu; şi cine cu mine se-nvaţă, rar se mai desprinde, aşa de mult îl îndestulez» (v. 19-24). În cîntecul său, femeia din vis, înfrumuseţată de privirile poetului, şi-a proclamat farmecul de-a ispiti marinarii şi a-i deturna din drumul lor, darul de-a satisface orice om care se obişnuieşte cu prezenţa ei. “Sirenele, conform mitului, erau monştri marini cu aspectul unei femei minunate, în partea superioară a trupului, şi a unui peşte monstruos în cea inferioară, şi îi ispiteau pe marinari prin cîntecul suav, atrăgînd navele să se izbească de stînci. Deja din vremurile antice ele reprezentau atracţia dezastruoasă a plăcerii senzuale” (E.A. Panaitescu). “Ulise, potrivit povestirii lui Homer, a scăpat de farmecul sirenelor, dar nu de cel al lui Circe – care a fost vrăjitoare, nu sirenă – ce l-a reţinut pe eroul grec mai bine de un an (cf. Infern XXVI, 91-92). Dante, care nu a citit Odiseea, probabil a fost înşelat de ambiguitatea unui pasaj din De finibus (V, XVIII, 48-49), unde Cicero traduce cuvintele sirenelor, dar nu spune că Ulise a scăpat de farmecele lor” (E.A. Panaitescu).

Iubirea şi liberul arbitru (8)

«Din urma tuturor ziceau: ‘Mai întîi a murit poporul, pentru care marea s-a despărţit, ca să vadă ţărmul Iordanului; şi cei ce n-au răzbit osteneala pînă la sfîrşit, cu fiul lui Anchise, o viaţă fără glorie şi-au oferit’» (v. 133-138). Duhurile care închideau coloana aminteau două exemple de lene pedepsită. Evreii în faţa cărora s-a despicat marea au murit înainte de-a vedea Ţara Făgăduinţei. Tovarăşii de călătorie ai lui Enea s-au oprit din expediţie, învinşi de oboseală, şi şi-au sfîrşit viaţa în mod meschin. “Exemplele de lene pedepsită sînt strigate şi ele numai de două duhuri. Evreii, după ce au ieşit din Egipt prin trecerea miraculoasă a Mării Roşii, au început să fie cîrtitori în faţa poruncilor lui Moise; din acest motiv au murit cu toţii, în afară de Caleb şi Iosua, înainte de a vedea Ţara Făgăduinţei (Deuteronomul 1, 26-36; Numeri 14, 1-39). Tovarăşii lui Enea, ajunşi în Sicilia, au refuzat să meargă mai departe, alături de eroul troian, în călătoria dificilă şi riscantă şi au preferat să se oprească pe insulă (Virgiliu, Eneida V, v. 604 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Paralelismul dintre întîmplările celor două popoare, ebraic şi roman – şi dintre cele două texte, Scriptura şi Eneida, de către Dante mereu prezentat şi subliniat, apare aici cu cea mai clară evidenţă” (Chiavacci Leonardi).

«Apoi cînd au fost aşa desprinse de noi acele umbre, că nu se mai puteau zări, un nou gînd în minte mi-a venit, din care apoi s-au născut altele şi felurite; şi-atît din una-n alta am rătăcit, încît ochii din confuzie i-am lipit, iar gîndul în vis l-am schimbat» (v. 139-145). După îndepărtarea păcătoşilor care nu s-au mai putut vedea, Dante a fost cuprins de un gînd, care a alunecat în altul şi apoi în altele, care i s-au învălmăşit în minte, încît şi-a închis ochii de oboseală şi toate s-au preschimbat în vis. “Astfel se încheie cîntul, revenind la liniştea nopţii cu care s-a deschis. Între acalmia primei conversaţii cu Virgiliu şi împăcarea extatică a visului, la sfîrşit, dobîndeşte un relief mai mare scena plină de viaţă şi de mişcare a leneşilor, care trec repede şi se îndepărtează în noapte ca o viziune fantastică” (Steiner).

Iubirea şi liberul arbitru (7)

«Acestea au fost vorbele călăuzei mele; şi unul din acele duhuri a spus: ‘Vino după noi şi vei găsi scobitura. Noi sîntem aşa împinşi de pofta de-a fugi, că nu ne putem opri; de aceea ne iartă dacă datoria noastră îţi pare grosolănie. Eu am fost abate la San Zeno în Verona, sub imperiul bunului Barbarossa, de care încă Milano vorbeşte cu durere» (v. 112-120). La cuvintele lui Virgiliu a răspuns unul dintre leneşii care alergau. I-a chemat pe cei doi poeţi să-i însoţească pentru a găsi locul de trecere spre cercul următor şi şi-a cerut scuze că nu s-a oprit să stea de vorbă cu ei: dorinţa de-a alerga pentru remedierea păcatului de lene era mai puternică. Apoi s-a prezentat ca fiind un abate la Verona, în San Zeno, pe vremea împăratului Barbarossa care a pedepsit aşa de aspru oraşul Milano. “Este curtenitoare rugămintea lui Virgiliu, este curtenitor răspunsul duhurilor; sîntem mereu în cadrele politeţii cavalereşti, din care au apărut personaje ca Marco Lombardo şi Guido del Duca şi din care se va rosti elogiul vremurilor împăratului Frederic I, cît şi condamnarea noilor vremuri, dure, brutale şi lipsite de generozitate” (T. Di Salvo). “Nu avem informaţii precise despre acest abate de la mănăstirea veroneză San Zeno; ştim doar că în timpul lui Frederic Barbarossa (1152-1190) a fost abate un oarecare Gherardo al II-lea, mort în 1187. Să observăm că Dante îl defineşte pe Barbarossa ca împărat bun, în omagiu faţă de măreţia misiunii imperiale, prin nimic diminuată, ci chiar sporită de acţiunea inflexibilă cu care a ştiut pedepsi rebeliunea de la Milano şi din comunele Ligii Lombarde în 1162” (E.A. Panaitescu).

«Şi unul e deja c-un picior în groapă, ce degrabă va plăti pentru acea mănăstire şi se va mîhni de puterea avută; căci pe fiul său, schilod cu trupul şi cu mintea ciungă, născut prin vecini, l-a pus în locul păstorului adevărat’» (v. 121-126). Penitentul i-a anunţat că, în lumea celor vii, cineva care va muri peste puţin timp urmează a fi pedepsit pentru insulta adusă mănăstirii San Zeno: l-a impus acolo, în locul abatelui legitim, pe propriul său fiu bastard, diform la trup şi cu suflet vicios. “Abatele împotriva căruia Dante se dezlănţuie, alăturînd elemente de caracter extern (sluţenie fizică) şi elemente de degradare morală (printre care situaţia de bastard) este Giuseppe della Scala, care a fost în fruntea abaţiei San Zeno din 1292 în 1313; comentatorii din Trecento l-au descris nu doar ca şchiop şi pe jumătate dement, dar de asemeni violent, imoral, destrăbălat: în timpul nopţii, din cîte se povesteşte, pe străzile cetăţii îi ataca şi îi jefuia pe trecători; iar mănăstirea, dacă e să dăm crezare, era plină de prostituate. Era fiul lui Alberto della Scala, senior la Verona, mort în 1301 (iată de ce Dante îl indică avînd deja un picior în groapă). Alberto a fost tatăl lui Cangrande, al cărui oaspete a fost poetul şi pe care l-a elogiat intens în mai multe ocazii; totuşi asta nu l-a împiedicat să vorbească pe ton sever despre aceste figuri care, deşi ţinînd de marea familie Scaligeri, au acţionat în mod aşa nedemn. Este o dovadă a libertăţii sale de judecată. Dar prin intermediul personajului (abatele de la San Zeno) «Dante nu doar că poate condamna aspru excesul de putere (…), el exprimă şi cîteva convingeri: bine a făcut împăratul că a distrus Milano (nimeni nu trebuie să conteste autoritatea imperială, revendicînd spaţii de independenţă); rău a făcut seniorul din Verona folosindu-şi puterea pentru a înlocui ‘prerogativele juste ale Bisericii’ şi a-şi numi ca abate un fiu, printre altele absolut nedemn. Apare aşadar în surdină, în acest cînt, aparent departe de temele strict politice, preocuparea poetului de a reafirma principiul, cu multă vigoare enunţat de Marco Lombardo, privind libertatea şi autonomia celor două puteri, spirituală şi politică» (G. Padoan)” (T. Di Salvo).

«Nu ştiu dacă mai multe a zis ori a tăcut, aşa departe a trecut deja de noi; atît am priceput şi mi-a plăcut să-mi amintesc. Şi cel care-mi era mereu de sprijin a spus: ‘Întoarce-te aici: vezi doi cum vin muşcînd din lenea lor’» (v. 127-132). Interlocutorul lor s-a pierdut iute în depărtare şi nici poetul nu-şi mai aminteşte alte cuvinte, în afara acestora, pe care le-a reţinut cu plăcere. Între timp Virgiliu i-a atras atenţia asupra altor doi penitenţi, care s-au apropiat blamînd păcatul de lene. “Sînt cele două duhuri care închid coloana şi, spre deosebire de primele două, recită cu voce tare exemple de lene pedepsită: cele două serii de pilde, care le sînt aduse aminte leneşilor, au rolul de-a le grăbi purificarea” (T. Di Salvo).

Iubirea şi liberul arbitru (6)

«la fel prin cercul acela pasul şi-l întindeau, din ce-am văzut, venind cei pe care voinţa de bine şi dreapta iubire îi gonesc. Îndată ne-au ajuns, fiindcă fugind se mişca toată mulţimea; şi doi în faţă strigau plîngînd:» (v. 94-99). La fel ca locuitorii din Teba, în timpul sărbătorilor dedicate zeului Bachus, aici năvăleau în goană sufletele leneşilor. Au ajuns repede în dreptul celor doi poeţi, iar doi păcătoşi din faţă au început să strige printre lacrimi. “Aici exemplele de grabă grijulie sînt strigate de două suflete care precedă şi două care urmează grupul: poate că Dante s-a gîndit la obiceiul procesiunilor medievale. Primul exemplu este legat mereu de un episod din viaţa Sfintei Fecioare: aici se referă la cele spuse în Evanghelia după Luca (1, 39): «Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisavetei». Al doilea exemplu este scos din Lucan: Cezar, vrînd să-i elimine pe adepţii lui Pompei, care acţionau în Spania, a lăsat asediul Marsiliei pe seama locotenentului său, s-a deplasat în Spania şi i-a biruit pe pompeieni în bătălia care a primit numele după cetatea Ilerda. «Aceste două pilde ar putea să pară mai curînd exemple de grabă concretă, şi nu de zel pentru bunurile spirituale, aşa cum ar trebui să fie pentru a se opune faţă de lene, în adevăratul sens al cuvîntului. Dar este la fel de adevărat că Maria dădea ascultare unei sugestii a arhanghelului Gabriel şi vizita la Sfînta Elisaveta era o etapă în calea Mîntuirii, la fel cum Cezar era pentru Dumnezeu instrumentul voinţei divine, într-un război care ducea la întemeierea imperiului roman. Astfel încît ambele situaţii de grabă concretă echivalau şi cu zelul în faţa unor înalte bunuri spirituale» (Porena)” (T. Di Salvo).

«‘Maria s-a dus degrabă pe munte; iar Cezar, pentru a frînge Ilerda, a împuns Marsilia şi-apoi a fugit în Spania’. ‘Iute, iute, să nu pierdem vremea din iubire şovăitoare’, strigau ceilalţi în urmă; ‘ca rîvna spre bine să ne-ntărească harul’» (v. 100-105). Păcătoşii din fruntea plutonului evocă două exemple de zel pozitiv. Sfînta Fecioară s-a grăbit în ajutorul Sfintei Elisaveta, cînd a aflat că era însărcinată. Cezar s-a deplasat în grabă, de pe frontul din Marsilia în Spania, pentru a-şi înfrînge adversarii şi a contribui la întemeierea Imperiului. Între timp celelalte duhuri leneşe lansează îndemnuri la grabă pentru îndeplinirea acţiunilor virtuoase. “Învăţăturile lui Virgiliu domină în cînt, excluzînd întîlnirea cu anumite duhuri (figura abatelui de la San Zeno e doar un portret schiţat rapid, cu toate că viu şi foarte realist), dar nu elimină drama penitenţilor din această cornişă, cu atît mai uşor de simţit, cu cît este mai ascunsă în pedeapsa lipsită de orice individualizare – cum s-a întîmplat deja cu sufletele laşilor, pe care legea echivalenţei ni le evocă spontan în minte – şi subliniată nu doar prin imaginile exterioare şi plînsul ce însoţesc alergarea aparent lipsită de ţel, ci prin tehnica narativă, unde stilul rapid şi sprinten din versurile 91-93 dobîndeşte o cadenţă agitată, mereu frîntă, care din comparaţia cu îmbulzirea nocturnă a tebanilor ajunge la exemplele de bunăvoinţă grijulie (s-a dus degrabă… a străpuns… a fugit), la îndemnul coral exprimat de leneşi (iute, iute, să nu pierdem vremea), se dizolvă la sfîrşit în toată mulţimea care piere în depărtare” (E.A. Panaitescu). “Terţina confirmă un principiu dantesc: nu putem înainta fără harul divin, dar nu obţinem harul dacă nu arătăm un zel personal, o participare personală, tot mai hotărîtă să se purifice sau să-şi exercite vigilenţa. Orice concepţie de pesimism fatalist şi resemnare îi e străină conştiinţei lui Dante” (T. Di Salvo).

«‘Oh, suflete în care ardoarea aprinsă acum reface poate neglijenţa şi tărăgăneala pusă de voi în facerea de bine cu zăbavă, acesta care-i viu, şi sigur nu vă mint, vrea să meargă sus, îndată ce soarele din nou luceşte; de aceea ne spuneţi unde-i mai aproape trecătoarea’» (v. 106-111). Virgiliu li s-a adresat penitenţilor, lăudîndu-le graba prin care doreau să-şi spele păcatul de lene. Apoi le-a atras atenţia asupra lui Dante, om viu, care se îndrepta spre vîrful muntelui Purgatoriului şi le-a solicitat ajutorul pentru găsirea drumului drept. “Discursul (solicitarea de informaţii însoţită de expresii prin care se urmăreşte captarea bunăvoinţei interlocutorului) e la fel ca alte discursuri destinate să obţină de la duhuri consimţămîntul şi ajutorul. Dar aici menţiunea la redusa lor tensiune interioară, care i-a distins negativ în viaţă, este atenuată imediat de recunoaşterea că acum sînt implicate activ în căutarea unei compensaţii, a activităţilor care să le echilibreze raporturile cu divinitatea. Serviciul pe care li-l cere Virgiliu este pentru un om viu: şi obişnuit cum este cu uimirea pe care o stîrneşte în faţa duhurilor această veste aproape incredibilă, le prevede întrebarea, care ar putea fi o îndoială privind adevărul celor spuse şi le asigură că nu minte. Dar vestea, spre deosebire de ceea ce se întîmplă în alte întîlniri, aici nu are nici o rezonanţă: duhurile par dominate de acuta lor fervoare de ispăşire şi răspund fără a insista sau a se opri asupra faptului uimitor: nimic nu le poate împinge să-şi întrerupă drumul şi concentrarea” (T. Di Salvo).