Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Biserica

Cetatea rozei eterne (9)

Pd_XXX_25

«Apriga lăcomie ce vă orbește v-a făcut ca pruncul ce moare de foame și alungă doica. Și va fi căpetenie-n forul divin pe-atunci unul, ce drept și-acoperit nu va umbla cu el pe-o cale» (v. 139-144). Goana oarbă după bunurile pămîntești i-a îndemnat pe italieni să acționeze iresponsabil și să lupte împotriva intențiilor nobile ale împăratului. Pe vremea acestor confruntări, Biserica va fi condusă de un păstor duplicitar, care pe față va părea să-l sprijine, iar în culise îl va combate pe împărat. “Apriga lăcomie: reproșul li se adresează aici mai ales italienilor. Lăcomia este originea tuturor relelor din Comedie” (Chiavacci Leonardi). “Papa Clement al V-lea, după ce l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și i-a promis ajutorul, a devenit, în al doilea moment, partizanul intereselor angioine în peninsulă și a început să pună piedici acțiunii imperiale” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_26

«Dar puțin va mai fi apoi răbdat de Dumnezeu în sfîntul oficiu; căci va fi prăvălit acolo unde Simon magul și-a găsit pedeapsa, iar pe cel din Alagna îl va înfige mai jos’» (v. 145-148). Pontiful duplicitar nu va mai avea mult de trăit. Pedeapsa îl va aștepta în Infern, printre simoniaci, deasupra Papei Bonifaciu, pe care îl va scufunda și mai mult în flăcări. “Clement al V-lea, mort la 20 aprilie 1314, la opt luni după dispariția lui Henric al VII-lea, va fi condamnat de Dante în bolgia simoniacilor (Infern XIX, 82-87), unde va lua locul lui Bonifaciu al VIII-lea, protagonistul episodului de la Anagni (Infern XIX, 76-81; Purgatoriu XX, 85-90). Ultimele cuvinte rostite de Beatrice în poem sînt așadar dedicate idealului celui mai scump al lui Dante și sînt legate de cele pronunțate de ea în ultimul cînt al Purgatoriului, cu profeția despre soarta Bisericii și a Imperiului. «În seninătatea imensă dată de lăcașul de stole albe iese în evidență, izolată cu mîndrie, coroana ce-l așteaptă pe Henric al VII-lea» (Momigliano), iar «o atmosferă sfîntă și amplă înconjoară singurătatea» jilțului său, a cărui prezență, în fața lui Dumnezeu, mărturisește caracterul divin și necesar al Imperiului” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements

Despre natura îngerilor (6)

Pd_XXIX_16

«N-a zis Cristos în prima sa adunare: “Duceți-vă în lume și predicați palavre”, ci le-a dăruit temei adevărat. Și doar acela a răsunat de pe buzele lor, că-n lupta spre a aprinde credința, din Evanghelie au făcut scut și lance» (v. 109-114). Răspîndirea de bazaconii contravine îndemnurilor lui Isus. Primii învățători ai creștinismului s-au bazat pe textul Evangheliei, nu pe propriile lor idei fanteziste. “Cuvintele adresate de Isus învățăceilor («Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură», Marcu 16, 15) sînt reluate de Beatrice, cu o aparent blasfematoare schimbare: în locul «Evangheliei», termenul palavre, în care parcă se concentrează toată indignarea Poetului. Avîntul nu se pierde în formule oratorice, ci se comprimă și se șlefuiește în acest cuvînt, în tensiunea, în greutatea sa” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_17

«Acuma se merge cu glumițe și fleacuri la predică, și doar spre a face lumea să rîdă se umflă sutana și mai mult nu se cere» (v. 115-117). Ceremonialul creștin de acum s-a redus la un eveniment monden și distractiv. “Indignarea – comentează Grabher – «dictează una din cele mai dense și concise reprezentări. Avem predica-spectacol, unde la simțul plebeu al călugărului nedemn, ce tîrăște lucrurile cele mai sfinte printre glumițe și fleacuri, răspunde satisfacția servilă și vulgară a mulțimii, acel ‘rîs grosolan’… iar figura diformă a călugărului e toată comprimată într-un detaliu – umflă sutana – care, cu o bizară genialitate, transferă și comprimă în îmbrăcăminte o trăsătură a persoanei: creînd un grotesc așa de amar, așa de mustos figurativ și îmbibat de reflexe spirituale. Și sub formă de contrapunct, lîngă imaginea călugărului vanitos și vulgar se strecoară surdă, îngrozitoare, prezența invizibilă a acelui demon ghemuit și rînjitor, care se cuibărește chiar în gluga umflată: dar asemenea pasăre-n glugă se cuibărește… (versul 118)»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_18

«Dar asemenea pasăre-n glugă se cuibărește, că dacă poporul ar vedea-o, ar pricepe iertarea în care se-ncrede; din asta a crescut așa o neghiobie pe pămînt că, fără nici o dovadă, toți ar da fuga după orice promisiune» (v. 118-123). Demonul pîndește din spatele predicatorului frivol și arogant, care prostește mulțimile de oameni. “Pasăre: diavolul este numit pasăre fiindcă are aripi, care i-au rămas din natura lui îngerească (cfr. Inf. XXII, 96 și XXXIV, 46-47)” (Chiavacci Leonardi). “Aici ne zboară gîndul la unele personaje din nuvelele de după Dante: Fra Cipolla al lui Boccaccio, neobosit distribuitor de indulgențe și relicve sfinte, sau figurile lui Sacchetti. Dante, denunțînd excesele anumitor manifestări, care totuși se nasc în interiorul manifestărilor religioase, în loc să vadă geneza fenomenului, se oprește să le combată, să le condamne cu putere și seriozitate, dar nu merge dincolo de asta: pare să considere că este un fenomen născut din două fapte negative, care se cumulează: pe de o parte credulitatea poporului, lipsit de capacitatea de-a descoperi cuibul diabolic și, pe de altă parte, neobrăzarea anumitor călugări, care se apropie de popor reluîndu-i și încurajîndu-i gustul grosolan, dar numai pentru a obține aplauze și avantaje inclusiv materiale” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo3

Mînia Sfîntului Petru (4)

Giovanni_di_Paolo2

Pd_XXVII_10

«nici ca eu să fiu o figură de sigiliu pentru privilegii vîndute și mincinoase, de care adesea mă-nroșesc și mă mîniez. În straie de păstori, lupi flămînzi se văd de-aici pe toate pășunile: oh, paza lui Dumnezeu, de ce zaci oare?» (v. 52-57). Sigiliul papei, care include chipul Sfîntului Petru, este folosit pentru redactarea de documente abuzive. Ipocrizia corupției bisericești a devenit revoltătoare. “Metafora cu turma, păstorul și lupul este de clară origine biblică (Ieremia 23, 1; Matei 7, 15) și a fost reluată de Dante și în Epistola către cardinalii italieni (XI, 6), unde prelații sînt definiți «uzurpatori ai datoriei păstorilor», iar turma e prezentată ca «părăsită și nepăzită»” (E.A. Panaitescu). “De ce zaci oare?: lamentația despre o ipotetică neimplicare divină sau, mai bine zis, despre ceea ce credinciosului nerăbdător i se pare un comportament de neimplicare, Dante a putut s-o găsească în Psalmi (44, 22-23): «Din pricina Ta sîntem junghiați în toate zilele, sîntem priviți ca niște oi sortite pentru măcelărie. Trezește-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezește-Te! Nu ne lepăda pe vecie!». Toată invectiva e construită pe cuvinte și expresii ce derivă din textele sfinte, ca într-un proces de identificare: protestul dantesc este, ca la vechii profeți, susținut de un înalt sentiment religios și e aproape o voce a divinității. De aici autoritatea sa sporită, adevărul indiscutabil cuprins în vorbele sale, care nu sînt ale unui sectar, ci ale omului care aduce mesajul ceresc” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_11

«Din sîngele nostru bascii și gasconii vor să bea: oh, bunule început, spre ce josnic sfîrșit te prăbușești!» (v. 58-60). Papii corupți de acum își întemeiază puterea pe prestigiul papilor martiri din trecut (le beau sîngele). Începutul virtuos al Bisericii a ajuns în totală degringoladă. “Bascii și gasconii: după Bonifaciu al VIII-lea, acuzația Sfîntului Petru se abate asupra lui Clement al V-lea, originar din Gasconia (cf. Infern XIX, 82; Purgatoriu XXXII, 148 sqq.; Paradis XVII, 82), pontif în 1305, și asupra lui Ioan al XXII-lea, născut la Cahors (Paradis XVIII, 130-136), pontif între 1316 și 1334. Folosirea pluralului extinde condamnarea lui Dante de la pontifi și cei care i-au sprijinit la o întreagă regiune, conferindu-i înfricoșătoarei viziuni din versurile 58-59 o vigoare excepțională, «de parcă n-ar fi vorba numai despre doi papi, ci despre o invazie de lipitori și vampiri» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_12

«Dar înalta providență, care cu Scipio a ocrotit la Roma gloria lumii, veni-va curînd în ajutor, cum cred eu. Și tu, fiule, ce pentru povara muritoare încă te vei întoarce jos, deschide gura și nu ascunde ce eu n-ascund’» (v. 61-66). Sfîntul Petru speră că Divina Providență va interveni curînd pentru a salva Biserica, la fel cum odinioară l-a trimis pe Scipio pentru a salva Roma. Dante primește misiunea de a transmite pe pămînt mesajul de indignare din ceruri. “Se profilează, pe fundalul întunecat al terținei precedente, profeția Sfîntului Petru, prin care Dante, încă o dată, își reafirmă credința într-o apropiată renovatio a Bisericii și – cum o dovedește elogiul adresat Romei (versul 62) – a Imperiului. Providența, care odinioară a intervenit cu Publius Cornelius Scipio Africanul pentru a salva Roma amenințată de Hannibal (Convivio IV, V, 19; Monarchia II, X, 7; Paradis VI, 53), va veni în ajutorul Bisericii, care are nevoie de o eficientă operă de reformă a obiceiurilor ecleziastice și de restabilirea la Roma a sediului papal, după captivitatea de la Avignon. Apare evidentă, în aceste versuri, amintirea venirii Ogarului (Infern I, 101), a celui trimis de Dumnezeu (Purg. XXXIII, 42-43). Chiar fără alte precizări ulterioare, Sfîntul Petru îi promite lui Dante un remediu sigur: este «o promisiune… care e o certitudine. Nu trebuie să-i cerem documente scrise Sfîntului între Sfinți» (Vallone)” (E.A. Panaitescu). “Și tu, fiule…: și tu, care te vei întoarce pe pămînt, pentru povara trupului tău muritor – așadar un trup a cărui prezență și participare la viziune este încă o dată solemn declarată – vorbește și nu ține ascuns (adică dezvăluie în fața oamenilor) ceea ce eu aici n-am ascuns în fața ta. După cea rostită de Beatrice (Purg. XXXII, 103-105; XXXIII, 52-54) și cea a lui Cacciaguida (XVII, 124 sqq.), cea a Sfîntului Petru este ultima și mai plină de autoritate învestitură, pe care Dante o obține ca profet pe lîngă oamenii din vremea sa (…). Îndreptîndu-se spre finalul poemului, înainte de a părăsi ultimul cer «istoric», pentru a intra în lumea spiritelor pure, Dante își asumă solemn această datorie, care a fost convins că-i aparține în cadrul istoriei” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo3

Mînia Sfîntului Petru (3)

Pd_XXVII_7

«‘N-a fost mireasa lui Cristos cu sîngele meu hrănită, al lui Lin, al lui Clet, pentru a fi la dobîndire de aur folosită» (v. 40-42). Biserica începuturilor s-a întemeiat pe sacrificiul martirilor – e inacceptabil să fie acum deturnată și scufundată în corupție. “Pontifii actuali, care îi oferă miresei lui Cristos (cf. Paradis X, 140; XI, 32; XII, 43) doar corupția și simonia lor, au uitat că prima ei hrană mistică a fost sîngele unui luminos șir de martiri. Exemplul lui Petru, martirizat, conform tradiției, la 29 iunie din anul 67 sau 68, a fost urmat de primii doi urmași ai săi, Lin și Clet, sau Anaclet, morți în a doua jumătate a secolului I” (E.A. Panaitescu). “Dobîndire de aur: imaginea schimbului între sînge (sau carne) și aur (bogății) probabil că a fost răspîndită în limbajul literar, ca o amintire a timpurilor feroce; o găsim de asemeni la Shakespeare (Neguțătorul din Veneția)” (T. Di Salvo). “N-a fost mireasa: al doilea discurs al lui Petru declară viciile pentru care postul urmașului lui Cristos este acum «uzurpat» și o face prin intermediul negațiilor, într-un puternic crescendo. Această formă retorică (n-a fost ci) poartă în sine un ton de durere amară, stabilind o comparație între ceea ce a fost Biserica de odinioară și ceea ce e azi; cu atît mai profundă e amărăciunea, cu cît vorbește acela care, cu sîngele său, a întemeiat puritatea începuturilor” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_8

«ci pentru dobîndirea acestei vieți fericite, iar Sixt și Pius și Calist și Urban și-au vărsat sîngele după multe suferințe. Nu ne-a fost gîndul ca la dreapta urmașilor noștri să șadă o parte, iar dincolo altă parte a poporului creștin» (v. 43-48). Martirii pentru cauza credinței s-au sacrificat din iubire creștină, ei n-ar fi acceptat politizarea credinței și segregarea credincioșilor. “Continuă, prin intermediul Sfîntului Petru, rezumatul pontifilor martirizați în primele secole de viață ale Bisericii: Sixt I a murit cam în 125, Pius I cam în 150, Calist în 222, Urban I în 230” (E.A. Panaitescu). “Pontifii, a căror datorie ar trebui să fie de a obține pacea și armonia între popoare, au împărțit de fapt, în mod arbitrar, creștinismul în două tabere dușmane, guelfii și ghibelinii. Ceea ce au făcut ei este «un fel de monstruoasă și aberantă anticipare a Judecății de Apoi» (Mattalia), cînd cei aleși vor apărea la dreapta lui Dumnezeu, iar cei respinși la stînga lui (Matei 25, 31-33)” (E.A. Panaitescu). “Și-au vărsat sîngele: versul închide într-un accent de durere profundă cele două terține, construite ca un chiasm: întîi sîngele, primele nume de papi, dobîndirea de aur; apoi (în contrast imediat) dobîndirea vieții fericite, celelalte nume, în fine iar sîngele, care cuprinde astfel în sine întregul discurs îndurerat” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_9

«nici cheile ce mi-au fost date să devină semn pe drapelul ce contra botezaților să lupte» (v. 49-51). Simbolul puterii papale este pervertit în războaie purtate împotriva altor creștini. “Cheile oferite de Cristos Sfîntului Petru și considerate simbolul autorității papale (Infern XIX, 101; XXVII, 104; Purgatoriu IX, 117; Paradis XXIV, 35) au devenit semnul exercițiului papal în 1229, cu ocazia luptei dintre Grigore al IX-lea și Frederic al II-lea” (E.A. Panaitescu). “Semn pe drapel: așa cum drapelul statului pontifical purta stema cheilor papale, la fel sigiliul avea ca desen specific imaginea Sfîntului Petru; de aceea spune acum sfîntul că, văzîndu-se reprodus în atîtea acte publice, care atestă falsificări și privilegii nemernice, se simte ca omul care se uită în oglindă, își vede josnicia, se înroșește și se rușinează” (T. Di Salvo).

Niccolo_da_Bologna2

Mînia Sfîntului Petru (1)

Lorenzo_Veneziano

Al optulea cer, al stelelor fixe. Moment de extaz în Paradis. Invectiva Sfîntului Petru împotriva Bisericii corupte. Ascensiunea în Primul Cerc Mobil. Explicațiile date de Beatrice și furia ei pe decăderea morală a oamenilor.

Pd_XXVII_1

«‘Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh’, a început ‘slavă!’ tot Paradisul, încît mă îmbăta suavul cînt. Ce vedeam îmi părea zîmbetul universului; căci îmbătarea mă lua prin văz și auz» (v. 1-6). Duhurile fericite din al optulea cer înalță un imn de slavă Sfintei Treimi, la sfîrșitul examinării pe care Dante a trecut-o cu bine. Extazul mistic îl cuprinde pe călător. “După ce a depășit triplul examen, la sfîrșitul discursului lui Adam despre condiția omenirii înainte de căderea în păcat, Dante încearcă în sinea lui un sentiment de profundă recunoștință pentru divinitate: la această bucurie participă toate duhurile fericite din al optulea cer, cu un imn de slavă la adresa Sfintei Treimi; iar, prin jubilare, bucuria se răspîndește în tot locul, care parcă se iluminează, ca zîmbetul universului” (T. Di Salvo). “Tatălui, Fiului…: cu solemnitate și forță se deschide marele imn de slavă, tipic pentru liturghia creștină. Punînd slava mai în urmă, în centrul celui de-al doilea vers, unde are, ca o intercalare, maxima subliniere muzicală, Dante plasează astfel în primul vers cele trei persoane ale Sfintei Treimi (două rezultate extraordinare, cu o singură invenție genială) și lasă în al treilea, ca de obicei, răpirea extatică a omului, care este chemat să contemple acea măreție. Terțina de debut marchează o netă distanță față de cînturile precedente; aventura întîlnirilor și a dialogurilor dintre duhurile cerești și călătorul de pe pămînt s-a încheiat. Acum începe o altă aventură, nu personală, ci universală” (Chiavacci Leonardi). “Mă îmbăta: verbul biblic («inebriabuntur de pinguidine domus tuae», Psalmi 35, 9) indică răpirea simțurilor, depășite de marea gingășie care, ca vinul, te face să îți pierzi mințile” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_2

«Oh, veselie! oh, inefabilă bucurie! oh, viață întreagă de iubire și pace! oh, bogăție sigură, lipsită de pofte! În fața mea cele patru facle stăteau aprinse și cea care a venit întîi a început să fie mai lucioasă» (v. 7-12). Sentimentele senine din Paradis sînt exaltate în fața celor trei apostoli și a lui Adam. “Așadar exact opusul bogăției, care însoțește și corupe viața oamenilor, făcîndu-i să-și dorească excesiv noi proprietăți și împingîndu-i la agresivitate, de teamă că n-au destule. Cele patru exclamații, care sînt de fapt o singură exclamație neîntreruptă, printr-un procedeu retoric, ce devenea predominant, atunci cînd sufletul se umplea de bucurie sau ură intensă și inexprimabilă, fac parte din același simțămînt care provoacă îmbătarea, unde marea uimire pentru faptul miraculos se împletește cu sentimentul imposibilității de-a găsi cuvinte destul de expresive. Era o modalitate foarte des folosită de predicatori. Și tot începutul cîntului, cu deschiderea sa solemnă, ca a unei celebrări liturgice a unui act de slăvire, cu triumfalismul său armonios, ne amintește o situație ecleziastică” (T. Di Salvo). “În fața mea: după ce s-a încheiat marele prolog, acțiunea se reia din locul unde se află Dante, de dragul căruia se întîmplă toate: în fața ochilor săi. Personajele sînt aceleași, cele patru flăcări cu cei trei apostoli și Adam, dar ei par acum schimbați, înfășurați într-o atmosferă nouă, solemnă. De la întîmplarea personală a peregrinului se trece acum la întîmplarea universală a Bisericii” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_3

«și astfel a devenit în înfățișare, cum s-ar face Jupiter, dacă el și Marte ar fi păsări și și-ar schimba penele. Providența, care aici împarte rost și reguli, în fericitul cor a pus tăcere peste tot, cînd am auzit: ‘Dacă eu îmi schimb culoarea, nu te mira; căci, vorbind eu, vei vedea cum toți aceștia își schimbă culoarea» (v. 13-21). Lumina care-l reprezenta pe Sfîntul Petru s-a înroșit, iar corul de slavă al duhurilor fericite a amuțit. “Precizarea ipotetică din versul 14 e destinată nu atît să indice schimbarea culorii Sfîntului Petru, cît să sublinieze sentimentul profund de neliniște, care-l cuprinde pe Dante în fața unei asemenea transformări și care, ca termen de comparație, poate avea doar rătăcirea încercată de om în fața unei metamorfoze cosmice, văzînd albul planetei Jupiter (Paradis XVIII, 68 și 96) și roșul planetei Marte (Paradis XIV, 86-87) schimbîndu-și culoarea reciproc. Iar a doua comparație ipotetică (ar fi păsări…), considerată de mulți critici inutilă, accentuează – propunînd o comparație cu elemente mai apropiate de experiența cotidiană – caracterul neașteptat și surprinzător la înfățișare al Sfîntului Petru, cum ar fi să vezi o pasăre în timp ce își schimbă rapid și neașteptat culoarea penelor” (E.A. Panaitescu). “Tăcere: cum se întîmplă în momentele cele mai solemne, cînd cuvintele ce vor fi pronunțate nu doar că trebuie să fie ascultate de toți, ci să și exprime o judecată unanimă de condamnare. Scena se schimbă acum într-un tribunal, care își pronunță sentința clară și definitivă, la capătul unui proces” (T. Di Salvo).

Miniatura_Fouquet

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (6)

Pd_XXII_16

«Carnea muritorilor e așa de moale că jos nu ține bunul început, de cînd se naște stejarul și pînă se face ghinda. Petru a pornit fără aur și-argint, și eu cu rugi și post, și Francisc cu umilință schitul» (v. 85-90). Firea omenească nu izbutește, în viața pămîntească, să ducă la sfîrșit o faptă bună, nici măcar cît plantele ce răsar, cresc și dau roade. În pofida faptului că marii sfinți ai Bisericii (Petru, Benedict, Francisc) au dus o viață pioasă și strîmtorată. “Durează puțin chiar și cele mai bune instituții religioase, și asta pentru un defect intrinsec din natura oamenilor. Astfel se atenuează invectiva inițială: oamenii nu sînt cu totul răspunzători pentru voința păcătoasă. Multe greșeli, multe cedări trebuie puse pe seama voinței omenești, ca atare prea slabă, supusă ispitelor carnale” (T. Di Salvo). “Trei exemple, în trei versuri enunțate și subliniate pentru a prezenta caracteristicile evanghelice ale Bisericii: Sfîntul Petru a întemeiat-o fără nevoia de bunuri pămîntești (Faptele Apostolilor 3, 6; cf. Infern XIX, 94-95; Paradis XXI, 127-129), iar Sfîntul Benedict și Sfîntul Francisc au predicat doar stăpînirea bunurilor spirituale. Cele trei mari figuri «se desprind net, în detalii sintetice: Petru… și eu… și Francisc; iar între a pornit și schitul, cu o pauză de construcție, se închide întregul tablou» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_17

«Și de privești începutul lor, apoi te uiți unde-au ajuns, vei vedea din alb cum s-au pătat. Cu adevărat Iordanul mai iute a fost întors din drum și marea despicată, cînd a vrut Domnul, minuni văzute decît aici scăparea’» (v. 91-96). La începuturile sale, fiecare din instituțiile întemeiate de cei trei sfinți a fost pozitivă. Cu trecerea vremii, însă, ele au decăzut și s-au pervertit. Dumnezeu a știut face miracole și mai mari, întorcînd din drum apele Iordanului și despicînd Marea Roșie – este de așteptat că va inversa, în cazul de față, mersul negativ al lucrurilor. “În timpul fugii evreilor din Egipt spre Palestina, Marea Roșie s-a deschis pentru a permite trecerea lui Moise și a poporului său (Exodul 14, 21-29), iar Iordanul și-a retras apele din fața lui Iosua și a oamenilor săi (Iosua 3, 14-17). Terțina dantescă, în caracterul lapidar al frazei, este imprimată de același stil rapid al psalmului biblic (114, 3: «Marea a văzut lucrul acesta și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi») din care se inspiră. Tommaseo a estimat construcția terținei la fel de neclară ca speranța lui Dante într-o viitoare intervenție divină. De fapt este o construcție caracteristică pentru stilul profetic (Iordanul… marea despicată… minuni văzute), care e viguros accentuată prin folosirea de termeni rari, ca latinismul retrorso, pe care Dante nu ezită să-l transfere ca atare, din textul biblic în poezia sa, în forma concisă, concentrată în jurul cuvîntului mai semnificativ – minuni – ce mărturisește prezența miracolului, nu avem aici «obscuritate și răsucire, ci stilul dantesc încărcat și rapid, animat de sensul puterii divine» (Malagoli)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_18

«Așa mi-a zis și-apoi s-a întors la grupul său, iar grupul s-a strîns; apoi, ca vîrtejul, în sus s-a răsucit. Doamna dulce în urma lor m-a împins c-un singur semn pe scara aceea, puterea ei astfel mi-a învins firea» (v. 97-102). Sfîntul Benedict a revenit printre celelalte duhuri fericite, care s-au învelit într-un vîrtej de lumină și au urcat spre Empireu. Beatrice l-a îndemnat pe Dante să-i urmeze. “Imaginea finală a duhurilor fericite care împreună, aproape împinse de o forță invizibilă, se rotesc ca un vîrtej și se mișcă pe linia orizontului spre un punct foarte îndepărtat – mai curînd o masă luminoasă care se înalță, decît suflete distincte și putînd fi recunoscute – completează discursul sfîntului, devine o confirmare voioasă și triumfală a ultimului său act de credință, în intervenția eliberatoare a Harului, și se configurează ca exemplu concret și exaltant al fericirii, care li se dăruiește celor ce-l urmează pe Cristos și acelora care au crezut în el pe pămînt, precum și acelora care mai apoi vor crede în el” (T. Di Salvo).

Lorenzo_Monaco1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (3)

Jacopo_Casentino1

Pd_XXII_7

«Acel munte pe a cărui coastă e Cassino a fost odinioară umblat pe creste de lume-nșelată și rău îndrumată; și eu sînt cel ce-am dus întîia oară sus acolo numele celui care pe pămînt a adus adevărul ce-atîta ne înalță» (v. 37-42). Sfîntul Benedict a răspîndit cuvîntul Domnului pe coasta de munte, unde a întemeiat mănăstirea de la Montecassino, în locul unui templu păgîn. “Tîrgul Cassino stă pe coasta muntelui Cairo, iar pe vîrful său se afla un venerat templu al lui Apolo, care a fost dărîmat la porunca Sfîntului Benedict (mai există și azi ruine grandioase ale acropolei antice), pentru a se construi, în locul său, o capelă dedicată Sfîntului Ioan Botezătorul” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_8

«și atîta har a luminat peste mine, încît am smuls satele din jur din cultul netrebnic ce lumea a sedus-o. Toate aceste alte flăcări au fost oameni contemplativi, încinși de căldura ce face să răsară florile și fructele sfinte» (v. 43-48). Benedict este înconjurat în Paradis de alte duhuri venerate ale creștinilor contemplativi. “Creștinismul de la origini, dar încă mai insistent cel medieval, și-a pus problema opoziției lumii antice față de credința lui Cristos, care mai întîi a fost doar credința unei minorități limitate din Palestina. Nu a oferit un răspuns istoric, ci doar ideologic și a susținut că în spatele situației s-a aflat acțiunea perfidă, subtilă, ascunsă a diavolului, care a prezentat răul ca bine (de aici înșelăciunea) și exercitase asupra conștiințelor slăbite de păcatul originar o constantă activitate de seducție, căreia nu i s-au putut sustrage populațiile precreștine” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_9

«Aici e Macarie, aici e Romuald, aici sînt frații mei ce-n afara schitului n-au pus piciorul și și-au întărit sufletul’» (v. 49-51). Sînt prezenți o seamă de călugări, care și-au trăit viața mănăstirească în pioșenie. “Nu știm dacă Dante se referă la Macarie de Alexandria, discipolul Sfîntului Anton și fondatorul ordinelor monastice orientale, mort în 404, sau la Macarie Egipteanul, mort în 391, după ce a dus o viață de pustnic în deșertul libian. Întrucît ei au fost adesea confundați, Porena conchide că probabil și Dante i-a confundat. Este sigur, în orice caz, că Poetul a vrut să plaseze, alături de figurile monastice occidentale, un strălucit reprezentant al monahismului oriental. Romuald s-a născut la Ravenna, din familia nobilă degli Onesti, prin anul 952 și a murit în 1027. După ce a intrat în ordinul benedictin și a constatat corupția de acolo, a devenit partizanul acerb al reformei monastice, creînd, pe trunchiul vechi, constituit de Sfîntul Benedict, ordinul pustnic al camaldolezilor, numit astfel după mănăstirea de la Camaldoli, cea mai cunoscută dintre cele întemeiate de Sfîntul Romuald” (E.A. Panaitescu).

Sano_di_Piero1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (2)

Sano_di_Piero2

Pd_XXII_4

«Dar de-acum întoarce-te spre altele; că multe duhuri ilustre vei vedea, dacă așa cum zic privirea ți-o îndrepți’. Cum ei i-a plăcut, ochii i-am întors și-am văzut o sută de sfere mărunte ce laolaltă se-nfrumusețau cu razele-ntre ele schimbate» (v. 19-24). Beatrice îl invită să-și întoarcă privirile de la ea, spre alte personaje celebre. Dante a văzut nenumărate mici sfere sclipitoare, care își trimiteau luminile de la una la alta. “Sperule: diminutiv de la spere, are totodată valoare diminutivă și afectivă, cum a fost deja cu rubinetto (XIX, 4), fiammelle (XXI, 136) etc.” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_5

«Stăteam ca acela care-n sine sugrumă vîrful dorinței și nu-ndrăznește să-ntrebe, fiindcă se teme că-i prea mult; dar cea mai mare și mai lucitoare dintre nestemate a ieșit în față spre a-mi domoli dorul» (v. 25-30). Călătorul nu avea curajul de-a întreba nimic, însă duhul cel mai sclipitor s-a apropiat pentru a-i oferi lămuririle așteptate. “Nu e prima dată cînd Dante descrie o asemenea stare sufletească, în care se întîlnesc, fără a se potoli, dorința de-a ști și discreția, uimirea și ezitarea. Implicit, este un indiciu revelator al anumitor moduri de comportament, care s-au răspîndit în civilizația medievală și deveniseră deja o normă. Dar aici să observăm felul cum, pe plan retoric, reprezentarea se realizează prin jocul subtil de verbe, cu totala absență de adjective și cu prezența doar a cîtorva substantive: pentru a indica, tocmai prin hegemonia verbelor, caracterul esențial al procedurii dantești, în care mișcările psihologice sînt determinate prin fapte, acțiuni, gesturi concrete” (T. Di Salvo). “Al doilea duh din cerul lui Saturn este al Sfîntului Benedict. Născut la Norcia (Umbria), în 480, și-a început studiile la Roma, dar la paisprezece ani s-a retras ca pustnic, mai întîi la Enfide (azi Affile), apoi într-o peșteră lîngă Subiaco. Faima sfințeniei sale s-a răspîndit foarte repede, iar călugării de la mănăstirea apropiată de la Vicovaro l-au vrut în anul 510 ca abate. Totuși, din cauza disciplinei severe pe care le-a impus-o, confrații au încercat mai apoi să-l otrăvească. Revenit la viața de pustnic, a adunat în scurtă vreme un mare număr de învățăcei, pentru care a construit la Subiaco douăsprezece mănăstiri. În Campania, la Montecassino, după ce-a distrus un templu dedicat lui Apolo, care era la fața locului, și după ce-a convertit populația păgînă, a întemeiat în 528 celebra mănăstire. Aici a murit în 543. Redactată la Montecassino, Regula lui trasează viața monahală între rugăciune și muncă (ora et labora), înălțînd studiul și munca la demnitatea rugăciunii, astfel încît, tocmai în perioada invaziilor barbare, călugării benedictini au desfășurat un foarte important rol în plan cultural (păstrînd și copiind codexuri, au salvat mare parte din patrimoniul antic) și în plan economic (lucrînd pămîntul și secînd zone mlăștinoase, au protejat agricultura)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_6

«Apoi dinăuntrul ei am auzit: ‘De-ai vedea ca mine mila ce-ntre noi arde, ți-ai rosti deja gîndurile. Dar pentru ca tu, zăbovind, să nu-ți amîni ținta, îți voi da răspuns doar la gîndul de care atîta te ferești» (v. 31-36). Sfîntul Benedict îl asigură că spiritul de milostivenie, care stimulează duhurile mîntuite, înclină mereu să-i vină în ajutor călătorului. “În fața discreției pelerinului, sfîntul răspunde pe un ton prevenitor și plin de bunăvoință: Dante nu trebuie să simtă nici o dificultate de a se exprima, să-și aducă aminte că se află în fața unor duhuri mînate de spiritul de caritate și el se realizează doar făcîndu-i binele celui care li se adresează. Răspunsul este delicat și plin de politețe, ca între oameni educați și care respectă regulile de comportament stabilite de o societate, condusă aici de milostivenie, în alte părți (la curțile nobiliare) de amabilitate. Paradisul dantesc, inclusiv prin aceste mici detalii, se confirmă ca o curte ideală, care preia multe din trăsăturile curților nobiliare pămîntești” (T. Di Salvo).

Spinello_Aretino5

Scara spre cer (8)

Gherardino

Pd_XXI_22

«În acel loc fost-am eu Petru Damian, și Petru Păcătosul fost-am în casa Maicii Noastre pe malul adrian. Puțină viață muritoare mi-a rămas cînd am fost ales și tras la boneta, care din rău în mai rău se prăvălește» (v. 121-126). După ce și-a dus viața călugărească la mănăstire, viitorul sfînt a fost numit, împotriva voinței sale, episcop – o demnitate care se degradează tot mai mult. “Petru Damian (Pier Damiano sau Pier Damiani) s-a născut la Ravenna, în 1007, dintr-o familie modestă și săracă. Ajutat de fratele mai mare, Damian, de la care poate că a preluat numele, s-a dedicat studiilor de drept și arte liberale la Ravenna, Faenza și Parma. După o perioadă ca profesor în orașul de origine și la Faenza și după ce-a dobîndit mare faimă și considerabilă bogăție, spre 1037 a intrat la schitul de la Fonte Avellana, unde a devenit repede abate. Celebru pentru viața austeră și învățătura profundă, a colaborat activ la acțiunea de reformare a Bisericii cu Papa Leon al X-lea, scriindu-și operele cele mai cunoscute: Liber Gratissimus, unde discută problema raporturilor dintre Biserică și Imperiu, și Liber Gomorrhianus, violentă invectivă împotriva decadenței morale a vieții ecleziastice. Papa Ștefan al IX-lea, în 1057, l-a numit episcop și cardinal de Ostia, însărcinare pe care Petru Damian a acceptat-o cu neplăcere, fiindcă îl obliga să părăsească schitul camaldolez. Opera sa de reformator a continuat, cu aceeași intensitate, sub pontificatul lui Nicolae al II-lea și al lui Alexandru al II-lea, pînă cînd a revenit la schitul său. A murit la Faenza în 1072. Barbi exclude, în mod aproape absolut, o cunoaștere directă a faptelor lui Petru Damian de către Dante, pe cînd, printre comentatorii mai recenți, Sapegno admite că Poetul «probabil a cunoscut măcar parțial scrierile sfîntului» și adaugă: «probabil că îi admira mai ales paginile de polemică încinsă împotriva viciilor și a fastului Curiei, precum și îndemnurile elocvente de întoarcere la idealurile evanghelice de puritate și umilință, dictate într-un stil unde îndemînarea retorului și înțelepciunea teologului și a juristului sînt puse în slujba unei puternice și neliniștite personalități morale»” (E.A. Panaitescu). “Petru Păcătosul fost-am: potrivit lui Lana, Ottimo și Pietro di Dante, Poetul ar vrea să facă aluzie aici la Pietro degli Onesti, un ravennat contemporan cu Damian, întemeietor și prior al mănăstirii Santa Maria in Porto, pe litoralul adriatic, care în scrisorile sale obișnuia să semneze Petrus peccator; tot Petrus peccator este numit și în epitaful său, în biserica amintită. În schimb Benvenuto (urmat de Buti, Landino și majoritatea comentatorilor moderni) afirmă că Dante aici pune semnul egalității între cele două personaje. Deși biserica Santa Maria in Porto a fost întemeiată de Onesti în 1096, așadar după moartea lui Damian, contemporanii au făcut repede confuzia între cele două personaje, atribuind întemeierea locașului Nostra Donna pe malul adrian sfîntului camaldolez. Acesta din urmă, în plus, obișnuia să își semneze epistolele și lucrările ca Petrus peccator monachus, sau Petrus indignus, sau Petrus ultimus eremitarum” (E.A. Panaitescu). “Să observăm că referința la boneta de cardinal este anacronică, fiindcă folosirea ei a fost instituită de Inocențiu al IV-lea în 1252” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_23

«A venit Cefas și-a venit mărețul vas al Sfîntului Duh, desculți și costelivi, luîndu-și hrana din orice bordei. Acuma vor de-o parte și de alta să fie sprijiniți păstorii moderni și purtați, așa-s de burduhănoși!, și din spate să-i ridice» (v. 127-132). Sfîntul Petru și Sfîntul Pavel s-au ilustrat odinioară prin viața smerită, fără excese. Însă prelații contemporani se disting prin lăcomie și fast nerușinat. “Cefas este un cuvînt aramaic însemnînd «piatră» (cf. Ioan 1, 42). Expresia cu care Sfîntul Pavel este desemnat, în Faptele Apostolilor (9, 15), vas electionis, a fost deja amintită de Dante (Infern II, 28)” (E.A. Panaitescu). “Au fost așadar un exemplu de trai religios, inclusiv prin comportamentul public: au trăit cerșind, s-au acoperit cu straie modeste și au acționat după preceptele evanghelice, cum se citește în Evanghelia după Luca 10, 3-9: «Duceți-vă; iată, vă trimet ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Să nu luați cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălțăminte și să nu întrebați pe nimeni de sănătate pe drum. În orice casă veți intra, să ziceți mai întîi: ‘Pacea să fie peste casa aceasta!’. Și dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămînea peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Să rămîneți în casa aceea și să mîncați și să beți ce vi se va da; căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblați din casă în casă. În oricare cetate veți intra și unde vă vor primi oamenii, să mîncați ce vi se va pune înainte; să vindecați pe bolnavii cari vor fi acolo și să le ziceți: ‘Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi’»” (T. Di Salvo). “Opoziția comportamentului apostolilor, imitați de călugării și pustnicii de felul Sfîntului Petru Damian, față de acela al prelaților moderni, al noilor ierarhi ai Bisericii, nu putea fi mai evidentă; este punctată cu o precizie riguroasă de date și cu puternică ironie, care în cadrul reprezentării devine sarcastică și caricaturală. Tipică în acest sens este zugrăvirea prelaților fastuoși, dar mai ales corpolenți, obezi de la prea multă mîncare, încît trebuie să fie sprijiniți ca să poată umbla” (T. Di Salvo). “Slujitorii destinați acestei activități se numeau «braccieri», fiindcă sprijineau brațele prelatului. (…) El trebuia ridicat din spate, pentru a fi ajutat să urce pe cal; aceștia se numeau «staffieri»” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXI_24

«Își acoperă cu mantaua bidiviul, că două bestii umblă sub o piele, vai, cu multă răbdare-i înduri!’. La vocea asta am văzut mai multe scîntei din treaptă-n treaptă coborînd și răsucindu-se, și fiecare ocol le făcea mai frumoase» (v. 133-138). Haina luxoasă a prelatului se întinde și pe spatele calului, de parcă ar fi două animale împreună. E de mirare cu cîtă răbdare îi tolerează puterea divină. La această exclamație de amărăciune, multe duhuri mîntuite au țîșnit pe scară-n jos, în jocuri de lumini. “După viziunea unei sfințenii aspre și solitare, în peisajul pietros al Munților Apenini (…), un dur sarcasm «sculptează un detaliu după celălalt, astfel încît reprezentarea apare scandată, picantă: corpolentă, ca acei burduhănoși păstori. (…) După cortegiul grotesc de măști ale oamenilor ce se chinuiesc în activități zadarnice, care a deschis cîntul umilinței și al carității, cel al Sfîntului Francisc, iată procesiunea caricaturală a prelaților, care încheie cîntul sfințeniei eroice, al vieții simple și austere, închise în rugăciuni îndelungate, post istovitor, contemplații profunde, și totuși înclinate îndrăzneț spre acțiune, spre lupta pentru binele societății. Asistăm, în cerul lui Saturn, la discuția dintre «marele Cardinal (…), reformatorul înverșunat, care a tradus în termeni de polemică și politică italiană, cu o patimă dureroasă și activă, înaltele intenții ale mișcării clunisiene, și florentinul exilat care, contrazis treptat de vremurile sale, urca spre o integrare foarte personală a istoriei, a obiceiurilor și a cuvîntului; ambii meditativi pe crestele munților; ambii, la asfințit, pe malul adrian (…) se recunosc în Dumnezeu cele două suflete (…) și în Dumnezeu fraternizează cei care în timp și în condiție socială erau foarte departe» (Apollonio). Iar strigătul sfinților, cu atît mai puternic și dramatic, pe cît de adîncă fusese pînă atunci liniștea din cerul lui Saturn, ilustrează nu doar invectiva dură împotriva prelaților, ci și credința reciprocă, a lui Petru și a lui Dante, în răzbunarea divină” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_25

«În jurul acesteia au venit și s-au oprit și-au strigat cu-așa răsunet, că nu s-ar putea aici înfățișa: nici n-am priceput-o, astfel m-a copleșit tunetul» (v. 139-142). Strigătul de indignare al duhurilor mîntuite, atît de înfricoșător că sensul său îi scapă lui Dante, încheie cîntul polemic al Sfîntului Petru Damian. “Această invectivă, atît de energică și în anumite aspecte plină de trăsături realiste și caricaturale, intră în grupul numeroaselor invective cu caracter antiecleziastic, de care e plin poemul. Subiectul este mereu același: Biserica e coruptă, nu mai respectă învățăturile și pildele evanghelice, cărora în alte vremuri le-au fost fideli sfinți ca Francisc, Dominic, Petru Damian. Pentru a măsura gravitatea prăbușirii Bisericii, pătate de nelegiuirea obiceiurilor ecleziastice – dintre care în acest cînt sînt subliniate luxul, fastul, parada ostentativă de putere – e destul să observăm viața adevăraților sfinți, a adevăraților călugări sau membri ai clerului” (T. Di Salvo).

Gherardino2

Acvila dreptății (8)

Miniatura_francese2

Pd_XVIII_22

«Odinioară se făcea cu spada războiul; dar acum se face smulgînd de ici de colo pîinea pe care bunul Părinte de la nimeni n-a luat-o. Dar tu, ce scrii doar pentru a şterge, gîndeşte-te că Petru şi Pavel, care-au murit pentru via ce-o prăpădeşti, încă-s vii» (v. 127-132). Spre deosebire de războaiele desfășurate în trecut pe cîmpul de luptă, acum conflictele se tranșează prin abuzul de putere ecleziastică: adversarii sînt excomunicați. Papa, care semnează cu atîta ușurință decretele de excomunicare și apoi le anulează, în schimbul banilor, ar trebui să se teamă de pedeapsa celor doi apostoli întemeietori ai Bisericii. “Dante deplînge prea frecventul recurs, din partea Bisericii, la excomunicări și interdicții (care îi lipsesc pe credincioși de sacramente, pîinea spirituală), ca armă împotriva adversarilor politici. Se poate vedea, în această terțină, o aluzie specială la excomunicarea lansată de Papa Ioan al XXII-lea împotriva lui Cangrande della Scala, în 1317. Alți comentatori au propus numele lui Bonifaciu al VIII-lea și al lui Clement al V-lea, de altfel deja morți pe vremea cînd Dante scrie aceste versuri” (E.A. Panaitescu). “Petru și Pavel: cele două versuri vorbesc cu tonul solemn al profetului: cei doi mari apostoli, care și-au dat viața în martiriu pentru acea Biserică (via, o figură evanghelică; vezi XII, 86) pe care tu acum o distrugi, încă-s vii. Aceste cuvinte sînt o amenințare limpede: «parcă ar spune: îți vor răsplăti ei faptele, căci ei trăiesc, deci au putința» (Ottimo)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVIII_23

«Poți tu să zici: ‘Mi-e tare drag acela ce-a vrut singur să trăiască şi pentru un dans a fost făcut martir, dar nu știu de pescar sau de Pavel’» (v. 133-136). Din nefericire, papa se închină doar la imaginea Sfîntului Ioan Botezătorul (imprimată pe florinii de aur), nu la Sfinții Petru și Pavel. “Poți tu să zici: Dante își închipuie răspunsul cinic al papei, pe care l-a apostrofat cu avertismentul său profetic” (Chiavacci Leonardi). “Cîntul se încheie cu josnicia vorbelor, pe care Poetul îl pune pe coruptul Ioan al XXII-lea să le pronunțe: papa nu-l cunoaște pe Sfîntul Pavel, apostolul carității, și nici pe Sfîntul Petru, acea «piatră» pe care Cristos și-a întemeiat Biserica. El îndrăgește un singur sfînt: Botezătorul care pentru un dans (în expesia rapidă se ghicește tot disprețul pentru dansul fatal al Salomeei) a fost făcut martir. Și dacă ne amintim că tocmai efigia Sfîntului Ioan Botezătorul apărea pe floarea mîrșavă care se tipărea la Florența (florinul era moneda internațională a vremii), vom înțelege ironia feroce a acestei aluzii a lui Dante, după care papei îi este tare drag de victima lui Irod. Acela ce-a vrut singur să trăiască: Sfîntul Ioan Botezătorul s-a pregătit pentru predică în locuri pustii (Luca 1, 80) și a fost decapitat pentru a răsplăti dansul făcut de fiica Irodiadei, Salomeea, care, la sugestia mamei sale, i-a cerut lui Irod capul lui Ioan pe o tipsie (Matei 14, 1-12)” (E.A. Panaitescu). “Încă o dată Dante se găsește în prezența unui papă simoniac, la fel ca în cîntul XIX din Infern, și la fel ca acolo tonul sarcastic și pozițiile credinciosului și ale șefului Bisericii sînt răsturnate. Și aici credinciosul a devenit purtătorul de cuvînt al valorilor religioase, care sînt degradate, stîlcite, pătate de papi, de Bonifaciu al VIII-lea ca și de Ioan al XXII-lea (…). Încă o dată observăm că, între Paradis și pămînt, Dante instituie un raport de continuitate, distincții, opoziții: fiecare scenă, fiecare personaj din Paradis vine de pe pămînt și, în funcție de cele făcute în timpul vieții, are încă de spus mai multe sau mai puține lucruri celor vii, de dat exemple, de condamnat sau de elogiat. Paradisul este un model care se contrapune pămîntului. Nu există un Paradis dantesc unde oamenii să fie ignorați: chiar dacă repudiați, ei sînt afirmați cu atît mai mare forță, cu cît mai adîncă, aspră, încăpățînată le-a fost perversiunea” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese5