Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Biserica

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (6)

Pd_XXII_16

«Carnea muritorilor e așa de moale că jos nu ține bunul început, de cînd se naște stejarul și pînă se face ghinda. Petru a pornit fără aur și-argint, și eu cu rugi și post, și Francisc cu umilință schitul» (v. 85-90). Firea omenească nu izbutește, în viața pămîntească, să ducă la sfîrșit o faptă bună, nici măcar cît plantele ce răsar, cresc și dau roade. În pofida faptului că marii sfinți ai Bisericii (Petru, Benedict, Francisc) au dus o viață pioasă și strîmtorată. “Durează puțin chiar și cele mai bune instituții religioase, și asta pentru un defect intrinsec din natura oamenilor. Astfel se atenuează invectiva inițială: oamenii nu sînt cu totul răspunzători pentru voința păcătoasă. Multe greșeli, multe cedări trebuie puse pe seama voinței omenești, ca atare prea slabă, supusă ispitelor carnale” (T. Di Salvo). “Trei exemple, în trei versuri enunțate și subliniate pentru a prezenta caracteristicile evanghelice ale Bisericii: Sfîntul Petru a întemeiat-o fără nevoia de bunuri pămîntești (Faptele Apostolilor 3, 6; cf. Infern XIX, 94-95; Paradis XXI, 127-129), iar Sfîntul Benedict și Sfîntul Francisc au predicat doar stăpînirea bunurilor spirituale. Cele trei mari figuri «se desprind net, în detalii sintetice: Petru… și eu… și Francisc; iar între a pornit și schitul, cu o pauză de construcție, se închide întregul tablou» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_17

«Și de privești începutul lor, apoi te uiți unde-au ajuns, vei vedea din alb cum s-au pătat. Cu adevărat Iordanul mai iute a fost întors din drum și marea despicată, cînd a vrut Domnul, minuni văzute decît aici scăparea’» (v. 91-96). La începuturile sale, fiecare din instituțiile întemeiate de cei trei sfinți a fost pozitivă. Cu trecerea vremii, însă, ele au decăzut și s-au pervertit. Dumnezeu a știut face miracole și mai mari, întorcînd din drum apele Iordanului și despicînd Marea Roșie – este de așteptat că va inversa, în cazul de față, mersul negativ al lucrurilor. “În timpul fugii evreilor din Egipt spre Palestina, Marea Roșie s-a deschis pentru a permite trecerea lui Moise și a poporului său (Exodul 14, 21-29), iar Iordanul și-a retras apele din fața lui Iosua și a oamenilor săi (Iosua 3, 14-17). Terțina dantescă, în caracterul lapidar al frazei, este imprimată de același stil rapid al psalmului biblic (114, 3: «Marea a văzut lucrul acesta și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi») din care se inspiră. Tommaseo a estimat construcția terținei la fel de neclară ca speranța lui Dante într-o viitoare intervenție divină. De fapt este o construcție caracteristică pentru stilul profetic (Iordanul… marea despicată… minuni văzute), care e viguros accentuată prin folosirea de termeni rari, ca latinismul retrorso, pe care Dante nu ezită să-l transfere ca atare, din textul biblic în poezia sa, în forma concisă, concentrată în jurul cuvîntului mai semnificativ – minuni – ce mărturisește prezența miracolului, nu avem aici «obscuritate și răsucire, ci stilul dantesc încărcat și rapid, animat de sensul puterii divine» (Malagoli)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_18

«Așa mi-a zis și-apoi s-a întors la grupul său, iar grupul s-a strîns; apoi, ca vîrtejul, în sus s-a răsucit. Doamna dulce în urma lor m-a împins c-un singur semn pe scara aceea, puterea ei astfel mi-a învins firea» (v. 97-102). Sfîntul Benedict a revenit printre celelalte duhuri fericite, care s-au învelit într-un vîrtej de lumină și au urcat spre Empireu. Beatrice l-a îndemnat pe Dante să-i urmeze. “Imaginea finală a duhurilor fericite care împreună, aproape împinse de o forță invizibilă, se rotesc ca un vîrtej și se mișcă pe linia orizontului spre un punct foarte îndepărtat – mai curînd o masă luminoasă care se înalță, decît suflete distincte și putînd fi recunoscute – completează discursul sfîntului, devine o confirmare voioasă și triumfală a ultimului său act de credință, în intervenția eliberatoare a Harului, și se configurează ca exemplu concret și exaltant al fericirii, care li se dăruiește celor ce-l urmează pe Cristos și acelora care au crezut în el pe pămînt, precum și acelora care mai apoi vor crede în el” (T. Di Salvo).

Lorenzo_Monaco1

Advertisements

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (3)

Jacopo_Casentino1

Pd_XXII_7

«Acel munte pe a cărui coastă e Cassino a fost odinioară umblat pe creste de lume-nșelată și rău îndrumată; și eu sînt cel ce-am dus întîia oară sus acolo numele celui care pe pămînt a adus adevărul ce-atîta ne înalță» (v. 37-42). Sfîntul Benedict a răspîndit cuvîntul Domnului pe coasta de munte, unde a întemeiat mănăstirea de la Montecassino, în locul unui templu păgîn. “Tîrgul Cassino stă pe coasta muntelui Cairo, iar pe vîrful său se afla un venerat templu al lui Apolo, care a fost dărîmat la porunca Sfîntului Benedict (mai există și azi ruine grandioase ale acropolei antice), pentru a se construi, în locul său, o capelă dedicată Sfîntului Ioan Botezătorul” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_8

«și atîta har a luminat peste mine, încît am smuls satele din jur din cultul netrebnic ce lumea a sedus-o. Toate aceste alte flăcări au fost oameni contemplativi, încinși de căldura ce face să răsară florile și fructele sfinte» (v. 43-48). Benedict este înconjurat în Paradis de alte duhuri venerate ale creștinilor contemplativi. “Creștinismul de la origini, dar încă mai insistent cel medieval, și-a pus problema opoziției lumii antice față de credința lui Cristos, care mai întîi a fost doar credința unei minorități limitate din Palestina. Nu a oferit un răspuns istoric, ci doar ideologic și a susținut că în spatele situației s-a aflat acțiunea perfidă, subtilă, ascunsă a diavolului, care a prezentat răul ca bine (de aici înșelăciunea) și exercitase asupra conștiințelor slăbite de păcatul originar o constantă activitate de seducție, căreia nu i s-au putut sustrage populațiile precreștine” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_9

«Aici e Macarie, aici e Romuald, aici sînt frații mei ce-n afara schitului n-au pus piciorul și și-au întărit sufletul’» (v. 49-51). Sînt prezenți o seamă de călugări, care și-au trăit viața mănăstirească în pioșenie. “Nu știm dacă Dante se referă la Macarie de Alexandria, discipolul Sfîntului Anton și fondatorul ordinelor monastice orientale, mort în 404, sau la Macarie Egipteanul, mort în 391, după ce a dus o viață de pustnic în deșertul libian. Întrucît ei au fost adesea confundați, Porena conchide că probabil și Dante i-a confundat. Este sigur, în orice caz, că Poetul a vrut să plaseze, alături de figurile monastice occidentale, un strălucit reprezentant al monahismului oriental. Romuald s-a născut la Ravenna, din familia nobilă degli Onesti, prin anul 952 și a murit în 1027. După ce a intrat în ordinul benedictin și a constatat corupția de acolo, a devenit partizanul acerb al reformei monastice, creînd, pe trunchiul vechi, constituit de Sfîntul Benedict, ordinul pustnic al camaldolezilor, numit astfel după mănăstirea de la Camaldoli, cea mai cunoscută dintre cele întemeiate de Sfîntul Romuald” (E.A. Panaitescu).

Sano_di_Piero1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (2)

Sano_di_Piero2

Pd_XXII_4

«Dar de-acum întoarce-te spre altele; că multe duhuri ilustre vei vedea, dacă așa cum zic privirea ți-o îndrepți’. Cum ei i-a plăcut, ochii i-am întors și-am văzut o sută de sfere mărunte ce laolaltă se-nfrumusețau cu razele-ntre ele schimbate» (v. 19-24). Beatrice îl invită să-și întoarcă privirile de la ea, spre alte personaje celebre. Dante a văzut nenumărate mici sfere sclipitoare, care își trimiteau luminile de la una la alta. “Sperule: diminutiv de la spere, are totodată valoare diminutivă și afectivă, cum a fost deja cu rubinetto (XIX, 4), fiammelle (XXI, 136) etc.” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_5

«Stăteam ca acela care-n sine sugrumă vîrful dorinței și nu-ndrăznește să-ntrebe, fiindcă se teme că-i prea mult; dar cea mai mare și mai lucitoare dintre nestemate a ieșit în față spre a-mi domoli dorul» (v. 25-30). Călătorul nu avea curajul de-a întreba nimic, însă duhul cel mai sclipitor s-a apropiat pentru a-i oferi lămuririle așteptate. “Nu e prima dată cînd Dante descrie o asemenea stare sufletească, în care se întîlnesc, fără a se potoli, dorința de-a ști și discreția, uimirea și ezitarea. Implicit, este un indiciu revelator al anumitor moduri de comportament, care s-au răspîndit în civilizația medievală și deveniseră deja o normă. Dar aici să observăm felul cum, pe plan retoric, reprezentarea se realizează prin jocul subtil de verbe, cu totala absență de adjective și cu prezența doar a cîtorva substantive: pentru a indica, tocmai prin hegemonia verbelor, caracterul esențial al procedurii dantești, în care mișcările psihologice sînt determinate prin fapte, acțiuni, gesturi concrete” (T. Di Salvo). “Al doilea duh din cerul lui Saturn este al Sfîntului Benedict. Născut la Norcia (Umbria), în 480, și-a început studiile la Roma, dar la paisprezece ani s-a retras ca pustnic, mai întîi la Enfide (azi Affile), apoi într-o peșteră lîngă Subiaco. Faima sfințeniei sale s-a răspîndit foarte repede, iar călugării de la mănăstirea apropiată de la Vicovaro l-au vrut în anul 510 ca abate. Totuși, din cauza disciplinei severe pe care le-a impus-o, confrații au încercat mai apoi să-l otrăvească. Revenit la viața de pustnic, a adunat în scurtă vreme un mare număr de învățăcei, pentru care a construit la Subiaco douăsprezece mănăstiri. În Campania, la Montecassino, după ce-a distrus un templu dedicat lui Apolo, care era la fața locului, și după ce-a convertit populația păgînă, a întemeiat în 528 celebra mănăstire. Aici a murit în 543. Redactată la Montecassino, Regula lui trasează viața monahală între rugăciune și muncă (ora et labora), înălțînd studiul și munca la demnitatea rugăciunii, astfel încît, tocmai în perioada invaziilor barbare, călugării benedictini au desfășurat un foarte important rol în plan cultural (păstrînd și copiind codexuri, au salvat mare parte din patrimoniul antic) și în plan economic (lucrînd pămîntul și secînd zone mlăștinoase, au protejat agricultura)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_6

«Apoi dinăuntrul ei am auzit: ‘De-ai vedea ca mine mila ce-ntre noi arde, ți-ai rosti deja gîndurile. Dar pentru ca tu, zăbovind, să nu-ți amîni ținta, îți voi da răspuns doar la gîndul de care atîta te ferești» (v. 31-36). Sfîntul Benedict îl asigură că spiritul de milostivenie, care stimulează duhurile mîntuite, înclină mereu să-i vină în ajutor călătorului. “În fața discreției pelerinului, sfîntul răspunde pe un ton prevenitor și plin de bunăvoință: Dante nu trebuie să simtă nici o dificultate de a se exprima, să-și aducă aminte că se află în fața unor duhuri mînate de spiritul de caritate și el se realizează doar făcîndu-i binele celui care li se adresează. Răspunsul este delicat și plin de politețe, ca între oameni educați și care respectă regulile de comportament stabilite de o societate, condusă aici de milostivenie, în alte părți (la curțile nobiliare) de amabilitate. Paradisul dantesc, inclusiv prin aceste mici detalii, se confirmă ca o curte ideală, care preia multe din trăsăturile curților nobiliare pămîntești” (T. Di Salvo).

Spinello_Aretino5

Scara spre cer (8)

Gherardino

Pd_XXI_22

«În acel loc fost-am eu Petru Damian, și Petru Păcătosul fost-am în casa Maicii Noastre pe malul adrian. Puțină viață muritoare mi-a rămas cînd am fost ales și tras la boneta, care din rău în mai rău se prăvălește» (v. 121-126). După ce și-a dus viața călugărească la mănăstire, viitorul sfînt a fost numit, împotriva voinței sale, episcop – o demnitate care se degradează tot mai mult. “Petru Damian (Pier Damiano sau Pier Damiani) s-a născut la Ravenna, în 1007, dintr-o familie modestă și săracă. Ajutat de fratele mai mare, Damian, de la care poate că a preluat numele, s-a dedicat studiilor de drept și arte liberale la Ravenna, Faenza și Parma. După o perioadă ca profesor în orașul de origine și la Faenza și după ce-a dobîndit mare faimă și considerabilă bogăție, spre 1037 a intrat la schitul de la Fonte Avellana, unde a devenit repede abate. Celebru pentru viața austeră și învățătura profundă, a colaborat activ la acțiunea de reformare a Bisericii cu Papa Leon al X-lea, scriindu-și operele cele mai cunoscute: Liber Gratissimus, unde discută problema raporturilor dintre Biserică și Imperiu, și Liber Gomorrhianus, violentă invectivă împotriva decadenței morale a vieții ecleziastice. Papa Ștefan al IX-lea, în 1057, l-a numit episcop și cardinal de Ostia, însărcinare pe care Petru Damian a acceptat-o cu neplăcere, fiindcă îl obliga să părăsească schitul camaldolez. Opera sa de reformator a continuat, cu aceeași intensitate, sub pontificatul lui Nicolae al II-lea și al lui Alexandru al II-lea, pînă cînd a revenit la schitul său. A murit la Faenza în 1072. Barbi exclude, în mod aproape absolut, o cunoaștere directă a faptelor lui Petru Damian de către Dante, pe cînd, printre comentatorii mai recenți, Sapegno admite că Poetul «probabil a cunoscut măcar parțial scrierile sfîntului» și adaugă: «probabil că îi admira mai ales paginile de polemică încinsă împotriva viciilor și a fastului Curiei, precum și îndemnurile elocvente de întoarcere la idealurile evanghelice de puritate și umilință, dictate într-un stil unde îndemînarea retorului și înțelepciunea teologului și a juristului sînt puse în slujba unei puternice și neliniștite personalități morale»” (E.A. Panaitescu). “Petru Păcătosul fost-am: potrivit lui Lana, Ottimo și Pietro di Dante, Poetul ar vrea să facă aluzie aici la Pietro degli Onesti, un ravennat contemporan cu Damian, întemeietor și prior al mănăstirii Santa Maria in Porto, pe litoralul adriatic, care în scrisorile sale obișnuia să semneze Petrus peccator; tot Petrus peccator este numit și în epitaful său, în biserica amintită. În schimb Benvenuto (urmat de Buti, Landino și majoritatea comentatorilor moderni) afirmă că Dante aici pune semnul egalității între cele două personaje. Deși biserica Santa Maria in Porto a fost întemeiată de Onesti în 1096, așadar după moartea lui Damian, contemporanii au făcut repede confuzia între cele două personaje, atribuind întemeierea locașului Nostra Donna pe malul adrian sfîntului camaldolez. Acesta din urmă, în plus, obișnuia să își semneze epistolele și lucrările ca Petrus peccator monachus, sau Petrus indignus, sau Petrus ultimus eremitarum” (E.A. Panaitescu). “Să observăm că referința la boneta de cardinal este anacronică, fiindcă folosirea ei a fost instituită de Inocențiu al IV-lea în 1252” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_23

«A venit Cefas și-a venit mărețul vas al Sfîntului Duh, desculți și costelivi, luîndu-și hrana din orice bordei. Acuma vor de-o parte și de alta să fie sprijiniți păstorii moderni și purtați, așa-s de burduhănoși!, și din spate să-i ridice» (v. 127-132). Sfîntul Petru și Sfîntul Pavel s-au ilustrat odinioară prin viața smerită, fără excese. Însă prelații contemporani se disting prin lăcomie și fast nerușinat. “Cefas este un cuvînt aramaic însemnînd «piatră» (cf. Ioan 1, 42). Expresia cu care Sfîntul Pavel este desemnat, în Faptele Apostolilor (9, 15), vas electionis, a fost deja amintită de Dante (Infern II, 28)” (E.A. Panaitescu). “Au fost așadar un exemplu de trai religios, inclusiv prin comportamentul public: au trăit cerșind, s-au acoperit cu straie modeste și au acționat după preceptele evanghelice, cum se citește în Evanghelia după Luca 10, 3-9: «Duceți-vă; iată, vă trimet ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Să nu luați cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălțăminte și să nu întrebați pe nimeni de sănătate pe drum. În orice casă veți intra, să ziceți mai întîi: ‘Pacea să fie peste casa aceasta!’. Și dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămînea peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Să rămîneți în casa aceea și să mîncați și să beți ce vi se va da; căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblați din casă în casă. În oricare cetate veți intra și unde vă vor primi oamenii, să mîncați ce vi se va pune înainte; să vindecați pe bolnavii cari vor fi acolo și să le ziceți: ‘Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi’»” (T. Di Salvo). “Opoziția comportamentului apostolilor, imitați de călugării și pustnicii de felul Sfîntului Petru Damian, față de acela al prelaților moderni, al noilor ierarhi ai Bisericii, nu putea fi mai evidentă; este punctată cu o precizie riguroasă de date și cu puternică ironie, care în cadrul reprezentării devine sarcastică și caricaturală. Tipică în acest sens este zugrăvirea prelaților fastuoși, dar mai ales corpolenți, obezi de la prea multă mîncare, încît trebuie să fie sprijiniți ca să poată umbla” (T. Di Salvo). “Slujitorii destinați acestei activități se numeau «braccieri», fiindcă sprijineau brațele prelatului. (…) El trebuia ridicat din spate, pentru a fi ajutat să urce pe cal; aceștia se numeau «staffieri»” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXI_24

«Își acoperă cu mantaua bidiviul, că două bestii umblă sub o piele, vai, cu multă răbdare-i înduri!’. La vocea asta am văzut mai multe scîntei din treaptă-n treaptă coborînd și răsucindu-se, și fiecare ocol le făcea mai frumoase» (v. 133-138). Haina luxoasă a prelatului se întinde și pe spatele calului, de parcă ar fi două animale împreună. E de mirare cu cîtă răbdare îi tolerează puterea divină. La această exclamație de amărăciune, multe duhuri mîntuite au țîșnit pe scară-n jos, în jocuri de lumini. “După viziunea unei sfințenii aspre și solitare, în peisajul pietros al Munților Apenini (…), un dur sarcasm «sculptează un detaliu după celălalt, astfel încît reprezentarea apare scandată, picantă: corpolentă, ca acei burduhănoși păstori. (…) După cortegiul grotesc de măști ale oamenilor ce se chinuiesc în activități zadarnice, care a deschis cîntul umilinței și al carității, cel al Sfîntului Francisc, iată procesiunea caricaturală a prelaților, care încheie cîntul sfințeniei eroice, al vieții simple și austere, închise în rugăciuni îndelungate, post istovitor, contemplații profunde, și totuși înclinate îndrăzneț spre acțiune, spre lupta pentru binele societății. Asistăm, în cerul lui Saturn, la discuția dintre «marele Cardinal (…), reformatorul înverșunat, care a tradus în termeni de polemică și politică italiană, cu o patimă dureroasă și activă, înaltele intenții ale mișcării clunisiene, și florentinul exilat care, contrazis treptat de vremurile sale, urca spre o integrare foarte personală a istoriei, a obiceiurilor și a cuvîntului; ambii meditativi pe crestele munților; ambii, la asfințit, pe malul adrian (…) se recunosc în Dumnezeu cele două suflete (…) și în Dumnezeu fraternizează cei care în timp și în condiție socială erau foarte departe» (Apollonio). Iar strigătul sfinților, cu atît mai puternic și dramatic, pe cît de adîncă fusese pînă atunci liniștea din cerul lui Saturn, ilustrează nu doar invectiva dură împotriva prelaților, ci și credința reciprocă, a lui Petru și a lui Dante, în răzbunarea divină” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_25

«În jurul acesteia au venit și s-au oprit și-au strigat cu-așa răsunet, că nu s-ar putea aici înfățișa: nici n-am priceput-o, astfel m-a copleșit tunetul» (v. 139-142). Strigătul de indignare al duhurilor mîntuite, atît de înfricoșător că sensul său îi scapă lui Dante, încheie cîntul polemic al Sfîntului Petru Damian. “Această invectivă, atît de energică și în anumite aspecte plină de trăsături realiste și caricaturale, intră în grupul numeroaselor invective cu caracter antiecleziastic, de care e plin poemul. Subiectul este mereu același: Biserica e coruptă, nu mai respectă învățăturile și pildele evanghelice, cărora în alte vremuri le-au fost fideli sfinți ca Francisc, Dominic, Petru Damian. Pentru a măsura gravitatea prăbușirii Bisericii, pătate de nelegiuirea obiceiurilor ecleziastice – dintre care în acest cînt sînt subliniate luxul, fastul, parada ostentativă de putere – e destul să observăm viața adevăraților sfinți, a adevăraților călugări sau membri ai clerului” (T. Di Salvo).

Gherardino2

Acvila dreptății (8)

Miniatura_francese2

Pd_XVIII_22

«Odinioară se făcea cu spada războiul; dar acum se face smulgînd de ici de colo pîinea pe care bunul Părinte de la nimeni n-a luat-o. Dar tu, ce scrii doar pentru a şterge, gîndeşte-te că Petru şi Pavel, care-au murit pentru via ce-o prăpădeşti, încă-s vii» (v. 127-132). Spre deosebire de războaiele desfășurate în trecut pe cîmpul de luptă, acum conflictele se tranșează prin abuzul de putere ecleziastică: adversarii sînt excomunicați. Papa, care semnează cu atîta ușurință decretele de excomunicare și apoi le anulează, în schimbul banilor, ar trebui să se teamă de pedeapsa celor doi apostoli întemeietori ai Bisericii. “Dante deplînge prea frecventul recurs, din partea Bisericii, la excomunicări și interdicții (care îi lipsesc pe credincioși de sacramente, pîinea spirituală), ca armă împotriva adversarilor politici. Se poate vedea, în această terțină, o aluzie specială la excomunicarea lansată de Papa Ioan al XXII-lea împotriva lui Cangrande della Scala, în 1317. Alți comentatori au propus numele lui Bonifaciu al VIII-lea și al lui Clement al V-lea, de altfel deja morți pe vremea cînd Dante scrie aceste versuri” (E.A. Panaitescu). “Petru și Pavel: cele două versuri vorbesc cu tonul solemn al profetului: cei doi mari apostoli, care și-au dat viața în martiriu pentru acea Biserică (via, o figură evanghelică; vezi XII, 86) pe care tu acum o distrugi, încă-s vii. Aceste cuvinte sînt o amenințare limpede: «parcă ar spune: îți vor răsplăti ei faptele, căci ei trăiesc, deci au putința» (Ottimo)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVIII_23

«Poți tu să zici: ‘Mi-e tare drag acela ce-a vrut singur să trăiască şi pentru un dans a fost făcut martir, dar nu știu de pescar sau de Pavel’» (v. 133-136). Din nefericire, papa se închină doar la imaginea Sfîntului Ioan Botezătorul (imprimată pe florinii de aur), nu la Sfinții Petru și Pavel. “Poți tu să zici: Dante își închipuie răspunsul cinic al papei, pe care l-a apostrofat cu avertismentul său profetic” (Chiavacci Leonardi). “Cîntul se încheie cu josnicia vorbelor, pe care Poetul îl pune pe coruptul Ioan al XXII-lea să le pronunțe: papa nu-l cunoaște pe Sfîntul Pavel, apostolul carității, și nici pe Sfîntul Petru, acea «piatră» pe care Cristos și-a întemeiat Biserica. El îndrăgește un singur sfînt: Botezătorul care pentru un dans (în expesia rapidă se ghicește tot disprețul pentru dansul fatal al Salomeei) a fost făcut martir. Și dacă ne amintim că tocmai efigia Sfîntului Ioan Botezătorul apărea pe floarea mîrșavă care se tipărea la Florența (florinul era moneda internațională a vremii), vom înțelege ironia feroce a acestei aluzii a lui Dante, după care papei îi este tare drag de victima lui Irod. Acela ce-a vrut singur să trăiască: Sfîntul Ioan Botezătorul s-a pregătit pentru predică în locuri pustii (Luca 1, 80) și a fost decapitat pentru a răsplăti dansul făcut de fiica Irodiadei, Salomeea, care, la sugestia mamei sale, i-a cerut lui Irod capul lui Ioan pe o tipsie (Matei 14, 1-12)” (E.A. Panaitescu). “Încă o dată Dante se găsește în prezența unui papă simoniac, la fel ca în cîntul XIX din Infern, și la fel ca acolo tonul sarcastic și pozițiile credinciosului și ale șefului Bisericii sînt răsturnate. Și aici credinciosul a devenit purtătorul de cuvînt al valorilor religioase, care sînt degradate, stîlcite, pătate de papi, de Bonifaciu al VIII-lea ca și de Ioan al XXII-lea (…). Încă o dată observăm că, între Paradis și pămînt, Dante instituie un raport de continuitate, distincții, opoziții: fiecare scenă, fiecare personaj din Paradis vine de pe pămînt și, în funcție de cele făcute în timpul vieții, are încă de spus mai multe sau mai puține lucruri celor vii, de dat exemple, de condamnat sau de elogiat. Paradisul este un model care se contrapune pămîntului. Nu există un Paradis dantesc unde oamenii să fie ignorați: chiar dacă repudiați, ei sînt afirmați cu atît mai mare forță, cu cît mai adîncă, aspră, încăpățînată le-a fost perversiunea” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese5

Acvila dreptății (7)

Pd_XVIII_19

«Cine pictează acolo n-are maestru; dar el îndrumă şi de la el izvorăște virtutea ce-i formă pentru cuiburi. Cealaltă fericire, ce-nainte părea încîntată de-a fi crin pentru M, din puţine mişcări a completat figura» (v. 109-114). Dumnezeu își realizează opera de creație în mod desăvîrșit, modelul său fiind urmat în natură. Duhurile fericite, care formaseră înainte părțile laterale ale literei M, au devenit aripile acvilei. “Nu Dumnezeu este cel care imită natura, ci natura vine pe urmele acțiunii divine, încît – notează Montanari – nu Dumnezeu trebuie să se adapteze la ideea de justiție pe care o au oamenii, ci oamenii sînt cei care trebuie să conceapă ideea lor de justiție pe urmele justiției divine, care se manifestă pe pămînt doar în cadrul Imperiului (cf. versurile 115-117)” (E.A. Panaitescu). “Semnificația alegorică a acestei acvile și a funcției sale este limpede: ea este un act de omagiu adresat Imperiului, de acele duhuri care le-au recomandat guvernanților de pe pămînt justiția, o recunoaștere că depozitarul pe pămînt al justiției divine este Imperiul” (M. Porena).

Pd_XVIII_20

«Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele că justiţia noastră-i efectul celei din cer, pe care tu o împodobești! De aceea rog eu mintea, din care încep mişcarea şi virtutea ta, să vadă de unde iese fumul ce raza ţi-o pătează» (v. 115-120). Cerul lui Jupiter i-a dezvăluit călătorului, prin intermediul inscripției și al figurii acvilei, că dreptatea pămîntească o imită pe cea divină. Poetul își îndreaptă rugăciunea către Dumnezeu, să vadă cauza nedreptăților de pe pămînt. “În terținele 118 și 121 se află unul dintre acele contraste neașteptate, care adesea în Paradisul dantesc, rupînd deodată atmosfera de calm luminos (Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele), ne aduc înapoi, cu accente înflăcărate și dureroase, la omenirea rănită, aflată mereu în mintea Poetului. Observați forța puternicei sinteze de expresie prin care, în versul 123, Dante pictează meritele Bisericii militante. Descoperim în templul zidit cu minuni şi jertfe mîndria sfîntă și emoția iubitoare a fiului în fața Bisericii, totodată mamă strălucită, în lumina miracolelor sale, și însîngerată, în rănile martiriului său. Din nou: trecînd de la celebrarea justiției divine la invectiva împotriva corupției din Biserică, avîndu-și centrul în lăcomia curții papale, de unde iese fumul care întunecă dreptatea pe pămînt (cf. versul 120), Dante invocă asupra pontifilor care fac negustorie cu lucrurile sfinte mînia divină, aceeași care, prin Cristos, i-a lovit pe neguțătorii din templu (Matei 21, 12-13; Marcu 11, 15-17; Luca 19, 45-46; Ioan 2, 14-17)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_21

«încît din nou să se mînieze cum vînd şi cumpără în templul zidit cu minuni şi jertfe. Oh, oaste a cerului pe care o contemplu, roagă-te pentru cei ce-s pe pămînt cu toţii rătăciţi după rău exemplu!» (v. 121-126). Cauza nedreptății pe pămînt constă în corupția care domnește în cadrul Bisericii. Oamenii sînt împinși la greșeală, urmînd exemplul păcătos oferit de pontifi și cler. “Invectiva împotriva Bisericii simoniace, în tonurile aspre ale numeroaselor invective antiecleziastice care străbat poemul – ca un fir roșu al opiniilor poetului – este o concluzie logică a sublimării pe care duhurile fericite din acest cer au realizat-o în legătură cu justiția, prin spectacolul magnific al scriiturii biblice și al metamorfozei literei M. Este evidentă legătura: dacă în ceruri este afirmată justiția ca temelie a civilizației omenești, a organizării sale civile, care își are punctul cel mai înalt și garanția de adevăr în cadrul Imperiului, pe pămînt în schimb domină și se dezlănțuie lăcomia de putere și bogăție, care împinge la deturnarea ticăloasă a lucrurilor sfinte. Injustiția Bisericii stă în folosirea incorectă a bunurilor pămîntești, conferindu-le scopuri pe care ele nu le pot avea, intrînd în conflict cu Imperiul, care vrea să-i sustragă Bisericii, pe bună dreptate, acele bunuri” (T. Di Salvo).

Giusto_dei_Menabuoi

Elogierea Sfîntului Dominic (8)

Pd_XII_22

«Familia sa, ce drept pe urmele lui şi-a pus picioarele, e aşa de răsucită că cel din faţă după cel din urmă calcă» (v. 115-117). Ordinul franciscan, care odinioară l-a urmat cu fidelitate, acum a pornit încolonat în direcţia opusă: îşi pune piciorul acolo unde Francisc a pus călcîiul. “De aici porneşte condamnarea severă a franciscanilor, din partea franciscanului Bonaventura, şi e o condamnare care loveşte toate devierile ordinului, ce-şi au originea în două centre ce răspîndesc eroarea. Dacă şi această parte este simetrică faţă de cîntul precedent, unde Sfîntul Toma îşi înălţa biciul împotriva dominicanilor, trebuie să adăugăm că tonul celei de-a doua invective, inclusiv fiindcă ea este mai circumstanţiată, e puternic şi vibrant” (T. Di Salvo). “Expresia cel din faţă după cel din urmă calcă nu este uşor de soluţionat, chiar dacă are o semnificaţie limpede: merge în direcţia opusă, se dă în spate. Interpretarea cea mai bună este a lui M. Barbi: «în loc să-şi împingă piciorul din spate în direcţia celui din faţă, cum face omul care merge pe drumul său, ei îşi împing piciorul din faţă spre cel din spate, adică se deplasează în marşarier»” (T. Di Salvo).

Pd_XII_23

«Şi îndată se va vedea la recoltă proasta cultivare, cînd neghina se va plînge că din hambar e azvîrlită. Nu-i vorbă, cine ar căuta foaie cu foaie în cartea noastră, încă ar găsi pagina unde ar citi: “Eu sînt cum se cuvine”» (v. 118-123). Sămînţa gîndirii proaste se va recunoaşte după rezultatele nefaste. Curînd franciscanii excesivi vor fi excomunicaţi. Ce-i drept, unii călugări au rămas încă fideli faţă de doctrina adevărată. “Barbi explică astfel terţina 118: «călugării care, printr-un exces sau altul, s-au îndepărtat de voinţa Sfîntului Francisc îşi vor deplînge greşeala, atunci cînd se vor vedea excluşi pentru totdeauna din împărăţia cerurilor». Dante s-a slujit astfel de pilda neghinei (Matei 13, 24-30) pentru a pune sub acuzare conflictele care sfîşie ordinul franciscan” (E.A. Panaitescu).

Pd_XII_24

«dar nu va fi din Casale şi nici din Acquasparta, de unde vin unii spre scriptură că unul o întinde, altul o strîmtează. Eu sînt viaţa lui Bonaventura din Bagnoregio, care pentru slujbele înalte mereu am amînat grijile lumeşti» (v. 124-129). Greşesc ambele facţiuni ale franciscanilor aflaţi în conflict: Ubertino da Casale, prin extinderea disproporţionată a exigenţei spirituale, Matteo d’Acquasparta, prin ştirbirea acesteia. Duhul fericit care i-a prezentat lui Dante criticile la adresa franciscanilor este al Sfîntului Bonaventura. “Ubertino da Casale (1259-1338), profesor de teologie la universitatea din Paris, a fost şeful spiritualilor, dar după condamnarea de către Ioan al XXII-lea a intrat în ordinul benedictin. Matteo d’Acquasparta a fost timp de douăzeci şi cinci de ani ministrul general al ordinului franciscan. Devenit cardinal în 1288, a susţinut politica teocratică a lui Bonifaciu al VIII-lea, care în 1300 şi 1301 l-a trimis la Florenţa ca sol de pace între Albi şi Negri. Sfîntul Bonaventura, al cărui discipol a fost, îi reproşează că a permis nerespectarea normelor mai rigide din regula franciscană” (E.A. Panaitescu). “Aici devine clară polemica dantescă: ea îi condamnă în egală măsură pe adepţii lui Ubertino da Casale, pe spirituali, care se distingeau prin interpretarea rigoristă a regulii şi mai ales voiau sărăcia absolută, dar nu numai în interiorul ordinului, precum şi pe adepţii lui Matteo d’Acquasparta, care era în fruntea conventualilor, militanţii pentru o atenuare a regulii, ce trebuia interpretată cu o anumită îngăduinţă. În urma confruntării, ultimii i-au învins pe cei dintîi. Dar Dante adoptă, între cele două curente, o poziţie intermediară şi le condamnă pe ambele. Chiar dacă, în anumite aspecte, simpatia lui se îndrepta către spirituali, n-a fost de acord cu cei ce aveau atitudini revoluţionare, de ruptură totală. După el, din interior şi prin intervenţia călăuzitoare a Bisericii trebuiau rezolvate toate conflictele” (T. Di Salvo).

Miniatura_bolognese3

Elogierea Sfîntului Dominic (7)

Pd_XII_19

«Apoi cu învăţătura şi voinţa laolaltă cu oficiul apostolic s-a mişcat, ca un torent împins de izvorul de sus; şi buruienile eretice le-a izbit elanul său, mai viguros acolo unde rezistenţa era mai groasă» (v. 97-102). Ajutat de doctrina pe care o stăpînea şi de zelul său, s-a înarmat cu autoritatea papală şi şi-a început activitatea de predicator. Insistenţa lui s-a năpustit mai cu seamă asupra teritoriilor cuprinse de mişcările de erezie, cum a fost Provenţa. “Reprezentarea repetă aici motive proprii culturii cavalereşti. Sfîntul Dominic are statura şi structura fizică şi morală ale unui cavaler: este puternic înarmat (şi armele lui sînt însufleţirea şi cultura), are aprobarea stăpînului său (aici consimţămîntul papei), se mişcă furtunos ca o vijelie, îşi atacă duşmanul cu atît mai viguros cu cît îl ştie în stare de o puternică rezistenţă. Mai curînd aşadar un luptător, decît un sfînt de statura lui Francisc, deşi Dante încearcă să-i apropie: un fel de înger răzbunător cu spadă, angajat în luptă, cu înverşunarea şi convingerea profundă pe care i-o dă credinţa” (T. Di Salvo).

Pd_XII_20

«Din el s-au făcut apoi diverse şuvoaie, cu care grădina catolică e stropită, încît copăceii îi stau mai cu tărie. Dacă asta a fost una din roatele şaretei, în care Sfînta Biserică s-a apărat şi-a învins pe cîmp de bătălie încleştarea sa civilă» (v. 103-108). Din el, care înainta ca un rîu năvalnic, s-au desprins apoi torente mai mici, care au irigat cîmpia credinţei şi i-au consolidat plantaţiile. Violenţa militantă a lui Dominic a fost una din cele două roţi ale cabrioletei, prin care Biserica s-a impus în societatea medievală. “Diversele şuvoaie care au provenit din opera Sfîntului Dominic sînt cele trei ramuri ale ordinului: predicatorii, măicuţele şi terţiarii. La Dominic nu găsim un moment de odihnă şi nici măcar, am spune, o pauză contemplativă: gîndirea şi acţiunea sînt unul şi acelaşi lucru, mintea lui e plină de virtute, în momentul gîndirii, şi îşi inspiră în profeţie mama, care are viziunea cu cîinele alb şi negru, care ţine în gură torţa ce aprinde totul, iar miracolul se repetă cu doica la botez, care visează copilul cu stea în frunte, iar o inspiraţie divină dezvăluie numele care trebuie să-i fie dat, Dominic, «al Domnului». Şi tripla numire a lui Cristos repetă, întărind-o, trimiterea cuvioasă la viaţa de sfînt, în timp ce elogiul se extinde, după extazul din rugăciunea făcută noaptea (tăcut şi treaz), în lăudarea numelor părinţilor, Felice şi Giovanna, care se interpreta ca «harul lui Dumnezeu» (…). La fel de hotărît, sigur, este drumul lui Dominic spre înţelepciune, mare învăţat, dar pentru a munci, umil şi harnic, la via mistică a lui Cristos, nu pentru a cuceri bogăţie şi putere, prin ştiinţa decretelor sau a medicinii. (…) Rugăminţile adresate de Dominic Bisericii, în cele mai respectuoase formule rituale şi procedurale, evită pe rînd ispitele lumeşti şi se adună, încă o dată, în tema epică: a cerut voie să lupte. Doctrina şi voinţa se unesc în trăsăturile eroului harnic, dar prudenţa instituţională şi respectul faţă de autoritatea pontificală pun accentul pe oficiul apostolic, pentru a elimina orice personalism din acel avînt dezlănţuit” (E.A. Panaitescu).

Pd_XII_21

«ar trebui să-ţi fie prea limpede vrednicia celeilalte, cu care Toma înainte de venirea mea a fost aşa curtenitor. Dar brazda trasă de partea de sus a roţii e părăsită, încît e mucegai unde era crustă» (v. 109-114). Vigoarea militantă a lui Dominic, prezentată aici, a venit să completeze umilinţa pioasă a lui Francisc, descrisă în cîntul precedent de Toma. Însă, din păcate, calea virtuoasă trasată de sfîntul din Assisi a fost înlocuită de corupţia şi exagerările urmaşilor săi franciscani. “E mucegai unde era crustă: este o expresie adverbială: vinul bun depune pe marginea butoiului crusta care ajută la păstrarea lui, pe cînd vinul prost lasă mucegai. Pe lîngă metaforă, Dante face aluzie, cum va preciza în terţina următoare, la decăderea ordinului franciscan şi la luptele crîncene care îl împărţeau în două tabere: spiritualii, care voiau respectarea riguroasă şi intransigentă a regulii, şi conventualii, care admiteau unele derogări de la ea. După diverse încercări de a readuce pacea între cele două curente franciscane, Papa Ioan al XXII-lea, în 1317 şi 1318, i-a condamnat pe spirituali ca eretici şi rebeli. Dante în acest moment nu ia poziţie în favoarea nici uneia din cele două părţi, condamnînd, prin intermediul Sfîntului Bonaventura, diviziunile care au tîrît ordinul franciscan afară de pe brazda marcată de cel ce-a fost serafic în ardoare” (E.A. Panaitescu).

Andrea_di_Bonaiuto

Elogierea Sfîntului Dominic (6)

Pd_XII_16

«Oh, tatăl lui cu-adevărat Felice! şi mama lui cu-adevărat Giovanna, de-i tîlcuit aşa cum se zice! Nu cu strădanie lumească, pentru care azi se spetesc Ostiense şi Taddeo, ci de drag de mană adevărată» (v. 79-84). Un asemenea copil şi-a făcut tatăl fericit şi mama binecuvîntată. A devenit repede celebru nu prin învăţături de drept canonic sau de medicină, ci prin iubirea pentru adevărata înţelepciune. “După etimologia ebraică, preluată de lexicografia medievală, numele Giovanna înseamnă «harul lui Dumnezeu», «preferată de harul lui Dumnezeu»” (E.A. Panaitescu). “Evul Mediu a găsit cu plăcere corespondenţe între nume şi persoanele care le purtau şi a făcut din asta o teorie, a interpretării numelor, care trebuiau cercetate în sensul lor originar, inclusiv cu ajutorul ştiinţei etimologice, care însă era folosită într-un mod neştiinţific, în funcţie de afinitatea sunetelor. Un text, faimos pe atunci şi din care s-au documentat cercetătorii din Duecento şi Trecento (inclusiv Petrarca) a fost Derivazioni de Uguccione da Pisa, mort în 1210. Dante a cunoscut acel text şi l-a citat în Convivio (…). De fapt şi pe această cale, în afară de cea a interpretării astrologice, Evul Mediu încerca să derive toate întîmplările naturale şi umane, în aspectele mai relevante, dar şi în cele mai modeste, cum erau numele persoanelor, din teza centrală că toate provin de la Dumnezeu şi toate se întorc la Dumnezeu. Este fericit (Felice) aşadar tatăl lui Dominic fiindcă a dat viaţă unui asemenea fiu şi Giovanna e cu adevărat mama sa. Iar Giovanna, cum spune obişnuitul text al lui Teodoric, la care Dante s-a gîndit în acest episod, în ebraică însemna «harul lui Dumnezeu»” (T. Di Salvo). “Se spetesc Ostiense…: Enrico di Susa, episcop şi cardinal de Ostia, mort în 1271, a fost un celebru cercetător al dreptului canonic (a scris o Summa foarte răspîndită), care a predat la universităţile din Bologna şi Paris. Taddeo: după unii e Taddeo d’Alderotto, celebru medic florentin, autorul multor scrieri de medicină, după alţii e Taddeo Pepoli, poet şi jurisconsult bolognez, contemporan cu Dante” (E.A. Panaitescu).

 Pd_XII_17

«în scurtă vreme s-a făcut mare învăţat; încît s-a pus să cutreiere via ce iute se uscă, dacă vierul e nevolnic» (v. 85-87). Sfîntul s-a implicat grabnic în restabilirea ordinii pe teritoriul credinţei, care fusese neglijată. “În scurtă vreme… mare învăţat: timpul e scurt, cunoaşterea dobîndită e mare. Cele două adjective exprimă zelul fierbinte şi înaltele capacităţi ale lui Dominic” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XII_18

«Şi la tronul ce odinioară a fost mai darnic cu sărmanii drepţi, nu prin el, ci prin cel ce-acolo şade greşeşte, nu să împartă doi sau trei din şase, nu venitul din prima parohie, nu decimas, quae sunt pauperum Dei a vrut, ci împotriva lumii rătăcite a cerut voie să lupte, pentru sămînţa din care te înfăşoară acum douăzeci şi patru de plante» (v. 88-96). Dominic a mers la sediul papal, care odinioară fusese generos cu lumea nevoiaşă, dar care nu mai era astfel, nu din vina instituţiei înseşi, ci a pontifului delăsător. Viitorul sfînt a cerut acolo nu aprobarea de-a le distribui săracilor obişnuita cotă de o jumătate sau o treime din sumele destinate actelor de binefacere. A pretins nu beneficiile obţinute din prima parohie rămasă vacantă. A solicitat nu zeciuiala care li se cuvine celor sărmani. Ci a cerut permisiunea de-a lupta împotriva ereticilor, pentru consolidarea adevăratei credinţe, din care au răsărit cei douăzeci şi patru de fericiţi, care acum îl înconjoară pe Dante. “Mergînd la Roma în 1205, Dominic a obţinut de la Papa Inocenţiu al III-lea permisiunea de-a începe să predice împotriva ereticilor albigenzi din Provenţa. În 1215 i-a cerut aprobarea pentru ordinul său călugăresc, însă i-a fost dată numai de Honoriu al III-lea în 1216” (E.A. Panaitescu).

Firenze

Elogierea Sfîntului Dominic (5)

Pd_XII_13

«După ce s-a făcut logodna la izvorul sfînt între el şi credinţă, unde şi-au dăruit ambii mîntuirea, femeia ce pentru el şi-a dat acceptul a văzut în somn ce rod minunat urma să iasă din el şi din urmaşi» (v. 61-66). Prin botez, Dominic şi-a legat viaţa de credinţă. Naşa lui a văzut în vis măreţul viitor care-l aşteaptă pe copil. “Dante aminteşte alta dintre numeroasele legende referitoare la viaţa Sfîntului Dominic. Naşa a visat copilul cu o stea în frunte, simbol al călăuzirii luminoase pe care el şi ordinul său îl vor oferi lumii întregi” (E.A. Panaitescu). “O cununie a marcat raportul dintre Francisc şi Sărăcie, o altă cununie, promiţînd de asemeni rezultate fructuoase, defineşte activitatea lui Dominic, iar cununia se celebrează între el şi credinţa creştină. Doar că logodna lui Francisc are forţă dramatică şi este o reprezentaţie sacră, cu diverse personaje, acuzatori, acuzat, judecător, mulţime de oameni care asistă; aici logodna se reduce la un botez, unde rolul principal îi revine naşei: în faţa ei stă preotul care celebrează; lipsesc orice mişcare, orice contrast. Scena e rece şi are singura utilitate retorică de-a se plasa în simetrie cu logodna lui Francisc: există doar pentru asta” (T. Di Salvo).

Pd_XII_14

«Şi ca să fie cum era atare, de-aici a plecat duhul să-l numească din posesivul celui ce era totul. Dominic i-au spus; şi vorbesc de el ca de plugarul ales de Cristos pe ogorul lui să-l ajute» (v. 67-72). Cerul i-a inspirat pe părinţii lui să-i dea numele prin care să marcheze faptul că-i aparţine efectiv lui Dumnezeu. Se născuse cel pe care Atotputernicul l-a destinat să pună ordine pe domeniul său. “Dominic este transcrierea posesivului Dominicus, care derivă din Dominus (Domnul). Trebuie să amintim, în legătură cu aceasta, marea importanţă pe care i-o atribuia Evul Mediu numelui, în care, după concepţia vremii, se închidea caracteristica esenţială a individului ce-l purta” (E.A. Panaitescu).

Pd_XII_15

«Iute a părut sol şi serv al lui Cristos; căci prima iubire ce-n el s-a arătat a fost pentru primul sfat ce-a dat Cristos. Adesea a fost tăcut şi treaz găsit pe jos de doica sa, parcă spunea: “De asta am venit”» (v. 73-78). Încă din copilărie şi-a arătat preferinţa pentru îndemnul la sărăcie pe care l-a oferit Isus. “Pentru primul sfat ce-a dat Cristos: Dante poate că se referă la prima fericire («Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!», Matei 5, 3; cf. şi Luca 6, 20), sau la răspunsul dat de Cristos tînărului care l-a întrebat cum să obţină viaţa veşnică: «du-te de vinde ce ai, dă la săraci… apoi vino şi urmează-Mă» (Matei 19, 21). Este preferabilă prima interpretare, care subliniază motivul, reluat în terţina următoare, al sărăciei ca umilinţă spirituală” (E.A. Panaitescu). “Să se observe că nu poate să rimeze «Cristos» cu nici un alt cuvînt” (T. Di Salvo).

Miniatura_settentrionale