Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: February, 2016

Trufie pedepsită (7)

Pg_XI_19

«Şi eu: ‘Dacă spiritul ce-aşteaptă, înainte de-a se căi, capătul vieţii, aici jos rămîne şi nu poate urca» (v. 127-129). Dante ştia, pe de o parte, că sufletul care se căieşte doar în ceasul morţii are de aşteptat, înainte de-a intra în Purgatoriu, acelaşi număr de ani cît a durat viaţa sa pe pămînt. “Întrebarea este în substanţa ei aceasta: Salvani s-a căit la sfîrşitul vieţii, ar trebui să fie în Antipurgatoriu; cum de se găseşte în Purgatoriu, cu toate că n-au trecut atîţia ani cîţi a trăit? În versurile următoare se răspunde la întrebare şi se dezvăluie episodul respectiv” (T. Di Salvo).

Pg_XI_20

«de nu-l ajută rugăciunea cea bună, înainte de-a trece răstimpul cît a trăit, cum de i-a fost lui venirea îngăduită?’ ‘Pe cînd trăia în culmea gloriei’, a zis, ‘de bună voie în Campo di Siena, lăsînd deoparte orice ruşine, s-a arătat; şi-acolo, pentru a-l scoate pe prietenul său din suferinţa ce-o îndura în temniţa lui Carlo, a prins să tremure din toată fibra» (v. 130-138). Pe de altă parte, Dante nu înţelegea cum de Provenzan Salvani a ajuns deja acolo, nu şi-a ispăşit aşteptarea în Antipurgatoriu. Oderisi i-a oferit explicaţia solicitată. Pe vremea cînd era conducătorul cetăţii, nobilul a făcut un incredibil gest de umilinţă: a coborît în piaţa publică şi a început să cerşească, spre a colecta banii necesari pentru eliberarea unui prieten din prizonierat. S-a umilit, cu profundă sinceritate şi devotament, pentru binele altcuiva. “Lui Provenzan Salvani i s-a permis să intre imediat în Purgatoriu, fără să mai aştepte în Antipurgatoriu, cum ar fi trebuit, fiindcă s-a căit la sfîrşitul vieţii, printr-un mare act de umilinţă. Un prieten al său, Bartolomeo Saracini, după unii, Vinea sau Mimo dei Mimi, după alţii, făcut prizonier de Carol I de Anjou în bătălia de la Tagliacozzo, trebuia să plătească, pentru a scăpa cu viaţă, o răscumpărare de zece mii de florini. Provenzano, în piaţa centrală din Siena, a început să cerşească în faţa concetăţenilor săi, «fără să oblige pe nimeni, ci doar cerînd cu umilinţă ajutor» (Ottimo), pînă cînd a strîns suma necesară pentru a-şi elibera prietenul” (E.A. Panaitescu). “Figura lui Salvani se concentrează în puţine versuri, după metoda tipic dantescă de a individualiza o persoană şi a o înţepeni într-un gest, într-un cuvînt, mereu cu forţă incisivă. Să observăm în cadrul episodului cuvintele cele mai semnificative şi mai puternic accentuate: în culmea gloriei, de bună voie, lăsînd deoparte, s-a arătat. Acesta din urmă este cuvîntul în care culminează tensiunea morală a personajului: o aparentă monumentalitate, care este rezultatul unei decizii eroice, depăşind fără să anuleze dezbaterea interioară, freamătul nu de spaimă, ci de ruşine. Provenzan Salvani a cucerit cu un singur gest, într-un moment în care nici măcar nu era implicată viaţa lui, ci a unui prieten, avertismentul evanghelic: cei care se smeresc, se vor înălţa. Provenzan Salvani, pe lîngă Omberto Aldobrandeschi şi Oderisi da Gubbio, este personajul cu cel mai puternic relief dramatic” (T. Di Salvo).

Pg_XI_21

«Mai multe nu-ţi spun şi ştiu că vorba nu mi-e limpede; însă puţină vreme va trece şi vecinii tăi se vor purta aşa încît mă vei pricepe. Dar fapta lui l-a smuls din surghiun’» (v. 139-142). Oderisi nu-i oferă alte detalii, chiar dacă afirmaţiile lui par neclare. Dante va afla curînd ce înseamnă să fii exilat de compatrioţi. Aşa va pricepe şi cum a evitat Salvani exilul în Antipurgatoriu. “Artistul colorat, elegant în maniere, cu o melancolie curtenitoare în vorbire, în căutarea dificilă a faimei, devine plin de o elocvenţă admirativă, cînd prezintă figura lui Provenzan Salvani, trufia sa partizană, voinţa eroică, prin care s-a înclinat de bună voie să cerşească pentru prietenul său: «Era aşadar în acel trufaş ceva dincolo de trufie, ceva atît de energic, încît a înfrînt chiar şi trufia; triumful generozităţii omeneşti, în faţa celor mai puternice obstacole, care sînt cele interioare, şi de aceea este el pe cît de dramatic, pe atît de semnificativ pentru forţa sa» (Croce). Provenzano nu vorbeşte, aproape strivit sub bolovanul care îl obligă să umble aşa-ncet pe potecă, antiteză foarte amară cu viaţa lui de stăpîn de odinioară: de aceea apariţia lui se transformă mai uşor într-un autoportret al lui Dante, sau o definiţie autobiografică, prin întîlnirea cu o creatură înrudită, ducînd pînă la capăt acel proces de identificare cu soarta celor trufaşi, începută de Dante care mergea aplecat cu ei. În gestul lui Provenzano, atunci cînd «însăşi carnea tremură, persoana lui se împietreşte, fiinţa lui se transformă în stăpînirea îndrăzneaţă şi, pînă la urmă, victorioasă asupra sa însăşi» (Apollonio), este rezumată povestea exilului suferit de Dante, pe care Oderisi îl dezvăluie cu acel cuvînt vei pricepe, care se plasează la sfîrşitul versului, cu aceeaşi forţă ca şi expresia a prins să tremure din toată fibra” (E.A. Panaitescu). “Puţină vreme va trece: aceeaşi ameninţătoare prevestire a evenimentului se găseşte în cuvintele lui Farinata (Inf. X, 79-81) şi ale lui Corrado Malaspina (Purg. VIII, 133 sqq.)” (Chiavacci Leonardi). “Fapta lui: acest act de umilinţă l-a smuls din acea limită care desparte Antipurgatoriul de Purgatoriu. Astfel Oderisi îi răspunde întrebării lui Dante: acel unic gest a ajutat să se împlinească ceea ce, pentru alţii, convertiţi ca el în ultima clipă, fac «bunele rugăciuni» ale celor vii: adică să achite pe loc răsplata care ar presupune ani mulţi (cf. VI, 37-39). Este marea temă a milei divine, pe care Dante o dezvoltă, în diferite secvenţe de impact, de-a lungul întregii cantice: să ne amintim de Manfred (III, 119-123) şi de Buonconte (V, 106-107): un singur cuvînt, o singură lacrimă, un singur gest” (Chiavacci Leonardi).

Giudizio_Universale2

Advertisements

Trufie pedepsită (6)

Miniatura_fiorentina2

Pg_XI_16

«Cel ce umblă aşa-ncet pe potecă în faţa mea a răsunat în toată Toscana; şi acum abia-l mai pomeneşte Siena, unde era stăpîn cînd a fost frîntă mînia florentină, pe-atunci infatuată şi-acum coruptă» (v. 109-114). În faţa lui Oderisi din Gubbio îşi căra anevoios bolovanul cineva care a fost glorios în Toscana şi abia dacă mai era amintit la Siena. Era fostul conducător al cetăţii, care a izbutit să înfrîngă pînă şi Florenţa vanitoasă şi vicioasă. “Cel care a fost stăpîn la Siena este Provenzan Salvani, care a fost unul dintre cei mai puternici ghibelini din Toscana şi a condus guvernul din Siena după 1260. La consfătuirea de la Empoli, după victoria ghibelină de la Montaperti, a fost printre cei care au susţinut nevoia distrugerii totale a Florenţei guelfe (cf. Infern, cîntul X, v. 91-93). În 1269, la Colle di Valdelsa, a participat la o confruntare între sienezi şi florentini şi «a fost prins şi i s-a tăiat căpăţîna şi prin toată cîmpia a fost purtată în vîrf de lance» (Villani, Cronica, VII, 31)” (E.A. Panaitescu). “Întreaga terţină e construită pe contrastul dintre versul central – acel nume ce-a răsunat în toată Toscana – şi celelalte două: de-o parte omul lent şi gîrbovit, cu paşi mici, de alta puţina vorbire (aproape ca o şoaptă) care se mai aude despre el” (Chiavacci Leonardi). “În acele vremuri florentinii erau vanitoşi, că voiau să-i conducă pe toţi vecinii; acum sînt corupţi, că orice lucru îl fac pentru bani, ca prostituata care se vinde pe sine pentru cîştigul murdar” (Buti). “Dispreţul împotriva Florenţei, care prin intermediul lui Oderisi poartă evident cuvintele lui Dante, reia tema de la Ciacco şi Brunetto Latini, despre trufia care roade şi distruge cetatea (vezi şi Inf. XXVI, 1-3). Nu întîmplător, credem, motivul este introdus, aşa brusc, în cadrul unei determinări temporale, tocmai în cîntul despre cei trufaşi. Cetatea prostituată, care se vinde celui ce-o cumpără, este o temă biblică, repetată de Dante de mai multe ori în legătură cu Roma coruptă a papilor (cf. Inf. XIX, 108; Purg. XXXII, 149). Aici pare evidentă aluzia la aservirea Florenţei în faţa lui Bonifaciu al VIII-lea” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XI_17

«Faima voastră e culoare de iarbă, care vine şi trece, şi-acela o veştejeşte pentru care iese din pămînt proaspătă’. Şi eu către el: ‘Vorba ta dreaptă îmi umple inima de smerenie şi-o rană mare îmi dezumfli: dar cine-i cel de care vorbeai?’» (v. 115-120). Faima oamenilor seamănă cu viaţa firului de iarbă: iese din pămînt sub razele soarelui, care după un timp o usucă, o ofilesc. Dante a recunoscut că afirmaţiile lui Oderisi îi răspîndesc umilinţa în suflet şi îi topesc marea trufie pe care o mai avea. Totuşi pelerinul a vrut să ştie despre cine era vorba adineaori. “Peroraţia lui Oderisi se include perfect în conceptul de «timp» din lumea purgatorială: dacă în Infern trecutul imobilizat în actul păcatului este identificat cu prezentul, care este osînda derivată din acel păcat şi care se va extinde la infinit fără modificări, în Purgatoriu ritmul timpului este resimţit de suflete, fiindcă e marcat de asceza lor progresivă spre înălţimi, prin diferitele cornişe: viaţa lor spirituală este într-o mişcare continuă spre perfecţiune, iar mişcarea presupune o măsură obiectivă a orelor între care evoluează. Doar acest «timp» are valoare, fiindcă este în raport cu eternitatea, pe cînd cei o mie de ani de pe pămînt îşi dezvăluie caducitatea, prin intermediul alternanţei rapide de lumini şi umbre, care se răsfrîng asupra indivizilor (nici măcar o generaţie nu stă între Oderisi şi Franco, Cimabue şi Giotto, Guido Guinizzelli şi Guido Cavalcanti). Această lege universală, care mai întîi pare să se prezinte cu vigoarea invectivei, Vai, glorie deşartă a puterii omeneşti!, evoluează apoi în ritmul solemn al unei contemplaţii, care transferă orice semnificaţie ideală în imaginile luate din viaţa naturii, acolo unde se impune mai evident trecerea timpului: de la figura sugestivă a copacului, cu verdeaţa scurtă şi alternată, prin mobilitatea adierii de vînt, pentru a se încheia printr-o reluare a motivului coloristic, faima voastră e culoare de iarbă. Însă viziunea se desface mai emoţionată şi consolidată prin afirmaţii care ţin de intervenţia eternităţii şi a cerurilor: mai mare ca faima e timpul (pînă să treacă o mie de ani), şi mai mare ca timpul e eternitatea. Din cazurile concrete ale lui Omberto şi Oderisi, din experienţa istorică a lui Cimabue, Giotto şi a celor doi Guido, Poetul ajunge la enunţarea unei legi universale, care îl transcende şi pe el: «Înalta conştiinţă, pe care Dante o are despre sine şi despre opera sa, rămîne de fapt un element uman inevitabil; însă, dacă el se simte fireşte cu mult deasupra celor doi Guido, nu îndrăzneşte să-şi pronunţe numele şi să-şi afirme gloria, fiindcă îndată numele şi gloria sa sînt doborîte de valoarea eternă a legii omeneşti, pe care el, după o lungă meditaţie, o simte şi o exprimă în cuvinte atît de grave» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Avertismentul îndurerat şi moralist, privind caracterul provizoriu al faimei şi fragilitatea construcţiilor omeneşti, nu este însoţit de disperare şi nu implică refuzul vieţii. Această caducitate se cuvine acceptată ca un fapt natural şi pe această certitudine trebuie să-şi construiască omul existenţa, chiar dacă – după cum se simte din tonul învăluit în melancolie – faptul presupune negarea viselor şi a iluziilor şi stabileşte insistent, pînă la golirea de sens, ţesătura de tensiuni şi aspiraţii ce par să-l însoţească şi să-l îndemne pe om spre deplina afirmare a sa în forme autonome (dar aici stă greşeala, de aici se naşte păcatul)” (T. Di Salvo).

Pg_XI_18

«‘Acela-i’, a răspuns, ‘Provenzan Salvani; şi-i aici fiindc-a avut trufia să pună toată Siena sub mîinile sale. E aplecat aşa şi umblă, fără odihnă, de cînd a murit: cu asemenea monedă îşi plăteşte mulţumirea cine-i dincolo prea îngîmfat’» (v. 121-126). Penitentul care împingea tăcut bolovanii în Purgatoriu era cel ce şi-a aservit, cu vanitatea sa, întreaga cetate Siena. Astfel se pedepseşte pe lumea cealaltă asemenea păcat. “Salvani nu este obişnuitul sienez arogant: e din aceeaşi fibră morală din care provin multe personaje danteşti, care se hrănesc din curajul lor şi se plasează în calea realităţii, ca nişte singuratici ce sfidează şi îndrăznesc. Greşeala lor stă în lipsa de măsură. De aici apare neliniştea lor în lumea de dincolo, care este pedeapsa pentru agitaţia ce i-a făcut ambiţioşi şi neîmblînziţi. Au fost făloşi, iar vanitatea i-a umflat fizic, acum ea e condamnarea lor” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina4

Trufie pedepsită (5)

Pg_XI_13

«A crezut Cimabue în pictură că e cel mai bun, şi acum Giotto e la putere, încît faima celui dintîi s-a stins» (v. 94-96). După supremaţia lui Cimabue în pictură, a apărut Giotto, care l-a aruncat pe maestrul său în desuetudine. “Giovanni di Pepo, numit Cimabue, s-a născut la Florenţa în 1240 şi a murit la începutul lui 1300. A iniţiat opera de desprindere a picturii italiene de tradiţia bizantină, operă ce-a fost continuată, cu încă şi mai mare hotărîre, de elevul său, Giotto. Un vechi comentator, Ottimo, reluat apoi de Vasari, afirmă că a fost «pictor… foarte nobil», dar cu deosebire «arogant şi… plin de dispreţ». Giotto di Bondone del Colle s-a născut la Vespignano (lîngă Florenţa) în jurul anului 1266 şi a murit în 1337 la Florenţa, după o activitate intensă, ale cărei mărturii principale se găsesc azi la Assisi, Padova şi Florenţa; prin opera sa, reînnoirea picturii italiene reprezintă deja un lucru cert. După numeroase studii, majoritatea criticilor este de acord că între Dante şi Giotto au existat legături de prietenie şi stimă” (E.A. Panaitescu). “Giotto di Bondone, pictorul florentin contemporan şi prieten cu Dante, poate fi considerat creatorul marii picturi toscane: din el s-au inspirat apoi Masaccio, Pier della Francesca, pînă la însuşi Michelangelo. Reprezentarea realităţii, în concreteţea ei, plasticitatea desenului, forţa culorii sînt trăsături care apropie stilul său de acela al marelui poet, prieten şi concetăţean al său. Sînt cunoscute mai ales frescele sale de la Assisi şi Padova, oraş în care se pare că s-a întîlnit cu Dante în exil şi unde ne-a lăsat un portret al prietenului său” (Chiavacci Leonardi). “Cîte cunoştea Dante despre un pictor şi despre celălalt nu putem şti; e sigur că pentru amîndoi a avut o mare stimă. Şi despre cei doi oferă în fond o judecată critică pozitivă şi îi plasează deasupra contemporanilor, întrucît îi numeşte doar pe ei doi şi îi face exemple concludente pentru adevărul afirmaţiei sale despre caracterul provizoriu al celebrităţii, despre gloria efemeră pe care artiştii o obţin şi de care uneori se lasă exaltaţi în mod iraţional, pînă la trufie. După cei doi miniaturişti, tot ca o probă exemplară a adevărului despre convingerea privind decăderea rapidă a faimei artistice, Dante include doi pictori şi îndată pe urmă doi poeţi, dar în acest ultim caz adaugă (şi lucrul trebuie să se confirme şi în celelalte cazuri) că celor doi poeţi gloria le-a fost furată de alt poet. În fine închide toată exemplificarea cu versuri ce reiau tema caracterului provizoriu al faimei şi o consideră o adiere de vînt, extrem de schimbătoare şi inconsistentă” (T. Di Salvo).

Pg_XI_14

«aşa i-a smuls un Guido celuilalt gloria limbii; şi poate s-a născut deja cel care pe ambii îi va izgoni din cuib» (v. 97-99). Un poet Guido a fost întrecut de alt poet Guido şi poate că deja a apărut al treilea, care îi va depăşi pe ceilalţi doi. “Guido Guinizzelli, născut la Bologna între 1230 şi 1240, mort în1276, a fost iniţiatorul şcolii poetice Dolce Stil Novo (al cărei exponent de vîrf a fost Dante), atît prin concepţia asupra iubirii, cît şi prin folosirea rafinată a limbii populare. Dante îl laudă cu deosebire în Convivio (IV, 20, 7) şi în De Vulgari Eloquentia (I, 9; 15; II, 5) şi îi va exalta poezia în cîntul XXVI din Purgatoriu. Guido Cavalcanti, fiul acelui Cavalcante dei Cavalcanti pe care Dante l-a pus în Infern, printre ereziarhi (cîntul X, v. 52-72), a fost un mare exponent al curentului Dolce Stil Novo, prieten şi maestru al lui Dante. Născut cu puţin înainte de 1260, a murit în 1300. Expresia poate s-a născut deja cel care pe ambii îi va izgoni din cuib pare să facă aluzie, după mulţi comentatori vechi şi moderni, la cel care, dacă e un pictor, va pune în umbră faima lui Giotto, dacă e poet, va întrece faima lui Guido Cavalcanti. Dacă ne gîndim însă la cei doi Guido, trebuie să depăşim dificultatea faptului că gloria lui Guinizzelli nu poate fi întunecată, căci a fost deja distrusă de Cavalcanti. Totuşi e mai exact să înţelegem, pe urmele unor vechi interpreţi, că aici Dante face aluzie la el însuşi, care îi va depăşi în măreţie pe cei doi poeţi precedenţi. Această afirmaţie nu este o trufaşă exaltare de sine, ci o conştiinţă a propriilor capacităţi poetice (cf. şi cîntul XXIV din Purgatoriu, v. 52-54); totuşi judecata se desfăşoară în contextul unei meditaţii profunde în jurul caducităţii faptelor şi a gloriei pămînteşti, astfel încît Dante recunoaşte că nu se poate sustrage acestei legi a vremii şi, la fel cum Cimabue, Guinizzelli şi Cavalcanti au fost deja uitaţi, curînd la fel se va întîmpla cu Giotto şi cu el însuşi” (E.A. Panaitescu).

Pg_XI_15

«Nu-i faima omenească alta decît o adiere de vînt, care odată bate încoace, odată bate încolo şi-şi schimbă numele cînd îşi schimbă locul. Ce glorie vei mai avea tu, fie că te lepezi de-o carne veche sau ai murit înainte de-a geme ‘papa’ şi ‘bebe’, pînă să treacă o mie de ani? care-i răgaz mai scurt pentru eternitate, decît clipitul unei gene pentru cercul mai lent din ceruri» (v. 100-108). Notorietatea oferă un avantaj capricios, care apare pe neaşteptate şi tot astfel dispare, ca bătaia vîntului. Indiferent dacă omul moare bătrîn sau în prima copilărie, faima lui se pierde într-o mie de ani. Iar acel răstimp este mai scurt decît o clipire de ochi, pe cercul ceresc al stelelor fixe (care îşi încheie mişcarea de revoluţie în 360 de secole). “Aşa cum vîntul capătă diverse nume (tramontana, libeccio etc.), la fel faima azi capătă numele lui Cimabue, mîine al lui Giotto sau al lui Dante, dar rămîne mereu un lucru labil, destinat unei destrămări rapide” (T. Di Salvo). “Fie că mori bătrîn, fie că mori copil, e acelaşi lucru: înainte să treacă o mie de ani, nu va rămîne nici o faimă după tine” (Torraca).

Dante-Giotto

Trufie pedepsită (4)

Miniatura_francese2

Pg_XI_10

«Eu sînt Omberto; şi nu doar pe mine trufia m-a păgubit, ci pe toţi fîrtaţii mei i-a tras la pierzanie. Şi pentru ea trebuie să port povara, pînă cînd Domnul va fi răsplătit, ce n-am făcut de viu, aici între morţi’. Ascultînd, mi-am aplecat faţa; iar unul dintre ei, nu ăsta ce vorbea, s-a răsucit sub greutatea ce-l ţintuia» (v. 67-75). Omberto s-a prezentat cu numele şi l-a asigurat pe Dante că nu doar el însuşi a fost pedepsit pentru trufie, ci şi tovarăşii săi, care îi împărtăşeau păcatul. El va avea de purtat bolovanul în Purgatoriu, pînă cînd va fi spălată insulta pe care i-a adus-o lui Dumnezeu, prin comportarea sa arogantă. Pentru a-l auzi mai bine, Dante s-a aplecat spre el; între timp un alt păcătos s-a smucit să-l vadă. “Caracterizarea psihologică a lui Omberto Aldobrandeschi se realizează întîi de toate prin intermediul limbajului său aspru, dificil, mereu întrerupt de înălţarea neaşteptată a vocii, într-o mişcare de veche trufie: de nu m-ar opri… l-aş privi… am fost latin… eu sînt Omberto… trebuie să port povara… ce n-am făcut de viu… şi de închinarea lui, la fel de neaşteptată, într-o evidentă căutare a umilinţei: îmi înmoaie spinarea arogantă… spre a-l umple de milă pentru această povară… nu ştiu de numele lui v-a ajuns pe la urechi. Nu ironia îi însufleţeşte discursul, cum crede Marzot, ci sentimentul dramatic al unei victorii neizbutite împotriva lui însuşi, oscilaţia lentă, fără deznodămînt, între războinicul de odinioară, obişnuit să poruncească, şi penitentul care parcă se contopeşte cu bolovanul care îl striveşte de pămînt; nu mai există însufleţirea de odinioară, dar în micul con de umbră proiectat în sufletul lui se mişcă mîndria de caracter a fostului boier (orgoliul pentru sîngele vechi şi faptele de seamă ale străbunilor), el fiind încă la începutul acelui proces de ascensiune, care în schimb a eliminat deja atîtea lucruri contingente la Oderisi şi la Provenzan Salvani” (E.A. Panaitescu). “Conceptul creştin de «răsplată» se referă la faptul că, după iertarea sa, omul trebuie să compenseze, aşa cum poate, prin rugăciuni, suferinţă, fapte bune, jignirea adusă lui Dumnezeu: atunci cînd «datoria» n-a fost plătită pe pămînt (de viu), este ispăşită în Purgatoriu (între morţi)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XI_11

«şi m-a văzut şi m-a cunoscut şi m-a strigat, ţinîndu-şi ochii anevoie ridicaţi la mine, ce mergeam aplecat cu ei. ‘Vai!’, i-am spus eu, ‘nu cumva eşti Oderisi, gloria cetăţii Gubbio şi gloria acelei arte, care se cheamă alluminar pe la Paris?’. ‘Frate’, mi-a spus el, ‘mai zîmbitoare sînt hîrtiile vopsite de Franco bolognezul: gloria e-acum toată a sa, a mea doar în parte» (v. 76-84). Dante l-a identificat surprins pe Oderisi da Gubbio, faimosul miniaturist. Acela a respins însă elogiile călătorului şi l-a asigurat că rivalul său din vremea activităţii artistice, Franco din Bologna, l-a depăşit prin talentul lui, care a ajuns între timp la modă. “«Observaţi ce eficient exprimă repetiţia lui şi de trei ori atît efortul, aş spune, fizic al duhului, cît şi tresărirea surprinsă de uimire şi afecţiune şi bucurie de care e cuprins» (Pernicone). Într-adevăr, prin mijloace foarte simple (un polisindeton şi trei verbe la acelaşi timp, passato remoto), Dante ne-a comunicat o impresie de repeziciune, de confluenţă rapidă, a trei momente care devin unul singur, al vederii, care totodată e recunoaştere şi invitaţie la a sta de vorbă” (T. Di Salvo). “Oderisi (sau Oderigi) din Gubbio a fost un celebru miniaturist, care a trăit pe la jumătatea secolului al XIII-lea. Unele documente îi atestă prezenţa la Bologna, între 1268 şi 1271, şi la Roma; se pare că s-a oprit şi la Florenţa. A murit în 1299. Dante, din cîte putem înţelege din aceste versuri, se pare că l-a cunoscut şi l-a stimat profund, ca principal exponent al miniaturii bologneze, care în acea perioadă era sub influenţa celei franceze. De altfel Franţa domina pe atunci în acest domeniu artistic, drept care alături de termenul italian miniare exista şi forma illuminare, fabricată după termenul francez enluminer, care la rîndul său pare să derive din latinescul alumen, «allume», un material specific folosit pentru a spori strălucirea culorilor folosite de artist” (E.A. Panaitescu). “Franco a fost un miniaturist bolognez, mai tînăr decît Oderisi cu cîţiva ani; potrivit lui Vasari, care afirmă că a văzut multe opere realizate de el, ar fi fost «mai bun meşter» decît Oderisi. Totuşi nu ni s-a păstrat nici o operă, de la Franco sau de la Oderisi, care să li se poată atribui cu absolută certitudine” (E.A. Panaitescu). “Pe bună dreptate spune el hîrtiile, fiindcă miniatura se face pe foi mari de hîrtie, sau mai exact pe pergament. Pennelleggiare pare un verb tehnic, o aluzie la noul mod al lui Franco de a face miniaturile, care tindeau spre desene mai largi, spre reprezentări mai monumentale decît ale lui Oderisi. Franco lucra cu o libertate mai mare decît a lui Oderisi, care era mai tradiţional şi mai legat de vechile tehnici. Istoricul de artă S. Bottari a notat că «ridere la Dante este o calitate internă a luminii, splendoarea luminoasă a culorilor… înseamnă că toată coloristica lui Oderisi, pe cît de strălucită, era încă legată de tehnicile tradiţionale, bizantine, pe cînd miniaturile lui Franco sclipeau prin magia aurită, prin prestigiul fericit şi deschis al culorilor»” (T. Di Salvo). “Se pare că aici Dante face referinţă la tehnica diferită a lui Oderisi, care a folosit desenul, faţă de Franco, bazat mai mult pe tehnica de compoziţie cu penelul. Rezultatul a fost că opera era mai zîmbitoare, cîştiga în luminozitate. Şi Dante, nu e nici o îndoială, prin discursul lui Oderisi (care totuşi are accente de umilinţă), exprimă o judecată critică despre diferenţa de demnitate şi frumuseţe a operelor realizate de ei: al doilea i s-a părut în mod clar mai bun şi şi-a afirmat superioritatea prin folosirea noii tehnici. Dacă aşadar Oderisi a avut meritul că a iniţiat o tehnică, lui Franco îi revine aspectul mai important că a dat viaţă unor opere cu mai mare forţă expresivă” (T. Di Salvo).

Pg_XI_12

«Fireşte n-aş fi fost aşa curtenitor pe cînd trăiam, din marea dorinţă de faimă la care sufletul mi-a aspirat. Pentru aşa infatuare se plăteşte aici pedeapsa; şi nici aici n-aş fi, de nu se-ntîmpla că, putînd păcătui, m-am întors spre Domnul. Vai, glorie deşartă a puterii omeneşti! durează cît stropul de verdeaţă la vîrf, de nu-i urmată de vremuri grele!» (v. 85-93). În timpul vieţii, Oderisi a fost avid de laudă şi faimă artistică, aşa că nu şi-ar fi elogiat niciodată rivalul. Dacă nu s-ar fi căit pentru aroganţa sa, în pragul morţii, n-ar fi ajuns decît în Antipurgatoriu. Dar toată gloria omenească, dacă nu e urmată de o etapă de decădere, se menţine doar cît frunza pe vîrful unei ramuri. “Oderisi, care reprezintă trufia în artă, după trufia de stirpe a lui Omberto şi înainte de trufia politică a lui Provenzano, apare «într-o condiţie spirituală mai desprinsă de rămăşiţele psihologice şi pămînteşti decît la Omberto Aldobrandeschi: el a reuşit să învingă în sine dificilele şi arţăgoasele orgolii de artist, şi la emfaza prietenească prin care Dante l-a salutat ca gloria cetăţii sale şi a artei miniaturii, el îi opune, din proprie iniţiativă, zîmbetul mai luminos al pergamentelor pictate de adversarul său, bolognezul Franco. Amintirile luptelor înverşunate pentru cucerirea primului loc în propria artă şi împrejurările celorlalte reputaţii artistice şi literare i s-au limpezit deja într-o filosofie religioasă a vanităţii. Dar este o filosofie pentru care mai suferă omeneşte, străbătută de melancolie, lipsită de o seninătate liniştită: Oderisi vorbeşte pentru a se convinge şi pe el însuşi, pe lîngă Dante, de ceea ce supravieţuieşte în el, rezistînd ultimei şi supremei eliberări spirituale, ca rămăşiţă omenească şi pămîntească» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Discuţia cu Oderisi – dar în fundal se află Franco, Giotto, Cimabue şi toată activitatea artistică şi literară de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea – se desfăşoară pe o tematică foarte familiară poetului – care nu uită că este om de litere, un intelectual –, cea a întinderii faimei obţinute prin intermediul operelor de artă şi a trufiei care se întemeiază pe frumuseţea unei miniaturi, a unei fresce, a unei poezii. De aceea tonul este mai potolit decît cel cu Omberto Aldobrandeschi: recunoaşterea lui Oderisi se diluează repede în cuvintele ce urmează; o acceptare senină nu doar a valorii adversarilor, ci şi a umbrei care se aşterne peste faimă. Prestigiul se topeşte în faţa eternităţii; la fel şi numele, întrucît adevărata autoare a oricărui fapt care înnobilează este mereu divinitatea” (T. Di Salvo). “Două observaţii lămuritoare: este lipsit de îndoială că Dante pronunţă o condamnare la adresa gloriei, judecînd-o zadarnică din punct de vedere moral, improductivă şi nocivă. Însă, pe urmele marilor teologi ai Evului Mediu, el face deosebirea dintre artă şi artist: este zadarnică gloria la care aspiră artistul, închipuindu-şi că durează pentru eternitate; dar e totdeauna valabilă arta, sau opera de artă, care este fructul inspiraţiei divine şi o celebrare a lui Dumnezeu, ce se revelează prin activitatea artistică. În judecarea artei, pentru Evul Mediu este valabil acelaşi concept care stă la baza interpretării istoriei: ea e mereu istoria sacră, istoria lui Dumnezeu, nu a oamenilor; aceştia sînt doar nişte intermediari. Iar conceptul că faima unui artist poate dura mult timp, mai mult decît de obicei, doar dacă intervin, după perioade civilizate şi bogate în opere artistice, vremuri barbare, vine să explice faptul că amintirea unor artişti se stinge îndată, iar a altora trăieşte îndelung” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina3

Trufie pedepsită (3)

Miniatura_napoletana1

Pg_XI_7

«Cuvintele lor, ce-au răspuns acestora zise de cel pe care-l urmam, nu s-a văzut de la cine veneau; dar ni s-a spus: ‘Pe mîna dreaptă pe lîngă mal cu noi veniţi şi veţi găsi trecătoarea de urcat pentru om viu» (v. 46-51). Duhurile erau cocîrjate sub bolovani şi nu s-a observat cine le-a dat răspunsul. Dar unul dintre ei i-a sfătuit să înainteze împreună, spre dreapta, pe marginea prăpastiei. “Sufletul foloseşte pluralul, se exprimă ca o voce care îşi asumă datoria de a răspunde în numele colectivităţii. Sîntem în prezenţa celor trufaşi, iar acest răspuns anonim şi colectiv vrea să fie un semn al spiritului de umilinţă, cu care încep să se obişnuiască” (T. Di Salvo).

Pg_XI_8

«Şi de nu m-ar opri bolovanul ce-mi înmoaie spinarea arogantă, pentru care sînt obligat să ţin faţa la pămînt, pe acesta, care mai trăieşte şi nu-şi dă numele, l-aş privi spre a vedea de-l cunosc şi spre a-l umple de milă pentru povara mea» (v. 52-57). Penitentul îşi deplînge situaţia de suferinţă şi regretul că nu-şi poate înălţa spinarea, pentru a-l zări pe omul viu, care trece prin Purgatoriu. “Sufletul care vorbeşte în numele tovarăşilor săi de suferinţă (cuvintele lor) este al lui Omberto Aldobrandeschi, fiul lui Guglielmo, aparţinînd nobilei familii ghibeline a conţilor Santafiora. Omberto a fost senior de Campagnatico, în Grossetano, şi cu ajutorul florentinilor a continuat împotriva sienezilor luptele începute de tatăl său. A murit în 1259 şi există două versiuni în jurul morţii sale: după prima, a fost ucis de asasinii trimişi de sienezi, după cealaltă, mai credibilă, a murit eroic, apărîndu-şi castelul împotriva sienezilor. Numele lui Guglielmo, mort între 1253 şi 1256, a ţinut mult timp cronicile toscane, atît pentru îndîrjirea lui împotriva sienezilor, cît şi pentru politica lui ezitantă între Papalitate şi Imperiu” (E.A. Panaitescu).

Pg_XI_9

«Am fost latin şi născut dintr-un mare toscan: Guglielmo Aldobrandesco mi-a fost tată; nu ştiu de numele lui v-a ajuns pe la urechi. Sîngele vechi şi faptele de seamă ale străbunilor m-au făcut aşa de trufaş că, negîndind la obşteasca maică, am ţinut tot omul în asemenea dispreţ, încît am fost ucis; cum, ştiu sienezii şi-o ştie-n Campagnatico orice copil» (v. 58-66). Păcătosul care vorbeşte este Omberto (sau Umberto) Aldobrandeschi. Ascendenţa nobilă l-a împins la o comportare extrem de arogantă, pînă cînd a pierit ucis. “Prezentarea tatălui său, cu numele şi prenumele, nu include atît nuanţa orgolioasă de autoafirmare, care ar fi în contrast cu nu ştiu de… din versul următor, ci conştiinţa faptului că totul, în comparaţie cu eternitatea şi cu valorile care într-adevăr supravieţuiesc, se reduce la nimic, se decolorează şi se pierde în uitare, în aşa măsură încît un om, care în generaţia trecută a fost faimos, acum trebuie amintit cu numele şi prenumele, dacă vrem să mai însemne ceva şi să mai iasă la suprafaţă, din mulţimea de lucruri uitate” (T. Di Salvo). “Obşteasca maică: originea comună, prin care toţi oamenii sînt egali. Mulţi înţeleg pămîntul, din care Dumnezeul l-a plăsmuit pe om (Geneza 2, 7); alţii fac trimitere la Eva, maica tuturor oamenilor vii, şi ne pare interpretarea cea mai probabilă, mai ales prin comparaţie cu XII, 71. Sensul rămîne oricum acelaşi: nici un om nu are dreptul să-i dispreţuiască pe ceilalţi, întrucît sîntem cu toţii fiii aceleiaşi mame” (Chiavacci Leonardi). “Dacă acceptăm versiunea asasinatului, trebuie să înţelegem că doar sienezii şi locuitorii din Campagnatico, martori la eveniment, ştiu în ce mod trist şi-a găsit Omberto pieirea; dacă acceptăm varianta morţii în bătălie, «cum» se referă la curajul cu care s-a luptat” (E.A. Panaitescu). “După un cronicar sienez, Umberto a murit sugrumat în patul lui, de ucigaşi plătiţi de guvernul din Siena; după altcineva, el a fost atacat de gardienii sienezi în interiorul cetăţii şi a fost ucis în luptă, în piaţă, după o scurtă rezistenţă. Decizia de a-l suprima pe contele de Santafiora a fost luată la Siena, pe vremea cînd în guvernul celor Douăzecişipatru stătea Provenzan Salvani, ce va apărea aici, în acelaşi şir de penitenţi, la sfîrşitul cîntului (v. 109-138)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_francese1

Trufie pedepsită (2)

Pg_XI_4

«în chip diferit chinuite la grămadă şi vlăguite pe prima cornişă, spălîndu-şi pîcla strînsă-n lume. Dacă dincolo despre noi mereu de bine se vorbeşte, dincoace pentru ei ce putem zice şi face, de către cei cu vrerea bine înrădăcinată?» (v. 28-33). Penitenţii se vedeau astfel, laolaltă, deşi fiecare era chinuit cu intensitate diferită, în funcţie de faptele sale. Dante subliniază nevoia ca ei să fie ajutaţi, de aici, cu rugăciunile noastre, întrucît şi ei, din Purgatoriu, se roagă pentru ca noi să fim feriţi de ispite. “Centrul dramatic al cîntului, mai curînd decît în confruntările care ocupă a doua sa parte, se rezolvă în terţinele 25-39, al căror motiv principal – suferinţa sufletelor, senina lor resemnare şi emoţionata participare a lui Dante – nu doar că se dispune pe întinderea celor trei cînturi dedicate trufaşilor, dar este recurent pe toate celelalte cornişe, fiindcă de aici se naşte poezia Purgatoriului. Ea de fapt «se mişcă între limitele unui trecut, care durează pentru a face posibilă remuşcarea ce însănătoşeşte, şi viitorul, din care sufletul întrezăreşte cîte o rapidă anticipare. Iar aceste două aspecte se ciocnesc în sufletul penitentului, care este lipsit de o întîmplare intermediară, pe care să-şi poată odihni gîndurile… Trăsătura umană a sufletelor penitente este exprimată sau este exaltată în două suspine: unul de remuşcare, altul de speranţă» (Marzot), drept care noua situaţie poetică se împarte între spectacolul a ceea ce omul a fost pe pămînt – însufleţit, îndrăzneţ, generos – şi sensul de strădanie tăcută, în exerciţiul blîndei penitenţe, care stinge orice agresivitate naturală şi aşază un surîs peste realitatea propriei poveşti, tot mai îndepărtate. Motivele dramatice, care se desprind din această dispunere interioară a sufletelor şi de reprezentarea scenică, se răsfrîng asupra sufletului lui Dante – al cărui simţ omenesc apare pe deplin în două versuri (35-36) – şi pregătesc episoadele următoare” (E.A. Panaitescu). “Pîcla (la caligine) este un cuvînt rar (se găseşte doar aici), de origine doctă (derivat din termenul latin caligine(m)). Indică trufia ca un fum, care se înalţă în faţa ochilor, ne aruncă în ceaţă, se aşterne ca un văl între capacitatea noastră de a vedea limpede şi realitate, deformînd-o şi împiedicîndu-ne s-o cunoaştem. Cuvîntul, prin raritatea lui, legat de alţi termeni şi expresii de acest nivel, din cadrul cîntului, indică faptul că aici devine evidentă căutarea unui ton mai înalt, din partea poetului, a unui amestec lingvistic şi sintactic mai potrivit pentru o situaţie în sine nobilă (îndată va fi vorba despre artişti), şi care pretinde ca atare o adecvare stilistică” (T. Di Salvo).

Pg_XI_5

«Se cuvine să-i ajutăm la spălarea petelor aici purtate, încît purificaţi şi uşori, să poată ieşi spre roţile-nstelate. ‘Hei, justiţia şi mila să vă elibereze iute, încît să vă mişcaţi în voie aripa, ce după dorinţa voastră să vă-nalţe» (v. 34-39). Virgiliu li s-a adresat penitenţilor, cu o formulă de captare a bunăvoinţei, şi le-a urat ca Bunul Dumnezeu să-i înalţe cît mai curînd spre el. “Aceste două terţine (v. 31-36) intervin în povestire cu obişnuitul comentariu pedagogic, făcut pe tonul mediu deja folosit în X, 106-111, care stabileşte cu cititorul simplu o legătură vie şi directă” (Chiavacci Leonardi). “Justiţia şi mila sînt atributele inseparabile ale lui Dumnezeu, a căror strînsă legătură este mereu subliniată de Dante (vezi şi X, 93)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XI_6

«arătaţi-ne pe ce parte se ajunge mai iute la scară; şi dacă-s mai multe trecători, învăţaţi-ne care-i cu urcuş mai blînd; fiindcă acesta care vine cu mine, pentru povara cărnii de la Adam ce-o îmbracă, la urcuş, fără de voia sa, e vlăguit’» (v. 40-45). Apoi călăuza le-a cerut indicaţii în legătură cu drumul de ascensiune, explicînd că era însoţit de un om viu, pentru care era nevoie de o cale mai uşoară. “Întrebarea lui Virgiliu (arătaţi-ne drumul), cu o subordonată (acela care e mai scurt şi mai puţin abrupt) se plasează de această dată între o premisă cu urări şi o concluzie cu justificări. La dorinţa ca sufletele (şi se exprimă astfel o participare afectivă a celor doi călători la povestea lor făcută din sacrificiu şi durere) să obţină repede eliberarea, se adaugă o propoziţie care limpezeşte încetineala lui Dante (nu poate, încă e în viaţă). Toată această elaborare corespunde necesităţii de înălţare a tonului, de a conferi întîlnirii cu Oderisi, un artist rafinat, contextul de nobleţe care este necesar pentru discursul ce diferă, în funcţie de indicaţiile retoricii şi impune complexitatea şi amplificarea” (T. Di Salvo).

Maestro_fiammingo

Trufie pedepsită (1)

Miniatura_napoletana2

Prima cornişă. Rugăciunea înfumuraţilor. Întîlnirea cu Omberto Aldobrandeschi. Lecţia de umilinţă a lui Oderisi da Gubbio: Cimabue a fost detronat de Giotto în pictură, Guido de alt Guido în literatură. Faima omenească e o adiere de vînt. Povestea de căinţă a unui îngîmfat: Provenzan Salvani.

Pg_XI_1

«‘O, tatăl nostru, care în ceruri stai, nu îngrădit, ci pentru mai marea iubire pe care primelor făpturi de acolo sus o porţi, slăvite să-ţi fie numele şi puterea de orice creatură, cum se cuvine a mulţumi suavei tale suflări. Vie-ne pacea împărăţiei tale, căci noi n-o putem dobîndi cu puterile noastre, de ea nu vine, cu toată iscusinţa noastră» (v. 1-9). Cîntul începe cu o parafrază poetică a celebrei rugăciuni creştine. Tatăl nostru, care te afli în ceruri, nu fiindcă eşti limitat de acestea (Dumnezeu fiind infinit, nu poate fi limitat de nimic), ci pentru că iubeşti mai mult cerurile şi îngerii, toate creaturile să slăvească numele şi puterea ta, aşa cum recunoştinţă îi datorăm spiritului tău plin de iubire. Să ne fie dăruită împăcarea din cadrul împărăţiei tale, fiindcă noi, doar cu puterile şi străduinţele noastre, nu putem ajunge pînă la ea. “La fel ca fiecare categorie de păcătoşi, distribuiţi pe cele şapte cercuri sau cornişe, şi aceasta, a trufaşilor, pronunţă o rugăciune, Tatăl nostru. La fel ca şi celelalte rugăciuni, aceasta se referă la condiţia morală a păcătoşilor care o recită. Aici tema dominantă este vindecarea de trufie, care se obţine prin descoperirea umilinţei. Deja în cîntul precedent, Dante condamna înfumurarea oamenilor care, încrezîndu-se prea mult în raţiunea lor, nu-şi dau seama de limitele proprii. Trebuie de fapt să recunoaştem că sîntem viermi, din care se naşte apoi fluturele, adică nişte creaturi al căror destin începe aici, pe pămînt, şi se completează, se realizează în Paradis, unde sufletul zboară fără piedici pînă în faţa lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Conştiinţa limitelor umane şi vibranta nelinişte în faţa valorilor supreme susţin parafraza după Tatăl nostru, cea mai înaltă rugăciune evanghelică, mărturisirea umilinţei individului în faţa lui Dumnezeu şi voce corală a întregii creştinătăţi. Un amplu filon critic, plecînd de la Tommaseo, denunţă valabilitatea poetică a acestor terţine, care se dispun ca o desfăşurare doctrinară a simplităţii hieratice a cuvintelor lui Isus (Matei 6, 9-13; Luca 11, 2-4) şi justifică începutul cîntului XI ca produs al unui gust specific medieval, care tindea să parafrazeze, într-o modalitate «între doctrină şi retorică» (Parodi) cele mai cunoscute rugăciuni biblice. Fără îndoială comentariul cuvintelor sacre este în parte teologic – călăuzit de terminologia exactă a filosofiei scolastice – şi în parte moral – ca în accentul îndurerat pe aspra pustietate, pe care omenirea trebuie s-o străbată şi pe eforturile ei inutile (v. 15) în lipsa ajutorului divin – dar contextul în care se plasează drama slăbiciunii omeneşti, abandonarea plină de încredere în Dumnezeu (v. 7-9; v. 13, 18; v. 19-21) şi rimul lent în care se desfăşoară rugăciunea, nu cînt de exaltare, ci expresie anevoioasă, care aminteşte versul final din cîntul precedent, plîngînd părea a zice: «Nu mai pot», îmbogăţesc parafraza printr-un ton poetic deosebit. Fallani notează că rezolvarea rugăciunii, în ritmul terţinei, cu pauze eficiente, cu reluări şi uşoare variaţiuni şi amplificări, nu a alterat puritatea originară a oraţiei, în timp ce «acest grup care îşi ispăşeşte aviditatea după faima şi gloria pămîntească şi care, din cauza înfumurării, a fost constrîns, odinioară, la acţiuni egoiste şi zadarnice, acum prin rugăciunea pentru cei ce-n urma noastră au rămas intră în ansamblul foarte amplu, coral, al întregii lumi aflate în stadiul de ispăşire». De mare eficienţă este faptul că i-a pus direct pe vanitoşi să spună rugăciunea, fiindcă pauzele de reflecţie îşi găsesc astfel justificarea: raportul dintre Dumnezeu şi creaturile sale, trăit ca raportul dintre tată şi fiu, raportul dintre oamenii care devin astfel fraţi, datoria de iubire şi nevoia de rugăciune reciprocă sînt realităţi pe care trufaşii doar acum le pricep, cu extremă limpezime, în timp ce, cocîrjaţi pînă la pămînt, plîng sub greutatea bolovanului. De aceea, inclusiv în legătura pe care o impune automat rugăciunea Tatăl nostru, «Poetul a ştiut găsi o cadenţă ritmică solemnă, ca a unui psalm gregorian, care se desprinde din realitatea vie a păcătoşilor… recîştigaţi de Har în reprezentarea ultimei lor drame, înainte de viziunea prea fericită» (Fallani). Expresia ultima rugăminte este legată de mulţi comentatori de terţinele 19-22: trufaşii cer din partea lui Doamne drag harul de a-l ajuta pe cel care, pe pămînt, încă e supus ispitei, «deveniţi tandri în urma tandreţii pe care Tatăl le-a arătat-o lor, mîntuindu-i în faţa pericolului extrem» (Marzot); Porena consideră mai degrabă că ea se referă la toată partea finală a rugăciunii (v. 13-21), în care trimiterile la viaţa pămîntească sînt permanente şi directe” (E.A. Panaitescu).

“Prima terţină traduce textul evanghelic în primul vers (Pater noster, qui in caelis est; Matei 6, 9) şi îl comentează în următoarele două. Comentariul e teologic dar, ca totdeauna la Dante, şi strict funcţional: că Dumnezeu stă în ceruri nu înseamnă că este limitat acolo (nu îngrădit), fiindcă el este prezent oriunde şi este infinit; dar asta arată că el îşi iubeşte mai mult cele dintîi creaturi (primele făpturi), adică cerurile şi îngerii, şi acolo se află prezenţa sa cea mai frecventă, unde este iubirea lui mai puternică (cf. un concept asemănător în deschiderea Paradisului I, 1-4). Observaţia este legată de trufaşi, întrucît recunoaşte că alţii, şi nu oamenii, sînt perfecţi şi prin urmare mai iubiţi de Dumnezeu. Nu noi, oamenii mizerabili, par ei a spune, sîntem cei mai mari în univers, după cum ne-am închipuit. Din fiecare vers, cum se va vedea, Dante culege, extrage un asemenea motiv de meditaţie umilă” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XI_2

«Cum îngerii voinţa şi-o jertfesc în faţa ta, cîntînd osana, aşa să facă şi oamenii cu a lor. Dă-ne nouă azi pîinea cea de toate zilele, fără de care prin aspra pustietate merge înapoi cel ce se străduieşte înainte. Şi cum noi răul suferit îl iertăm altuia, la fel ne iartă mărinimos şi nu ne căta vrednicia» (v. 10-18). Aşa cum îngerii, care trăiesc sus, la curtea divină, sînt gata să-şi sacrifice oricînd voinţa în faţa poruncilor lui Dumnezeu, la fel trebuie să înveţe şi oamenii a proceda. Rugăciunea îl imploră pe Domnul să ne dăruiască mana (pîinea) cotidiană – harul divin – fără care nimeni nu poate înainta prin greutăţile vieţii. Aşa cum îi iertăm noi pe alţii, şi Dumnezeu este invocat să ne ierte, prin marea virtute a mărinimiei sale, fără a ne cîntări meritele personale. “Rugăciunea recitată în cor de toate sufletele este o parafrază la Tatăl nostru, însoţită de motive triste şi îndurerate, legate de condiţia de suferinţă care îi marchează pe cei care, după iluzia pămîntească, îşi dau seama de limitele lor personale şi generale” (T. Di Salvo).

Pg_XI_3

«Virtutea noastră, ce lesne se-ncovoaie, n-o ispiti cu vechiul adversar, ci scapă-ne de el, cînd dă năvală. Ultima rugăminte, Doamne drag, nu-i pentru noi, căci n-avem trebuinţă, ci pentru cei ce-n urma noastră au rămas’. Astfel pentru ele şi pentru noi bună izbăvire acele umbre rugînd, umblau sub povară, cum uneori prin coşmar tîrîm» (v. 19-27). Domnul nu trebuie să pună la încercare rezistenţa noastră redusă în faţa diavolului, ci să ne mîntuiască de el. Această ultimă rugăminte, spiritele n-o adresează în beneficiul propriu, căci se află deja în Purgatoriu şi nu mai pot fi deturnate de pe calea spre mîntuire. Însă ele invocă milostivenia lui Dumnezeu în favoarea oamenilor vii, care încă au de înfruntat ispitele damnării. Duhurile penitente umblau prin faţa lui Dante şi a lui Virgiliu, tîrînd bolovani uriaşi, cum doar în coşmaruri putem resimţi, şi pronunţînd o asemenea rugăciune. “Trufaşii nu uită experienţa negativă pe pămînt: pe de altă parte, doar acum ei sînt pregătiţi să ureze ca fiinţele pămînteşti să fie ferite de experienţele negative şi să fie răsplătite cu har; trăiesc aşadar într-o condiţie ambiguă, între memoria trecutului şi conştiinţa mîntuirii” (T. Di Salvo). “Spiritul de caritate, de care sînt îmboldite, face ca aceste duhuri, care pe pămînt nu s-au îngrijit de aproapele lor, acum să fie îngrijorate pentru el, să se roage pentru semenii lor” (Pernicone).

Giudizio_Universale1

Sculpturi vorbitoare (7)

Miniatura_fiorentina

Pg_X_19

«Şi el mie: ‘Greutatea apăsătoare a chinurilor de pămînt îi lipeşte, încît şi ochii mei întîi au fost în tensiune. Dar te uită bine încolo şi ţinteşte cu chipul spre ceea ce vine sub acei bolovani: deja poţi zări cum fiecare e lovit’» (v. 115-120). Păcătoşii se tîrăsc sub greutatea bolovanilor pe care îi au de cărat. Dar privind mai bine sub pietroaie, pot fi văzute sufletele chinuite. “Este limpede echivalenţa cu semeţia caracteristică omului arogant: «qui solebant extendere se in caelum, nunc contrahunt se ad terram» (Benvenuto)” (Chiavacci Leonardi). “Întrebuinţarea rimelor aspre şi pietroase însoţeşte această figuraţie concentrată pe pietre, ca şi aceea a zgîrciţilor şi a risipitorilor care împing bolovanii în cîntul VII din Infern” (Chiavacci Leonardi).

Pg_X_20

«Vai, creştini încrezuţi, bieţi nenorociţi care, bolnavi la ochii minţii, vă încredeţi în paşii greşiţi, nu vă daţi oare seama că sîntem viermi născuţi să formăm fluturi îngereşti, ce zboară spre justiţie fără oprelişti?» (v. 121-126). Aroganţii sînt nişte nefericiţi cu mintea înceţoşată: ei nu înţeleg că oamenii sînt ca viermii născuţi să devină fluturi, în zbor spre justiţia divină. “Imaginea viermilor care devin fluturi poate fi sugerată din observaţia directă, însă Dante o găsea şi în numeroase texte religioase pe care le-a frecventat. Pe de altă parte era un motiv constant în simbologia creştină raportul care se instituia între suflet şi fluture” (T. Di Salvo). “Ca de mai multe ori în faţa chinurilor infernale, izbucneşte o exclamatio din sufletul celui care a devenit scribul celor văzute. Dar aceasta este cu siguranţă unică între toate: în alte locuri găsim milă, oroare, condamnare (cfr. Inf. VII, 19-21; XIV, 16-18; XXXII, 13-15). Aici Dante li se adresează creştinilor, celor care încă aflaţi pe pămînt au timp să-şi schimbe sufletul, într-un mare strigăt de avertisment, amestecat cu milă, cum putem resimţi în faţa unui orb, sau a unui nebun (bolnavi la ochii minţii). Forţa acestei apostrofe stă, pe de o parte, în contrastul imaginii dintre bieţii orbi care se cred măreţi, printre acei viermi, aproape nişte larve fără formă (v. 128) şi creatura îngerească spre care aspirau să devină cîndva; pe de altă parte, în tonul înalt şi plin de milă pe care-l foloseşte poetul, conştient că se află şi el printre acei bieţi nenorociţi, şi totuşi purtător de cuvînt al avertismentului divin” (Chiavacci Leonardi).

Pg_X_21

«De ce sufletul pe sus vă pluteşte, că sînteţi insecte greşite, ca viermele cu forma neîncheiată? Ca pentru a susţine grindă sau acoperiş, ca sprijin uneori se vede o figură adunată cu genunchii la piept, care face, din neadevăr, durere-adevărată să apară la cel ce-o vede; aşa i-am văzut eu făcuţi pe aceia, cînd m-am străduit mai bine» (v. 127-135). Aroganţilor le pluteşte sufletul pe sus, încă din timpul vieţii, înainte de vreme, aşa că ratează metamorfoza. Rămîn doar viermi. Privind mai bine la formele din faţa sa, Dante a observat că erau asemeni stîlpilor cu formă umană, destinaţi să susţină vreun acoperiş, cu genunchii adunaţi la piept, şi care stîrnesc groaza în sufletul celui care, văzînd suferinţa închipuită, şi-o aminteşte pe cea adevărată. “Să se remarce în aceste versuri, din care se compune apostrofa împotriva înfumuraţilor – care în nefericirea lor îşi închipuie că evoluează, şi de fapt regresează, rămîn viermi şi nu devin fluturi, nu ajung la deplinătate şi plutesc – cum se adună şi se contopesc atît observaţia realistă (hrănită din sugestii culturale), cît şi severul pesimism de fond: oamenii, pare să ne spună poetul, n-ar trebui niciodată să uite că sînt creaturi abia schiţate, imperfecte; fii ai pămîntului, nu se deosebesc de viermi; doar harul ceresc îi poate mîntui şi îi poate face eterni, în sfera fericirii, unde virtutea supremă este umilinţa, acceptarea veselă a propriilor limite şi a infinitei superiorităţi a lui Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pg_X_22

«Ce-i drept mai mult sau mai puţin erau gheboşaţi, de cîte ţineau multe ori puţine-n spinare; şi cel mai răbdător în aspect, plîngînd părea a zice: ‘Nu mai pot’» (v. 136-139). Totuşi printre penitenţi unii erau mai cocîrjaţi decît alţii, în funcţie de bolovanii pe care-i purtau în spate. Dar chiar şi cel mai puţin torturat părea a geme printre lacrimi: “nu mai rezist”. “După Chimenz expresia Nu mai pot «trebuie înţeleasă nu în sensul ‘nu mai am forţa să port această greutate, mă las păgubaş’, care ar însemna, cumva, un act de nerăbdare inadmisibilă printre sufletele penitente, ci în sensul ‘greutate mai mare decît aceasta nu am putinţa, nu am forţa de a duce’: mărturisire de neputinţă cu atît mai meritorie, cu cît aceştia, în timpul vieţii pămînteşti, s-au încrezut cu trufie în propriile lor puteri” (T. Di Salvo).

Miniatura_parigina

Sculpturi vorbitoare (6)

Pg_X_16

«Acela ce-n veci n-a văzut noutate a produs aceste vorbe vizibile, nemaipomenite pentru noi, căci aici nu se găsesc. Pe cînd mă desfătam cu imaginile atîtor umilinţe, dragi la vedere şi din cauza meşterului făurar, ‘Iată dincoace, dar merg cu paşi agale’, şoptea poetul, ‘mulţime de oameni: aceştia ne vor trimite spre treptele înalte’» (v. 94-102). Dumnezeu cel omniscient, care nu poate fi surprins de nimic nou, a creat acele sculpturi, ce exprimă o întreagă poveste, prin arta figurativă, cum nu mai găsim pe lumea noastră. În timp ce Dante admira exemplele de umilinţă virtuoasă, minunate atît prin mesajul lor, cît şi prin creatorul lor fără seamăn, Virgiliu i-a atras atenţia asupra unui grup de suflete, care înainta cu încetineală. Poate că acestea le vor indica drumul de urmat. “Sculptura şi pictura reprezintă momentul, nu înlănţuirea de gesturi: Dante însă închipuie, cu ajutorul miracolului, că este imprimată succesiunea faptelor într-un singur grup sculptural. Acest al treilea exemplu este aşadar cu mult deosebit de celelalte două; se pare că Dante a vrut cumva să înlesnească în fantezia cititorilor producerea miracolului, scurtînd cît mai mult cu putinţă timpul dialogului, ca pentru a comprima într-o singură scenă atitudinile şi replicile care se înşiruie: de aici expresia pregnantă aceste vorbe vizibile” (Momigliano). “Arta, conform conceptului platonician, pe care însă Evul Mediu l-a preluat prin reelaborarea lui Aristotel, este imitaţie, deşi imperfectă, a naturii, care la rîndul său este copie imperfectă a lui Dumnezeu. Însă basoreliefurile sînt produse în mod direct de Dumnezeu şi prin urmare participă la perfecţiunea ideii divine. Dante are fără îndoială în minte, închipuindu-şi respectivele sculpturi, arta vremii sale. (…) Să nu uităm că Dante asista la renaşterea sculpturii în vremea sa, mai ales prin Andrea Pisano, şi a picturii prin Cimabue şi Giotto” (E.A. Panaitescu).

Pg_X_17

«Ochii mei, ce erau mulţumiţi a privi noutăţi la care mult poftesc, s-au răsucit spre el cu grabă. N-aş vrea însă, cititorule, să te smulgi din gîndul bun, auzind cum hotărăşte Domnul plata datoriei» (v. 103-108). Privirile lui Dante, care se delectau cu învăţătura sculpturilor, s-au întors repede spre Virgiliu, în dorinţa de-a vedea lucruri noi şi nemaipomenite. Însă poetul îl îndeamnă pe cititor să nu renunţe la bunele intenţii de penitenţă, doar la auzul modului îngrozitor în care Dumnezeu a hotărît să fie pedepsite păcatele pe lumea cealaltă. “Apelul către cititor e destinat nu doar să formuleze un avertisment moral, nu e doar o invitaţie să mediteze la lucrurile eterne şi la caracterul inutil al celor pămînteşti, cît expresia voinţei de a institui un raport între pămînt şi lumea de dincolo; cu alte cuvinte, suferinţele sînt mereu văzute ca instrumentul necesar pentru refacerea valorilor morale şi sociale” (T. Di Salvo).

Pg_X_18

«Nu zăbovi la forma suferinţei: gîndeşte-te la rezultate; gîndeşte-te că ce-i mai rău nu poate merge dincolo de marea sentinţă. Eu am început: ‘Maestre, cele ce văd venind spre noi nu-mi par persoane şi nu ştiu ce-s, aşa mi-e vederea de-nşelătoare’» (v. 109-114). Cititorul nu trebuie să-şi oprească mintea la aspectul exterior al torturilor, ci să se gîndească la fericirea ce va urma după mîntuire. Chinurile oricum vor înceta la Judecata de Apoi, Purgatoriul este un tărîm provizoriu. Reluîndu-şi vorba către Virgiliu, Dante îi mărturiseşte că nu-şi dă seama ce e cu bolovanii care se deplasează spre ei, căraţi în spinare de păcătoşii cocîrjaţi. “În urma judecăţii individuale, pronunţate după moarte, sufletul, dacă nu este condamnat în eternitate la Infern sau dacă nu este considerat imediat demn de Paradis, trebuie să sufere chinurile din Purgatoriu, care se va termina însă în ziua Judecăţii de Apoi; de aceea penitentul va trebui să îndure aceste pedepse, în cea mai rea ipoteză, doar pînă în acel moment” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_Bruxelles

Sculpturi vorbitoare (5)

Pg_X_13

«Eu zic de Traian, împărat; şi o văduvioară îi stătea la frîie, cu lacrimi zugrăvită şi cu durere. În preajmă-i apărea mulţime de cavaleri, iar vulturii pe fundal de aur în bătaia vîntului fluturau peste ei» (v. 76-81). Următoarea sculptură prezintă dialogul dintre împăratul Traian şi văduva care a venit să ceară să i se facă dreptate. Împăratul este înconjurat de suita numeroasă şi de întreaga tabără militară. “Se vede tot angrenajul care însoţeşte marile autorităţi: în jurul împăratului călare, se află demnitarii tot pe cal, ofiţerii înalţi; deasupra lor flutură drapelele” (T. Di Salvo). “În realitate vulturii de pe însemnele militare romane, fiind de metal, nu se mişcau; Dante îi închipuie aşa cum erau pe vremea sa, adică înfăţişaţi pe drapele, ca să poată flutura” (E.A. Panaitescu). “Văduvioară: diminutivul insistă pe influenţa măruntă a femeii, în faţa măreţului împărat. Dar tocmai această condiţie de extremă umilinţă (văduva era în antichitate pe ultima treaptă socială, fiindcă nu era apărată de nimeni) se dovedeşte a fi mai puternică. Figura împăratului călare, avînd la frîie o femeie îngenuncheată, este prezentă în multe basoreliefuri de pe arcele romane din era imperială, unde femeia simbolizează o provincie cucerită. Este posibil ca din această scenă, pe care Sfîntul Grigorie a văzut-o trecînd prin Forul lui Traian, a provenit sau s-a îmbogăţit legenda aici amintită” (Chiavacci Leonardi).

Pg_X_14

«Sărmana între toţi aceia părea a zice: ‘Stăpîne, răzbună-mi copilul mort, pentru care sînt sfîşiată’. Iar el răspunzîndu-i: ‘Mai aşteaptă să mă-ntorc’. Iar ea: ‘Stăpîne’, ca o persoană în care durerea dă ghes» (v. 82-87). Femeia îi solicită împăratului să-i pedepsească pe ucigaşii fiului ei. Traian îi răspunde că trebuie să plece în bătălie; îi va examina situaţia la întoarcere. “Figura sculptată, ca şi aceea dinainte a îngerului, parcă vorbeşte. Dar de această dată nu o singură replică, ci un întreg dialog transpare din acele imagini” (Chiavacci Leonardi). “Exemplul lui Traian, deşi se concentrează pe tema umilinţei, depăşeşte modesta, dar semnificativa ocazie, şi devine un indicator al stării de dezordine şi nedreptate din societatea secolului al XIII-lea, iar pe de altă parte, al exigenţei danteşti privind restauraţia imperială, singura garanţie a unei societăţi întemeiate pe demnitate şi justiţie. Din punct de vedere artistic, dialogul dintre Traian, surprins în demnitatea sa imperială, şi biata văduvă înlăcrimată este un exemplu de reprezentare sacră sau de povestire, pe baza unui model care se regăseşte în nuvelele din Duecento” (T. Di Salvo).

Pg_X_15

«‘şi dacă nu te-ntorci?’. Iar el: ‘Cine va fi în locul meu, dreptate-ţi va face’. Iar ea: ‘Binele făcut de altul la ce te-ajută, dacă-l uiţi pe al tău?’. La care el: ‘Fii pe pace; trebuie să-mi fac datoria înainte de-a pleca: justiţia o cere şi mila mă reţine’» (v. 88-93). Văduva insistă să i se facă dreptate pe loc. Împăratul o amînă din nou: dacă el va păţi ceva în luptă, femeia va fi ascultată de succesorul său la tron. Dar văduva stăruie: binele pe care altul eventual i-l va face nu-i va fi de ajutor sufletului împăratului. Convins de aceste argumente, unind spiritul dreptăţii cu pietatea creştină, Traian alege să rezolve cazul văduvei, înainte de plecarea în bătălie. “Modul cum sînt reprezentate cele două personaje, împăratul şi văduva – unul înconjurat de oaste şi cavaleri, avînd pe fundal drapelele care flutură, şi celălalt, biata femeie care se gîrboveşte, dar demonstrează fermitate şi îndîrjire, pe lîngă logică punctuală şi capacitatea de-a oferi răspunsuri foarte convingătoare – se desfăşoară cu o mare contribuiţie de elemente sugerate printr-o retorică expertă. Din această perspectivă, scena, atît de proaspătă şi rapidă, în distincţiile exprimate şi dialogul esenţializat, este fără comparaţie în ansamblul poemului” (T. Di Salvo). “Justiţia o cere: justiţia pretinde asta, iar mila mă opreşte din drum (adică justiţia singură n-ar fi fost de-ajuns pentru a-l opri). Acest vers concluziv (…) este sigiliul dantesc, interpretarea întregii scene. Cele două calităţi îngemănate, justiţia şi mila, specifice Dumnezeului creştin şi dantesc (cfr. Purg. III, 121-129 şi Par. VII, 103-111), se manifestă la omul care pe pămînt îşi ocupă locul cu toată demnitatea, ca principe al imperiului. (…) Şi totuşi acesta rămîne un exemplu de umilinţă: pentru că doar umilinţa îi permite marelui împărat să se aplece, din gloria suitei sale ce freamătă să plece la război, pentru a asculta o biată văduvă, pentru a-i răspunde, pentru a-i face pînă la urmă pe plac” (Chiavacci Leonardi).

Luca_Signorelli1