Apare Beatrice (6)

«Aşa-i apare mama fiului trufaşă, cum ea mi-a părut mie; căci e amar gustul de milă aspră. Ea a tăcut; şi îngerii au cîntat îndată In te, Domine, speravi; dar dincolo de pedes meos n-au trecut» (v. 79-84). Mama îi apare crudă şi nemiloasă copilului pe care-l ceartă. La fel i s-a arătat Beatrice lui Dante. Afecţiunea maternă severă este amarnică. Îngerii din carul triumfal au intonat repede un psalm biblic, pe care l-au întrerupt la un anumit pasaj. (“Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată. Izbăveşte-mă, în dreptatea Ta! Pleacă-ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stîncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea! Căci Tu eşti Stînca mea, Cetăţuia mea, şi pentru Numele Tău mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii. Căci Tu eşti Ocrotitorul meu! În mîinile Tale îmi încredinţez duhul: Tu mă vei izbăvi, Doamne, Dumnezeule adevărate! Eu urăsc pe cei ce se lipesc de idoli deşerţi şi mă încred în Domnul. Fă-mă să mă veselesc şi să mă bucur de îndurarea Ta, căci vezi ticăloşia mea, ştii neliniştea sufletului meu şi nu mă vei da în mîinile vrăjmaşului, ci îmi vei pune picioarele la loc larg.”) “Mila este la Dante un cuvînt încărcat de nuanţe semantice: poate fi compătimire, nelinişte, atitudine respectuoasă, patimă. Aici este afecţiunea care provoacă intervenţii de pedeapsă, sugerate sau dictate de nevoie şi executate cu suferinţă participativă, chiar dacă se ascunde în spatele unor înfăţişări dure şi severe” (T. Di Salvo). “Îngerii care au apărut pe carul triumfal după cîntecul «Veni, sponsa, de Libano» (v. 16-18) o roagă pe Beatrice să se îndure de păcatele trecute şi ruşinea actuală a lui Dante, intermediind pentru el cu primele nouă versete din Psalmul 30, care exprimă un încrezător abandon pe seama milei divine. Îngerii îşi încep cîntarea de la cuvintele «Doamne, în Tine mă încred» şi o încheie cu expresia din versetul 9, «îmi vei pune picioarele la loc larg»” (E.A. Panaitescu). Îngerii “nu vorbesc, ci cîntă. Acest fapt este un indiciu sigur că aici se celebrează un ritual ecleziastic, cel al sufletului care se purifică, supunîndu-se îndemnurilor conştiinţei ce mărturiseşte autenticitatea gestului, dar incluzîndu-l într-o serie de mişcări, cuvinte, cîntece, procesiuni: aceleaşi pe care Biserica le transformă în momente emblematice prin intermediul liturghiei, le fixează într-un ritm, ale cărui cadenţe sînt stabilite de un ceremonial plin de simboluri dispuse ierarhic, cu o tehnică avînd multe în comun cu reprezentarea sacră şi unde orice eveniment îşi pierde tonurile inclusiv aspre ale actualităţii şi se prezintă cu înfăţişarea de determinare concretă a unei valori universale şi eterne. Iar în cadrul ritualului, fiecare parte nu e încheiată ca atare, se leagă de următoarea, pentru care constituie o premisă. Astfel după intervenţia amarnică şi aspră a Beatricei (momentul dramatic al opoziţiei şi al respingerii), acum vine cîntarea îngerilor (momentul de intercesiune şi atenuare), care îndeamnă la milă. A păcătuit, a fost certat, s-a căit, fie-ţi milă!” (T. Di Salvo).

«Cum zăpada prin trunchiurile verzi pe spinarea Italiei îngheaţă, suflată şi-adunată de vînturile Sclavoniei, apoi muiată în sine se scurge, cînd suflă pămîntul fără de umbră, încît parcă focul topeşte ceara; aşa am fost fără de lacrimi şi suspine, pînă să cînte cei ce intonează melodia eternelor rotiri» (v. 85-93). Zăpada de pe coastele muntoase italiene îngheaţă pe ramurile copacilor, sub bătaia vînturilor din Slovenia. Apoi se înmoaie sub adierea vîntului ecuatorial (pămîntul fără de umbră) şi picură, ca lumînarea topită de flacără. La fel a îngheţat sufletul lui Dante, la vorbele reci rostite de Beatrice, care i-au secat lacrimile şi suspinele. Abia intonarea psalmului de speranţă, de către îngerii din carul triumfal, îl readuc în fire. “Comparaţia, foarte precisă în realismul său neted, se face între îngheţul zăpezii de pe copaci şi împietrirea simţurilor poetului, din cauza cuvintelor îngheţate ale Beatricei. Dar asemănarea, potrivit gustului dantesc şi medieval ce tinde spre portretul complet, prin adăugarea tuturor elementelor subordonate sau colaterale, sugerate treptat de termenul principal (aici: zăpada îngheţată) şi care vor să-i sublinieze cauzele, modificările, determinările, consecinţele (de parcă autorul se simte obligat faţă de cititor să-i ofere nu doar esenţialul, ci şi toate amănuntele), ajunge să se prezinte într-o imagine autonomă. Ştim însă că nu e vorba de estetism, de o reprezentare complăcută a unui element desprins de celelalte şi descris individual, ci de un aspect esenţial pentru cultura medievală, ce tinde spre enciclopedism: acolo orice parte este un semn al întregului şi oricărui obiect trebuie să i se redea aspectul şi legăturile cu restul lumii. Eventual nu de estetism putem vorbi, ci de supraabundenţă” (T. Di Salvo). “Expresia din versul 89 a fost explicată de vechii comentatori prin faptul că în regiunea africană umbrele se micşorează şi aproape că dispar, atunci cînd soarele bate perpendicular, în orele amiezii. Totuşi izvorul de inspiraţie al lui Dante este poate Isidor, care în Etimologii (IV, 50) aminteşte credinţa conform căreia în regiunile calde, timp de trei zile în şir, nu există nici o umbră. Şi Lucan (Farsalia IX, 528-531) arată că în Egipt umbrele proiectate de lucruri sînt mult mai mici” (E.A. Panaitescu).

«dar după ce-am priceput că-n dulcile oftaturi mă jeleau pe mine, mai mult decît de-ar fi zis: ‘Doamnă, de ce-l schingiuieşti?’, gerul ce mi s-a strîns în jurul inimii s-a făcut suspin şi apă, şi cu frică pe gură şi pe ochi a ieşit din piept» (v. 94-99). Dante a înţeles compătimirea la adresa lui, ce se desprindea din cîntecul îngerilor, care parcă ar fi îndemnat-o pe Beatrice să nu-l mai tortureze. Atunci gheaţa strînsă în suflet i s-a transformat în lacrimi şi oftat şi i-a izbucnit cu durere pe ochi şi pe gură. “Nu este o întîmplare că întîlnirea cu Beatrice este determinată şi printr-o căutată descriere de stări sufleteşti, de evenimente psihologice, după o tehnică îndrăgită de tot stilnovismul şi care se infiltrează mai ales în multe pagini din Vita Nova. Aici reprezentarea sufletului – care se dezgheaţă ca urmare şi din cauza cuvintelor pline de speranţă rostite de îngeri şi a participării lor afectuoase la condiţia morală a pelerinului – se precizează în descrierea efectelor psihologice (suspin şi apă… cu frică… a ieşit din piept), cu o artă în care se întîlnesc gustul cercetării sufleteşti şi obligaţia unei descrieri realiste precise a fenomenului” (T. Di Salvo).