Lacrimi şi suspine de căinţă (2)

«Cum arbaleta se frînge, cînd prea tare-ntinde coarda şi arcul, iar săgeata fără vlagă ţinta o atinge, aşa m-am rupt sub grea povară, lacrimi şi suspine repezind afară, iar vocea mi-a slăbit pe la strîmtoare» (v. 16-21). Dante, sub greutatea reproşurilor, s-a prăbuşit în suspine şi lacrimi, iar vocea i-a slăbit, la fel cum săgeata ajunge vlăguită la ţintă, atunci cînd e azvîrlită dintr-o arbaletă prea încordată. “Metafora dominantă în această primă parte tensionată a cîntului este cea milităroasă, conflictuală, cu spada, cu săgeata lansată de arbaletă şi consecinţele provocate în ţinta lovită. Armele albe erau un fapt cotidian în viaţa medievală şi din ele vorbitorul îşi lua comparaţii, imagini, metafore: chiar şi viaţa psihologică părea ritmată după tema armelor şi a conflictelor, care se materializau în războaie, dueluri, ciocniri. Dar prin intermediul metaforelor sugerate de arme şi de folosirea lor, viaţa interioară, ca aici, devenea concretă, se deschidea mai uşor spre dramatizare, legată de altfel de existenţa dramatică a oamenilor din acele timpuri” (T. Di Salvo).

«Şi ea mie: ‘Prin dorinţa mea, ce te-mpingea la iubirea de bine, mai sus de care nu se poate aspira, ce gropi netrecute sau ce lanţuri ai găsit, pentru ca la nădejdea mersului înainte să renunţi?» (v. 22-27). Beatrice s-a interesat ce obstacole de netrecut i-au închis lui Dante drumul, prin intermediul iubirii, spre Dumnezeu. “Observînd blocajul psihologic al poetului, nodul dureros şi lacrimile care-l gîtuiesc, Beatrice reia vorbirea; va fi ea, şi nu penitentul, cea care va reface povestea rătăcirii lui, care prin intermediul multor puteri seducătoare l-a dus departe de ea, de ceea ce ea simboliza, de valorile absolute promise de ea, spre păcat, spre întunericul conştiinţei, spre pădure” (T. Di Salvo).

«Şi ce foloase ori cîştiguri pe fruntea altora s-au arătat, ca să umbli după ele?’. După ce-am scos un oftat amar, abia am găsit vocea de a răspunde, şi buzele-anevoie au format-o» (v. 28-33). Ce avantaje s-au putut zări, prin renunţarea căii spre virtute, care să-l fi putut ispiti pe Dante? Cu o mare greutate provocată de suferinţă, poetul îşi formulează răspunsul. “Discursul rostit de Beatrice – calculat şi desfăşurat după o evoluţie fidelă faţă de normele retorice – are ritmul unui interogatoriu; de aici numeroasele întrebări, tot mai presante şi mai precise. (…) Pasajul tensionat şi ascuţit ca discursul unui orator, tocmai fiindcă este plin de întrebări, îi reflectă geneza literară şi se situează în cadrul genului literar, care pretinde chestionări, reproşuri, acuzaţii, îndemnuri la dezvinovăţire. În această parte Biserica-Eden (Paradisul Pămîntesc) se transformă într-o Biserică-Tribunal” (T. Di Salvo).