Ape infernale (3)

«Fără odihnă era frămîntarea mîinilor mizerabile, ba încoace, ba încolo scuturînd de pe sine proaspăta arsură. Eu am început: ‘Maestre, tu care învingi toate lucrurile, în afara demonilor duri, care la poartă împotriva noastră au ieşit» (v. 40-45). Damnaţii se agitau fără zăbavă, îndepărtîndu-şi flamele. Dante i se adresează cu o întrebare lui Virgiliu, care a descîlcit pînă acum toate obstacolele, cu excepţia celui de la poarta cetăţii Dite. “O crudă alăturare de fapte opuse, pe de-o parte arsura focului, pe de alta caracterul său proaspăt” (T. Di Salvo).

«…cine-i acela semeţ, ce pare a nu se griji de foc şi zace dispreţuitor şi răsucit, de pare că ploaia nu-l schingiuieşte?’. Şi chiar acela, care şi-a dat seama că-l întreb pe conducătorul meu de el, a strigat: ‘Cum am fost viu, aşa sînt mort» (v. 46-51). Dante se interesează de Capaneo, un suflet arogant, ce stă într-o parte şi pare să ignore torturile Infernului. Acesta îşi dă seama că despre el e vorba în dialogul celor doi poeţi şi le aruncă o sfidare înfumurată, arătînd că pedeapsa divină n-a reuşit să-l înduplece. “Capaneo este unul dintre cei şapte regi care au atacat Teba. Mitul grec e povestit în Tebaida lui Staţiu, unul dintre autorii preferaţi ai lui Dante, de la care el reia figura obraznicului ocărîtor al zeilor (superum contemptor), ce acolo apare înălţat pe zidurile Tebei, sfidîndu-l cu vorbele înfumurate pe însuşi Jupiter, care pînă la urmă se mîniază şi-l loveşte cu un fulger. Că Dante a ales exemplul hulitorului din istoria păgînă nu trebuie să ne surprindă; el interpretează de fapt legea, cum s-a văzut de mai multe ori, în lumina credinţei creştine, stabilind astfel o continuitate între vremea antică şi vremea lui Isus, care împreună formează o istorie unică. De altfel Capaneo este un exemplum şi la antici pentru aroganţa umană, răzvrătită împotriva lui Dumnezeu. Noutatea invenţiei danteşti este în plasarea acelei figuri mitice la nivelul personajelor din cronicile cetăţilor de pe vremea sa” (Chiavacci Leonardi). “Acel pare, de două ori repetat în terţină, a fost considerat de unii critici ca o confirmare a interpretării că trăsătura distinctivă a lui Capaneo ar fi vanitatea; pare ar indica astfel contradicţia dintre aparenţă şi realitate, forţă ostentativă şi slăbiciune ascunsă. În realitate, ca în alte părţi din Dante, termenul are aici doar semnificaţia de-a fi evident, vizibil” (E.A. Panaitescu). “Capaneo nu e din categoria celor ca Farinata, care sînt spirite măreţe şi îmbină aparenţa imperioasă şi solemnitatea figurii fizice cu cea care derivă din intensitatea forţei interioare, din bogăţia unei voinţe efective şi din ascuţimea unei inteligenţe deosebite, deşi frămîntate. Cea a lui Capaneo este măreţia superficială şi formală, nu de substanţă şi profunzime. Aşa încît cuvintele pe care le spune sau care despre el se spun sînt puţine, de parcă ar fi nedemn să legi o conversaţie cu el, aşa cum nu poţi să stai la poveşti cu o mască, fie şi atroce sau înspăimîntătoare, decît pentru a-i nota contrastul dintre ceea ce este şi ceea ce apare” (T. Di Salvo).

«Nici dacă Jupiter şi-ar deşela fierarul, de la care mînios a luat fulgerul ascuţit, de care în ultima zi am fost izbit; şi chiar de-ar stoarce pe alţii, rînd pe rînd, la Mongibello, în neagra oficină, strigînd ‘Bunule Vulcan, ajutor! ajutor!’» (v. 52-57). Chiar dacă zeul suprem l-ar exploata pînă la istovire pe meşterul său, Vulcan, de la care a preluat fulgerul pentru a-l doborî pe Capaneo; chiar dacă Jupiter s-ar folosi de Ciclopii de sub Mongibello (numele arab din Evul Mediu pentru Etna), zadarnic ar fi. “Ceea ce spune e fructul iraţionalităţii sale, a incapacităţii de-a fi cu adevărat un rebel, un spirit măreţ, şi confirmă o lege a lumii de-apoi danteşti: sufletele rămîn fidele dimensiunii lor şi staturii psihologice pămînteşti, iar din acestea viaţa de dincolo surprinde şi fixează în eternitate momentul cel mai semnificativ, pozitiv sau negativ, sub aspect moral. Nu există prin urmare un salt între cele două ţinuturi, pămîntean şi de după moarte, cum nu există un salt de la divinitatea care ghidează istoria oamenilor şi cea care îi face să trăiască dincolo de istorie” (T. Di Salvo).

«cum a făcut în bătălia de la Flegra, şi m-ar săgeta cu toată puterea; n-ar avea pe mine răzbunare fericită’» (v. 58-60). Chiar dacă Jupiter l-ar fulgera pe rebelul ţîfnos – aşa cum i-a doborît odinioară pe Giganţi, în lupta de la Flegra, cînd aceştia au încercat să se caţere în Olimp – plăcerea victoriei nu i-ar fi deplină. “În discursul lui Capaneo, încălecarea tumultuoasă de subordonate şi incidentale, dacă dă impresia unei forţe enorme şi aproape bucuros descătuşate, care nu cunoaşte limite, se desfăşoară, de fapt, prin conexiuni foarte riguroase şi exprimă o mare putere de sinteză şi organizare logică. În tonul lui batjocoritor nu există nici urmă din acea slăbiciune morală pe care unii au vrut s-o vadă. Cum îndreptăţit observă Varese, ‘amploarea frazei slujeşte de această dată la concentrarea expresiei şi pentru a pune în evidenţă, pe fundalul scenei agitate şi ridicole, neclintirea aspră a lui Capaneo’. Opoziţia dintre grupul primelor două condiţionale (se Giove… o s’elli…) şi a treia (e me saetti) este expresia sintetică a caracterului ireductibil al acestui uriaş, care se opune pe sine însuşi, dezarmat, adversarului său omnipotent” (E.A. Panaitescu).

Ape infernale (2)

«Pe spate zăceau unii oameni; alţii şedeau ghemuiţi, iar alţii umblau întruna. Cei ce bîntuiau roată erau mai numeroşi, iar cei care zăceau în suferinţă mai puţini, dar la durere aveau limba mai dezlegată» (v. 22-27). O categorie de păcătoşi e imobilizată pe spate: sînt blestemătorii, care au comis violenţe împotriva lui Dumnezeu. Stau şezînd ghemuiţi cămătarii, care au înfrînt convenienţele sociale, au fost violenţi împotriva meşteşugurilor. Se agită umblînd sodomiţii, care au comis violenţe împotriva naturii umane. Sodomiţii erau mai numeroşi, dar mai puţin urgisiţi, întrucît li se permite să umble printre vîlvătăi. Blasfemiatorii divinităţii sînt mai puţini, dar mai intens torturaţi, căci nu se pot clinti din loc. “Viziunea nu se concentrează pe o cîmpie pustie şi înfierbîntată, ci se extinde şi îmbrăţişează grupul de suflete care o populează şi care poartă, fiecare, prin intermediul propriei suferinţe, sensul intervenţiei punitive a divinităţii, care pe aceste căi reechilibrează ordinea universală încălcată de creaturi; acestea, cum au fost violente pe pămînt, astfel resimt acum (şi vor resimţi în eternitate) semnul unei violenţe, cea divină, care are un sens, acela al voinţei de a-l pedepsi pe cel ce-a comis violenţa şi de-a descuraja – prin exemplul celor pedepsiţi – alte persoane de la forme de agresiune asemănătoare sau mai grave” (T. Di Salvo).

«Peste nisipuri, cu o plutire lentă, ca zăpada la munte fără vînt, ploua cu limbi late de foc» (v. 28-30). Falduri de flăcări coboară peste ei, plutind lin, asemeni ninsorii la munte cînd nu bate vîntul. “Ideea cu ploaia de foc i-a venit lui Dante probabil din Biblie (distrugerea Sodomei, Geneza 19, 24). Dar nouă, şi tipic dantescă, e compararea acestei averse de flăcări cu o ninsoare. Precizarea sanza vento sugerează indirect lentoarea fenomenului (…). Forţa imaginii cuprinse în această terţină se naşte din alăturarea imediată, fără semitonuri interpuse, a doi termeni (foco, neve) care în percepţia noastră comună se exclud reciproc” (E.A. Panaitescu).

«La fel cum Alexandru, prin părţile calde ale Indiei, a văzut pe stolul lui căzînd flăcări întregi pe jos, încît a poruncit să joace pămîntul în picioare ostaşii, căci focul mai bine se stinge pînă a nu se-ntinde; aşa pogora eterna arsură; la care nisipul se aprindea, ca iasca sub amnar, să sporească durerea» (v. 31-39). În expediţia sa din India, Alexandru cel Mare s-a pomenit cu limbi de foc, ce cădeau întregi din cer şi le-a ordonat soldaţilor lui să le bătătorească, întrucît erau mai uşor de stins înainte ca incendiul să se întindă. Tot astfel coborau flăcările infernale, care aprindeau îndată nisipul pentru a mări suferinţa damnaţilor. “Dante găseşte veştile referitoare la Alexandru cel Mare într-un pasaj din Meteororum de Sfîntul Albert cel Mare, dar în acest fragment sînt contopite două evenimente descrise separat, într-o scrisoare atribuită lui Alexandru şi trimisă lui Aristotel: o ninsoare abundentă, după care regele macedonean le-a poruncit soldaţilor lui să calce zăpada în picioare, şi o ploaie de foc, de care s-au ferit ascunzîndu-se sub veşminte” (E.A. Panaitescu).

Ape infernale (1)

Cercul al şaptelea, al treilea ocol. Blestemătorii. Deşertul uscat şi gros. Ploaia de foc. Capaneo. Originea apelor din Infern.

«După ce jalea pentru locurile natale m-a cuprins, am strîns frunzele risipite şi i le-am înapoiat celui care deja amuţise» (v. 1-3). După evocarea întristată a Florenţei, pentru moravurile decăzute în care a sfîrşit, Dante adună, în semn de milă, frunzele risipite de lupta cîinilor cu pustiitorii şi le aranjează în jurul boscheţilor ce-l cuprind pe sinucigaş. “Aici se încheie povestirea lucrurilor văzute în pădurea sinucigaşilor, încît această terţină se leagă ideal, în ce priveşte conţinutul, nu de cîntul care începe, ci de cel precedent. (…) Spitzer a scos în evidenţă paralelismul dintre cele două gesturi făcute de Dante, la începutul şi la sfîrşitul episodului cu sinucigaşii: ‘Dante îşi repară gestul involuntar cu care a deschis rănile, printr-un alt gest, deliberat şi plin de milă, cu care le remediază; episodul ajunge la o încheiere prin actul lui, care îşi propune să aline tulburarea pe care celălalt gest o provocase’” (E.A. Panaitescu).

«Apoi am ajuns la capătul unde se trece din al doilea ocol în al treilea şi unde se vede groaznicul meşteşug al justiţiei. Pentru a reda limpede lucrurile noi, spun că am ajuns pe-un şes, care de pe faţa sa orice plantă respinge. Pădurea dureroasă îi stă ca o ghirlandă roată, la fel ca rîul păcătos faţă de ea: aici ne-am oprit paşii pe margine» (v. 4-12). Cei doi poeţi au înaintat ajungînd la trecerea spre următorul ocol. În faţa ochilor li se deschide o pustietate lipsită de orice vegetaţie, împrejmuită de pădurea sinucigaşilor şi de rîul Flegeton. “Modalitatea pedepsei e definită groaznică, înfiorătoare, dar pedeapsa este mereu văzută (şi de aceea acceptată) de Dante ca justă şi ca oportună intervenţie de sancţiune a divinităţii, în care nu pot apărea nici sentimente, nici gînduri, nici acţiuni disociative faţă de justiţia absolută, cu clarviziunea Lui. Doar inteligenţei noastre limitate şi capacităţii noastre de vizualizare, care generează distorsiuni în sensibilitatea noastră, le apar inacceptabile, le scapă modalităţile concrete şi legătura secretă a deciziilor Lui. (…) Medievalul considera just şi natural ca la acţiunea sacrilegă şi păcătoasă a oamenilor să răspundă forţa teribilă a divinităţii, individualizată şi percepută mai mult în aspectul ei de putere justă, decît în cel de forţă miloasă” (T. Di Salvo).

«Solul era nisip uscat şi gros, nu altfel decît cel ce-a fost deja călcat de picioarele lui Cato. Vai, răzbunare a lui Dumnezeu, cît de temută trebuie să fii de oricine citeşte ce s-a arătat privirii mele! Am văzut mari turme de suflete goale, care plîngeau amar toate laolaltă, dar parcă aveau o diferită trudă» (v. 13-21). Peisajul se întindea într-un deşert arid, la fel ca acela pe unde au umblat soldaţii lui Cato în Africa (atunci cînd acesta a strîns o parte din armata lui Pompei, încercînd să reziste cu disperare împotriva lui Cezar). Grupuri mari de păcătoşi se lamentau de torturile pe care le aveau de îndurat în mod diferit. “Informaţia despre retragerea armatei lui Cato prin deşertul înfierbîntat, Dante a luat-o de la Lucan, care în Farsalia vorbeşte îndelung despre acest marş” (T. Di Salvo). “Criticii au notat, în diverse moduri, evoluţia narativă a acestei prime părţi a cîntului. Dante zăboveşte ciudat în descriere şi precizare. Cum îndreptăţit observă Varese, aici ‘abundenţa pauzelor, a nuanţelor de indicaţii, de concentrare, imprimă de la început un sens de limpezime, de minuţie logică: sînt puncte de trecere, care ne oferă totuşi semnul lucidităţii preocupate a minţii danteşti, în nevoia sa de a-i ajuta şi de a nu-i încurca pe cititori’” (E.A. Panaitescu). “Potrivit mentalităţii medievale, care în acest aspect se aliniază celei germanice, răzbunarea era retorsiunea, căutarea inclusiv violentă a unei despăgubiri sau a unei satisfacţii pentru jignirea suferită de la un om care, împins de mînie sau de alte intenţii malefice, a comis o nedreptate, aşadar l-a jignit şi pe Dumnezeu, care e supremul garant al justiţiei. Să răzbuni sau să te răzbuni nu era considerat un răspuns prin care se continua şi se deschidea spirala violenţei, ci un gest obligatoriu, necesar şi just. Inclusiv Dumnezeu, fiind just, trebuia să devină justiţiar, să pedepsească şi să restabilească toate lucrurile la locul lor cuvenit: răzbunarea coincide astfel cu justiţia, dar cu o justiţie de care este indisolubil legat conceptul unei intervenţii pedepsitoare” (T. Di Salvo).