Cetatea rozei eterne (9)

«Apriga lăcomie ce vă orbește v-a făcut ca pruncul ce moare de foame și alungă doica. Și va fi căpetenie-n forul divin pe-atunci unul, ce drept și-acoperit nu va umbla cu el pe-o cale» (v. 139-144). Goana oarbă după bunurile pămîntești i-a îndemnat pe italieni să acționeze iresponsabil și să lupte împotriva intențiilor nobile ale împăratului. Pe vremea acestor confruntări, Biserica va fi condusă de un păstor duplicitar, care pe față va părea să-l sprijine, iar în culise îl va combate pe împărat. “Apriga lăcomie: reproșul li se adresează aici mai ales italienilor. Lăcomia este originea tuturor relelor din Comedie” (Chiavacci Leonardi). “Papa Clement al V-lea, după ce l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și i-a promis ajutorul, a devenit, în al doilea moment, partizanul intereselor angioine în peninsulă și a început să pună piedici acțiunii imperiale” (E.A. Panaitescu).

«Dar puțin va mai fi apoi răbdat de Dumnezeu în sfîntul oficiu; căci va fi prăvălit acolo unde Simon magul și-a găsit pedeapsa, iar pe cel din Alagna îl va înfige mai jos’» (v. 145-148). Pontiful duplicitar nu va mai avea mult de trăit. Pedeapsa îl va aștepta în Infern, printre simoniaci, deasupra Papei Bonifaciu, pe care îl va scufunda și mai mult în flăcări. “Clement al V-lea, mort la 20 aprilie 1314, la opt luni după dispariția lui Henric al VII-lea, va fi condamnat de Dante în bolgia simoniacilor (Infern XIX, 82-87), unde va lua locul lui Bonifaciu al VIII-lea, protagonistul episodului de la Anagni (Infern XIX, 76-81; Purgatoriu XX, 85-90). Ultimele cuvinte rostite de Beatrice în poem sînt așadar dedicate idealului celui mai scump al lui Dante și sînt legate de cele pronunțate de ea în ultimul cînt al Purgatoriului, cu profeția despre soarta Bisericii și a Imperiului. «În seninătatea imensă dată de lăcașul de stole albe iese în evidență, izolată cu mîndrie, coroana ce-l așteaptă pe Henric al VII-lea» (Momigliano), iar «o atmosferă sfîntă și amplă înconjoară singurătatea» jilțului său, a cărui prezență, în fața lui Dumnezeu, mărturisește caracterul divin și necesar al Imperiului” (E.A. Panaitescu).

Despre natura îngerilor (7)

«Din asta se-ngrașă porcul Sfîntului Anton și mulți alții care-s încă mai mari porci, plătind cu bani fără valoare. Dar fiindcă ne-am depărtat destul, întoarce-ți de-acum ochii la calea cea dreaptă, încît drumul cu timpul să-l scurtăm» (v. 124-129). Unii călugări și diverși escroci ai cuvîntului își măresc averile pămîntești, prin intermediul demagogiei. După această invectivă, Beatrice își întoarce privirile asupra situației în care cei doi se află, spre finalul drumului și al timpului de care dispun. “Sfîntul Anton (pustnicul egiptean mort în 356), care în Evul Mediu era de obicei reprezentat cu un porc la picioare, pentru a-l simboliza pe diavolul ispititor pe care el l-a înfrînt, a fost apoi considerat protectorul animalelor. Călugării antonieni aveau obiceiul de-a crește porci, care erau venerați ca sfinți de către popor (umblau pe străzile orașelor și intrau chiar prin case) și erau hrăniți cu daruri primite de la credincioși. (…) Limbajul, în terțina 124, se prăbușește în zona plebee și grotescă, iar versurile respiră un aer de păcat, care-l readuce pe cititor la paginile intense de batjocură și depravare din Infern. Beatrice este aici, ca atîtea personaje din Comedie, un purtător de cuvînt fidel al lui Dante, al spiritului mînios și polemic al Poetului, dar n-a greșit Tommaseo cînd a scris că «trimiterea la porci nu este un lucru demn de Beatrice și de Paradis»” (E.A. Panaitescu).

«Această natură astfel tot sporește-n număr, că n-a fost în veci o vorbă sau minte muritoare s-o urmărească» (v. 130-132). Mintea omenească nu este în măsură să priceapă numărul mare de îngeri din Paradis. “Adică omul nu doar că nu izbutește să exprime în cuvinte, dar nici măcar să gîndească un asemenea număr. Problema pe care o înfruntă acum Beatrice, legată de îngeri, se năștea din contradicția dintre cele afirmate de mai multe ori în Biblie, despre numărul lor uriaș, și opinia lui Aristotel, care considera că este egal cu al cerurilor, iar fiecăruia dintre ei îi era încredințată o inteligență mișcătoare. Dante se oprise deja la asta în Convivio (II, IV-V), demonstrînd mai întîi pe calea rațiunii, și apoi afirmînd prin autoritatea Scripturii, cantitatea «aproape nemăsurabilă» a creaturilor îngerești. Aici, în Paradis, este oferită opinia deja consolidată în doctrina creștină, de la Dionisie Pseudo-Areopagitul la Sfîntul Toma (cfr. XXVIII, 93)” (Chiavacci Leonardi).

«și dacă te uiți la ce se arată prin Daniel, vei vedea că-n miile lui numărul precis se ascunde. Prima lumină, ce toată o-nconjoară, în atîtea feluri în ea se strînge, cîte-s splendorile cu care se unește» (v. 133-138). Mulțimea de îngeri i s-a revelat deja lui Daniel, în Biblie. Lumina lui Dumnezeu cuprinde mulțimile de îngeri și se răsfrînge diferit asupra fiecăruia în parte. “Profetul Daniel, într-un pasaj din cartea sa (7, 10) scrie: «Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui»” (E.A. Panaitescu). “Acest număr așadar nu este nedeterminat, adică infinit, ci precis, dar de neconceput pentru mintea omenească. (Ar fi de fapt absurd ca numărul îngerilor să fie infinit, întrucît toată creația este prin definiție finită)” (Chiavacci Leonardi).

«La care, cum actul de concepere e urmat de iubire, gingășia iubirii divers în ea-i fierbinte ori potolită. Vezi acum mărimea și lărgimea valorii eterne, de vreme ce-a făcut atîtea oglinzi, în care se răsfrînge, ea una rămînînd în sine ca-nainte’» (v. 139-145). După conceperea creaturilor, gradul lor de iubire este diferit la adresa creatorului lor. Tot astfel posibilitatea vederii lui Dumnezeu este condiționată de gradul de iubire la adresa lui. Creatorul unic își continuă viața prin creaturile sale, ce devin independente, îl iubesc mai mult sau mai puțin, iar el se reflectă asupra lor mai mult sau mai puțin, în funcție de sentimentele acestora. “Ajungem de fapt la punctul esențial: așadar (la care), dacă lumina e primită (ea se strînge), adică e concepută de mintea îngerilor într-un mod diferit pentru fiecare dintre ei, fiindcă (după cum s-a zis la XXVIII, 109-111) după actul ce vede urmează cel ce iubește, al doilea în strînsă proporție cu primul, ei vor resimți în mod diferit și gingășia iubirii, fierbinte sau călduță, în funcție de aptitudinea sau dispoziția lor de a primi lumina divină. Acele nenumărate creaturi inteligente și în măsură să iubească, pe care iubirea eternă le-a proiectat în afara ei, pentru ca propria sa ființă să-și dobîndească o viață autonomă prin ele, cum s-a spus la începutul cîntului (v. 13-18), iată că la sfîrșit apar în multipla și diversa lor activitate de iubire, plină de infinită gingășie” (Chiavacci Leonardi). “După îndepărtarea (așa o definește chiar Poetul în terțina 127) de falșii predicatori ai adevărurilor creștine, vocea Beatricei redobîndește, în ultima parte a cîntului, limpezimea accentelor și puritatea emoțiilor din prima parte a sa. După contemplarea unui univers infinit, în multiplicitatea sa, gîndirea se liniștește în apelul la unitatea divină. O adiere de infinit agită versurile 130-145 și toate sînt o singură «briză de lumină și iubire» (Getto), iar «într-o undă de infinit se dilată închiderea cîntului»” (E.A. Panaitescu).

Despre natura îngerilor (6)

«N-a zis Cristos în prima sa adunare: “Duceți-vă în lume și predicați palavre”, ci le-a dăruit temei adevărat. Și doar acela a răsunat de pe buzele lor, că-n lupta spre a aprinde credința, din Evanghelie au făcut scut și lance» (v. 109-114). Răspîndirea de bazaconii contravine îndemnurilor lui Isus. Primii învățători ai creștinismului s-au bazat pe textul Evangheliei, nu pe propriile lor idei fanteziste. “Cuvintele adresate de Isus învățăceilor («Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură», Marcu 16, 15) sînt reluate de Beatrice, cu o aparent blasfematoare schimbare: în locul «Evangheliei», termenul palavre, în care parcă se concentrează toată indignarea Poetului. Avîntul nu se pierde în formule oratorice, ci se comprimă și se șlefuiește în acest cuvînt, în tensiunea, în greutatea sa” (E.A. Panaitescu).

«Acuma se merge cu glumițe și fleacuri la predică, și doar spre a face lumea să rîdă se umflă sutana și mai mult nu se cere» (v. 115-117). Ceremonialul creștin de acum s-a redus la un eveniment monden și distractiv. “Indignarea – comentează Grabher – «dictează una din cele mai dense și concise reprezentări. Avem predica-spectacol, unde la simțul plebeu al călugărului nedemn, ce tîrăște lucrurile cele mai sfinte printre glumițe și fleacuri, răspunde satisfacția servilă și vulgară a mulțimii, acel ‘rîs grosolan’… iar figura diformă a călugărului e toată comprimată într-un detaliu – umflă sutana – care, cu o bizară genialitate, transferă și comprimă în îmbrăcăminte o trăsătură a persoanei: creînd un grotesc așa de amar, așa de mustos figurativ și îmbibat de reflexe spirituale. Și sub formă de contrapunct, lîngă imaginea călugărului vanitos și vulgar se strecoară surdă, îngrozitoare, prezența invizibilă a acelui demon ghemuit și rînjitor, care se cuibărește chiar în gluga umflată: dar asemenea pasăre-n glugă se cuibărește… (versul 118)»” (E.A. Panaitescu).

«Dar asemenea pasăre-n glugă se cuibărește, că dacă poporul ar vedea-o, ar pricepe iertarea în care se-ncrede; din asta a crescut așa o neghiobie pe pămînt că, fără nici o dovadă, toți ar da fuga după orice promisiune» (v. 118-123). Demonul pîndește din spatele predicatorului frivol și arogant, care prostește mulțimile de oameni. “Pasăre: diavolul este numit pasăre fiindcă are aripi, care i-au rămas din natura lui îngerească (cfr. Inf. XXII, 96 și XXXIV, 46-47)” (Chiavacci Leonardi). “Aici ne zboară gîndul la unele personaje din nuvelele de după Dante: Fra Cipolla al lui Boccaccio, neobosit distribuitor de indulgențe și relicve sfinte, sau figurile lui Sacchetti. Dante, denunțînd excesele anumitor manifestări, care totuși se nasc în interiorul manifestărilor religioase, în loc să vadă geneza fenomenului, se oprește să le combată, să le condamne cu putere și seriozitate, dar nu merge dincolo de asta: pare să considere că este un fenomen născut din două fapte negative, care se cumulează: pe de o parte credulitatea poporului, lipsit de capacitatea de-a descoperi cuibul diabolic și, pe de altă parte, neobrăzarea anumitor călugări, care se apropie de popor reluîndu-i și încurajîndu-i gustul grosolan, dar numai pentru a obține aplauze și avantaje inclusiv materiale” (T. Di Salvo).

Despre natura îngerilor (5)

«Voi jos nu mergeți pe o singură cale filosofînd; atîta vă distrage iubirea de aparențe și gîndirea ei! Și asta una, aici sus, e îndurată cu mai puțină durere decît ascunderea divinei scripturi, sau răstălmăcirea ei» (v. 85-90). Filosofii urmăresc diverse căi, în cercetările lor, care de multe ori se abat de la adevăr, în favoarea iluziilor și a vanității personale. Aceste păcate de gîndire sînt însă mai puțin grave, decît cele ce urmăresc deformarea sau falsificarea mesajului biblic. “Intelectualul medieval, cum rezultă din această critică, adesea este un vanitos, care caută cu orice preț originalitatea și popularitatea. Dante poate că se gîndea la unii dintre numeroșii pseudo-teologi care, chiar dispunînd de o bună cultură, erau prea sensibili la aplauze, la imaginea mulțimilor impunătoare, care la biserică mergeau ca la o sărbătoare mondenă, spre a-l asculta pe marele predicator, ce le gîdila superficialitatea: uneori predica devenea un eveniment social, de la care lumea cuviincioasă nu trebuia și nu putea să se sustragă. De aici atacul următor, așa de puternic timbrat, împotriva predicatorilor purtători de aparențe și vanități. Adevăratul intelectual este severul Sfînt Bernardo, pe care-l vom întîlni curînd, sau Sfîntul Petru Damian, absorbit de construirea unei credințe riguroase, trăite cu fermitate eroică înăuntrul mănăstirilor uneori îndepărtate de centrele locuite, sau locuind în singurătatea unei case umile în oraș și gata de-a dovedi acolo adevăruri invidiate, ca Siger din Brabant (Parad. X, 139)” (T. Di Salvo).

«Lumea nu se gîndește cît sînge costă s-o semeni pe pămînt și cît e îndrăgit cel ce smerit se-apropie de ea. Doar spre a părea, oricare se străduiește și născocește; și astea-s tratate de predicatori, iar Evanghelia e omisă. Unul zice că luna s-a întors, la patimile lui Cristos, și s-a pus în drum fiindcă lumina soarelui jos n-a ajuns» (v. 91-99). Răspîndirea învățăturii lui Isus a presupus mari sacrificii (inclusiv de vieți omenești), care au fost uitate de cei care o răstălmăcesc. De cuvîntul Bibliei trebuie să ne apropiem cu smerenie. Însă predicatorii își expun doar propria aroganță și ascund mesajul sfînt, prin lansarea unor teorii fanteziste. “Amintirea supărătoare a disputelor filosofice inutile în jurul naturii îngerilor a tulburat (versurile 70-75) contemplarea senină a adevărului obținut cu greu, amestecînd, în sfera speculativă, tonul reproșului sever. Atunci cînd cercetarea Beatricei se deplasează, de la teologi și exegeți biblici, la predicatorii cărora le-a fost încredințată datoria de-a răspîndi cuvîntul adevărat al lui Dumnezeu, dojana se transformă în invectivă, iar invectiva se colorează în sarcasm amar, cum se întîmplă mereu la Dante, cînd polemica, din cîmpul cultural și filosofic, se transferă în cel moral-religios” (E.A. Panaitescu).

«și minte, căci lumina s-a ascuns de la sine; de aceea în Spania și-n India, ca printre iudei, această eclipsă s-a văzut. N-are Florența atîția Lapi și Bindi cîte asemenea basme-n tot anul de la amvon sînt strigate încoace și-ncolo; iar mielușeii, care nu știu, se-ntorc de la pășune umflați de vînt și nu-i iartă necunoașterea pagubei» (v. 100-108). O ipoteză fictivă pune miracolul cosmic, produs la moartea lui Isus, pe seama unui fenomen astronomic neverosimil. Sînt pline bisericile de predici fanteziste, care prostesc mulțimea de credincioși, iar aceștia n-au nici o scuză pentru devierea de la calea cea dreaptă. “Beatrice precizează motivele invectivei sale, printr-un exemplu din discuțiile complicate ale predicatorilor. Întunericul care s-a întins pe neașteptate peste Pămînt, în clipa morții lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44), ar fi fost provocat de Luna care, părăsindu-și traseul obișnuit, s-ar fi întors din drum, plasîndu-se între Pămînt și Soare. Dacă ar fi fost așa, o asemenea eclipsă ar fi fost doar parțială, însă mărturiile din Evanghelii afirmă la unison că întunericul s-a răspîndit nu doar peste Palestina, ci peste tot Apusul (Spania) și Răsăritul (India). Să observăm că opinia împotriva căreia Dante polemizează cu atîta asprime este a Sfîntului Toma (Summa Theologica III, XLIX, 2)” (E.A. Panaitescu). “Lapi și Bindi: nume foarte răspîndite, în onomastica florentină de atunci, cum ar fi azi Rossi și Bianchi. Dar apropierea lui Lapi și Bindi de poveștile predicatorilor poate că vrea să indice că cele două nume, pe lîngă marea lor răspîndire, probabil că erau purtate de oameni nu tocmai respectabili, de plebei, oameni din popor, gata de-a se lăsa duși de nas și de-a da fuga plini de entuziasm la predicile unor bufoni urcați la amvon” (T. Di Salvo). “Sînt strigate: nu sînt pronunțate, ci sînt strigate. Verbul ne permite să zărim un predicator, care urlă și se agită, iar cu gesturile însoțește și subliniază bazaconiile pe care le zbiară, pentru a le face mai credibile” (T. Di Salvo).

Despre natura îngerilor (4)

«Și nu vreau să te-ndoiești, ci să fii sigur că primirea harului este un merit, după cum iubirea ți-e deschisă. De-acuma roată-n acest sobor poți contempla destule, dacă vorbele mele au fost primite, fără vreun alt ajutor» (v. 64-69). Harul divin primit în Paradis depinde de intensitatea dorinței de a-l primi. După aceste explicații, Dante poate să înțeleagă prin contemplare cum stau lucrurile în Empireu. “Îndoiala, pe care Beatrice i-o atribuie lui Dante și de care vrea să-l scape, se referă la o dispută a teologilor, legată de prezența sau absența harului sfînt la îngeri, atunci cînd fidelitatea lor a fost pusă la încercare de către divinitate. Unii, ca Sfîntul Toma, îl acceptau; dar nu și Sfîntul Bonaventura (aici urmat de Dante). Care afirmă că dobîndirea harului, sau dăruirea harului, oferit de Dumnezeu în mod gratuit, este un merit, presupune una sau mai multe acțiuni meritorii, mereu în funcție de iubire, de dorința pe care o avem de a-l dobîndi” (T. Di Salvo). “Aici Beatrice ar putea să-și încheie discursul de angelologie. Continuă totuși, pentru a înfrunta subiectul memoriei îngerilor, iar sprijin i se oferă din unele interpretări neconvingătoare, pe care le dădeau anumiți teologi, care pe vremea lui Dante au stîrnit polemici. Se trece astfel la o altă parte a discursului despre îngeri și deja nu în tonuri de expunere, ci polemice, aproape ca un ecou al unei înfruntări, la care poetul se simțea obligat și care-l împingea să mediteze la erorile unor teologi, datorate interpretărilor greșite, informației și meditației insuficiente. Tema, care pare să aibă dimensiuni strict teologice, de data aceasta se apropie însă foarte mult de interesele omenești ale poetului și ale societății, inclusiv intelectuale, a vremii. Din om care observă și explică, Dante se face predicator sever, moralist afirmator de principii serioase și responsabilități intelectuale” (T. Di Salvo).

«Dar cum pe pămînt în școlile voastre se citește că natura angelică pricepe și-și amintește și vrea, voi spune mai departe, ca să vezi adevăr curat ce-acolo jos se confundă, făcîndu-l echivoc în asemenea lectură» (v. 70-75). Totuși călăuza își continuă explicațiile: în școlile teologice și filosofice ale muritorilor se afirmă că îngerii sînt înzestrați cu inteligență, memorie și voință. Aceste lucruri trebuie lămurite. “Cu două expresii (în școlile voastre… făcîndu-l echivoc), unde este deja vizibil disprețul pentru disputele inutile sau înșelătoare (cf. invectiva din partea finală a cîntului), Beatrice se pregătește să demonteze cîteva poziții teologice ale vremii. Ele le atribuiau îngerilor toate însușirile sufletului omenesc, folosind în sens impropriu termenii de inteligență, memorie, voință” (E.A. Panaitescu). “Cu școlile voastre devine limpede trimiterea la școlile unde gustul subtilităților prevalează asupra esențialității: asemenea școli sînt departe de școala ideală, pe care și-o dorește Beatrice; de aici voastre, care presupune distanța, ironia și condamnarea, cum i se cuvine celui care, în loc să se întemeieze pe substanța religiei, se lasă pe seama afirmațiilor cu atît mai greșite, cu cît sînt pronunțate cu multă siguranță arogantă. Cuvîntul poetului parcă vrea să-i izbească și să-i stigmatizeze pe unii profesori încrezuți, pe care i-a cunoscut și i-a observat. Opoziția este acum între două tipuri de școli, sau două feluri de-a fi profesor; tema angelologică se îmbogățește pe cale polemică, printr-o aderență concretă la oameni care erau maeștri ai acestor subiecte teologice. «De aici tonul cîntului… devine mai colorat și viu: din rarefiat, corpolent; din sublim, pămîntesc; din calm și doctrinar, iritat și caricatural» (Chimenz)” (T. Di Salvo).

«Aceste substanțe, după ce s-au bucurat de chipul lui Dumnezeu, nu și-au întors fața de la el, de care nimic nu se-ascunde: de aceea n-au vederea împiedicată de alt obiect și de aceea nu trebuie să-și readucă în minte un concept uitat; acolo jos, fără a dormi, lumea visează, crezînd și necrezînd că spune adevărul; dar la una e mai multă vină și mai mare rușine» (v. 76-84). Îngerii, cunoscînd fericirea viziunii lui Dumnezeu, nu și-au mai desprins privirile de la el. Pe chipul lui Dumnezeu toate apar într-un prezent etern, ce poate fi contemplat de către îngeri. Așadar ei n-au nevoie de memorie, pentru a-și aminti lucruri ce le stau la îndemînă. Situația lor e diferită de a oamenilor, care vorbesc din amintiri (lumea visează). Unii învățători își expun cunoștințele cu bune intenții, însă alții o fac cu rea-credință (mai multă vină și mai mare rușine). “Dintre cele trei capacități atribuite în mod greșit îngerilor, Dante o analizează complet doar pe cea a memoriei: îngerii, contemplîndu-l pe Dumnezeu, în care se află și trecutul, nu au nevoie să-și amintească: vederea lor, ațintită în lumina eternă, este fixă, nu se poate schimba, e fără nevoia de-a trece de la un concept la altul (versurile 79-81), cum li se întîmplă în schimb oamenilor. Nardi amintește, în legătură cu asta, că Dante se îndepărtează aici nu doar de doctrina Sfîntului Albert cel Mare și a altor scolastici, dar și de a Sfîntului Toma” (E.A. Panaitescu). “Afirmația lui Dante că îngerii n-au memorie – întrucît pentru ei orice timp este simultan prezent și așadar ei nu resimt îndepărtarea în timp, care le este proprie oamenilor (aceștia pe bună dreptate vorbesc de trecut și istorie, de viitor și profeție) și nu pot deosebi trecutul de prezent și prezentul de viitor – pare să nu fi existat la nici un alt filosof sau teolog medieval. Dar tot pasajul parcă duce nu atît la ideea lipsei de memorie a îngerilor, aici prezentată ca un fapt evident, cît la polemica împotriva profesorilor superficiali, narcisiști, complăcuți cu ei înșiși, pe care nu-i interesează neapărat subiectul dezbaterii, ci etalarea propriei subtilități. «Ceea ce condamnă Dante este zădărnicia anumitor discuții și buna credință mai mare sau mai mică, pe care o dovedesc unii ‘crezînd și necrezînd a spune adevărul’; asemenea discuții și înverșunări, pe care le arată spiritele gregare din diverse școli, nu sînt stimulate de iubirea pentru adevăr, ci de ‘iubirea pentru aparențe și propria gîndire’» (B. Nardi)” (T. Di Salvo).

Despre natura îngerilor (2)

«Și cum prin sticlă, ambră sau cristal așa străluce raza, că-ntre sosire și deplină ființă nu are interval, astfel triforma zămislire a domnului său, în ființa sa a radiat laolaltă, fără deosebire, la ivire» (v. 25-30). De la Dumnezeu, din gîndirea sa, au țîșnit ca o undă și s-au creat îngerii, cerurile și materia (triforma zămislire), instantaneu, așa cum prin materialele transparente trece fulgerător raza de lumină. “Este o reafirmare a principiului atemporalității și eternității lui Dumnezeu, care acționează nu de-a lungul unei linii constituite din numeroase puncte, adică divizibilă temporal și secționabilă și măsurabilă, ci în interiorul unui punct indivizivil și totodată simultan” (T. Di Salvo). “Sticlă, ambră sau cristal: corpurile transparente aduse ca exemplu sînt nu întîmplător în număr de trei: ele îi corespund triformei zămisliri a arcului cu trei coarde, adică reflectării universului în imaginea Treimii creatoare” (Chiavacci Leonardi).

«Laolaltă au fost create rîndul și rostul substanțelor; iar acelea, produse-n act pur, au fost în vîrful lumii; puterea pură a ocupat partea de jos; la mijloc a strîns puterea asemenea nod, ce-n veci nu se deznoadă» (v. 31-36). Totodată s-a stabilit și locul pe care-l vor ocupa cele trei tipuri de creație divină: îngerii sus în Empireu, materia în partea de jos, cerurile la mijloc, cu valoare de legătură indestructibilă. “Să observăm rara putere de sinteză prin care Dante își prezintă cosmogonia: au ieșit din mintea lui Dumnezeu, în aceeași clipă, materia și forma; materia și forma, unite laolaltă, se dispun îndată în locul ce le-a fost atribuit, după o ordine și un scop limpede determinate: sus Empireul, jos pămîntul, în mijloc cerurile. Nu putem să nu recunoaștem că toate aceste versuri apar străbătute de o «nedefinită emoție teologică», «legate în ritmul unei amețitoare vieți afective», purtate de «o respirație foarte amplă, în care se află neliniștea certitudinilor transcendentale» (Getto). Poezia creației, cîntul formei și al materiei își au limbajul propriu, rar, prețios, bogat în latinisme și cuvinte noi, ce reușește să dea un sens concret acelei lumi teologice, fără a-i pierde înălțimea și conotația. Cuvintele fie latinizante (ubi, subsisto, torpente, ima, vime), fie făurite de Dante (concreato, si divima) repetă – cum observă cu obișnuita sa eficiență Getto – «o condiție destul de frecventă în Paradis, unde Poetul, în fața experienței excepționale, pe care se vede obligat s-o descrie, parcă cere ajutorul unui limbaj care să iasă, în fizionomia sa lexicală, din formele obișnuite și cotidiene», recurgînd la cuvinte de o noutate absolută și neînchipuită, sau la cuvinte docte și înalte, din limba oficială a culturii și a Summae-lor. La aceste două soluții, în plus, Poetul este obligat să recurgă dintr-un alt motiv: inevitabila sărăcie lexicală a unei limbi, ca vulgara medievală, aflată încă la originile sale” (E.A. Panaitescu). “Așadar nu numai că aceste substanțe au fost create toate împreună și într-o clipă, dar în același timp le-au fost date ordinea și organizarea, constituindu-se astfel, dintr-odată, structura unitară a cosmosului” (Chiavacci Leonardi).

«Ieronim a scris de îngerii creați cu lung șir de secole înainte ca lumea să fie făcută; dar acest adevăr e scris în multe părți de scribii Sfîntului Duh; și îți vei da seama, de bine iei aminte» (v. 37-42). Sfîntul Ieronim, care a susținut că îngerii au fost creați cu multe secole mai devreme decît lumea, a fost dezmințit, pe bună dreptate, de Sfînta Scriptură. “Opinia pe care Sfîntul Ieronim, marele doctor al Bisericii, care a trăit în secolul al V-lea, a exprimat-o în comentariul Super Epistulam ad Titum (I, 2), în legătură cu crearea îngerilor, este respinsă de Sfîntul Toma (Summa Theologica I, LXI, 3). Paginile din Sfînta Scriptură, la care se referă Dante în versurile 40-41, sînt cele din Geneză (1, 1), Psalmi (102, 26) și Ecleziast (18, 1)” (E.A. Panaitescu). “O civilizație ca aceea medievală, unde religiozitatea pătrundea peste tot și cu mare intensitate de participare, uneori cu intervenții excesive, care împingeau la intoleranță, a avut gustul neacademic al disputelor, al dezbaterilor: trebuia să i se confere unei religii, mai curînd acceptată din credință, decît pe deplin lămurită în nodurile ei conceptuale, o înfățișare filosofică. Un exemplu de dispută religioasă este această polemică, purtată în tonalități totuși respectuoase, a lui Dante în jurul unei opinii considerate de el greșite a Sfîntului Ieronim. Acesta, într-un comentariu al său din Epistolă către Titus, afirmase că îngerii au fost creați de Dumnezeu cu multe secole înainte de lumea sensibilă. Dante reia opinia Sfîntului Toma și reafirmă că n-a existat nici o prioritate în opera de creație, ci că a fost o simultaneitate. Stau dovadă la aceasta atît textele sfinte, cît și concluziile oferite de rațiune, care nu poate admite că îngerii au rămas timp de secole inactivi și așadar departe de perfecțiunea lor, ca orice putere care nu trece la acțiune spre a-și realiza propriul destin, pentru care a fost creată. Așadar rămîne adevărat ceea ce spune Biblia (Dumnezeu mai întîi de toate a creat cerul și pămîntul) și ceea ce ne asigură rațiunea, anume că îngerii și cerurile (ultimele perfecționîndu-i pe primii) au apărut împreună” (T. Di Salvo).

Mînia Sfîntului Petru (2)

«Cel ce pe pămînt uzurpă locul meu, locul meu, locul meu, ce-n fața Fiului Domnului este vacant, a făcut din cimitirul meu o cloacă de sînge și putoare; în care perversul prăbușit de sus, acolo jos se desfată’» (v. 22-27). Sfîntul Petru se indignează de comportamentul nelegiuit al Papei de la Roma, care îi produce încîntare doar Satanei. “Niciodată n-a inclus Dante în vreo invectivă a sa tonalități atît de puternice și niciodată n-a pregătit-o prin semne așa evidente de așteptări profetice; de fapt, în această invectivă împotriva papilor se adună însuși sensul istoriei omenirii, care este o pregătire pentru lumea de apoi, constant amestecată cu politica și cu viața de toate zilele; cei care neglijează acest ideal sau îl resping sînt adevărații vinovați pentru decăderea omenirii și sînt adevărații dușmani ai creștinului” (T. Di Salvo). “Prima acuzație a Sfîntului Petru este îndreptată împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea, care ocupa tronul lui Petru în 1300, anul călătoriei lui Dante în lumea de apoi. În legătură cu versurile 22-24, care au provocat nenumărate discuții între critici, pentru valoarea de atribuit termenilor uzurpă și vacant, Sapegno explică foarte lucid: «acuzația adusă aici de Dante împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea n-ar fi propriu-zis de nelegitimitate canonică, ci de lipsă a demnității morale. Numai că fraza de care se slujește Poetul în versul 24 nu pare să aibă rostul de a stabili o asemenea distincție formală, ci doar de a sublinia antiteza dintre judecata omenească, întemeiată pe aparență, și cea divină, care merge la adevărata substanță a lucrurilor; iar uzurpă exprimă o condamnare totală, unde se reia protestul aspru al lui Dante împotriva pontifului, care și-a obținut funcția cu ajutorul înșelătoriei (cf. Infern XIX, 56-57) și o exercită astfel încît îi provoacă bucurie Satanei. Formula dantescă nu ne permite să afirmăm fără dubiu deplinul consimțămînt al Poetului la teza dușmanilor lui Bonifaciu, în legătură cu lipsa de legitimitate a pontificatului său (familia Colonna și Filip cel Frumos au formulat principalele acuzații în privința alegerii simoniace a papei), dar nici n-o exclude explicit». Totuși problema, «formulată în acești termeni, este lipsită de relevanță, în contextul invectivei Sfîntului Petru, care se mișcă pe un plan ideal diferit și mai înalt», fiindcă «deși pe pămînt există efectiv un împărat și un pontif, Imperiul și Papalitatea sînt vacante, din punct de vedere ideal, în ochii lui Dumnezeu»” (E.A. Panaitescu). “Putoare: duhoarea care se respiră acolo este produsă de decăderea moravurilor. Și toate, urîțenia, murdăria, violențele, adunîndu-se, fac din Roma, în locul unei cetăți sacre, o cloacă, un canal de impurități și scîrboșenii. Cuvintele sînt marcate de o puternică și intensă asprime, dar rămîn generice. Cea care le susține este sinceritatea împinsă la maximă intensitate. Pe de altă parte, aceasta este modalitatea profețiilor și a lamentațiilor, pe care Dante o moștenea din textele biblice. Oricum, prin aceste cuvinte se deschide cea mai intensă dintre invectivele antiecleziastice ale poemului, ca o dură sinteză a tuturor celorlalte, răspîndite în cele trei cantice și culminînd cu un cuvînt doar aici întîlnit: cloacă” (T. Di Salvo). “Locul meu: tripla anaforă amintește, sub efectul puternic al emoției, un model biblic: «templum Domini, templum Domini, templum Domini est» (Ieremia 7, 4)” (Chiavacci Leonardi).

«În culoarea cu care soarele pictează norul dimpotrivă, seara și dimineața, am văzut eu atunci tot cerul pătat. Și ca femeia cinstită, ce rămîne sigură de ea și la greșeala altuia, doar ascultînd, se face sfioasă» (v. 28-33). Duhurile mîntuite au preluat furia vorbitorului și cerul s-a colorat în roșu. În schimb Beatrice a pălit de durere. “Toate duhurile fericite se înroșesc pentru a-și exprima implicarea în fața indignării Sfîntului Petru: ca un cor mut, care se unește cu vocea celui ce vorbește în numele tuturor. Astfel invectiva și condamnarea devin mai vibrante și responsabile, cum mai solemnă va fi vocea poetului, care va aduce pe pămînt nu mesajul unui singur duh fericit, ci al tuturor” (T. Di Salvo).

«astfel Beatrice s-a schimbat la chip; și asemenea eclipsă cred că-n cer a fost, cînd a pătimit suprema putere. Apoi au continuat vorbele sale cu voce așa schimbată, că înfățișarea nu-i era altfel» (v. 34-39). La fel de brusc s-a întunecat întregul văzduh la moartea lui Isus pe cruce. Sfîntul Petru și-a continuat invectiva, avînd și vocea, nu doar înfățișarea schimbată de mînie. “În timp ce indignarea provoacă pe chipul celor mîntuiți o roșeață, care se întinde cu o puternică strălucire pe tot cerul («această fulgerătoare înroșire a cerului – scrie Mattalia – este punctul cel mai viu și eficient al invenției, prezentînd motivul indignării pe o scară cosmică și apocaliptică»), durerea Beatricei în fața păcatelor Bisericii se exprimă printr-o paloare neașteptată, ce parcă răpește orice lumină de pe chipul ei. În fața unei asemenea transformări, Poetul nu găsește alt termen de asemănare decît în cosmos: întunecarea Beatricei amintește de neașteptata întunecare a soarelui la moartea lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45). Și altă dată Poetul a comparat figura doamnei sale, îndurerate de decăderea Bisericii, cu taina patimilor lui Cristos (cf. Purgatoriu XXXIII, 4-6)” (E.A. Panaitescu). “Puternica încărcătură de emoții care îl sugrumă pe Sfîntul Petru realizează o adevărată metamorfoză, care de la înfățișarea sa schimbată, emoționată și tulburată, se întinde și implică întregul Paradis, adevărată curte de justiție, ce freamătă de indignare în timp ce pronunță actul de acuzare, totodată o judecată definitivă. De aici prevalența aceluiași verb ce leagă și unifică diversele aspecte: se schimbă înfățișarea, chipul Beatricei pălește și tot astfel, în directă legătură cu indignarea, inclusiv chipul Sfîntului Petru (înfățișarea nu-i era altfel), iar vocea primește alt ton, solemn, amenințător, adînc emoționat (cu voce așa schimbată): modificarea trimite la răsturnarea de valori care l-a caracterizat pe acel papă blestemat” (T. Di Salvo).

Taina predestinării (4)

«Și cel ce urmează pe circumferința unde sclipesc, pe arcul de sus, și-a amînat moartea prin dreaptă căință: cunoaște acum că judecata eternă nu se schimbă, cînd ruga dreaptă întîrzie acolo jos clipa de azi» (v. 49-54). Următorul duh fericit din ochiul acvilei este Ezechia, personajul biblic care a înțeles că judecata lui Dumnezeu poate fi amînată prin rugăciune, dar nu schimbată. “Al treilea suveran prezentat de acvilă este Ezechia, fiul lui Ahaz și rege în Iudeea, lăudat pentru spiritul său drept (2 Regi 18, 3-5). Fiind grav bolnav și fiindu-i anunțată moartea apropiată de către prorocul Isaia, a cerut și a obținut de la Dumnezeu să-i fie prelungită viața cu cincisprezece ani (cf. 2 Regi 20, 1-11; Isaia 38, 1-22). În Sfînta Scriptură nu apare că Ezechia a cerut amînarea morții sale pentru a face dreaptă căință. Dante a interpretat episodul în acest sens, fiindcă în rugăciunea de mulțumire pentru vindecarea obținută, regele manifestă și căință pentru propriile păcate (Isaia 38, 17)” (E.A. Panaitescu).

«Celălalt care urmează, cu legile și cu mine, din bună intenție ce-a dat rău rod, pentru a-i ceda păstorului s-a făcut grec: cunoaște acum că răul desprins din fapta sa bună nu-i dăunează, deși lumea cu asta a distrus-o» (v. 55-60). Împăratul Constantin, pentru a fi pe placul Papei, căruia i-a lăsat în grijă Roma, a mutat capitala Imperiului în Răsărit. Își dă acum seama că a făcut un lucru rău, deși a vrut să facă bine. Însă această faptă nu i-a împiedicat mîntuirea. “Pe punctul cel mai de sus al genei acvilei stă împăratul Constantin, care a mutat capitala Imperiului de la Roma la Bizanț (s-a făcut grec) pentru a-i ceda pontifului domnia asupra Romei. Dante recunoaște aici că, în decizia sa, Constantin a fost îndemnat de o intenție cinstită și pioasă (bună), ale cărei rezultate foarte grave nu putea să le prevadă: degenerarea morală a Bisericii, începută cu acumularea de bunuri materiale, și confuzia dintre puterea spirituală și puterea temporală. Cf. în legătură cu aceasta Infern XIX, 115-117; Purgatoriu XXXII, 124-129; Monarhia II, XII, 8; III, X, 4-17. În judecata lui Dumnezeu nu contează așadar rezultatele practice ale acțiunii, ci intenția, aici definită bună, iar în altă parte bună și vrednică (Purgatoriu XXXII, 138)” (E.A. Panaitescu).

«Și acela ce-l vezi în arcul care coboară a fost Wilhelm, deplîns de ținutul care plînge pentru Carol și Frederic vii; cunoaște acum că cerul îl iubește pe regele drept și prin aspectul său sclipitor o arată» (v. 61-66). Regele vrednic al Siciliei de odinioară este deplîns de supușii care acum au de pătimit sub alții, nevrednici. “Wilhelm al II-lea de Altavilla, cel Bun, a fost rege al Siciliei și rege al Pugliei între 1166 și 1189. Suveran drept și luminat, a promovat și a ajutat a treia Cruciadă și a fost unanim celebrat de poeții și cronicarii vremii. Guvernarea sa bună este aici contrapusă celei a lui Carol al II-lea de Anjou, rege de Puglia, și celei a lui Frederic al II-lea de Aragon, regele Siciliei. Dante a prezentat deja blestemățiile acestor doi suverani în cîntul XIX al Paradisului, versurile 127-135” (E.A. Panaitescu).

Despre justiția divină (9)

«și pentru a da de-nțeles ce om de nimic e, scriptura lui va fi cu litere scurtate, care vor nota multe-n loc puțin. Și le vor apărea tuturor nemerniciile făcute de unchi și frate, ce neam așa de-ales și două coroane au pîngărit» (v. 133-138). Pagina despre meschinăriile lui Frederic al II-lea de Aragon va fi scrisă, la sfîrșitul vremurilor, cu litere mărunte. Toată lumea va afla despre infamiile comise de unchiul și fratele acestuia, alte două capete regale nedemne. “Scriptura lui: mențiunea scrisă a fărădelegilor sale se va face cu litere mai mici, care vor putea să consemneze astfel multe fapte în spațiu restrîns. La fel ca pentru Șchiop, cu literele sale I și M, aici se inventează o imagine deosebită, legată de scrierea cărții, pentru a caracteriza ticăloșia personajului” (Chiavacci Leonardi). “Josnice sînt acțiunile unchiului lui Frederic, Iacob, rege peste Maiorca, și a fratelui său, Iacob al II-lea, rege al Siciliei și al Aragonului (cf. Purgatoriu VII, 119-120)” (E.A. Panaitescu).

«Și cel din Portugalia și din Norvegia se vor cunoaște acolo, și cel din Rascia, ce s-a uitat strîmb la bănetul din Veneția. Vai, fericită Ungarie, de nu se mai lasă schingiuită! și fericită Navara, de s-ar înarma cu muntele ce-o înfășoară!» (v. 139-144). Se vor regăsi în cartea justiției, la sfîrșitul lumii, regele portughez și cel norvegian, pe cînd cel sîrb va regreta falsificarea banilor. Ungaria va trebui să nu se mai lase prost guvernată, iar Navara să fie mai bine protejată de lanțul Pirineilor. “Despre Dionisiu Agricola, regele Portugaliei (1276-1325) și despre Haakon al VII-lea, regele Norvegiei (1299-1319), Dante probabil că avea informații vagi. Cel din Rascia: Ștefan Urosiu al II-lea (1276-1321), rege în Rascia, regiune care cuprindea Croația și o parte din Serbia și Dalmația. În groși, moneda oficială a regatului său, a reprodus și a falsificat concentrația ducatului, argintul venețian” (E.A. Panaitescu). “Vai, fericită Ungarie: În 1301, la moartea lui Andrei al III-lea, ultimul rege al său, Ungaria îi revenea de drept lui Carol Robert de Anjou, fiul lui Carlo Martello, principele generos întîlnit de Dante în cerul lui Venus (cf. VIII), care a obținut-o doar în 1308, după grele confruntări. Exclamația, care se închipuie pronunțată în 1300, pare să se refere la aceste lupte pentru succesiune, cu dorința să învingă moștenitorul legitim, pe care Dante îl privea cu evidentă simpatie” (Chiavacci Leonardi). “Fericită Navara, dacă ar reuși să se apere cu lanțul Pirineilor, ce-o înconjoară la nord, despărțind-o de Franța! Micul regat al Navarei a fost guvernat cu înțelepciune de Jeanne, din conții de Champagne, fiica lui Henric, amintit în Purg. VII, 104-111, și soția lui Filip cel Frumos, din 1274 pînă în 1304; a fost urmată de fiul ei, Ludovic, care la moartea tatălui său (1314) a unificat cele două coroane, de Franța și de Navara” (Chiavacci Leonardi).

«Și să creadă fiecare că, în arvună, Nicosia și Famagosta de bestia lor se plîng și urlă, care nu-i mai prejos de alții’» (v. 145-148). Deja abuzurile francezilor sînt suportate, ca un fel de avertisment, de două importante orașe din Cipru. “În curînd Ungaria și Navara vor suferi, sub stăpînirea franceză, abuzurile pe care deja sînt obligate să le suporte Nicosia și Famagosta, cele două orașe mai importante de pe insula Cipru, sub guvernarea lui Henric al II-lea de Lusignan (1285-1324), prinț cu origini franțuzești. Chiar dacă cercetarea istorică ar putea contesta valabilitatea unor afirmații ale Poetului, despre conducătorii creștini netrebnici ai Europei, tabloul dantesc, «în virtutea sintezei, atinge esența problemei politice și punctul programatic al unei viziuni asupra istoriei» (Fallani). Imperiul vacant (astfel era el pentru Dante, din 1250, anul morții lui Frederic al II-lea) și politica Bisericii, doritoare să-și afirme autoritatea inclusiv în plan temporal, au provocat anarhia în toată Europa, înlesnind dezvoltarea Comunelor, în dauna feudalității, lupta dintre o cetate și alta, dintre un popor și altul și poftele expansioniste ale casei regale a Franței. Astfel își încheie Mattalia observațiile precise în legătură cu acest cînt: «Inscripția formată de duhuri, să ne amintim (cf. Paradis XVIII, 91-93), era destinată conducătorilor de popoare, protagoniștilor și înalților responsabili cu justiția pe pămînt. Icoană universală, legătură simbolică a diadei Dumnezeu-Imperiu, superioară conștiință etică și speculativă, acvila reprezintă problema justiției, în instanța sa cea mai înaltă și mai amplă, jurisdicția sa extinzîndu-se asupra întregii omeniri: și tocmai de aceea este cea mai înaltă curte de justiție, unde pot fi chemați la redde rationem principii contemporani, inclusiv împărații»” (E.A. Panaitescu).

Despre justiția divină (8)

«Acolo se va vedea, printre isprăvile lui Albert, cea care-n curînd va pune pana în mișcare, prin care regatul Pragăi fi-va pustiit. Acolo se va vedea durerea iscată pe Sena, bătînd monedă calpă, de cel ce va pieri din lovitură de șoric» (v. 115-120). În cartea justiției divine va fi consemnată devastarea Boemiei și a Pragăi, de către armata lui Albert de Habsburg. Va fi de asemeni înregistrată falsificarea monedei proprii, în dauna supușilor, înfăptuită de regele Filip cel Frumos din Franța. “Începe aici invectiva împotriva principilor și regilor din Europa, cu toții implicați prin blestemățiile lor într-o severă condamnare, aproape convocați de acvilă la o judecată, care o precedă pe cea universală, din ultima zi. Să observăm că primele trei terține încep cu un L (Lì), următoarele trei cu un V (Vedrassi), iar ultimele trei cu un E. Puse împreună formează un acrostih: LVE, care se citește LUE, sifilis, boală, pentru a-i desemna pe regi și principi, autenticii distrugători ai lumii civile și exemple supreme de nedreptate” (T. Di Salvo). “Împăratul Albert de Habsburg (cf. Purgatoriu VI, 97 sqq.) a invadat și a devastat regatul Boemiei, cucerindu-i capitala, Praga, în 1304 și luînd-o de la Venceslas al IV-lea, cumnatul său. Regele Franței, Filip cel Frumos, pentru a-și susține cheltuielile de război împotriva Flandrei, a poruncit să se imprime o nouă monedă, pentru care a menținut valoarea nominală a celei precedente, însă diminuîndu-i concentrația de aur (cf. Villani, Cronica VIII, 58). Regele, pe care Dante nu-l scutește de acuzațiile cele mai infamante în Comedie (cf. Purgatoriu XX, 91-93; XXXII, 152-160; XXXIII, 45), a murit în 1314 într-un accident de vînătoare, tîrît după o cădere groaznică de pe calul său, care fusese atacat de un mistreț” (E.A. Panaitescu). “Cotenna este pielea mistrețului, care aici se folosește pentru întregul mistreț” (Chiavacci Leonardi).

«Acolo se va vedea trufia ce-nsetează pînă-i smintește pe scoțian și englez, de nu pot sta între hotarele lor. Se vor vedea desfrîul și moleșeala celui din Spania și din Boemia, ce-n veci n-au știut vitejia și n-au vrut-o» (v. 121-126). În cartea Judecății de Apoi se va scrie despre dorința de putere, care i-a împins la război pe regii din Scoția și Anglia. Vor fi consemnate dezmățul de la curtea Spaniei și necinstea dominantă de la curtea Boemiei. “Poetul face aluzie, în această terțină, la luptele din lăcomie de putere dintre Eduard al II-lea, regele Angliei, și Robert Bruce, regele Scoției. Cel din Spania este Ferdinand al IV-lea, regele Castiliei (1295-1312), iar cel din Boemia este Venceslas al IV-lea, regele Boemiei (1270-1305)” (E.A. Panaitescu).

«Se va vedea la Șchiopul din Ierusalim însemnată cu I virtutea, iar contrariul va fi-nsemnat cu un M. Se vor vedea zgîrcenia și lașitatea celui ce păzește insula de foc, unde și-a sfîrșit Anchise vîrsta înaintată» (v. 127-132). În cartea justiției divine se va nota că domnia lui Carol al II-lea de Anjou, poreclit Șchiopul, a cunoscut puține fapte demne și multe nemernicii. Vor fi consemnate acolo păcatele lui Frederic al II-lea de Aragon, rege peste Sicilia, unde a pierit de bătrînețe tatăl lui Enea. “Zgîrcenia: mai întîi trufia, apoi desfrîul, acum zgîrcenia: cele mai grave păcate se perindă aici, ca infamii ale regilor creștini. Observați cum viciul e denunțat mereu în deschiderea versului, înainte de numele regelui care îl poartă” (Chiavacci Leonardi). “În cartea justiției divine, Carol al II-lea de Anjou, rege la Napoli (cf. Purgatoriu XX, 79-81), care a primit titlul de rege al Ierusalimului, își va vedea propriile fapte bune indicate cu I, adică «unu», iar pe cele netrebnice cu M, adică «o mie». «Cele două litere sînt prima și ultima din cuvîntul Ierusalem, care mai mult ca sigur i-a sugerat lui Dante ciudata invenție, cu raportul numeric dintre meritele și păcatele Șchiopului, în disprețul acelui zadarnic titlu regal» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu). “Cel ce păzește insula de foc, Sicilia, unde a murit Anchise, tatăl lui Enea (Virgiliu, Eneida III, 707 sqq.), este Frederic al II-lea de Aragon (1272-1337), pe care Dante l-a amintit deja în Purgatoriu (cîntul VII, versul 119)” (E.A. Panaitescu).