Fericit cel ce vorbeşte liber (3)

by Laszlo Alexandru

«De-aş fi fost de foc apărat, m-aş fi azvîrlit între ei şi cred că învăţătorul mi-ar fi permis-o; dar cum m-aş fi ars şi fript, spaima mi-a învins bunăvoinţa ce mă îndemna să-i strîng la piept» (v. 46-51). Dante e cuprins de afecţiune şi entuziasm pentru cei trei damnaţi, în asemenea măsură că doar flăcările îl împiedică să coboare între ei pentru a-i îmbrăţişa. “Aici e limpezită poziţia psihologică a lui Dante faţă de cei trei florentini pe stil vechi: pe de o parte există în el stima pentru calităţile lor înalte, pe de alta e condamnarea păcatelor lor. Dante n-a rezolvat dualismul dintre simpatie şi condamnare: crede şi el că societatea florentină de odinioară avea în spatele aparenţelor de nobleţe germenii distrugerii, cum o subliniază şi o confirmă prezenţa acestor oameni aşa prestigioşi, dar pătaţi de greşeli aşa demne de dispreţ. Poate că aici se află motivul de ambiguitate al episodului, al prezenţei alăturate de contraste (cum e dorinţa de a-i îmbrăţişa şi obstacolul focului), în care se reproduce contrastul unor vremuri aşa bogate în potenţialităţi pozitive şi totodată aşa expuse fenomenelor de degenerare” (T. Di Salvo).

«Apoi am început: ‘Nu dispreţ, ci starea voastră atîta durere mi-a imprimat în suflet, că tare greu se va ofili, îndată ce acest stăpîn al meu mi-a spus cuvinte prin care m-am gîndit că asemenea lume vine, cum de fapt sînteţi» (v. 52-57). Dante îi asigură pe cei trei concetăţeni ai săi că e cuprins de mîhnire pentru situaţia în care îi găseşte, mai ales că Virgiliu îi semnalase, înainte de venirea lor, că urmează să întîlnească un grup de oameni importanţi, cum s-a şi dovedit. “Notează inspirat Montanari că afecţiunea pe care o simte Dante pentru aceşti concetăţeni este ‘mai impetuoasă şi mîndră decît cea pentru Brunetto, pe care totuşi l-a cunoscut, spre deosebire de aceştia, îndeaproape’. Întîlnirea cu cele trei suflete este ‘mai dramatic agitată’ decît cea cu bătrînul său maestru, încheiat într-o tonalitate elegiacă, întrucît la Dante ‘pasiunea pentru patrie are accente mai sonore decît afecţiunea familiară’” (E.A. Panaitescu).

«Sînt din ţinuturile voastre şi oricînd faptele şi numele voastre respectate le-am auzit şi le-am pomenit cu afecţiune. Las amărăciunea şi umblu după dulcile poame promise mie de călăuza adevărată; dar pînă la centrul lumii trebuie mai întîi să cobor’» (v. 58-63). Protagonistul le confirmă că este şi el florentin, a auzit numele lor evocate în contexte prestigioase. Le relatează apoi că lasă în urmă calea păcatului şi merge, sub călăuzirea lui Virgiliu, în căutarea virtuţii. Pentru a o găsi, trebuie să coboare mai întîi pînă la străfundul Infernului. “Prin acest vers Dante dă seama în faţa celor trei de călătoria sa, ca om viu, prin Infern, dar dincolo de literă există sensul profund al poveştii sale omeneşti: apropiat de aceştia în bună măsură, dar apoi desprins cu hotărîre şi mîntuit. El lasă de fapt amărăciunea, în care ei rămîn” (Chiavacci Leonardi). “Episodul se menţine în cadrul unei întîlniri între persoane care se bucură de aceeaşi politeţe şi se supun aceloraşi obligaţii de comportament social, în care curtenia, amabilitatea, stima, măsura şi delicateţea (vezi rezerva lui Rusticucci, care nu se referă la sine însuşi şi la acţiunile sale demne de onoare) sînt componente esenţiale. Sînt implicite premisele polemicii împotriva oamenilor noi şi lipsiţi de manierele conversaţiei respectuoase, care constituie semnul unei civilizaţii autentice. (…) Şi Dante, cu manierele lui, cu participarea sa politică la viaţa Florenţei, în numele idealurilor supreme de justiţie şi pace, a aspirat la asemenea măreţie, poate că şi-a ales astfel de modele pentru acţiunea sa şi a primit, în schimb, doar amărăciunea decepţiei şi chinul exilului” (T. Di Salvo).