Intrarea în Paradis (5)

«Cînd roata eternizată de tine-n dorinţă spre ea mi-a atras atenţia, cu armonia ce-o împarţi şi-o răsfrîngi, mi-a apărut atîta cer aprins de flacăra soarelui, că-n veci ploaia sau rîul n-au făcut aşa un lac întins. Sunetul nou şi lumina vastă să aflu pricina lor mi-au aprins un dor nemaisimţit cu atîta ascuţime» (v. 76-84). Atunci cînd rotirea sferelor cereşti – pe care Dumnezeu o face să dureze în eternitate – i-a captat călătorului atenţia, cu sunetul armonios pe care divinitatea îl potriveşte, lui Dante i-a apărut sub ochi o mare parte a cerului, înflăcărată de razele soarelui, cum niciodată apele curgătoare n-au alcătuit asemenea lac. Muzica armonioasă şi lumina copleşitoare l-au umplut pe Dante de o nemaiîntîlnită dorinţă de-a le cunoaşte cauza. “Mişcarea cerurilor depinde de dorinţa lor de-a se contopi cu Dumnezeu, după cum Dante însuşi afirmă despre al nouălea cerc, Primul Mobil: acesta, înconjurat de Empireu, unde stă Dumnezeu, se mişcă din cauza «dorinţei prea fierbinţi din toate părţile sale… de-a se contopi cu fiecare parte din acel prea divin cer liniştit» (Convivio II, III, 9). Rotirea cerurilor în jurul luminii supreme a Domnului produce un sunet armonios, a cărui existenţă a fost susţinută de Pitagora, celebrul filosof grec din sec. al VI-lea î.C. Teoria sa, după ce a fost acceptată de Platon, a fost respinsă de Aristotel şi, pe urmele acestuia, de toată gîndirea tomistă medievală. Dante, în schimb, acceptă afirmaţia pitagoreico-platoniciană, preluînd-o de la scriitorii latini (Cicero în Somnium Scipionis şi Macrobius), din literatura patristică occidentală şi de la Boetius. Foarte controversată este interpretarea lacului de lumină (v. 79-81): pentru Nardi, el depinde de luminozitatea proprie sferelor cereşti, pentru Lombardi, de faptul că Dante se apropie de sfera focului (dar în cosmologia medievală aceasta nu era luminoasă), pentru Venturi, el ar deriva din lumina Lunii, pentru Torraca, în fine, n-ar fi decît lumina soarelui, care sporeşte şi devine strălucitoare din cauza apropierii” (E.A. Panaitescu). “Expunerea adevărurilor teologice şi ştiinţifice obţinute nu este o paradă de erudiţie, ci o necesitate impusă de concepţia fundamentală, pe care Dante o avea despre natura umană. Să ne gîndim la mesajul din Convivio: fericirea, pentru oameni, constă în desăvîrşirea propriului suflet, iar această perfecţionare este echivalentă cu ştiinţa, cu cunoaşterea… În cucerirea ştiinţei constituie obstacole, spune primul capitol din Convivio, dincolo de obligaţiile familiale sau civile ale individului, situarea lui departe de centrele de studiu şi de oamenii învăţaţi, precum şi mai ales defectele trupului şi ale sufletului, primul fiindcă e imperfect, celălalt fiindcă urmează plăceri vicioase. Dar atunci cînd, în Paradis, trupul este abolit în limitele sale pămînteşti, iar sufletul e pur, Dante ţîşneşte să cucerească nu doar perfecţiunea spirituală, ci şi cunoaşterea, ştiinţa” (U. Bosco).

«Iar ea, ce vedea ca eu în mine, spre a-mi linişti sufletul zbuciumat, înainte s-o întreb şi-a deschis gura şi-a început: ‘Tu singur te întuneci cu închipuirea falsă, de nu vezi ce-ai vedea dacă ai lua aminte. Tu nu eşti pe pămînt, aşa cum crezi; ci fulger fugit din cuibul lui n-a ţîşnit ca tine, care acum spre el te-ntorci’» (v. 85-93). Beatrice vedea în sufletul lui Dante, fără ca el să se mai exprime prin cuvinte. Aşadar a intervenit cu explicaţiile dorite. L-a dojenit că se păcăleşte singur, fiindcă nu pricepe că s-a desprins deja de pămînt şi zboară prin cer, iute ca fulgerul, dar în sens invers faţă de acela, către Empireul destinat sufletelor neprihănite. “Să reţinem de-acum acest lucru constant: Beatrice vede în sufletul lui Dante şi n-are nevoie ca poetul să exprime ceea ce-l tulbură şi ce doreşte să afle; gîndirea lui, tulburarea lui se reflectă în Dumnezeu, iar în Dumnezeu Beatrice le vede şi ia cunoştinţă de ele. Acest privilegiu îl au toate duhurile fericite” (T. Di Salvo). O echivalare poetică a acestor terţine găsim în traducerea extraordinară a lui George Coşbuc: “Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine, / deschise gura, pîn-a n-o-ntreba, / zbătutul suflet vrînd să mi-l aline, / şi-a zis: – «Prin false-nchipuiri părerea ta / te-orbeşte aşa că-ţi par ca nevăzute / ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta»”.

«De-am fost de prima îndoială dezbrăcat de scurtele vorbe zîmbite, de alta am fost înlănţuit şi-am zis: ‘Deja mă odihneam în marea uimire; dar acum mă mir că trec prin aceste corpuri uşoare’» (v. 94-99). Dante a scăpat iute de prima sa neînţelegere – legată de muzica armonioasă şi lumina orbitoare –, cu ajutorul puţinelor cuvinte pronunţate de Beatrice zîmbind. Dar o altă nedumerire l-a cuprins: cum de poate să zboare, cu trupul său material, printre corpuri uşoare, ca aerul şi focul? “Fizica medievală împărţea corpurile în «grele» (pămîntul şi apa) şi «uşoare» (aerul şi focul). Primele se supun legii gravităţii, căci de pildă omul «în mod natural preferă să meargă în jos; şi de aceea cînd se mişcă în sus, trupul lui mai mult se oboseşte» (Convivio III, III, 6); cele din a doua categorie, în schimb, tind spre înălţime” (E.A. Panaitescu). “Încă nu ştie că nu şi-a lăsat fireşte trupul pe vîrful muntelui, dar el a devenit materie imponderabilă şi, neavînd greutate, nu e perceput ca o rămăşiţă greoaie a realităţii pămînteşti, deja îndepărtate” (T. Di Salvo).

Despărţirea de Virgiliu (4)

«Tatăl meu dulce, spre a mă linişti, umbla vorbind mereu de Beatrice, spunînd: ‘Ochii ei îmi pare deja a-i vedea’. Ne îndruma o voce care cînta dincolo; şi noi, atenţi la ea, am ieşit acolo unde se urcă» (v. 52-57). Virgiliu îi pomenea mereu numele femeii iubite, pentru a-i domoli spaima, iar din partea cealaltă se auzea un cîntec sfînt. Cei trei ajung la picioarele ultimei scări, pe unde se merge spre Paradisul Pămîntesc. “Revine Beatrice şi revin ochii ei, care au avut aşa mare importanţă pentru Dante, în experienţa lui de iubire din tinereţe, care s-a tradus în Vita Nova. Pentru ochii aceia frumoşi şi veseli, Dante s-a deschis către aventura afectivă, către iubire, poezie, religie; pentru aceiaşi ochi, acum poate urca şi înainta pînă la întîlnirea cu divinitatea” (T. Di Salvo). “Ne îndruma o voce: este a celuilalt înger, care-i aşteaptă dincolo de flăcări pentru a-i îndrepta spre scara ce duce la Paradisul Pămîntesc. Cîntecul său a fost preanunţat că îi va călăuzi prin foc, de către îngerul fericirii (v. 12). Ritmul muzical al versului este un ecou al cîntecului care le înlesneşte drumul” (Chiavacci Leonardi).

«‘Venite, benedicti Patris mei’, a răsunat dintr-o atare lumină, din partea locului, încît m-a învins şi n-am putut-o privi. ‘Soarele pleacă’, a adăugat, ‘şi vine amurgul; nu vă opriţi, ci grăbiţi pasul, pînă cînd apusul nu se-nnegreşte’» (v. 58-63). Îngerul cîntă – învelit de o lumină orbitoare – şi îi îndeamnă să grăbească ascensiunea, căci se apropie asfinţitul soarelui, după care orice activitate din Purgatoriu încetează. “Vocea îngerului iertării intonează un cîntec, ale cărui cuvinte se află în Evanghelia după Matei (25, 34): «Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»: acestea sînt cuvintele cu care Cristos li se va adresa celor aleşi, în ziua judecăţii de apoi. Printre aceşti binecuvîntaţi ori sanctificaţi se plasează acum şi Dante, fiindcă a depăşit toate cercurile Purgatoriului şi şi-a încheiat astfel ispăşirea: va urma o desăvîrşire, sau o consacrare a poetului ca suflet ales. El este de-acum la fel de pur şi liber, ca şi cei mîntuiţi de Cristos în ziua judecăţii de apoi” (T. Di Salvo).

«Drept urca drumul prin stîncă, încotro rupeam în faţa mea razele soarelui, care era deja în vale. Şi puţine trepte am încercat cu piciorul, cînd soarele culcat, prin umbra ce mi s-a stins, l-am simţit în urmă eu şi înţelepţii mei» (v. 64-69). Urcuşul tăiat în stîncă era abrupt. Dante a urcat doar cîteva trepte, cu soarele aflat în spatele său, care îi proiecta umbra în faţa picioarelor. Apoi s-a făcut întuneric. “Aceste ultime terţine sînt dominate de presimţirea nopţii iminente: mai întîi e observaţia despre soarele care se duce, de care se leagă cea a serii care vine, apoi tema se aprofundează prin observarea, de astă dată vizuală, a cerului care se înnegreşte, în fine soarele e văzut din culcuş cum dispare şi în jur totul e acoperit de umbră, de parcă luminile s-au stins. Întîmplările sînt relatate cu un stil sigur, cu uşurinţă, cu o notă de tristeţe şi cu avertismentul implicit că celor trei poeţi le este împiedicată călătoria: în timpul nopţii trebuie să se oprească şi parcă se opreşte ceva în sufletul lor; odată cu lumina soarelui se stinge şi puterea călătorului, intervin întunericul şi oboseala fizică: ceva se întunecă şi în conştiinţa poetului” (T. Di Salvo).

Despărţirea de Virgiliu (3)

«Cînd m-a văzut că stau tot ferm şi aspru, oleacă tulburat a zis: ‘Vezi bine, fiul meu; între Beatrice şi tine stă zidul acesta’. Cum la numele de Thisbe şi-a deschis genele Pyram aflat pe moarte şi-a privit-o, atunci cînd dudul s-a-nroşit; astfel dîrzenia mi s-a-mblînzit, m-am întors spre înţeleapta călăuză, auzind numele ce-n minte mereu îmi revine» (v. 34-42). Întrucît nu reuşea să-l convingă pe Dante să traverseze focul, Virgiliu i-a spus că dincolo îl aşteaptă Beatrice. Îndată ce-a auzit numele femeii iubite, poetul şi-a lepădat încăpăţînarea, la fel cum odinioară Pyram şi-a deschis ochii înainte de moarte, auzind numele rostit de Thisbe. “Legenda despre Pyram şi Thisbe este povestită de Ovidiu în Metamorfozele lui (IV, 55-166). Cei doi tineri din Babilon, a căror iubire era împiedicată de familiile lor, şi-au dat întîlnire sub un dud. Thisbe, venită prima, a fost obligată să fugă la apariţia neaşteptată a unei leoaice, scăpîndu-şi vălul, pe care fiara l-a pătat de sînge. Cînd a ajuns Pyram, crezînd că Thisbe a fost devorată, s-a aruncat în propria spadă şi fata l-a găsit aşa, cînd s-a întors ceva mai tîrziu; tînărul şi-a deschis pentru ultima dată ochii, atunci cînd Thisbe i-a pronunţat numele, în timp ce sîngele lui scălda rădăcinile dudului, care de atunci şi-a schimbat culoarea fructelor din albe în roşii. Referinţa la mitul prelucrat de Ovidiu – surprins în clipa tragicului epilog, ce constituie trăsătura sa cea mai semnificativă – ne introduce într-un moment de mare emoţie, legat de un aspect autobiografic (v. 40-42). Acesta e momentul în care poezia se afirmă în modul cel mai pregnant, în scena simbolică unde Dante se opune ultimelor îndemnuri ale maestrului său” (E.A. Panaitescu). “Argumentul hotărîtor nu se lasă doar pe seama raţiunii, solicită intervenţia sentimentului, recurge la emoţii, la iubire, la credinţă. Sub aspect alegoric, poetul parcă vrea să spună că procesul de purificare, care se completează prin viziunea Beatricei şi recucerirea adevărului revelat, nu se realizează pe deplin, dacă sufletul nu acceptă toate treptele ispăşirii, inclusiv prin traversarea zidului de foc. La acest proces sînt obligate să participe toate sufletele, sau doar cele ale desfrînaţilor? Este o problemă pe care criticii încă n-au rezolvat-o. Rămîne că sînt obligate, cu siguranţă, să treacă sufletele desfrînaţilor: şi este obligat inclusiv Dante. La fel ca părintele poeziei sale, Guido Guinizzelli, nu atît pentru că a dus o viaţă înclinată spre destrăbălare, cît în calitatea sa de poet al unei iubiri nu totdeauna corect înţelese. Şi inclusiv Dante, care totuşi a iubit-o şi a cîntat-o pe Beatrice în termenii unei spiritualităţi absolute, nu-şi poate redobîndi femeia, în inimă, decît după ce-a lăsat la o parte impurităţile pasiunii amoroase şi ale poeziei ce s-a caracterizat nu totdeauna doar ca o contemplare a ochilor fiinţei prea iubite, ci ca o patimă tulbure, care alături de cea din Vita Nova, a dat viaţă unei alte poezii erotice. Zidul de flăcări este aşadar ca o diafragmă, care-l desparte de o Beatrice rătăcită prin intervenţia orbitoare a unei alte femei, a unei alte forme de iubire şi de poezie, iar cealaltă, adevărata, perfecta Beatrice, care l-a călăuzit în tinereţe, l-a aprins cu fiinţa ei şi l-a îndreptat spre absolut, spre frumuseţea religioasă” (T. Di Salvo).

«La care el a dat din cap şi-a zis: ‘Ce? vrem să mai stăm dincoace?’; apoi a zîmbit ca-n faţa copilului învins de răsplată» (v. 43-45). Virgiliu îl dojeneşte, pentru încăpăţînarea absurdă, şi-i surîde ca unui copil naiv. “Vrem să mai stăm: Pluralul e şi azi tipic pentru vorbirea în faţa copiilor («ce frumoşi sîntem azi!»: Contini). Apoi a zîmbit: este zîmbetul indulgent al celui care vede că celălalt este deja convins de un motiv pe care el, mai înţelept, îl consideră inadecvat şi pueril; chiar aşa cum zîmbim în faţa unui copil care se lasă cucerit cu promisiunea unui fruct” (Chiavacci Leonardi). “Toată scena cuprinde, sub un aspect firesc şi surîzător, de extraordinară naturaleţe, sensul profund, deja arătat, al superiorităţii iubirii asupra raţiunii, al sufletului copilăros, care este necesar pentru «a-l vedea pe Dumnezeu» şi blînda despărţire a lui Virgiliu de cel ce se pregăteşte să treacă dincolo de pragul lumii pe care el o domină. Naturaleţea ansamblului, la care s-au oprit cei mai mulţi comentatori, este încă o dată semnul forţei supreme a unei arte ajunse deja la culme” (Chiavacci Leonardi).

«Şi-n foc ‘naintea mea s-a pus, rugîndu-l pe Staţiu să-mi vină în urmă, care drum lung ne despărţise. Îndată ce-am fost înăuntru, în sticlă fiartă m-aş fi aruncat spre a mă răcori, aşa era incendiul de dogoritor» (v. 46-51). Călătorul a fost inclus între cei doi poeţi, pentru a fi mai bine protejat la trecerea prin foc: Staţiu a trecut ultimul, în locul lui Dante. Căldura copleşitoare l-a cuprins îndată pe acesta. “Poziţia strategic protectoare în care cei trei se dispun le redă lui Virgiliu şi Dante posibilitatea de a restabili raportul călăuză-călăuzit, care pentru o vreme părea întrerupt: Staţiu reapare ca un moment suplimentar, ca un personaj de sprijin, neesenţial şi ca atare neînlocuitor al lui Virgiliu, cel mult în completarea lui” (T. Di Salvo).

Despărţirea de Virgiliu (2)

«Cu mîinile unite m-am întins, privind focul şi tare imaginîndu-mi trupurile umane deja văzute aprinse. S-au întors spre mine bunele călăuze; şi Virgiliu mi-a spus: ‘Fiul meu drag, aici poate fi caznă, dar nu moarte» (v. 16-21). Dante şi-a îndreptat întreaga atenţie în faţă, dar şi-a ţinut trupul bine echilibrat de mîini în spate, amintindu-şi cu groază imaginile cu oameni arzînd pe rug. Însoţitorii au încercat să-l încurajeze: în Purgatoriu este multă suferinţă, dar nu poate exista moartea sufletelor. “Cu mîinile unite m-am întins: ţinîndu-mi mîinile lipite şi strînse de trup, m-am întins în faţă, sprijinindu-mă pe acele mîini, pentru a mă ţine înapoi şi a nu cădea în flăcări. Această atitudine – cum au înţeles-o deja Barbi, Casini, Sapegno – ni se pare că explică cel mai bine litera textului şi sensul pe care vrea să-l transmită: eroul se întinde înainte şi priveşte, totodată ţinîndu-se cît mai în spate posibil, contrabalansîndu-se pe mîini pentru a nu-şi pierde echilibrul” (Chiavacci Leonardi).

«Gîndeşte-te, gîndeşte-te! Dacă eu pe spinarea lui Gerion te-am dus teafăr, ce voi face acum, mai aproape de Domnul? Fii sigur că şi de-ai sta o mie de ani în albia acestei flăcări, nu ţi-ar putea clinti un fir de păr» (v. 22-27). Maestrul îi aminteşte un alt moment de cumpănă, cînd împreună au fost obligaţi să urce în spinarea monstrului infernal. Însă acest foc purificator provoacă suferinţă, nicidecum degradare spirituală. “Virgiliu, pentru a-l îmbărbăta pe Dante şi a-l îndemna să aibă toată încrederea în maestrul său, îi aminteşte episodul cel mai semnificativ, printre multe altele, în care intervenţia sa l-a ajutat pe discipol să depăşească primejdia şi frica: atunci cînd l-a dus pe spatele lui Gerion (Infern XVII, 1 sqq.), însuşi simbolul înşelăciunii” (E.A. Panaitescu). “Dante se află în faţa unuia dintre acele obstacole care, pe plan moral, echivalează cu un salt calitativ, cu o trecere care deschide noi orizonturi şi impune curaj şi hotărîre. De aceea îndemnul lui Virgiliu sună imperios, ca o formulă sacră, pronunţată de o înaltă autoritate religioasă, în spatele şi deasupra căreia se zăreşte autoritatea divină, ce invită sufletul penitent să-şi reamintească rapid itinerariul, să cumpănească puterile de care a fost sprijinit în procesul de ascensiune şi să pornească iarăşi, într-un nou salt, cu un nou act de credinţă” (T. Di Salvo). “Expresia nu ţi-ar putea clinti un fir de păr este din limbajul popular, vorbit. Semn, şi acesta, al adeziunii danteşti la o realitate care şi în lumea de dincolo îşi păstrează accentele din viaţa cotidiană. Lumea de dincolo nu modifică substanţa lexicală şi expresivă a vieţii: îi dă trăsătura eternităţii, o fixează în modalităţi emblematice, eliminîndu-i doar aspectele marginale, neesenţiale” (T. Di Salvo).

«Şi de crezi poate că te-nşel, dă-te spre ea şi te convinge cu mîna la poala straiului. Azvîrle odată, azvîrle orice teamă: treci aici; vino şi intră sigur!’. Dar eu tot neclintit şi împotriva conştiinţei» (v. 28-33). Virgiliu l-a îndemnat să se convingă singur că flacăra nu-l poate distruge, apropiindu-şi de ea marginea hainei. În ciuda insistenţelor maestrului, Dante refuza această nouă experienţă, fiind dominat de instinctul pericolului, deşi raţiunea îl încuraja să avanseze. “«Far la credenza (a se convinge) se spunea despre cel care gusta în prealabil mîncarea principilor, pentru a-i asigura pe aceştia că nu era otrăvită» (Scartazzini-Vandelli). Virgiliu vrea să spună aşadar că proba făcută cu marginea hainei e decisivă, va îndepărta orice îndoială, îi va da garanţia siguranţei, fără a-l expune personal” (T. Di Salvo). “Cu tandreţe paternă, Virgiliu încearcă să-l asigure pe Dante. Este ultima dată cînd intervine, cu toată autoritatea şi capacitatea retorică ce-l caracterizează, în ajutorul şi sfatul celui ce i-a fost încredinţat. El îşi foloseşte toate argumentele şi, nereuşind, rămîne tulburat (v. 35). Întreaga scenă, dincolo de faptul că propune un sens limpede moral – raţiunea nu poate învinge ultima rezistenţă a omului în faţa lui Dumnezeu, ci doar iubirea –, dobîndeşte astfel o puternică şi delicată valoare umană” (Chiavacci Leonardi).

Despărţirea de Virgiliu (1)

Trecerea prin focul purificator. Ascensiunea spre Paradisul Pămîntesc. Se lasă seara şi călătorii se odihnesc pe trepte. Visul lui Dante: Lia şi Rahela. Ultimele sfaturi de la Virgiliu. Dante e triumfător pe sine însuşi.

«Ca atunci cînd primele raze vibrează, acolo unde creatorul sîngele şi l-a vărsat, curgînd la vale Ebrul sub Libra înaltă şi unde-n Gange la prînz arde, aşa stătea soarele; deci ziua se ducea, cînd îngerul Domnului voios ne-a apărut» (v. 1-6). Cobora seara în Purgatoriu, pe cînd la Ierusalim (unde s-a jertfit Isus) erau zorii zilei, Spania, pe rîul Ebru, se găsea în constelaţia Balanţei, iar pe Gange, în India, era amiază. Celor trei călători le-a apărut un înger cu chipul senin. “Dante, prin această comparaţie complicată, vrea să explice că în Purgatoriu este ora asfinţitului, pe cînd la antipozi, la Ierusalim, sînt zorii zilei. În cele două puncte extreme ale pămîntului bate miezul nopţii în Spania – unde rîul Ebru este la 90^o longitudine vest de Ierusalim şi se află în acest moment sub constelaţia Balanţei (Libra) – şi miezul zilei pe Gange, în India, plasată la 90^o longitudine est de Ierusalim. (…) La fel ca în cînturile II, IX, XV, XIX, XXV, acest debut determină ora de pe muntele sfînt, printr-o serie de referinţe la poziţia astrelor în raport cu pămîntul. Astronomia este elementul imposibil de neglijat în poezia Comediei, nu doar, cum subliniază Momigliano, fiindcă «aceste priviri îndreptate spre mişcările astrelor sporesc solemnitatea ascezei lui Dante şi îi aprofundează semnificaţia spirituală», ci şi întrucît ea rezultă ca «parte esenţială a concepţiei de ansamblu a unei lumi fizice, morale şi poetice, şi are de asemeni o funcţie delicat artistică, prin imaginile rătăcite pe care le evocă şi totodată prin posibilitatea pe care o oferă de îmbogăţire a limbajului şi a imaginilor, cu introducerea termenilor sugestivi, cu privire la locuri, astre, cuvinte inclusiv tehnice, a căror valoare în poezie artistul Dante ştia s-o aprecieze» (Gallardo). Fireşte trebuie să ţinem seama că la Dante imaginea rătăcitoare sau amănuntul tehnic nu sînt niciodată folosite în mod gratuit, pentru capacitatea lor de a stîrni uimirea, ci se justifică deplin în stilul înalt şi «tragic», ce dobîndeşte un relief tot mai evident, pe măsură ce povestirea îl poartă pe călător departe de regiunile «comicului»: pămîntul locuit şi Infernul, ce reprezintă o proiecţie a acestuia, în cheie sarcastică şi caricaturală. Cele două terţine iniţiale din acest cînt se caracterizează, în primele patru versuri, printr-o extremă concentrare expresivă” (E.A. Panaitescu). “Cele patru locuri semnalează astfel coordonatele timpului: acum cînd în Purgatoriu este asfinţitul, la Ierusalim e răsăritul, pe Gange este amiază, iar la Cádiz (pe Ebru) e miezul nopţii. Situaţia este opusă celei în care a început ascensiunea (Purg. II, 1-9), cînd Aurora apărea pe malurile Purgatoriului, iar soarele apunea la Ierusalim. Solemnitatea asemănătoare a debutului semnalează că s-a încheiat ciclul, călătoria de purificare este la final” (Chiavacci Leonardi).

«Dincolo de flacără stătea pe mal şi cînta ‘Beati mundo corde!’, cu voce mai tare decît a noastră, vie» (v. 7-9). Îngerul îi aştepta dincolo de flăcări, cîntînd mai limpede şi mai puternic decît o voce reală. “Beati mundo corde, quoniam ipsi Deum videbunt (Matei 5, 8) – «Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!». Este a şasea fericire din Evanghelia după Matei, care se potriveşte limpede, de această dată, cu păcatul de pe cornişă. În faţa flăcării, cîntecul puternic se înalţă în asfinţit cu o intensă frumuseţe, dus de o terţină de mare muzicalitate” (Chiavacci Leonardi).

«Apoi: ‘Nu treceţi mai departe, suflete sfinte, de mai întîi nu vă muşcă focul; intraţi în el şi la cîntecul de-acolo nu fiţi surde’, ne-a spus cînd i-am ajuns aproape; la care, cum l-am priceput, ca omul viu vîrît în groapă m-am făcut» (v. 10-15). Îngerul le-a cerut să intre în foc pentru a se purifica şi să se orienteze după sunetul cîntării pentru a-şi găsi calea. Dante s-a înspăimîntat groaznic la acest îndemn. “Este limpede că observaţia îngerului nu se limitează la cei trei poeţi, ci se extinde la toate duhurile din Purgatoriu care, după ce şi-au încheiat purificarea, sînt considerate în sfîrşit demne de Paradis. Flăcările din al şaptelea cerc au astfel o dublă sarcină: ele constituie pedeapsa pentru destrăbălaţi şi încheie, printr-o ultimă suferinţă, tot ciclul de ispăşire al sufletului mîntuit (prin foc, de altminteri, Dante a sintetizat suferinţele din Purgatoriu: cf. Infern I, 118-120); trecerea prin foc ar simboliza astfel «întoarcerea omului la starea primei inocenţe» (Nardi), înainte de intrarea în Paradis. Trebuie de asemeni să amintim că, după o tradiţie patristică şi medievală, spada de foc ţinută de Heruvimii puşi de Dumnezeu ca strajă la Paradisul Pămîntesc, după alungarea lui Adam şi a Evei (Geneza 3, 24) trebuie interpretată ca un zid de foc ce-a încuiat Edenul după căderea în păcatul originar” (E.A. Panaitescu). “Suflete sfinte: să n-o luăm în sens propriu; cei trei pe care îngerul îi invită să treacă nu sînt de fapt, nici unul, destinaţi să devină sfinţi, nici măcar Staţiu. Putem înţelege: suflete care vă apropiaţi de încheierea ispăşirii, treceţi şi de această încercare chinuitoare a focului, lăsaţi-vă arşi de acest rug (iar rugul în Evul Mediu era o condamnare, dar mai ales un îndemn ca sufletul păcătosului, sub presiunea suferinţei şi a durerii, să se căiască şi să se purifice). Dar Virgiliu nu face parte dintre sufletele ce pot spera la sfinţenie şi fericire. De aceea cuvintele se pot înţelege ca o formulă pe care îngerul o pronunţă, ca îndemn, de fiecare dată cînd duhurile trebuie să treacă prin zidul de foc. Acest zid (concepţia le aparţine Părinţilor Bisericii, care l-au închipuit în jurul Paradisului Pămîntesc) «dincolo de a fi instrumentul suferinţei specifice a desfrînaţilor, dobîndeşte şi o semnificaţie ritualică mai vastă, aproape ca o sinteză… a întregului proces de purificare a sufletelor alese» (Sapegno)” (T. Di Salvo).

Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (1)

Întîlnirea cu desfrînaţii. Două grupuri de penitenţi se întîmpină cu bucurie: sodomiţii şi hermafrodiţii. Entuziasmul lui Dante faţă de Guido Guinizzelli. Trubadurul provensal Arnaut Daniel.

«Pe cînd umblam aşa pe margine, unul după altul, şi bunul învăţător îmi tot spunea: ‘Iată: să-ţi fie de folos că te previn’; la umărul drept mă rănea soarele, care deja, strălucind, schimba tot apusul din albastru în alb; eu cu umbra făceam să pară mai încinsă flacăra; şi la aşa semn am văzut multe umbre, umblînd, că deveneau atente» (v. 1-9). Cei trei poeţi au înaintat pe poteca îngustă, între flăcările din munte şi abis. Virgiliu continua să-l avertizeze pe Dante în legătură cu diverse pericole. În lumina soarelui de asfinţit, umbra proiectată de trupul viu al călătorului le-a atras atenţia penitenţilor. “Cîntul se deschide cu un puternic joc de contraste: lumina soarelui ce asfinţeşte transformă, prin schimbări mărunte, culoarea cerului la apus, acolo unde orice formă de atenuare se pierde, în adnotarea care defineşte în termeni fermi, cu o animaţie ce aminteşte un conflict armat şi sîngele vărsat (mă rănea), punctul exact în care această lumină îl atinge pe Dante (la umărul drept), proiectîndu-i umbra pe zidul compact de flăcări. De acolo emană o altă lumină, cu efecte diferite şi altă rezonanţă simbolică, şi în ea umbrele se miră de neobişnuita intensitate pe care o dobîndeşte lumina, acolo unde umbra trupului călător o apără de razele soarelui. Observă Gallardo: «Începutul acestui cînt pare să amintească de cel al cîntului XXIII din Purgatoriu; dar, de fapt, chiar dacă e asemănătoare legătura care-l uneşte cu cîntul precedent, este foarte diferit şi nou tabloul. Aici totul este mişcare şi simţ al pericolului, pe cînd acolo era curiozitate şi dorinţă de cunoaştere; aici este un viu contrast între lumini şi umbră, care se potriveşte cu păcatul desfrînării». Momigliano, pe de altă parte, a făcut remarci ascuţite în legătură cu terţinele iniţiale, despre capacitatea lui Dante de a «umple de substanţă reală o situaţie ireală» şi a indicat în acest debut «o variantă concretă a motivului obişnuit din Infern şi Purgatoriu: modul în care spiritele îşi dau seama că Dante este viu». Pornind de la observaţiile cu caracter general ale lui Momigliano, Roncaglia a subliniat că «realismul concret» se traduce «aici în efecte sugestive de uimire…», accentuînd, în legătură cu versurile 10-12, «insistenţa, care altminteri ar părea obositoare, pe aspectul incoativ al acţiunii», drept care în acest debut de cînt totul «este reţinut, încetinit, suspendat. Şi atunci cînd unul dintre duhuri i se adresează pînă la urmă lui Dante [v. 16-18], vorbind în numele tuturor, cuvîntarea sa dilată timpul, într-o perifrază politicoasă şi dubitativă»” (E.A. Panaitescu). “Cu umbra făceam: cu umbra mea făceam ca flacăra să pară mai aprinsă: «flacăra descoperită la soare îşi pierde mult din culoarea sa încinsă… şi se albeşte şi aproape că nu se vede; dar dacă este acoperită de vreo umbră, încît soarele să n-o atingă, devine mai eficientă» (Landino); adică pare mai roşie şi mai vie. Acesta e unul din detaliile care, sporind frumuseţea povestirii, îi consolidează la maxim gradul de credibilitate. Între numeroasele «indicii» ale corporalităţii lui Dante (v. 8) – în Purgatoriu aproape mereu oferite de umbra proiectată pe jos – acesta, al umbrei care acoperă flacăra, este cu siguranţă cel mai uimitor de nou şi puternic” (Chiavacci Leonardi).

«Acesta a fost motivul ce le-a îndemnat să vorbească de mine; şi-au început a spune: ‘Acela nu pare trup închipuit’. Apoi, cît s-au putut apropia, unii au venit, mereu cu grijă de-a nu ieşi din locul unde ardeau» (v. 10-15). Vederea umbrei lui Dante le-a îndemnat pe duhuri să i se adreseze. Mai întîi s-au sfătuit între ele şi apoi s-au apropiat cu grijă, pentru a nu părăsi zona în care focul le tortura. “Se simte o ezitare în acel nu pare: faptul extraordinar pe care-l sugerează, prin deducerea corectă a prezenţei unei umbre, care se proiectează asupra flăcării, făcînd-o mai încinsă, nu este imediat credibil. Există semne că nu e vorba de un trup aparent, cel eteric, al sufletelor; dar ele nu se pot lăsa pe seama unei judecăţi ferme. De aici uimirea lor: o situaţie psihologică inclusă în meditaţia poeţilor, care înaintează atenţi şi îngrijoraţi pe marginea potecii, în lumina care se îndreaptă spre asfinţit şi colorează lucrurile, precum şi în cealaltă, care se răspîndeşte de la focul peste care se prelinge umbra omului viu” (T. Di Salvo).

«‘Oh, tu, ce umbli nu din lene, ci din respect, după ceilalţi doi, răspunde-mi mie ce ard în sete şi-n foc. Nu doar mie vorba ta îmi lipseşte; căci toţi aceştia sînt mai însetaţi de ea ca de apa rece India sau Etiopia. Spune-ne cum de faci perete soarelui, de parcă n-ai fi căzut încă în plasa morţii’» (v. 16-24). Unul dintre penitenţi i s-a adresat lui Dante, care era ultimul în şirul de poeţi care înainta. S-a interesat cu mare curiozitate, în numele tuturor celorlalţi, cum de proiectează o umbră asupra focului ce-i torturează pe ei, de parcă ar fi un trup viu. “Rugămintea acestui suflet către Dante, pătimaşă dar inclusă în limitele unei nobile opţiuni stilistice (pe care le indică printre altele referinţa geografică din v. 21, precum şi cele două imagini, care sugerează în termeni intenşi fenomenul umbrei şi actul morţii în v. 22-24), introduce tonalitatea «înaltă» a cîntului în ansamblul său. Mai ales în ce priveşte v. 16-18, foarte pătrunzătoare se dovedeşte observaţia lui Mattalia: «Modul în care îl interpelează pe Dante este de cea mai fină delicateţe: duhurile, necunoscîndu-l pe Poet, nu găsesc alt mod de a i se adresa decît indicîndu-l ca al treilea şi ultimul din şir…, dar se tem că adjectivul ‘ultimul’ sau ‘al treilea’ poate suna urît în urechea celui interpelat: de aici delicata precizare nu din lene, ci din respect, ce pare un fel de scuză». Pentru Roncaglia, în v. 18-21 «imaginea insistentă asupra setei, comparaţia cu popoarele din ţările toride – imagini ale arderii, în spatele cărora se află, chiar dacă mai puţin promptă, o intuiţie asemănătoare celei ce-a dictat suspinul de durere sufocată al lui Guido da Montefeltro – par să provină din aceeaşi zbatere a flăcării şi îi prelungesc expresia” (E.A. Panaitescu). “Imaginea morţii, care îşi întinde plasa şi strînge sufletele în ea, derivă din lumea vînătorii şi a pescuitului. Şi întrucît vînătoarea era o activitate nobilă, aceasta ne trimite, punînd capăt întrebării duhului, la tonul general al vorbirii: nobil, demn, folosind imagini cînd dense (ard în sete şi-n foc), cînd neobişnuite (faci perete soarelui), cînd sugestive (în plasa morţii), cînd realiste (apa rece); pluteşte în aer avertismentul unei tăceri, o atmosferă de schit, de cerc cultural, locuit de oameni gînditori şi rafinaţi” (T. Di Salvo).

Suflete scofîlcite (7)

«Aici stînca aruncă flacără-n afară şi cornişa sloboade adiere-n sus, care o răsfrînge şi de la ea o abate; deci trebuia să mergem pe partea deschisă, unul cîte unul; şi eu mă temeam de foc încoace, iar dincolo mă temeam să nu cad. Călăuza îmi spunea: ‘Pe-aici e bine să ne-nfrînăm privirile, căci din nimic şi-am putea greşi’» (v. 112-120). Pe ultima cornişă, stînca degajă o flacără înfricoşătoare, ce acoperă toată cărarea. Pe marginea exterioară, către abis, vîntul înalţă focul. Călătorii erau obligaţi să înainteze în şir, atenţi să nu fie arşi de foc şi să nu cadă în prăpastie. “Un nou şi înspăimîntător spectacol li se oferă privirii: un lac de foc, care porneşte de la munte şi pe care vîntul, care suflă de pe marginea potecii, îl respinge în sus. Înăuntru în flăcări stau sufletele penitenţilor, desfrînaţii care cîntă un imn şi strigă exemple de castitate. (…) Flacăra ar bloca de tot cornişa, făcînd imposibilă trecerea poeţilor, dacă vîntul n-ar împinge-o spre perete, lăsînd marginea liberă; se poate trece pe-acolo, dar cu riscul prăbuşirii în gol. De aici nevoia unei pauze de gîndire, pentru a examina greutăţile drumului” (T. Di Salvo). “Sîntem printre desfrînaţii care au păcătuit prin exces de senzualitate şi patimă; pentru această patimă care se aprinde, (…) organul privilegiat negativ este ochiul; prin mobilitatea lor, ochii ajung la sublimare sau la degradare. De aici nevoia de a-i controla, de a-i înfrîna. Prin urmare unul dintre preceptele fundamentale din educaţia iezuită a fost învăţarea modestiei, care se exprimă, mai întîi, în nevoia de-a ţine constant privirile aplecate: ochii au fost consideraţi ferestrele prin care pătrundeau patimile carnale, la vederea femeii” (T. Di Salvo).

«‘Summae Deus clementiae’ în sînul marii văpăi am auzit cîntînd, ce m-a îmbiat să mă-ntorc; şi-am văzut duhuri umblînd prin flacără; aşa că le priveam pe ele şi-mi priveam paşii, împărţindu-mă încoace şi-ncolo» (v. 121-126). Duhurile se purificau în foc, printr-o cîntare ceremonială. Dante se uita încordat cînd spre ele, cînd spre poteca strîmtă, pe care trebuia să avanseze. “Cuvintele în latină sînt cele de la începutul unui imn de sabat, care însă nu spune Deus, ci parens: este un imn ce conţine cîteva versete inspirate din ispitele desfrînării, în care divinitatea este rugată să ardă şoldurile şi ficatul (centre ale senzualităţii) cu flăcări purificatoare” (T. Di Salvo).

«Ajunşi la capătul acelui imn, strigau tare: ‘Virum non cognosco’; apoi reluau imnul încet. Sfîrşindu-l iar, strigau: ‘În codru a rămas Diana şi-a gonit-o pe Elice, care a gustat veninul Venerei’» (v. 127-132). La sfîrşitul cîntecului, penitenţii clamau replica pronunţată de Fecioara Maria, cînd a primit Buna Vestire. Apoi aminteau neprihănirea zeiţei Diana, care a pedepsit-o pe nimfa Calisto fiindcă şi-a pierdut castitatea. “Cuvintele din primul exemplu de castitate sînt cele pronunţate de Sfînta Fecioară, după ce arhanghelul Gabriel a anunţat-o că se va naşte Isus: «Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?» (Luca 1, 34)” (E.A. Panaitescu). “Zeiţa Diana trăia în codru alături de nimfe, tovarăşele ei, legate prin jurămîntul de castitate. Una dintre ele, Calisto, numită şi Elice, a fost sedusă de Jupiter, motiv pentru care a fost izgonită de Diana şi a fost apoi transformată în ursoaică de Iunona, împreună cu fiul Arcas şi pusă pe cer să constituie constelaţia Ursei Mari (cf. Ovidiu, Metamorfoze II, 401-530 şi Paradis XXXI, 32-33)” (E.A. Panaitescu). “Duhurile alternează rugăciunea cu proclamarea pildelor de castitate; acestea din urmă sînt strigate cu voce tare, cealaltă în schimb este cîntată pe un ton coborît (v. 129). Pildele sînt de fapt un reproş ca atare, rugăciunea este o implorare a lui Dumnezeu. Această invenţie creează un efect muzical deosebit, poate unic în cadrul poemului” (Chiavacci Leonardi).

«Apoi la cîntec se-ntorceau; apoi slăveau femei şi bărbaţi ce-au fost neprihăniţi, cum virtutea şi căsnicia ne poruncesc. Şi-n acest mod cred că vor rămîne, pe tot timpul cît îi arde focul: cu-aşa leac şi cu-aşa hrană trebuie cusută rana» (v. 133-139). Penitenţii învăluiţi de flăcări continuau tot aşa, alternau cîntecele de slavă şi exemplele de neprihănire. Cu asemenea comportament virtuos trebuie reparată, în Purgatoriu, purtarea desfrînată. “Cu aşa leac…: cu asemenea medicament, adică arsura focului, şi cu asemenea mîncăruri, adică rugăciunea şi meditaţia, va fi pînă la urmă vindecată, închisă rana făcută de greşeala lor. Metafora este luată din limbajul medical: «aşa cum medicul coase o rană mare, iar uneori o arde cu flacăra ca să nu putrezească, la fel medicul etern purifică aici prin foc păcatul destrăbălării, ca să nu intre în putrefacţie» (Benvenuto)” (Chiavacci Leonardi).

Păstori nelegiuiţi (1)

Cercul al optulea, a treia bolgie. Simoniacii îngropaţi cu capul în jos şi cu tălpile încinse. Papa Nicolae al III-lea. Invectiva anticlericală. Despre darul lui Constantin.

«O, magule Simon, o, mizerabili ciraci, care lucrurile lui Dumnezeu, ce-ar trebui unite cu bunătatea, voi, rapacilor, pe aur şi pe argint le preacurviţi; acum trebuie să sune pentru voi trîmbiţa, fiindcă vă aflaţi în a treia bolgie. La următorul mormînt, deja urcaserăm în acea parte a punţii ce se află tocmai la jumătatea gropii» (v. 1-9). Poetul se dezlănţuie în invectiva împotriva înalţilor demnitari ai Bisericii, care şi-au uitat datoria sufletească pentru a se dedica bunurilor materiale. În lăcomia după înavuţire şi putere politică, numeroşi papi au vîndut pe bani funcţiile bisericeşti. Toţi aceştia, care au păcătuit de simonie, se află în a treia bolgie din al optulea cerc infernal. “De obicei la începutul fiecărui cînt Dante prezintă categoria de păcătoşi pe care o întîlneşte şi dă informaţii despre călătorie. Aici însă cîntul se deschide cu o apostrofă înaltă şi vibrantă, pe un ton profetic, împotriva simoniacilor. Timbrul puternic al cuvintelor, poziţia poetului, asemeni unui sacerdot învestit de divinitate cu datoria de-a proclama adevărul, indică faptul că păcătoşii din această bolgie trebuie combătuţi cu putere, pentru a li se sublinia forţa de corupţie. De aceea ei trebuie loviţi în cuvinte solemne, care sînt folosite de cel care e interpretul vocii lui Dumnezeu, aşa cum au făcut profeţii Israelului” (T. Di Salvo). “Într-un pasaj din Faptele Apostolilor (8, 9-25), se povesteşte că Simon, care practica vrăjitoria în Samaria, le-a oferit bani apostolilor Petru şi Ioan, în schimbul puterii de-a le transmite Duhul Sfînt credincioşilor, prin punerea mîinilor. Dar Sfîntul Petru i-a spus: ‘Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!’. De la magul Simon s-a format denumirea de ‘simonie’, actul de vînzare-cumpărare a ceea ce Dante numeşte aici lucrurile lui Dumnezeu: funcţii ecleziastice şi sacramente. În Evul Mediu simonia a fost uneori folosită de pontifi ca instrument politic, pentru a spori puterea temporală a papalităţii. Trebuie să remarcăm totuşi că Dante consideră simonia într-un sens foarte larg, întrucît el condamnă ca atare nu doar vînzarea-cumpărarea bunurilor spirituale, ci şi nepotismul şi toată politica unor papi ai vremii, vinovaţi, în ochii săi, că au neglijat lucrurile sfinte, în goana după putere şi bogăţie. În aceste două terţine stilul este profetic, iar trimiterea la Sfînta Scriptură este evidentă. Întrucît legătura care uneşte lucrurile lui Dumnezeu cu cei buni este singura legătură justă, legitimă, ea se configurează ca o ‘căsnicie’ (spose); întrucît legătura care-i uneşte pe cei răi este necinstită, ilicită, ea se configurează ca un ‘adulter’ (avolterate). În Biblie şi în toată literatura de inspiraţie biblică, aceste imagini sînt frecvente şi de mare eficienţă, întrucît transferă concepte abstracte într-un mediu de experienţe simple, dar fundamentale, în care ne putem recunoaşte cu toţii” (E.A. Panaitescu).

«O, supremă înţelepciune, ce mare e meşteşugul pe care-l vădeşti în cer, pe pămînt şi în lumea păcătoasă şi cît de just virtutea ta împarte! Am văzut de-a lungul coastelor şi în străfund că piatra întunecată era plină de găuri, toate la fel de largi şi rotunde» (v. 10-15). Este elogiată înţelepciunea lui Dumnezeu, care a ştiut împărţi în ceruri, pe pămînt şi în Infern dreptatea în mod echitabil. Bolgia simoniacilor era presărată de multe gropi săpate în stîncă. “Numeroasele cavităţi care se deschid privirii dau imaginea unei necropole primitive, una dintre cele care se mai pot admira în Italia meridională şi în Sicilia (…). Dar imaginea i-a putut veni lui Dante de la cimitirele unde morţii adesea erau aşezaţi nu în pămînt, ci în pereţii găuriţi” (T. Di Salvo).

«Nu mi se păreau mai mici sau mai mari decît cele aflate în frumosul meu San Giovanni, făcute ca loc pentru botez; una dintre acestea, nu cu mulţi ani în urmă, am spart-o eu pentru unul de era să se-nece: şi zic asta ca sigiliu pentru dreptate» (v. 16-21). Cavităţile în care erau scufundaţi păcătoşii erau cît cristelniţele din baptisteriul San Giovanni de la Florenţa. Una dintre acestea, Dante s-a văzut nevoit s-o spargă în trecut, pentru a salva pe cineva care era să se înece. Poetul precizează detaliul respectiv pentru a dezminţi interpretările ostile la adresa lui. “Pentru a se înţelege corect referinţa dantescă şi natura din episodul aici prezentat, să ne amintim că în Evul Mediu botezul se făcea prin scufundare în apă şi, în acest scop, în baptisterii era un bazin destul de mare, în jurul căruia, în gropi potrivite, se plasau preoţii, pentru a fi la adăpost de presiunea mulţimii şi pentru a-şi face datoria. Totul e limpede pînă aici: lucrurile sînt obscure, cînd vrem să ştim cum anume erau aceste gropi, cum de o persoană putea risca să moară înecată acolo, ce urgenţă l-a împins pe Dante să spargă o asemenea vană. Singurul lucru cert, care se desprinde din versuri este că poetului i s-a reproşat că a intervenit cu o grabă excesivă şi cu lipsă de respect pentru cele sfinte. Poate cineva a făcut aluzie la dorinţa de-a profana şi la credinţa insuficientă a poetului; de această acuzaţie sau îndoială, el vrea să se elibereze pe deplin. Ocazia e potrivită inclusiv pentru a-şi reafirma credinţa fără şovăială” (T. Di Salvo). “Nu cu mulţi ani în urmă: întrucît Dante a plecat pentru totdeauna din Florenţa în 1301, ca ambasador trimis la Bonifaciu al VIII-lea (sentinţa de condamnare din ianuarie 1302 îl loveşte pe cînd era deja în afara cetăţii), această frază confirmă datarea poemului, sau mai bine zis a începutului său, în anii 1307-1308, cum susţin cei mai mulţi; şi pare să excludă datările ulterioare” (Chiavacci Leonardi).

Fericit cel ce vorbeşte liber (3)

«De-aş fi fost de foc apărat, m-aş fi azvîrlit între ei şi cred că învăţătorul mi-ar fi permis-o; dar cum m-aş fi ars şi fript, spaima mi-a învins bunăvoinţa ce mă îndemna să-i strîng la piept» (v. 46-51). Dante e cuprins de afecţiune şi entuziasm pentru cei trei damnaţi, în asemenea măsură că doar flăcările îl împiedică să coboare între ei pentru a-i îmbrăţişa. “Aici e limpezită poziţia psihologică a lui Dante faţă de cei trei florentini pe stil vechi: pe de o parte există în el stima pentru calităţile lor înalte, pe de alta e condamnarea păcatelor lor. Dante n-a rezolvat dualismul dintre simpatie şi condamnare: crede şi el că societatea florentină de odinioară avea în spatele aparenţelor de nobleţe germenii distrugerii, cum o subliniază şi o confirmă prezenţa acestor oameni aşa prestigioşi, dar pătaţi de greşeli aşa demne de dispreţ. Poate că aici se află motivul de ambiguitate al episodului, al prezenţei alăturate de contraste (cum e dorinţa de a-i îmbrăţişa şi obstacolul focului), în care se reproduce contrastul unor vremuri aşa bogate în potenţialităţi pozitive şi totodată aşa expuse fenomenelor de degenerare” (T. Di Salvo).

«Apoi am început: ‘Nu dispreţ, ci starea voastră atîta durere mi-a imprimat în suflet, că tare greu se va ofili, îndată ce acest stăpîn al meu mi-a spus cuvinte prin care m-am gîndit că asemenea lume vine, cum de fapt sînteţi» (v. 52-57). Dante îi asigură pe cei trei concetăţeni ai săi că e cuprins de mîhnire pentru situaţia în care îi găseşte, mai ales că Virgiliu îi semnalase, înainte de venirea lor, că urmează să întîlnească un grup de oameni importanţi, cum s-a şi dovedit. “Notează inspirat Montanari că afecţiunea pe care o simte Dante pentru aceşti concetăţeni este ‘mai impetuoasă şi mîndră decît cea pentru Brunetto, pe care totuşi l-a cunoscut, spre deosebire de aceştia, îndeaproape’. Întîlnirea cu cele trei suflete este ‘mai dramatic agitată’ decît cea cu bătrînul său maestru, încheiat într-o tonalitate elegiacă, întrucît la Dante ‘pasiunea pentru patrie are accente mai sonore decît afecţiunea familiară’” (E.A. Panaitescu).

«Sînt din ţinuturile voastre şi oricînd faptele şi numele voastre respectate le-am auzit şi le-am pomenit cu afecţiune. Las amărăciunea şi umblu după dulcile poame promise mie de călăuza adevărată; dar pînă la centrul lumii trebuie mai întîi să cobor’» (v. 58-63). Protagonistul le confirmă că este şi el florentin, a auzit numele lor evocate în contexte prestigioase. Le relatează apoi că lasă în urmă calea păcatului şi merge, sub călăuzirea lui Virgiliu, în căutarea virtuţii. Pentru a o găsi, trebuie să coboare mai întîi pînă la străfundul Infernului. “Prin acest vers Dante dă seama în faţa celor trei de călătoria sa, ca om viu, prin Infern, dar dincolo de literă există sensul profund al poveştii sale omeneşti: apropiat de aceştia în bună măsură, dar apoi desprins cu hotărîre şi mîntuit. El lasă de fapt amărăciunea, în care ei rămîn” (Chiavacci Leonardi). “Episodul se menţine în cadrul unei întîlniri între persoane care se bucură de aceeaşi politeţe şi se supun aceloraşi obligaţii de comportament social, în care curtenia, amabilitatea, stima, măsura şi delicateţea (vezi rezerva lui Rusticucci, care nu se referă la sine însuşi şi la acţiunile sale demne de onoare) sînt componente esenţiale. Sînt implicite premisele polemicii împotriva oamenilor noi şi lipsiţi de manierele conversaţiei respectuoase, care constituie semnul unei civilizaţii autentice. (…) Şi Dante, cu manierele lui, cu participarea sa politică la viaţa Florenţei, în numele idealurilor supreme de justiţie şi pace, a aspirat la asemenea măreţie, poate că şi-a ales astfel de modele pentru acţiunea sa şi a primit, în schimb, doar amărăciunea decepţiei şi chinul exilului” (T. Di Salvo).

Fericit cel ce vorbeşte liber (2)

«Şi ‘Dacă mizeria acestui loc nisipos ne aruncă-n dispreţ pe noi şi rugăminţile noastre’, a început unul ‘ca şi faţa noastră arsă şi decojită, faima noastră să-ţi înduplece inima ca să ne spui cine eşti tu, ce picioarele vii le porţi aşa de sigur prin Infern» (v. 28-33). Unul dintre cei trei îl roagă pe Dante să stea de vorbă cu ei fiindcă, în ciuda aspectului lor jalnic, au fost oameni de vază în timpul vieţii. “În aceste prime cuvinte, pe care Jacopo Rusticucci (îşi va spune el însuşi numele la sfîrşitul discursului) i le adresează lui Dante, se simte ezitarea, îndoiala care-i roade pe damnaţi: ‘se tem că văzîndu-i, (Poetul) îi dispreţuieşte. Şi fiindcă ei simt că asta ar merita, la noi adaugă imediat i nostri prieghi, ştiind că doar un suflet dur ar putea dispreţui rugăminţile celor nefericiţi’ (Pietrobono)” (E.A. Panaitescu). “Cele două teme, a mizeriei unite cu păcatul, şi a nobleţii şi curteniei din vremea pămîntească – dar şi din vremea eternă – continuă să convieţuiască şi să sublinieze motivul întîlnirii dintre florentinii de diverse generaţii” (T. Di Salvo).

«Acesta, pe ale cărui urme tu mă vezi călcînd, deşi umblă gol şi jupuit, a fost mai de vază decît crezi: a fost nepotul vrednicei Gualdrada; Guido Guerra i-a fost numele, iar în viaţă a făcut multe cu mintea şi cu spada» (v. 34-39). Cel în spatele căruia aleargă păcătosul care vorbeşte a fost Guido Guerra, un important nobil şi luptător guelf, născut pe la 1220. Izgonit după înfrîngerea de la Montaperti (1260), i-a condus pe exilaţi în victoria de la Benevento (1266), care a reprezentat începutul decăderii ghibelinilor în Italia. A fost nepotul Gualdradei de’ Ravignani, o femeie virtuoasă a vremii, menţionată în diverse documente. “Oricum Guerra, la fel ca şi ceilalţi florentini din acest cînt, nu iese din limitele municipale. În cuvintele lui Dante, el oferă debutul unei meditaţii istorice: în sufletul nostalgic al poetului, el este un exemplu al calităţilor morale şi civile, care îl ridică pe om la demnitatea civilizaţiei cavalereşti: inteligenţa, înţelepciunea deciziilor, valoarea militară. El este exponentul unei societăţi în care elementul militar e temperat de prezenţa politeţii, de gustul pentru viaţă, de echilibrul ce reprezintă punctul cel mai înalt al Europei după anul 1000” (T. Di Salvo).

«Cel’alt, ce-n urma mea nisipu-l bătuceşte, e Tegghiaio Aldobrandi, a cărui voce în lumea de sus ar fi trebuit ascultată. Şi eu, care duc cu ei aceeaşi cruce, am fost Jacopo Rusticucci; fireşte că nevasta ţîfnoasă mi-a venit de hac’» (v. 40-45). În urma vorbitorului aleargă alt cavaler guelf, ale cărui sfaturi, din păcate, n-au fost ascultate în luptă. Iar colocutorul lui Dante, pedepsit laolaltă cu ceilalţi, e Rusticucci, care a ajuns în Infern din cauza nevestei. “Tegghiaio Aldobrandi degli Adimari, ‘cavaler înţelept şi viteaz în luptă şi cu mare autoritate’ (Villani), a fost un exponent al partidului guelf la Florenţa. Se relatează că a încercat zadarnic să-i oprească pe concetăţenii săi din expediţia împotriva sienezilor şi a exilaţilor ghibelini comandaţi de Farinata degli Uberti, expediţie încheiată tragic la Montaperti (1260). Din acest motiv Dante îl pune pe Jacopo Rusticucci să afirme că părerile exprimate de Tegghiaio ar fi trebuit respectate mai mult” (E.A. Panaitescu). “Rusticucci, un cetăţean bogat între 1240 şi 1270, a îndeplinit diverse funcţii importante. Dante face aici o aluzie clară la problemele lui conjugale, pe care nu le cunoaştem. Vechii comentatori spun că a fost om ‘valoros şi plăcut’ şi a avut o nevastă certăreaţă şi afurisită, încît nu numai că l-a obligat s-o trimită înapoi la părinţii ei, ci l-a împins să urască toate femeile şi să practice homosexualitatea” (T. Di Salvo).