Apare Beatrice (7)

by Laszlo Alexandru

«Ea, tot nemişcată pe zisa margine a carului stînd, către pioasele substanţe şi-a îndreptat apoi vorba astfel: ‘Voi vegheaţi în ziua eternă, încît noaptea sau somnul să nu vă ascundă paşii pe care-i face secolul pe căile sale; însă răspunsul meu e mai potrivit a fi priceput de-acela care dincolo plînge, pentru a-i fi vina şi durerea pe-o măsură» (v. 100-108). Beatrice, neclintită pe carul triumfal, li s-a adresat îngerilor care-l compătimeau pe Dante. I-a îndemnat să stea de veghe, încît necunoaşterea sau lenea să nu le ascundă evenimentele ce se petrec în lumea celor vii. Aşadar vorbele ei nu li se adresează îngerilor, care cunosc totul, ci lui Dante, pentru a-i stîrni o durere intensă, la fel ca păcatele comise de el. “Substanţe: îngerii care, după teologia medievală, chiar fiind lipsiţi de trup, sînt totuşi substanţe, adică se bucură de individualitate şi nu au nevoie de altceva, pe care să se sprijine pentru a trăi” (T. Di Salvo). “Reproşul Beatricei adresat îngerilor, care ştiu totul şi văd totul, este mai curînd un reproş către Dante. Nu există un conflict între preafericiţi, ci o distribuţie diferită de roluri. Beatrice trebuie să fie dură, îngerii trebuie să fie milostivi. Doar prin ritmul dojană-căinţă se înfăptuieşte dreptatea divină, iar Dante redobîndeşte curăţenia morală ce i-a aparţinut în anii tinereţii, cînd a întîlnit-o pe Beatrice şi a fost luminat de ea. Apoi s-a prăbuşit în întuneric. Călătoria spre Beatrice este aşadar călătorie spre Dumnezeu, pe o cale ce include diverse momente: luminarea prin intermediul iubirii; pierderea conştiinţei religioase, ca urmare a pierderii iubirii; regăsirea femeii şi a iubirii; redobîndirea purităţii originare; întîlnirea cu divinitatea” (T. Di Salvo).

«Nu doar prin munca roţilor mari, ce-ndreaptă orice sămînţă spre o ţintă, după cum stelele o întovărăşesc, ci şi prin dărnicia harurilor divine, care din aşa înalţi aburi îşi trag ploaia că ochii noştri nu li se apropie, acesta a avut în viaţa-i nouă asemenea virtuţi, că prin orice dreaptă înclinare ar fi făcut minuni» (v. 109-117). Destinul oamenilor este călăuzit nu doar de influenţa cerurilor (munca roţilor mari), ci şi de înzestrarea cu Har, ce picură asupra lor din nori foarte înalţi (adică de la Dumnezeu), pe care nici îngerii sau preafericiţii nu-i zăresc. Dante a fost aşa de înzestrat cu har, în prima tinereţe, că ar fi dat rezultate uimitoare în viaţa virtuoasă, dacă şi-ar fi urmat virtuţile înnăscute. “Beatrice încă nu precizează păcatele lui Dante: spune doar că a fost în măsură să facă lucruri înalte şi bune şi nu le-a făcut: şi totuşi ar fi putut şi ar fi trebuit să le facă, întrucît a fost înzestrat cu capacităţi extraordinare, prin influenţa astrelor şi prin intervenţia Harului” (T. Di Salvo). “Versurile 109-114 reiau asemănător ceea ce a afirmat Marco Lombardo (Purgatoriu XVI, 73 sqq.) despre influenţa cerurilor în formarea persoanei umane şi despre intervenţia harului divin, anticipînd ceea ce vom găsi în cîteva pasaje din Paradis (I, 109-129; VIII, 97-111; XVII, 76-78; XXII, 112-123). Cerurile, ce dobîndesc numele planetei care se află pe fiecare, influenţează prin intermediul constelaţiilor formarea omului, din clipa conceperii sale, după ideea susţinută în unanimitate de gîndirea medievală; şi întrucît activitatea lor este călăuzită de Dumnezeu, scopurile pe care i le propun omului nu pot fi decît raţionale şi drepte. Dante se născuse în constelaţia Gemenilor (cf. Infern XV, 55-60; Paradis XXII, 112-123), care predispunea la studiu şi literatură” (E.A. Panaitescu).

«Dar cu-atît mai rău şi sălbăticit se face ogorul necultivat ori cu sămînţă greşită, cînd are bună vlagă. Un timp l-am sprijinit cu faţa mea: arătîndu-i ochii-mi tinereşti, cu mine-l purtam pe calea dreaptă» (v. 118-123). Pămîntul fertil devine cu atît mai arid, cînd este lăsat nemuncit sau este irosit cu seminţe bolnave. O vreme Beatrice l-a călăuzit pe Dante, arătîndu-i chipul ei frumos. “Imaginea sufletului uman ca ogor care trebuie semănat este de origine evanghelică (Marcu 4, 3 sqq.) şi a fost de mai multe ori folosită de Dante” (Chiavacci Leonardi). “În terţina 121 Beatrice aminteşte efectul benefic pe care prezenţa ei l-a avut asupra lui Dante, în perioada care a trecut, din cîte ne spune Poetul însuşi în Vita Nova, între mai 1274 şi iunie 1290, adică între prima lor întîlnire şi moartea femeii. El afirmă de fapt că «atunci cînd apărea de undeva, la speranţa minunatului salut nici un duşman nu mai aveam, ci mă cuprindea o flacără de har, care mă făcea să iert pe oricine m-a jignit» (Vita Nova XI). Beatrice moare în pragul tinereţii, care urmează adolescenţei, la douăzeci şi cinci de ani, după împărţirea vieţii omeneşti realizate în Convivio (IV, XXIV, 1 sqq.), iar Dante se îndreaptă spre alte interese (s-a dat altcuiva). Un vechi comentator, Buti, explică astfel această expresie: «s-a dat altor studii şi iubiri». Aproape toţi interpreţii moderni consideră că aici Dante face aluzie la donna gentile din Vita Nova (XXXV-XXXVIII), iubită de el după moartea Beatricei şi mai tîrziu, în Convivio, interpretată alegoric, ca simbol al filosofiei şi al studiilor filosofice, cărora li s-a dedicat pentru a-şi căuta alinarea după dispariţia Beatricei (II, XII, 5 sqq.). Aluzia rămîne totuşi nedeterminată, fiindcă aşa a vrut Dante să rămînă: «Discursul Beatricei este mai cu seamă generic şi reprezentativ şi nu e, în interpretare, excesiv de particularizat» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).